Dan Tipuriță – PROZĂ

P ă s ă r i l e               

(fresca unei vieți)

              Volumul I

        Norei,

                pentru norocul de a o fi meritat

Capitolul I

Extincția

     Nici acum, după atâta timp, n-am  aflat  când se preschimbă trăirile puternice în reflexe, prin  ce  mecanism genetic  îţi  pot modifica genomul, astfel încât să te transformi, din ceeace eşti, într-o fiară hăituită.

     Unde se află locul de depozitarea amintirilor? În ce cotlon al encefalului?

     Din dimineaţa aceea a început totul. Adică ceeace urma să-mi modifice cursul vieţii. Nu cunosc ce poartă a iadului s-a putut deschide deasupra lumii viitorului meu şi cine a deschis-o.

     Dacă până atunci, acolo sus, cineva care se numeşte indiferenţă poate că mă iubise, aici jos, în ţesătura aceasta voit complicată, altcineva, mai puternic, în mod sigur a făcut ca hazardul să lucreze împotriva mea.

     Intrasem de ceva vreme pe toboganul vârstei adulte. Mă alcătuisem, aşa cum eram, dintr-o înşiruire de ani, mai buni sau mai răi, din zile senine sau înnegurate, mă adaptasem timpurilor, devenisem ,,omul de tip nou”, aşa cum se cerea, precum voia stăpânirea, nu-mi exprimam propriile păreri nici măcar în intimitate, cu prietenii sau colegii. Adevărul, aşa cum îl credeam fiecare, rămânea strict în familie, câteodată nici acolo, ci doar în sufletul fiecăruia, ca un bun de preţ, apărat cu străşnicie.

     Trăncăneala politică devenea riscantă, dar adesea pătrundea printre noi ca un fel de libertate a pălăvrăgelii, acceptată de autorităţi sub forma unor simple opinii nevinovate, împreună cu bancurile, mai ales cele cu Bulă, atât timp cât nu se depăşea

pragul unei anume prudenţe.

     Erau supapele pe care puterea le admitea ca un fel de eşapare,  atente  mereu  la  controlul  presiunii  din  interiorul cazanului pe care-l numeau pompos ,,edificarea noii societăţi, a societăţii multilateral dezvoltate” 

     Fiecare dintre noi eram alcătuiţi din două sau mai multe entităţi, aşezate una în cealaltă, precum păpuşile ruseşti. Personajul extern, cel oferit vederii, se comporta conform cerinţelor, cel interior aparţinea eului, sinelui fiecăruia, fa-miliei, prietenilor foarte apropiaţi. Cu acela îmi plăcea să stau de vorbă şi adesea chiar intram în dispute filozofice.

     Mă născusem în locurile acelea, care deveniseră după război un fel de rană a pământului, ce cu greu se întrezărea a fi vindecată. În copilărie, încă se mai păstra, pe maidanul din apropiere, craterul unei bombe căzute aiurea.  Pe străzi vedeam adesea oameni în cârje, ciungi, majoritatea cerşetori. Marii mutilaţi de război. Dar cea mai gravă rană care se deschisese, era cea apărută în urma pumnalului înfipt în inima poporului de noua orânduire, impusă de sovietici.

     Apoi trecusem şi eu, ca tot omul, prin destule: un  început de viaţă aparent lipsit de griji, cu toate că prin ricoşeu primeam destule lovituri adresate părinţilor. Dar şi întâmplări, care ar fi trebuit să o facă plină, rotundă, inventând împreună cu ceilalţi jocuri din nimic. Se spune că un copil râde de 300 de ori pe zi. Şi râdeam!        

      Dar adesea mă lua în stăpânire o foame cumplită, cum numai în copilărie se poate întâmpla. De atunci am învăţat să o înşel cu o stratagemă pe care singur o descoperisem, topind-o cu un pahar cu apă turnat în mine încet, mestecându-i lent fluidul răcoros, cu gust de lacrimă dulce.

     Mai târziu am aflat că centrul nervos al foamei din encefal este foarte aproape de cel al setei. Şi astfel reuşeam adesea să-mi potolesc simţurile.

     Am extins această metodă şi asupra durerii fizice, pe care o

 anihilam printr-o altă durere, mai suportabilă, provocată terapeutic în altă parte a corpului. Dar ce te faci cu cele morale, sufleteşti sau psihice?

     Participam şi eu, măcar cu auzul,  la problemele grele ale părinţilor.

     Apoi am intrat, destul de repede, într-o vâltoare din care nu mai puteam ieşi: o căsătorie la 21 de ani cu Marina, funcţii de răspundere într-un mediu ostil încă de la terminarea facultăţii, adică de la 22 de ani.

    Astfel, înfăşurând firul zilelor pe mosorul unei glezne imaginare, păşisem printre şi prin toate întâmplările. Pe unele căutând să le îndepărtez, ca pe nişte frunze uscate, pe altele, care mi se agăţaseră de picioare, le trăgeam după mine ca pe o povară a mersului.

     Erau şi câteva zile ale căror întâmplări le păstram, de parcă cineva mi le scrisese în cărţile memoriei şi mi le aşezase cu grijă în rafturile unei biblioteci secrete, dar, pe care nu le citea nimeni, pentru că nu trebuiau nimănui. Nici măcar mie, care nu mai aveam timp pentru mine.

     Fiecare avea biblioteca lui, era chiar riscant să pătrunzi în biblioteca altcuiva, puteai să întri într-o zonă periculoasă, a opiniilor interzise, care se pedepseau. Ai fi putut fi condamnat pentru delictul de tăinuire, aşa cum albul tăinuieşte în sinele său  embrionul culorilor negre. Astfel, cel ce auzea se prefăcea că nu vede, cel care vedea,  că nu aude, cel care vedea şi auzea, că nu înţelege. Era mai prudent.  Timpul trecea pe lângă fiecare, ca un pieton oarecare, pe care te prefaci că nu-l recunoşti, cu toate că-l întâlneşti la tot pasul.

     Pentru mine, ca o liniştire, când atmosfera în jur devenea prea fierbinte, învăţasem să mă adăpostesc la umbra gândurilor, sau, ca într-o desăvârşire a minunii, să mă răcoresc cu imaginaţia. Alteori, să rodesc imagini poetice, metafore, figuri de stil. Cu ele îmi alcătuiam o lume a iluziilor, a mea şi numai a  mea.

     Mă deprinsesem să trăiesc în această lume nou creată, să fac abstracţie de jur-împrejurul realităţii, visam lucruri plăcute, ca atunci când mă imaginam la mare, unde aerul mirosea a piele bronzată, ca şi cum florile epidermei ar fi explodat într-o baie de soare.

    Între timp aflasem că voi fi promovat  şef al complexului, iar

atunci am simţit în mine funcţionând perfect, o maşinărie de vase comunicante, un sistem închis prin care circula o  plasmă a fericirii. O auzeam pulsând în trandafirii înfloriţi ai ambilor obraji. Eram cel ales. Şi mai însemna că, treaptă cu treaptă, reuşisem să urc până la etajul dorit al edificiului construit cu atâta migală încă de la terminarea şcolii. Fusesem remarcat, promovat.                                                   

     Apoi trecuseră ani, luni, zile, venise din nou vara. Lumea plecase în vacanţe. Eu nu puteam. Trebuia să stau nemijlocit, în miezul producției, la muncă. Aşa trebuia!

     Iar pentru mine din ziua aceea s-a schimbat totul. Fusese o zi fierbinte de duminică, ce părea că se lasă într-o parte, către amurgul lăptos, ca o tigaie încinsă.  Care-şi prelinge oul răscopt în farfuria apusului flămând. Apoi apăruse din senin un strop de întuneric, ce căzuse dintr-o clipire a începutului de noapte şi devenise o pată enormă cât toată odihna unui soare ostenit.      O zi fleşcăită de căldură care se căţărase pe umbra copacilor, fără niciun fel de adiere. O duminică a pustiului, în care nici scorpionii şoselelor, adică cele câteva maşini care mai circulau pe atunci prin Calea Dorobanţi, nu cutezau să iasă la vedere, să-şi lase veninul claxoanelor în trupul fierbinte şi moleşit de plictiseala orelor obosite ale zilei aceleia de 14 iulie 1973. Era și ziua Franţei.

     În seara aceea eram acasă,la București. Iar la nici treizeci de kilometri, la combinat, se petrecea ceva nemaiîntâlnit: moartea păsărilor nezburătoare. A celor crescute şi ţinute în cuşti. A ouătoarelor din Combinatul avicol pe care îl conduceam. Cărora noi, oamenii, le furaserăm încă de demult fericirea zborului. Le încarceraserăm aici, cu sutele de mii, în  Complexul acela, care reprezenta culmea tehnologiei avicole, în bateriile metalice pe trei niveluri –B.G.O.3 – ca un nume de lagăr.

     O enormă închisoare a viețuitoarelor înaripate și lipsite de harul zborului, înghesuite în celulele acelea înguste. O industrie a exploatării: îţi dau ce cred eu că îţi trebuie, în schimb îţi iau totul. Un fel de principiu al comunismului, aplicat aici. Aveau aproximativ aceeaşi vârstă, stăteau înghesuite în douăzeci şi două de hale a câte o mie de metri patraţi. Erau obligate să stea în cuşti,  împreună câte trei sau patru, neavând spaţiu de mişcare decât o suprafaţă de patruzeci de centimetri lungime şi treizeci lăţime.

     Ca şi cum libertatea, lor nu le-ar fi fost necesară, ar fi rămas un simplu principiu, depăşit inclusiv pentru păsări şi animale.      Și de care nici chiar oamenii n-ar mai avea trebuinţă.

     Iar eu eram şeful acestui lagăr imens, învăţasem pentru a ajunge aici aproape două decenii, aveam oameni în subordine, ingineri, medici, avicultori, mecanici, electricieni.  Paznicii  îi scosesem prin aplicareaunui ordin ministerial. Cineva hotărâse că într-o societate cinstită, bazată pe conştiinţa proprietăţii întregului popor asupra tuturor bunurilor, n-ar mai fi nevoie de personal auxiliar, care n-avea legătură nemijlocită cu producţia.

    Trebuia executată dispoziţia, chiar dacă mi se părea o inepţie, paznicul având şi rol de supraveghere a efectivelor de păsări în afara celui de pază.

    Apoi a venit dimineaţa de luni cincisprezece iulie. Se mai răcorise puţin. Dar trebuia plătit cumva şi acest lux. Şi am plătit. Cu vârf şi îndesat. S-a petrecut ceva care nu ar fi trebuit să se întâmple nici în visele mele cele mai negre.

     Când am aflat vestea, la sosirea mea în Combinat, ca trăznetul a căzut peste mine. Accidentul se petrecuse aici, într-un sistem atât de modern şi complex, atât de bine pus la punct. Aici, unde totul era mecanizat, automatizat, o culme a exploatării industriale. Într-un spaţiu cu mediu controlat, în care păsările primeau hrană, apă, locuinţă, îngrijire. Şi aer. În special aer. Asigurat printr-un sistem de ventilaţie forţată, care, împreună cu sistemele de încălzire  iarna,  asigurau  prin  termostat  un  mediu  ambiental optim.

     Numai dragoste sau măcar o minimă afecţiune nu puteau primi. Dragostea pură aparţinea raiului nepământesc, sau ceresc, era un atribut al fiinţelor superior organizate, al îngerilor, nu al celor azvârliţi ca noi din rai, pe acest pământ.

     Tocmai intrasem în curtea complexului şi asupra mea s-au năpustit o sumedenie de ochi înlăcrimaţi, căprui, negri, albaştri, umeziţi de  un fluid fosforescent, de plâns. Ei  exprimau groaza, frica, nedumerirea. Erau precum florile ofilite de căderea unei ploi reci ca o grindină.

-Au murit toate păsările!

      Aceste cuvinte veneau de pretutindeni, din nişte guri schimonosite, care nu aparţineau unor feţe umane, ci unor creaturi neîntâlnite de mine până atunci, încât sunetul lor neinteligibil, nefiresc, ca de pe altă lume, mi se înfigea în creieri. Intrasem în vârtejul lor ca într-o tornadă a imposibilului, ajunsesem să plutesc, să zbor din hală în hală, pe culoarele dintre bateriile metalice, printre celulele închisorii acestui lagăr de exploatare.

     Înăuntru era încă o căldură înăbuşită. Totuşi ventilatoarele funcţionau. Li se auzea zgomotul înfundat ca al eliciilor de avion. Se produsese un dezastru.  O catastrofă biologică sau tehnologică. Moartea se aşternuse temeinic în trupul acelor vieţuitoare nevinovate.

     Întâi m-am gândit la vreo molimă cu efect catastrofal şi imediat. Dar nu auzisem în lumea animală despre asemenea boli. Avea amploarea unei extincţii. Nu învăţasem nimic despre astfel de catastrofe.   Şi nici nu auzisem că s-ar fi întâmplat  pe globul pământesc vreodată. Exemplarele care supravieţuiseră agonizau cu aripile depărtate de corp, ciocurile larg deschise,

ca şi cum ar fi dat orice pentru un strop de aer.

     Şoc termic! mi-am zis. Dar cine ar fi putut determina aşa ceva?  Vreo mână criminală care ar fi urmărit, ce? Defăimarea sau distrugerea mea? O răzbunare a unui dement pe amărâtele acelea de păsări? Exclus! Un sabotaj împotriva sistemului?

     Oamenii, salariații mei, cu ochii aceia aproape inumani, care mă urmăreau continuu, încercau să-mi povestească fiecare în felul său vrute şi nevrute.  Deşi le cunoşteam vocile, nu le vedeam, din când în când se lumina câte o faţă, ca un flash, câte o gură schimonosită de exclamare, ca în ,,Strigătul” din tabloul  lui Munch.

     -Doamne Dumnezeule !

      O maşină s-a oprit brusc în faţa biroului. I-am auzit scrâşnetul roţilor. Au coborât doi indivizi.

     – Ce-ai avut cu bietele suflete, tovarăşe?

Cei doi se uitau la mine ca la un infractor de drept comun, un viitor deţinut, un criminal, un duşman al poporului, sabotor infiltrat într-o funcţie de conducere, pe care  poate o obţinuse prin fraudă intelectuală, pile, influenţe, bani. Veniseră atât de repede, însoţiţi de şeful de post, care  mi i-a recomandat scurt:

– Tovarăşii sunt de la procuratură!   

Cine-i anunţase, şi când? Clasa muncitoare veghea. Eu nu avusesem timp nici măcar să-mi vin în fire. Habar n-aveam unde este sediul Procuraturii. Desigur, printre muncitori trebuie să fi existat un informator, vreun martor vigilent.

     Apoi începu tirul întrebărilor. Mă loveau direct în timpane, în moalele capului, acolo unde ar fi trebuit să existe şi un organ

 al înţelegerii acelui chestionar inept.

     Erau înlănţuiri de nenumărate cuvinte, raţionamente din care descopeream un profesionalism dubios, unele erau întrebări ticluite pentru astfel de situaţii, în care cel care le arunca nu urmărea decât umilirea bănuitului, aducerea lui într-o stare de disperare, a lipsei totale de şanse, un material amorf, care s-ar fi

 putut mula apoi pe orice fel de incriminare.   

     Încercam să mă ţin tare, cel puţin în sfera logicii imediate, într-o atmosferă ilogică.  Nu ştiam şi nici nu bănuiam nimic.    

     Le-am  explicat  cum  funcţionează  combinatul,  tehnologia

exploatării, ceva noţiuni de patologie aviară, bănuielile mele care încercau să aducă o oarecare logică în această nenorocire.      Dar numai atât. Adică doar cât îmi ofereau ei pauză, pentru a le răspunde la întrebări. Era vădit că pe ei nu-i interesa nimic din toate acestea, aveau creionată bănuiala că sunt principalul infractor, voiau să ştie de unde am primit ordinul, ce colaboratori am avut, şi alte bazaconii.  În mintea lor eram deja un acuzat politic. Organizasem sau facilitasem catastrofa.

     -Dumneata vei merge cu noi! Cel mai înalt se ridicase în picioare, era deja lângă uşă, întinzând mâna şi încercând să mă strângă de braţ.

     -Pentru ce? Am întrebat topit, năucit de viteza derulării evenimentelor. Apoi, ca un copil tâmpit, prins asupra unui pocinog făcut din prostie, pentru care n-are argumente:  

    -Dar eu ce am făcut?   

    -Acolo unde vom merge noi, vei recunoaşte totul! Acolo nu va mai merge cu abureli dintr-astea, tehnologie, boli apărute peste noapte şi alte baliverne!

    Aveam convingerea că totul fusese premeditat.

    În clipa următoare, în faţa biroului au scârţâit roţile altei maşini. A intrat un cetăţean pe care-l mai întâlnisem la minister

Era nou, ştiam că deţinea o funcţie tehnică. Le-am făcut prezentările, fără să pronunţ numele niciunuia din ei. Pe ale procurorilor nu le reţinusem, pe al celui nou venit nu-l cunoşteam. Am îngânânat ca plecat de pe lumea aceasta:

    – De la noi, de la minister.

– Dânsul va veni cu noi pentru cercetări!

    – Deocamdată nu, tovarăşi, trebuie să rămână cel puţin astăzi,

să-şi organizeze înhumarea cadavrelor, gestionarea pierderilor,

 pe căldura asta s-ar putea produce o altă catastrofă în buza capitalei, aici avem o bombă biologică, a intervenit noul venit.

     Pentru mine totul se desfăşurase cu o viteză năucitoare, parcă trăiam un film de groază, căruia nu-i ghiceam finalul şi în care deţineam rolul principal.

     Între timp, şeful de post, care dispăruse, nici nu observasem când, s-a întors cu electricianul meu, împingându-l în încăpere.   

   -A plecat aseară din post, a fost la un botez, s-a oprit curentul, au stat ventilatoarele şi s-au sufocat păsările, iar când s-a întors spre dimineaţă beat criţă, nici măcar nu şi-a dat seama, ca să le pornească. Le-a pornit schimbul de zi. E beat şi acum!

Şi într-adevăr, de abia se ţinea pe picioare. Dintr-odată în mintea mea s-a făcut lumină. Şeful de post, cel mai isteţ dintre noi, între timp luase la întrebări muncitorii. L-au găsit pe electrician dormind într-un cotlon, la grupul electrogen şi din câteva întrebări şi-a dat seama ce se întâmplase: aseară, pe la şase, se întrerupsese întâmplător curentul – se mai întâmplase de atâtea ori. În toată localitatea. Dar, pentru combinat, având dublă alimentare, era suficient ca electricianul de serviciu să apese pe un buton pentru a  cupla noua sursă de curent. Nu a avut cine să facă manevra, electricianul fiind plecat la botezul unui nepot. Părăsise postul. De aici a început totul: lipsa de aer, şocul termic, moarte prin asfixiere şi supraîncălzire, tot necazul. Fusese o zi din cale afară de toridă.

 Pluteam.  Simţeam că acesta era doar începutul.  Cei trei au

 plecat imediat, luându-l cu ei pe electrician. Pe mine m-au lăsat

 împreună cu cel de  la minister care,  foarte rapid, s-a topit şi el, aruncându-mi, parcă eliberat de răspundere:

-Știi dumneata ce ai de făcut!

Apoi, întorcându-se din uşă, ca şi cum şi-a adus aminte de ceva foarte important:

     -E bine să ai în vedere că, din supravieţuitoare am putea conserva o genă dominantă, a rezistenţei la temperaturi înalte. Ar fi nemaipomenit  pentru  efectivele pe  care le vom transfera

în combinatele din Orientul Apropiat, din Libia.

 În momentul acela mi s-a părut această afirmaţie, chiar dacă aparent logică, o culme a nepăsării faţă de situaţia în care fusesem eu aruncat. Numai de asta nu-mi ardea mie acum, cu zeci de mii de cadavre pe cap, cu incriminarea de sabotor, cu procuratura şi toată miliţia în cârca mea.                                    

   Trebuia să mă adun. Nu era timp. Soarele urcase nemilos pe boltă şi făcea ceeace ştia el să facă cel mai bine într-o zi senină  de 15 iulie. Să ardă. Îi vedeam rânjetul strălucitor bucurându-se pentru amestecarea gândurilor mele în cazanul cu lavă al ţestei.

     Trebuiau urgent evacuate cadavrele, organizate mijloacele de transport, găsită o suprafaţă de teren extravilan  neagricol, mult în afara localității, pentru a se săpa groapa imensă a  înhumării, apoi era necesară urgentarea obţinerii unei aprobări de la primărie pentru un asemenea loc. Ulterior trebuiau organizate echipele de numărare a efectivelor pierdute, apoi pe acelea ale păsărilor rămase în viaţă, gestionarea pierderii, şi multe altele care apăreau pe neaşteptate. Urma raportarea pierderilor către organele superioare, suportarea sancțiunilor, și tot ce ar fi putut fi mai rău..

     Dar oare aveam destui oameni pentru aşa ceva? Nicăieri nu se mai întâmplase. Nu aveam niciun model.

     Și dintr-odată am știut ce aveam de făcut. După șocul inițial, cineva parcă mi-ar fi luminat calea. Înaintam pas cu pas. Am evacuat, încărcat în 21 de remorci umplute cu vârf zecile de mii de păsări moarte. Un excavator pe care l-am închiriat de la un şantier din apropiere a săpat o groapă lungă de 30 metri şi lată de 10. Primăria mi-a oferit un spaţiu la marginea câmpului, plin cu mărăcini şi pietroaie, iar până seara târziu totul a fost rezolvat.

     Groapa a fost umplută şi acoperită, păsările rămase în viață au fost numărate, contabilii au operat în fişele de gestiune, urmând ca peste noapte să calculeze implicaţiile, pierderile financiare, și alte consecințe. Din calcule rezultase moartea a 56.431 de păsări.  

     S-au perindat în cursul zilei tot felul de oficialităţi, din datorie sau curiozitate. Ajunsesem ursul din circul localităţii, primeam telefoane de încurajare de la te miri cine, sfaturi de care nu aveam nevoie, o băgare în seamă cum nu s-a mai văzut. Ce mai, în tot necazul, devenisem un personaj important, eroul profesiunii. Și acum mai cred că mulți  se bucurau că nu intraseră ei în aşa un mare necaz.

     Așa cum e omul, fără să vrea se bucură de răul altuia. Acum poate vorbesc cu păcat, dar atunci, în furtuna aceea, aşa judecam. Nu-i auzeam, nu-i vedeam, mă obişnuisem, ca într-un reflex al bunului simţ, să-i ascult, să-mi cer scuze că nu am timp pentru ei. Le primeau parcă bucuroşi că îi expediam şi că ei își făcuseră datoria. Cea mai la îndemână pronunțare a falselor sentimente era compătimirea. Totul se asemăna cu exprimarea unor condoleanţe, ca la un soi de înmormântare a zilelor viitorului meu.

     Oricum, nu de compătimiri aveam eu nevoie în momentele acelea, ci de un cap limpede.

     Oamenii au muncit cu frenezia groazei, cu o viteză ciudată, ca şi cum ar fi dorit să fugă de ceva, să se îndepărteze cât mai mult de clipele acelei nenorociri, cu o hărnicie care nu-şi găseşte explicaţia decât în mobilizarea instinctelor de conservare, a fricii de autorităţi, de păstrarea locului de muncă, de incriminarea lor în responsabilităţi.        

     Toţi acum aflaseră adevărul celor petrecute, şi parcă, în solidaritate cu acest coleg al lor, Fusoi, electricianul, fiecare voia să-i ia de pe umeri măcar o parte din povara răspunderii, a necazului, în care oricare din ei ar fi putut intra.  Erau ei între ei

oameni de sat, rude, prieteni. Căutau cum știau mai bine o formulă de exprimare a  solidarităţii în faţa imposibilului.

     Peste noapte am rămas împreună cu  doi contabili  pentru  finalizarea  operaţiilor  economice.  N-am închis un ochi.  Nu

ştiam ce ar fi urmat să se întâmple, dar optimist nu eram.  

     Îmi răsărea în minte expresia “ai treabă cu noi”, pe care, cu

 mai bine de 6 ani înainte, la Mereni, unde fusesm numit în prima mea funcţie mai importantă, Nea Costică, un om dealtfel deosebit, un hâtru, şef de post acolo, într-o discuţie cu el, mi-a arătat degetul cel mare, opozabilul, întrebându-mă:

   – Știi doctore cum se numeşte acesta?

   – Nu știu, șefu!

    -Opritorul! Făcu un gest ca şi cum ar săpa cu palma într-o comoară nevăzută şi ţinând cu cealaltă mână de acesta, ca de un obstacol. ,,Dacă treci de el, ai treabă cu noi”

     La ora aceea mi s-a părut cel puţin ciudată manifestarea aceea familiară, dar aşa era el, deschis cu toată lumea, mai ales când o mai lua pe ulei. Iar oamenii aveau grijă să nu ducă lipsă de unsoarea gâtlejului. Când era prea trez ar fi putut face rău. I se înflăcărau instinctele de atotputernic al satului.. Altfel, îşi făcea treaba. Mai avea puţin şi se pensiona,  Adesea îşi dădea drumul la gură.

     Şi aşa era. Pe vremea aceea toţi furau câte ceva. Doar se spunea că toate erau bunurile noastre, ale tuturor. Pe cine nu-l tăia capul, tot fura câte un nimic, un şurub, o piuliţă, o piesă scoasă din uz, furaje, pui, câteva ouă, sau dacă nu era ceva material, măcar timpul, făcându-se că lucrează. Unii, trimişi în deplasare, rămâneau câte o zi în plus pe acolo pe unde-i expediau şefii, alţii, în timpul orelor de muncă, plecau cu gândurile aiurea, sau tricotau la o cafea, pe sub birouri, balivernele auzite prin localitate, sau ultimele ştiri de la radio.     Mestecau informaţiile şi aruncau printre dinţi părerile proprii ca pe cojile unor seminţe de bostan.

     Avusesem un salariat, Bezdiceck Otto, un ceh rătăcit pe aici,

 prin sudul ţării, cine ştie de cînd şi de ce, care, dacă pleca de la

 muncă şi pe drum îşi aducea aminte că nu-şi dosise nimic prin buzunare, se întorcea, ca să nu se rupă aţa obiceiului şi să nu-l podidească necazurile.

     O fi fost poate vreo zicere adusă de prin ţara lui. Pe  la  noi era denumită chiar un  fel de  infracţionalitate minoră, poate chiar tolerată de stat, ca supapă pentru lipsurile materiale de tot felul. De fapt nici nu era considerat furt, ci un mod de adaptare, de orientare, de a face rost. Ciudată filozofie, dar aşa era. 

     Şi într-adevăr, a doua zi dimineaţa, şeful de post m-a invitat să merg cu el la Bucureşti, la un sediu al miliţiei, unde îmi spunea că mă va aştepta un maior. Drumul până acolo mi-a făcut bine, m-a liniştit, se întindea ca o panglică argintie în orele acelei dimineţi. Simţeam că merg să-mi întâmpin destinul.

     Am intrat pe undeva prin Calea Rahovei, într-o incintă care numai primitoare nu era. Acesta putea fi locul meu de întâlnire. Cu soarta? Gândire ciudată de om care cocheta cu literatura.

După prezentări, maiorul mi s-a adresat cu un amestec de  uşoară ironie cu ceva urme de respect:

    -Doctore, ai avut mare noroc, electricianul şi-a recunoscut  vina.

   – Unde este acum? Am întrebat, nu atât din curiozitate, ci ca să echilibrez dialogul

    -La noi, la Rahova. Apoi urmă maliţios câteva cuvinte, pe un ton foarte serios, de mi-a îngheţat sângele în vene: ,,s-ar putea să vii şi dumneata lângă el”  Apoi, teatral, îmi aruncă dojenitor, ca pe o luare aminte: ,, să te gândeşti serios la asta! “ 

     Adică ce trebuia, sau ce puteam să fac? Aseară, după toate cele întâmplate, avusesem chiar satisfacţia unor treburi bine făcute, reuşisem să şterg urmele catastrofei, totul era îngropat, spălat, curat, totul se putea lua de la capăt, trebuia pe cât posibil

 recuperat prejudiciul, etc. Dar pentru aceasta trebuia să fim lăsaţi în pace, să ne venim în fire.

     Seara târziu, a doua zi după catastrofă, mă străduiam să uit  cele petrecute, coborâte asupra mea din lumea întâmplărilor nefericite. Din lumea trăirii necontrolate, cea mai presus de  voinţă şi  care  îmi prefigura viitorul.

     Dar adevăratele necazuri de abia începeau.

     În noaptea aceea nu reușisem să închid un ochi. Îmi închipuiam orice. Trecuse epoca arestărilor imediate, fără suport juridic, bazate pe o simplă delaţiune sau o suspiciune a cuiva. Fusese decapitată vechea intelectualitate, clasa politică, oamenii de ispravă, gospodarii care obținuseră prin munca lor şi a înaintaşilor ceva bunăstare. Fuseseră decretaţi duşmani ai poporului, eliminaţi, mulţi fără judecată, înghesuiți prin beciurile Siguranţei, hrubele puşcăriilor. Fusese închis lagărul de la Canal, se consumase oroarea experimentului Piteşti, Sighetul, Aiudul, Gherla, Jilava…

     În mintea unora rămăsese însă aceeaşi acribie în ura cu care erau priviţi duşmanii poporului, un incontrolabil exces în aşa zisa apărare a bunului întregului popor, a bănuielii stupide că există duşmani şi la rădăcina firului de iarbă. Lupta de clasă nu încetase, se găseau peste tot dovezi de împotrivire a vechilor duşmani sau a odraslelor acestora, în edificarea viitorului luminos al socialismului. Şi multe altele.

     Incontrolabilul se produsese. Dis de dimineaţă, sau poate încă de cu seară se hotărâse la Partid să se extindă urmărirea penală şi asupra „guleraţilor”, a cadrelor de conducere, pentru că:

   -Nu se poate tovarăşi, după atâta timp de la instaurarea puterii populare, să răspundă numai elementul muncitoresc de tot ce se întâmplă negativ în ţara asta! Ceilalţi n-au nicio vină?

    Și inevitabilul s-a exprimat. Cineva acolo sus avea drept de viaţă şi de moarte asupra mea.

     Și ce frumoasă se arătase acea deschidere a zilei! În jurul halelor apa câmpului încă mai vălurea liniştit răcoarea nopţii.

O mare deasupra cărei se ridicase deja vela mare a soarelui. Puteai pleca, puteai călători prin aerul cald încotro vedeai cu ochii, se auzea zumzetul ventilatoarelor care despicau apa aceea rarefiată pe care învăţasem să o respirăm.

     Dar eu naufragiasem. Corabia mea stătea aplecată pe o stâncă a zilei de 14 iulie, a întâmplării aceleia nenorocite. O parte din gândurile frumoase se înecaseră, altele fugiseră în patria disperării, rămăseseră numai cele apropiate simţămintelor mele schimonosite din robia nesomnului, a neputinţei de a-mi controla reflexele, instinctele.

     Simţeam nevoia să fug.

    -Dar unde şi de ce? Şi în special de cine? De mine însumi, de situaţia aceea nenorocită în care mă împinsese întâmplarea.

      Bine cel puţin că  Marina şi Cristina erau atunci la mare! Cea mică avea nevoie de soare. Ce rost avea să le ţin toată vara pe lângă mine, dacă eu tot nu puteam pleca în concediu.

      Parcă mă aşteptasem să se întâmple în ziua aceea ceva. Ca un tsunami care loveşte după o scurtă perioadă. Eram sub vremi. Oricând putea veni un val mare să mă spulbere. Mă chinuia întrebarea aceea stupidă:

    -Dar de ce tocmai mie? Unde a fost veriga slabă care a întrerupt lanţul liniştii mele? Acela pe care-l purtam ca noi toţi, dar în care eram obişnuit să trăiesc, chiar și aşa, înlănţuit. În vremea aceea nu eram suficient de religios pentru a arunca vina pe diavol, sau pe un dumnezeu care-şi întorsese faţa de la mine.

    -Atunci cine m-a lovit, şi pentru ce?

Nu făcusem rău chiar nimănui. Eram convins de aceasta. Acum

stăteam în faţa acestui maior, dezarmat, aşteptând să se întâmple ceva foarte rău. Simţeam aceasta, nu analizânu-mi logic situaţia grea în care intrasem, ci cu alte simţuri, cu cele primare, de fiară alergată şi prinsă în ghearele şi colţii implacabilului. În frazele sale stângace, dar voit joviale, simţeam un fel de satisfacţie, o maliţiozitate proprie profesiunii.

     -Ţi-am spus că vei avea de a face cu noi! Acum eşti pe mâna

 noastră, vei fi un timp chiriaşul nostru. Cred că ai fost informat. Eu mă voi ocupa de anchetarea cazului dumitale. Deocamdată va trebui să instituim sechestru pe bunurile personale. Vom merge împreună la dumneata acasă.

     Bunuri personale! Ce bunuri aveam eu?

Mi se părea o  inepţie să cauţi să recuperezi o pierdere enormă cu mainimicul unui salariat, aflat la începutul vieţii, într-un stat socialist. Ce acumulare putusem eu realiza în doar câţiva ani de muncă? Fusesem un lefegiu de la care societatea storsese tot şi îi oferise strictul necesar pentru a putea trăi modest.

     Am luat-o prin Calea Rahovei spre locuinţa mea. Maiorul pălăvrăgea tot timpul ba de una, ba de alta, de faptul că-mi neglijasem îndatoririle, că bănuieşte el ce stă în spatele acestei acţiuni duşmănoase.

     Mai arunca şi câte o glumă stupidă printre alte baliverne. Nu-l puteam auzi, dar îmi răsunau în timpane cuvintele: ,,vei avea de a face cu noi” ca un leitmotiv al vremurilor în care trăiam.

     Sistemul, poate educaţia bazată pe prudenţă, pe zicala veche,

srămoşească ,,capul plecat sabia nu-l taie“ făcuseră din mine, ca din majoritatea, un personaj obedient, un supus al regimului,

un cadru de nădejde care îşi atribuia şi responsabilităţi pe care nu-l obliga nimeni să le îndeplinească. Părea o ciudăţenie, dar exista. Adică reuşiseră să facă din mine Omul de tip nou, pe care se putea baza societatea socialistă.                                             

     Maşina rulase pe bulevard, intrase apoi pe Calea Dorobanţi, uşor dreapta pe strada Radu Beller  şi la a cincea stradă la sânga cotise pe strada unde locuiam, numită pe atunci strada Violetelor, fostă Ștefanache Popescu, fostă strada Pricipele Carol. Era o stradă pavată cu pietre cubice printre care răzbăteau firele de iarbă.

    Acolo, la casa cu numărul 10 mă născusem. Copilărisem prin locurile acestea, fiecare ungher îmi era familiar. O stradă  umbroasă. Coroanele teilor și a celor doi castani depăşeau înălţimea caselor de unul sau două etaje. Acasă  erau  numai părinţii. Doi oameni peste care anii îşi lăsaseră cu toată greutatea şenilele. Trecuseră nemiloşi, sfârtecându-le liniştea, luându-le totul, anii de război, de refugiu, de lipsuri, de dări afară din servicii pentru vina de a fi fost intelectuali, adică ,,cloacă de intelectuali“ cum se exprimase o tovarăşe cu patru clase de la serviciul de cadre şi care avea drept de viaţă şi de moarte asupra salariaţilor.  O, tempora !

     Acum erau bătrâni şi bolnavi, mama în prag de tetraplegie, cu un Parkinson care evolua constant şi de neoprit, tata cu problemele lui, dar şi cu ale mamei.

     Iar acum, peste toate acestea, trebuiau să sufere şi pentru necazurile mele, să asiste la instituirea stării de sechestru, pe nişte bunuri care aproape că nu se puteau separa de cele comune.

Văzând cartierul, maiorul n-a putut să se abțină:

    -A,dar stai bine doctore, aproape de Tovarășul. A arătat ceva spre cer, nu înspre Dumnezeu desigur, ci către o fiinţă umană care probabil că în mintea sa reprezenta pe altcineva, mai presus decât Fiinţa Supremă. Glasul său exprima invidie, amestecată cu admirație, și ceva teamă de poziția locuinței mele atât de apropiată de a Tovarășului, de parcă prin aceasta împrumutasem un fel de inviolabilitate. Apoi am pătruns în casă. Ne-a deschis tata.

     La  vederea  lui,  nu cunosc prin ce minune,  maiorul s-a mai

îmblânzit, probabil că se iţise vreo genă uitată prin genomul originii sale țărănești, a respectului, o genă ce căuta să-şi exprime caracterul său dominant. În cromozomii lui păstraţi cu strășnicie de la vreun antropoid. De altfel, maiorul avea aspect asemănător strămoşului nostru comun: fălci puternice, buze subţiri, ochi mici, nas lat şi turtit, voce  răstită în ascuţimea ei. Tot tacâmul.

     Dar aici se evidenţiase latura sa umană, încât, intrând în vorbă cu tata şi derulând ceva poveşti de viaţă, sporovăind ba

 de una, ba de alta, se mai îmblânzise.

     Tata nu ştia ce se întâmplase, nu-i comunicasem nimic, nu mai fusesem pe acasă. La vederea miliţianlui nici nu se arătase foarte mirat, trecuse el prin destule.

     – Ce s-a întâmplat, Dane?

     – Un necaz. Va trece, staţi liniştiţi.

Chiar mă liniştea  încercarea de a le calma îngrijorarea.

    – Au murit nişte păsări.

Şi ciudat, maiorul Argeşeanu nu a reacţionat în niciun fel. M-a lăsat numai pe mine să dialoghez cu ei.

     Apoi, în timp ce se uita prin jur şi evalua bunurile,  îşi găsise subiecte de conversaţie cu tata. Povestiri din timpul războiului. Fusese şi el recrutat şi expediat de tânăr pe frontul din vest. Ajunsese până aproape de munţii Tatra.

     După război, un timp şi-a păstrat haina militară, apoi a intrat în miliţie. Avea origine sănătoasă, provenea dintr-un sat de lângă Bucureşti, din Dobroiești.

     Pentru „devotament şi vigilenţă în apărarea cuceririlor revoluţionare,” urcase pas cu pas, grad cu grad, până la această funcţie. Se apropia de pensie. Câştigând un grad prin pensionare, putea ajunge locotenent colonel. Ce mai, ditamai colonelul! Era ceva!

   Tata luptase în est, fusese concentrat imediat după izbucnirea

războiului în iunie 1941, ajunsese apoi cu frontul până la strâmtoarea Kerci, în Crimeea, supravieţuise măcelului de la Odesa. La Feodosia, fiind rănit, a fost adus în ţară. Avea pe atunci aproape 40 de ani. După recuperare nu l-au mai trimis.

      Îl auzeam povestindu-i maiorului cum, pentru a sprijini trupele de la Sevastopol, comandamentul sovietic  organizase o amplă operaţie de desant maritim, fiind debarcate la Kerci şi Feodosia peste patruzeci de mii de militari şi tehnică de luptă,

care i-a surprins pe nemţi.

     Aceştia au solicitat urgent intervenţia trupelor române. Au fost aduse în acest iad şi diviziile zece şi optsprezece infanterie. Tata făcea parte din regimentul treizeci şi trei al diviziei a zecea, comandată atunci de generalul de brigadă Ioan Glogojanu.

    Povestea că peste toate ororile acelea, l-a impresionat modul

de manifestare a iepei sale, pe care o botezase Europa. În timpul acelor încleştări fără precedent, când dinspre ruşi parcă se deslănţuise iadul, calul tremura în tranşee alături de el, se lipise strâns de corpul său, cerând protecție. Se spune că animalele nu judecă! Dar cine ştie oare ce se petrecea în corpul acela, care simţea toată grozăvia primejdiei şi devenise dintr-odată uman. Căuta un prieten.

     Acţiunea aceea, după lupte crâncene s-a finalizat cu restabilirea frontului. Divizia lui a fost trimisă şi apoi decimată în luptele de la capul de pod Cuban, spre Caucaz. Mulţi nu s-au mai întors, sau numai după mult timp, după ce au înfruntat iadul din lagărele Siberiei.

      Nici acum, după atâta timp, nu-şi putea explica cum a putut face Ion Antonescu o asemenea greşeală politică, încât să treacă dincolo de Nistru, într-un teritoriu care nu fusese nicicând al României, fără să obțină garanţii certe din partea Germaniei, sacrificând inutil atâtea sute de mii de vieţi. De ce trebuise România să poarte aproape singură povara cuceririi Odesei, un oraş foarte puternic întărit, atâta timp cât înzestrarea armatei cu tehnica specifică unui asalt de asemenea dimensiune era total deficitară? Poate a fost o soartă a neamului acestuia! A ambiţiei şi optuzităţii conducătorilor noştri de atunci.

     El avusese noroc. Scăpase cu viață. După război a suferit toate neajunsurile prin care au trecut toţi cei ca el, toate nenorocirile unei vieţi sfârtecate de acele schimbări sociale dure, care scot din om tot ceeace este mai rău pentru a supravieţui: darea afară din slujbe, confiscarea a tot ce putuseră acumula prin munca lor şi a bunicilor mei, umilinţe de tot felul, frica de condamnări şi executări, de pedepse date la repezeală, fără temei legal, pentru delicte închipuite, numai pentru a-i elimina ca potenţiali răufăcători.

     Ani întregi, în copilăria mea, vedeam o valijoară pregătită, gata de drum. Avea locul ei în holul locuinţei, conţinea minimum necesar pentru plecarea în detenţie. Pentru ce? Se găseau la îndemână motive dacă ajungeai să fii indezirabil. Rude, prieteni apropiaţi fuseseră „ridicaţi”.

     El era convins că noua orânduire, impusă cu forţa nu va rezista. Era împotriva naturii umane.

    -Este o utopie, spunea. Un accident al istoriei, inventat  artificial pentru ca la un moment dat să servească unor interese. Şi care scăpase de sub control. Nici măcar nu era un experiment. Dictaturile nu pot fi experimente. Şi la noi fusese unul, Teodor Diamant, pe la începutul secolului XIX care, pe moşia boierului Bălăceanu, boier progresist, se jucase de-a democraţia populară, instituind pe moşia acestuia un fel de comunism. Fusese un eşec total.

     Îl auzeam adesea spunând, când se supăra pe Dumnezeu, că ţara aceasta n-avea decât trecut, şi acela incert, atât cât i se  poate cunoaşte realitatea. Şi prezent. Dar şi acesta atât cât îl percepem fiecare trăind în interiorul său. N-are viitor. Niciodată n-a avut. Se referea la un viitor previzibil. Aşa cum şi-l clădesc puterile mari. Că la noi totul s-a clădit de astăzi pe mâine, mereu în urma vremii.

     Dar  că  Cineva a  avut  totdeauna grijă  să existăm.  Mereu am  făcut cărări noi printre oportunităţi şi compromisuri. Şi parcă ar fi fost un făcut, un blestem al neamului: adică ce construim astăzi se năruieşte mâine. Rămâne numai ceeace s-a făcut cu enorme sacrificii, ca în legenda meşterului Manole.        

    -Ce vină avusese Ana, soţia lui?

     De aici şi  tendinţa noastră  spre  victimizare,  complexul de

inferioritate  în  faţa străinilor pe care, de atâtea ori  i-am privit cu obedienţa celui care aşteaptă să-şi ia pomana, nu dreptul său.

     Pentru asemenea idei putea înfunda puşcăria. Le pronunţa în şoaptă, numai pentru cei foarte apropiaţi.  Şi nu se ştie prin ce minune a scăpat. Dumnezeu a fost mai blând cu el, dar nu l-a iertat definitiv. Avea de isprăvit calvarul lui, de om născut pe

meleagurile acestea, la încrucişarea atâtor interese.

     Şi-a ascuns cele două diplome de licenţă şi pe cea de doctor în drept, s-a angajat ani buni la Com. Car., o întreprindere de industrializarea şi comercializarea cărnii. În serviciu de noapte.

Aici se putuse încadra cu certificatul de patru clase, care-i oferea un statut de ,,om curat”. Executa o muncă fizică, transportând ,,cu cârca” carcase de porci  netranşate.    

     Bine şi aşa! Noua societate nu avea nevoie de intelectuali. Ei erau cei care împuiau capul clasei muncitoare cu fel de fel de prostii. Dar se pervertiseră câţiva oportunişti, care îi erau suficienţi noii orânduiri până când aceasta și-ar fi creat ,,intelighenţia” sa.  Fuseseră momiți cu funcții, salarii și alte tentații. Nume mari, cărora le-ar fi stat bine dacă rămâneau acolo unde le era locul. Dar au avut o justificare: majoritatea erau oameni în vârstă și nu voiau să renunțe la privilegiile cu care fuseseră obișnuiți. Pot fi condamnați, dar cu indulgență. Ulterior, memoria istoriei a ținut cont de toate acestea. După interesele ei.

     Iar tatălui meu, abia târziu, după câţiva ani, soarta i-a oferit şansa de a se întâlni cu unul din soldaţii de pe front, care luptase în bateria de artilerie pe care o comandase ca ofițer rezervist.  Și  care păstrase  un  anumit  respect faţă de cel care

fusese șeful său:

  – Cum, dumneavoastră la Com. Car.?

I–a propus să se angajeze şef contabil la noua cooperativă care se înfiinţase şi unde acesta fusese numit preşedinte. O întreprindere în care toţi lucrătorii erau nevăzători. Coope-rativa Munca Orbilor. I-a promis că se va ocupa el de cele necesare. Acela devenise foarte repede omul timpurilor noi.

      În această întreprindere a lucrat ani buni, până la ieşirea

 târzie la pensie, la 67 de ani (pe atunci vârsta de pensionare la bărbaţi era de numai 57 de ani)Se trăia puţin. Speranţa de viaţă  era puţin peste şaizeci. Cei care depăşeau şaptezeci erau norocoşi.

     Dar a rămas întreaga viaţă cu angoasele lui, cu propriul vultur negru care-l ataca şi pe el când nu se aştepta. Erau frecvente situaţiile în care, copil fiind, îl vedeam schimbându-se dintr-odată la faţă, anunţând cu voce tare:

    -Mi-e rău!

Ca o prevestire. Începea să se sufoce, faţa îi devenea albă ca varul, apoi roşie, mama încerca să-l liniştească, îi aducea un pahar de apă şi o pastilă, pe care o înghiţa ca pe un elixir al salvării. Mama, calmă, îl cunoștea. Deja ea se obişnuise cu astfel de  simptome, cărora căuta să le facă faţă. Le-au dus în spinare amândoi întreaga viaţă.

     I-a povestit câte ceva din toate acestea lui Argeşeanu, care, mâzgălind cu pixul pe un imprimat pe care l-am semnat, a conchis:

   -Nu v-am sechestrat decât maşina (aveam un fiat 600 albastru) cumpărat cu trei ani înainte, la mâna a doua. La cumpărare avusese o vechime de opt ani. În el îndesasem toate economiile noastre. Ale mele şi ale Marinei. Era al nostru, prima realizare materială importantă. De fapt, altceva nici nu aveam, iar bunurile mele personale nu erau decât cele vestimentare. Ar fi fost stupid să-mi pună sechestru pe cămăşi, pe lenjeria intimă, pijamale, sau pe cărțile din bibliotecă. Dar prezenta situaţia ca şi cum în imensa lui mărinimie îmi făcuse o

 favoare:

    -Pentru tatăl dumitale, care este un om de treabă.

Apoi am plecat, el luându-şi reverenţios rămas bun de la tata. Pe mama nici nu a băgat-o în seamă, de altfel ea stătea în fotoliu, şi urmărea tăcută, neintervenind în discuţii. Aşa era ea. Nu a schiţat nicio reacţie la plecarea lui.

     Probabil că maiorul simţise aversiunea ei care, prin tăcere,

exprima mai mult decât prin cuvinte. Mie mi-a şoptit, ca  un fel de rămas bun, cu o căldură pe care numai eu o cunoşteam:

     -Să ai griiă de tine, dragul mamei!

Înţelesese dimensiunea necazului, fără cuvinte, doar privindu-

mă. Prin acea legătură invizibilă dintre mamă şi fiu, care nu se întrerupe niciodată, după ce atîta timp sângele a circulat prin cele două entităţi ale trupului comun. Și care rămâne pentru restul vieții o punte a fiinţelor care au fost odată unite, un flux energetic, ce leagă hotarele, și are dimensiuni greu de imaginat.

     Am plecat, duioşia vorbelor sale urmărindu-mă mult timp, până când în adierea fierbinte a zilei mi s-a uscat fărâma de lacrimă care se născuse în colţul ochiului.  Mă cuprinsese o pace ciudată, un fel de liniştire a celui care mă chinuise până atunci înăuntrul meu, cu fel de fel de învinuiri şi reproşuri.

    -Facă-se voia Ta!

Realizam că nu va depinde de mine ce mi se va întâmpla de acum înainte, eram pregătit pentru tot ce putea fi mai rău: reţinere, anchetă, judecare, poate detenţie. Nu ştiam mai nimic despre  electrician. Fusese reţinut pentru anchetă.

     Mersul acasă, întâlnirea cu părinţii îmi făcuse bine. Simţeam că aparţineam cuiva, celor dragi, lor, Marinei, copilului. Ei erau adevărata lume a mea. Lor, şi numai lor, trebuia să le dau socoteală pentru viaţa mea.

    Autorităţile erau altceva, cu legile lor dure, cu tot ce voiau să facă din societatea aceasta. Ele existau în afara mea. O forță ale cărei rigori trebuia să le suport. Și care, chiar dacă mi-aș fi dorit să nu mă afecteze, mă loviseră năpraznic.

     Auzeam zumzăitul monoton al motorului maşinii, ca pe o incantaţie a materiei adresată văzduhului.  Simțeam că maşina, obiectul acela neînsufleţit, îmi ţinea  partea. Mergea încet, prelungindu-mi timpul meu de libertate.

     Iar eu priveam avid trecătorii, și cele câteva reclame din oraşul cenuşiu.

     Pe atunci singurele culori vii erau cele ale semafoarelor. Le

priveam ca şi cum le-aş fi văzut pentru ultima oară.            

     Am intrat din nou pe Calea Rahovei, îndreptându-ne spre sediul miliţiei. Maiorul Argeşanu m-a introdus într-o încăpere austeră, în care nu erau decât două corpuri de birou, grosolane, unul lucrat din pal melaminat, mai mic, celălalt din mobilier masiv, uzat, raşchetat grosolan de vreun fost deținut, cu o bucată de geam şi glaspapir pentru a i se mai lua jegul timpului. La acesta s-a aşezat maiorul, pe celălalt mi l-a oferit mie, făcând un gest scurt, cu palma sa groasă şi grea, ca şi cum ar fi vrut să mă înfunde în el dintr-o singură lovitură.

     Mi-a întins apoi câteva foi de hârtie A4, un pix, indicându-mi cu un deget de unde trebuia să încep a scrie, poruncind:

  – Scrie !

  – Ce să scriu?

  – Nu face pe prostul cu mine!

Tonul poruncitor mi se părea atât de diferit faţă de cel folosit în prezenţa tatălui meu încât, dintr-o dată m-am simţit umilit, ca ultimul păcătos de care se mira şi duşumeaua aceasta că mai există pe lumea aceasta, trebuind să mă ţină în spinarea sa geluită, dată cu motorină, sau cine știe cu ce, care scârţâia mereu și mirosea a duhoare cazonă. Îmi  plăcea să-mi  imaginez că îşi  permitea  să-mi  arunce   astfel de vorbe dată fiind marea diferenţa de vârstă dintre noi.

     Curând mi-am dat seama că nu era numai atât. Ci că, societatea îşi luase mâna de pe mine.

     Nu mai aveam  niciun drept, eram inculpat, trebuia singur să-mi definesc  greşeala. Iar apoi, urma ca legea să exprime condamnarea.

   -Cred că-mi voi înşira îndatoririle, responsabilităţile, şi voi explica astfel cum mi le-am îndeplinit în cazul acesta, am îngânat, întrebător.

   -Adică cum nu ţi le-ai îndeplinit! Se răsti din nou.

M-am gândit să-l las în pace, să nu mai ripostez în niciun fel,

eram pe terenul lui, cu organul forţei la uşă. De altfel, când m-a

văzut că am început să scriu, a ieşit şi m-a lăsat în treaba mea.

     Am înşirat vreo 10 pagini, luând pe rând și analizând fiecare

din atribuţiile mele de conducător de unitate. Ce trebuia să fac conform legii, ce şi cum am făcut, inclusiv activitatea socială derulată în orele de învăţământ politic cu salariaţii, cursurile de tehnologie, de disciplina muncii, şi altele. Am scris tot ce mi-a venit în minte, cu litere mărunte şi clare, fraze simple şi concludente, cu o logică uşor de urmărit, insistând asupra asigurării serviciului de noapte, când, desfiinţându-se paza prin ordin ministerial, am considerat că prezenţa unui muncitor calificat în loc de paznic, a unui electrician, care să asigure intervenţia promptă în cazul unor accidente de acest fel, era neapărat necesară, mai ales că noaptea luminile erau stinse în hale şi nu exista nicio activitate de producţie.

     Nu puteam fi răspunzător de neîndeplinirea sarcinilor  unui salariat al meu.

     Fiecare cu responsabilităţile sale. Apoi mi-am încheiat declaraţia cu o frază de care nu avea nevoie nimeni: – ,,dacă vom fi lăsaţi în pace să lucrăm, noi,  colectivul de muncitori, tehnicieni, ingineri, vom recupera cea mai mare parte din pierderi”. Era un final aparent politic, dar şi real, exprimat în tonul vremii.

      Am răbdat apoi în linişte, încercând să-mi amestec în minte foamea cu setea, de care nu era interesat decât propriul meu trup, ca şi cum n-ar fi avut nicio treabă cu ce mi se întâmpla.

     Am aşteptat destul, se însera. Apusul fierbinte îşi arunca săgeţile prin deschiderea mică a geamului, parcă special făcută, pentru a face obişnuirea treptată a inculpatului cu întunericul din celulele pe care mi le imaginam că sunt dedesupt.

    -Oare cine  locuia acum în ele? Deţinuţii de drept comun? Cei politici fuseseră eliberaţi din 1964. Prin decretul lui Dej, societatea se curăţise de „elementele duşmănoase” Apoi se petrecuseră evenimentele din Cehoslovacia în 1968, fuseseră elaborate tezele din iulie, avuseseră loc vizitele Tovarășului și ale Tovarășei organizate în întrega lume. Inclusuv în cea capitalistă.

    -Oare la ce categorie mă vor încadra?

Aveam  origine socială nesănătoasă, dar eram crescut şi educat

de acest regim, eliberat de metehnele trecutului …

     Uşa scârţâi şi intră maiorul Argeşanu, aparent destins, mâncase şi băuse sănătos, era bine dispus.

  -Ei, ai terminat? Apoi, răsfoind paginile şi aruncându-şi ochii aiurea pe ele, fără să vadă nimic:

 – Cred că n-ai scris pe-aici baliverne!

N-am răspuns nimic.

    -Ce era de răspuns?                                                

     M-a dat pe mâna unui subofiţer tuciuriu, care mi-a ordonat să-mi golesc buzunarele, să predau tot ce am, verigheta, ceasul, cureaua de la pantaloni, şireturile de la pantofi.

 Cravată nu purtam pe căldurile acelea.

     Am fost condus apoi în iadul miliţiei, în celulele întunecoase şi aparent răcoroase, dar umede şi înăbuşitoare.  Acolo am făcut cunoştinţă cu noua și adevărata  mea patrie, adică cu pântecele ei.

    Clădirea aceea îmi părea un animal din care nu puteai ieşi decât printr-o regurgitare a sa, sătul de otrava de necinste pe care o purta, adusă de  trupul tău, care îi intoxicase sângele prin vene. Devenisem un element periculos, aparțineam acum vechii orânduiri intrate în putrefacție.

     Când am intrat eu, celula de patru pe doi metri, care adăpostea patru paturi metalice, cazone, suprapuse, două cîte două, era goală. M-am bucurat pentru aceasta. Cel puţin puteam

dormi după două zile cumplite şi o noapte  nedormită.

     În finalul zilei am primit în sfârşit apă, ceva semifluid care purta numele de hrană, aşternut, şi în special linişte. Am fost lăsat singur, poate dinadins sau poate premeditat. De fapt nu aveam nevoie de nimeni alături. Am căzut ca un bolovan desprins de pe stânca vieţii,prăbuşindu-mă într-o moarte scurtă. Sau foarte scurtă. M-au năpădit coşmarurile, visele urâte şi incontrolabile. Cineva mi le-a trimis, sau  mi le-am creat singur, au fost  fabricate în laboratoarele encefalului, la graniţa

 dintre vis şi  realitate, între conştiinţă şi inconştienţă.   

     Hitchcock intrase în zbuciumul meu sufletesc, în angoasele mele, în visurile cele mai urâte. Acum avea materialul necesar unei noi capodopere. Îmi puteam imagina răzbunarea zecilor de mii de păsări ucise de un om, adică de un exemplar din specia mea, pentru care trebuia să răspund. Eram vinovat.  Greşisem.

    Eram vinovat cel puțin pentru  faptul că pusesem într-o funcție atât de importantă  un criminal de păsări. Chiar dacă involuntar. Un monstru care în vis era înveșmântat ca o mumie în  penele albe ale acestor cadavre.

     Sufletele lor zburau haotic în jurul meu, ciugulindu-mi somnul, trăgând de el ca de o pânză zdrenţuită. Le vedeam ciocurile căscate, avide după aer, cu limbile  ascuţite. Îmi furau aerul, nu mai puteam respira, nu mai aveam ce, eram într- un spaţiu comun, limitat, în care eu nu aveam dreptul la niciun strop de aer.

     Mă sufocam. Am ţâşnit în mijlocul încăperii, trăgând în bezna plămânilor picul de lumină aerată care pătrundea prin gemuleţul de lângă tavan.

 -Doamne iartă-mă! Am ţipat din profundul alveolelor, fără să-mi aud vreun sunet. Corzile vocale erau inerte, nu exista niciun arcuş de aer care să le vibreze. Apoi am adormit din nou.

     Se făcea că părăsisem lumina nopții și  coborâsem în zilele trupului. Acolo întâlnisem câteva locuri pe care oamenii le numesc:  nervul vag, plexul solar,  plex brahial, hipofiză, și multe altele. Trebuia să trec fluviile parotidei, ale venei cave, și peste alte multe râuri pe care le-au numit artere. Și trebuia să mă împrietenesc cu unele care se numeau hematii. Ele îmi înroșeau obrajii, dar m-au condus și în țara neuronilor. Iar de acolo am putut  ajunge lesne în câmpiile Euterpei. Tot ce întâlneam în cale purta câte un nume dat de oameni, pentru a nu se uita. Era aidoma clipelor când, ajuns printre stele, le puteam vedea de foarte aproape și începusem să mă deprind cu strălucirea lor. Învățasem să le numesc, să le chem, pentru a mă

 putea bucura de lumină. Ajunsesem în rai.

    -Oare mi se cuvenea?

Apoi întreaga noapte m-am chinuit între veghe şi somn, încât  dimineaţa eram stors de vlagă ca o cârpă. Nu mai reacţionam aproape la nimic. Mă întrebam cum putuseră rezista atâţia înaintea mea, apărându-şi ideile, convingerile, credinţa, fiind umiliţi, bătuţi, ameninţaţi cu schingiuirea fiinţelor apropiate.  

    -Oare cum?

Iar acum eu, sau unul ca mine, numai după două nopţi nedor-mite ajunsesem în pragul disperării.

     Dimineaţă uşa se deschise şi intră subofiţerul, conducându-mă în camera de anchetă. Mă aruncă înăuntru. După câteva minute a intrat Argeşanu. Nici bună ziua, nici du-te-n colo. A intrat agresiv în subiect:

-Dumneata îţi baţi joc de noi? Faci literatură la miliţie?

Asta s-o faci acolo unde ţi se permite! Ţi-am spus să arăţi ce îndatoriri nu le-ai îndeplinit încât s-a putut întâmpla aşa ceva!   

    -Clar?

Apoi, aruncându-mi alte coli albe în faţă îmi porunci:

 -Scrie!  

Și începu să dicteze rar, apăsat, aidoma unui copil de școală  primară:

    -Subsemnatul…  declar  că în legătură cu cazul  petrecut în ziua de… la întreprinderea…. nu am organizat în mod corespunzător paza şi supravegherea efectivelor, nefăcând posibilă intervenţia specialiştilor în cazul opririi venti-latoarelor. Şi astfel s-a produs moartea păsărilor. Simplu, nu?

     Îmi dădeam seama unde bate. Trebuia să-mi recunosc o vină

 imaginară şi, din punctul lui de vedere, se achita de sarcini. Urma să comunice procuraturii care întocmea rechizitoriul declaraţia mea şi probabil a electricianului, care erau probe solide. Apoi urma trimiterea în justiţie a dosarului. Un dosar care purta un număr. Cel de care ar fi fost legată soarta mea şi a electricianului. Simplu. Urma să ajung un număr într-o adunătură de numere.

     – Nu pot scrie aşa ceva, nu este adevărat!

Îşi  încleştă  fălcile  puternice,  i se citea mânia, nici nu căuta să

şi-o mascheze. Eram convins că înainte cu vreo câţiva ani, pumnul lui masiv s-ar fi putut opri fără milă în obrazul meu. Parcă îl şi simţeam. Mă durea groaznic. Norocul meu era că mă născusem cu un deceniu mai târziu.

     Nu avea ce face. Trebuia să găsească în scrierile mele fisura de care să se agaţe, pe baza căreia să-şi construiască un raţionament de acuzare. Dar cred că nici nu citise, sau dacă da, foarte superficial. Ca să pătrundă în intimitatea tehnologică a procesului ar fi trebuit să stea cu mine liniştit de vorbă, să i-l explic. N-avea timp, poate nici chef sau pricepere. Aşa că părăsi încăperea trântind uşa şi aruncându-mi pentru intimidare cuvintele:

    -Mai vedem noi!

Subofiţerul mă duse din nou la arest, unde în sfârşit am putut dormi liniştit, ca şi cum în toată nebunia repurtasem o victorie asupra injustiţiei.

     Am dormit tun până a doua zi dimineaţa. Destul de devreme

 am fost introdus din nou la anchetă, unde maiorul mă aştepta, aruncându-mi zeflemitor:

   -Ţi s-a înfundat! Mergi cu mine să-ţi numeri păsările moarte! Te-a acuzat electricianul că ai pus la cale catastrofa pentru a-ţi ascunde golul din efective. A depus mărturie că din combinat s-au furat păsări cu maşinile. Dacă nu-ţi iese gestiunea, ai încurcat-o, vei fi acuzat şi pentru delapidare.

      Era atâta sadism în tonul vocii sale. Cum oare pot fi

 oamenii bântuiţi de asemenea sentimente? Ce aveam noi doi de împărţit? Intra aceasta în atribuțiile serviciului său? Aşa se născuse acest om? Sau devenise astfel prin transformarea sa într-o  unealtă de opresiune?

     Am înlemnit. La aşa ceva nu mă aşteptasem nici în visele

cele mai urâte. Cum putea să scornească asemenea minciună? Cineva probabil că-l învăţase pe electrician nerozia aceasta. Ca să scape. Arunca în altă direcţie ancheta.

     Dar cum să numeri nişte cadavre în descompunere?

Trecuseră trei zile.

    -Nu e treaba dumitale!

Simţeam că  pentru fiecare  respiraţie  trebuie să duc o luptă cu

imaterialitatea aerului. Mi se făcuse străvezie fiinţa. Îmi puteam privi prin ea inima zbătându-se. Ca o pasăre în ghearele morţii.

     -Pregăteşte-te pentru ce e mai rău! îmi şoptea un glas din afara auzului. Mai păstram în fântâna laringelui numai câteva găleţi de vorbire sălcie. Mă deprinsesem să conversez cu gândurile, precum cu nişte personaje înaripate. Cuvintele îmi patinau greoi ca pe zalele unui lanţ ruginit.

     În final, maiorul Argeşanu m-a dat pe mâna altui „organ” instruit, un tablagiu ce căuta să mă ţină de vorbă. Mă tot întreba, ba de una, ba de alta, ca să-i treacă lui mai repede vremea. Se vedea de la o poştă că nu-i convine acţiunea, dar n-avea ce face. Mi se recomandase, am reţinut că-l chema Ionică şi nu mai ştiu cum. Pentru mine n-avea nicio importanţă.

     Doar așa ajunsesem şi eu om mare, cu gardă de corp.

Aveam în sfârşit o umbră a mea, cu misiunea de a nu fi scăpat din ochi, să rămân așa cum eram, în carne şi oase, un inculpat, locatar al celulei de la sediul miliției.

     Maiorul îi dăduse ordin precis: ,,nu-l scapi din ochi! Îl duci, stai cu el cât este nevoie, îl aduci înapoi, mi-l predai. Răspunzi cu capul!”

     Ca şi când aş fi putut pleca undeva, sau zbura cu aripile celor cincizeci de mii de păsări moarte. Şi unde? Într-un văzduh al nimănui, al sufletelor lovite de întâmplarea nenorocită, în ţara aceasta în care nici firul ierbii nu s-ar mişca fără aprobare.

Și adierea trebuia controlată de sus.

     Maşina poliţiei rula cu viteză spre Alexandria. Ieşisem din

 Bucureşti, treceam prin Bragadiru, Cornetu, Buda, Mihăileşti.

     Îmi cumpărasem, numai cu valoarea câtorva clipiri, o zi senină şi fierbinte.  Încă simţeam sub pleoape arşiţa nopţilor nedormite. Curgeau  gândurile ca  lacrimile pe obrazul minţii.  Presimțirile  îmi  zburau  de  jur împrejurul ţestei, în apropierea cuibului din care plecaseră şi unde nu mai ştiau să se întoarcă.                             

     Am ajuns. Zona era păzită. Alături de groapa unde fuseseră îngropate păsările se excavase o alta, paralelă, şi de aceleaşi dimensiuni. Un excavator echipat cu un dispozitiv special, ca o gheară, trebuia să scoată câte o cupă de cadavre, să le aşeze pe marginea noii gropi.

     Din aceste mormane de păsări exhumate, echipe formate din câte un miliţian şi un contabil urmau să le ia cu furcile şi să le arunce în noua groapă, numărându-le. Erau constituite astfel 20 de echipe, înarmate cu caiete şi unelte de scris. Când am văzut asta, când mi s-a explicat şi am înţeles, m-am crucit!

    -Doamne Dumnezeule!

Cui îi trecuse prin cap aşa ceva? Cine organizase? Aici era o bombă biologică, procesul putrefacţiei era avansat, oamenii aceştia îşi puseseră fiecare câte o batistă legată la ceafă, care să

 la acopere nasul şi gura. Protecţie inutilă. Era iadul ce se prefigurase noaptea în visul meu.

     Toţi, după un timp, le-au și dat jos, preferând să suporte mirosul acela groaznic, fetid, decât să nu aibă aer. Trebuiau să înfrunte roiurile de muşte care-i atacau neîncetat. N-am aflat niciodată unde s-a  stabilit ingineria aceasta de neimaginat. Probabil, undeva foarte sus, de către cineva cu putere de decizie incontestabilă, și care habar n-avea ce-ar fi putut ieși din așa ceva. Desigur, nu putea fi vorba de decizia unui specialist. Trecuseră trei zile de la accident.

       Sau poate fusese privită acolo sus ca singură soluţie pentru a dezincrimina acuzaţia de care Fusoi electricianul mă făcuse pe mine principalul vinovat. Trebuia verificată astfel gestiunea, eliminată acuzaţia de fraudă. Acțiunea de numărare  organizată de mine la evacuarea cadavrelor din hale făcută în ziua de 15 iulie, fiind contestată.

       M-am împăcat rapid cu situaţia. Nu exista alternativă.

Categoric Dumnezeu mă lăsase din mână. Mai mult, chiar mă  dăduse pe mâna diavolilor. Aici era iadul în forma sa cea mai pură.

      Nu cu paşii aveam de străbătut calea cea lungă a pedepsei, ci cu toată fiinţa, cu rănile deschise, cu simţul olfactiv biciuit de mirosul insuportabil, cu văzul, care-şi îngropa privirile în magma aceea informă de pământ amestecat cu pene, picioare rupte, porţiuni desprinse din corp. Mi-am amintit de romanul de groază al scriitoarei Daphne du Maurier. Nici Hitchcock nu putea imagina aşa ceva.

     Cineva a întrebat cum se numără cadavrele rupte de gheara excavatorului. Întrebare nevinovată, care a primit răspunsul prompt:

    -Numeri picioarele şi împarţi la doi!

Bine şi aşa! Esenţialul era să se deruleze acţiunea. Să se aducă la îndeplinire sarcina hotărâtă. Justiţia trebuia să fie mai presus de nevoile oamenilor. Aceşti patruzeci şi ceva de oameni, care erau chinuiţi în iadul meu, nu contau. Aveau şi ei de ispăşit pedeapsa că se  născuseră.     

     Viaţa cerea sacrificii. Multe sacrificii, îngrozitoare și mai ales periculoase sacrificii.

     Iar eu eram acum gestionarul imposibilului, la între-prinderea întâmplărilor nefericite, asistam, supravegheam derularea absurdului, singurul care mă salva sau mă înfunda în puşcărie nevinovat pentru un număr mare de ani. Era viaţa mea, pe care nici măcar nu învăţasem să o trăiesc.Trecusem prin ea ca  obligaţie a naturii, ca şi cum îndeplineam o sarcină

primită în momentul naşterii, pe care mi-o dăduseră părinţii în iubirea lor nemăsurată. Sau însuşi Cel care ne-a creat, pentru cine ştie ce nou experiment.  Eram acum altul, o fiinţă fabricată în eprubeta unei secunde nefericite, născută în clipa când gândul cel rău l-a îndemnat pe electrician  să plece de la muncă.

    -Cine a determinat aceasta? Ce diavol nemilos își bătea joc de atâţia oameni care pătimeau?

Acest nenorocit de electrician, care, desigur, stătea în arest pentru fapta sa necugetată. Şi probabil care mă va trage şi pe mine alături de el pentru mulţi ani. Nu-mi mai  păsa. Îmi acceptam soarta aşa cum era ea. Urmărind toată această nerozie, nu mai aveam simţuri, nici măcar fiinţă.

    Cineva îmi intrase cu cizmele murdare în templul sufletului şi mi-l pângărise. Lăsându-mă gol, și dezbrăcat. Nici nu mai aveam nevoie de el. Puteam trăi de acum înainte așa cum devenisem, o materie organică amorfă, informă, în curs de închegare, ca la începtul lumii, lipsit de duh.

     Apoi acel cineva mă trezi din visare:

    -Şefu, eu nu mai stau aici, mă duc în localitate, nu mai suport asta! N-are rost!

Era tablagiul, miliţianul. Umbra mea, care trebuia să mă ţină în permanentă supraveghere. Se săturase. Cu simţul său de ţăran trăit la oraş, mă citise, ştia că nu-i pot face necazuri, avea încredere, pronunţase cuvântul „localitate” însoţit de un gest care trebuia să exprime un anume loc pe care ar fi trebuit să-l ştiu şi eu. Am bănuit că la cârciumă.

   – Dar să nu afle to-aș  maior!

   – Fii pe pace!

Până aici a rezistat puterea ordinului dat de superiorul său.

Probabil că mă ghicise, nu de mine se ferea el.

     -Da să nu,… Făcu un gest din degetele arătător şi mijlociu, imitând plecarea mea, fuga de la locul faptei.

      Nu-mi păsa de el, aveam angoasele mele, mă luptam cu îndoielile mele, cu stupiditatea acestei acţiuni, căreia căutam să-i imaginez finalul.

     În gestiune există o lege, scrisă sau nescrisă, pe care o ştie toată lumea: plusul se înregistrează, minusul se impută. Plus, n-ar avea cum să apară, n-ar avea de unde. Poate doar la o eroare de numărare la transfer, adică la cumpărarea efectivelor. Dar era vorba de două sute cinci zeci de mii. Atâtea păsări se aflau în hale înainte de accident. Dacă ar ieşi mai puţine, adică un minus de o mie la un asemenea efectiv, şi ar fi fost o cifră posibilă, ar fi reprezentat mai nimic în procente.

     Cifra ar fi fost posibilă chiar și prin neraportarea corectă şi involuntară a pierderilor pe parcursul exploatării. Sau din cine știe ce alte cauze. Dar contravaloarea  acestui efectiv  ar fi fost enormă, în cazul în care mi-ar fi fost  imputată. Imputabilă şi condamnabilă, mai ales că acuzaţia făcută viza frauda. Pentru mine nu era un simplu număr.

     Timpul trecea, se făcuse amiază, soarele era la zenit. O căldură insuportabilă amestecată cu toate mirosurile acelea devenise un calvar. La început oamenii cereau voie din când în când să-şi ia câte o pauză, apoi îşi permiteau să plece de capul lor. Acţiunea lâncezea, îşi pierduse vigoarea. Vorbele cădeau şi se înfundau în asfaltul greu şi topit al auzului.

     Toţi cei prezenți nu doreau decât să trimită acatiste către maimarele milei. Dar acesta nu se arăta. De fapt, aici, cu noi, nu era nici măcar un șef. Terestru, nu divin. Nimeni care să coordoneze acţiunea. Niciunul n-ar fi coborât într-un asemenea iad. Eu nu-mi permiteam să propun nicio măsură, eu eram incriminatul, vinovatul pentru care oamenii aceia suportau totul. De fapt nici nu mă băgau în seamă, cei mai mulţi erau necunoscuţi, adunaţi de pe la unităţile vecine, cu forţa. Sarcină venită de sus, de undeva de unde cineva avea drept de viaţă şi moarte asupra tuturor.

    Şi încet, încet, pe rând şi pe nesimţite s-au topit toţi. Cu acele

caiete în mână, plutindu-le prin aer, cu cifrele de care atârna soarta mea. Cifrele unei numărări parţiale.

     Am rămas singur, pe marginea ambelor gropi, una în golire,

 cealaltă în umplere. Excavatoristul se roise demult, socotind că

există destul material pe marginile gropilor pentru numărare. Aproximase bine.

     Vă pot mărturisi: nu m-am dezlipit de locul acela, care rămăsese numai al meu, şi unde chiar începusem să mă simt bine, nu mai mă deranja nimic, în subconștient trăiam acum o ispăşire a unui păcat de care mă făcusem vinovat fără să ştiu. Dar nu acesta cu moartea păsărilor. Mă simțeam chiar apărat deatmosfera aceea irespirabilă în care n-ar fi avut curajul să pătrundă nici un dușman.

     Aveam satisfacţia că plătesc pentru ceva de care mă bucurasem pe nemeritate, pentru copilărie, aşa cum fusese ea, ca orice copilărie, frumoasă. Sau pentru anii de şcoală pe care-i parcursesem cu satisfacţia că voi deveni cineva important. Pentru frumuseţea primelor iubiri. A dragostei de aproape 13 ani pentru Marina. Pentru fetiţa  noastră Cristina, de numai trei ani, şi mai ales, pentru norocul de a fi avut nişte părinţi aşa cum erau ai  mei. Plăteam pentru toate acestea care, până atunci considerasem că mi se cuveneau, şi nu le preţuisem îndeajuns.

      Pentru toate acestea plăteam. Mă descompuneam în elementele primare, de parcă mă priveam într-un tablou al lui Mendeleev, trebuia să-mi descopăr elementul lipsă, pe care poate nici nu-l aveam, ca o  cauză principală a întâmplării.

     După un timp, care  nu ştiu când a trecut, după ce zăduful s-a mai disipat, pe rând au început să se întoarcă echipele. S-a reluat activitatea. Excavatoristul a mai scos din vechea groapă câte un morman de „material”, apoi s-a retras din nou. Avea ascunzişul lui pe undeva prin apropiere. Oamenii miroseau a băutură, probabil avuseseră grijă să se dezinfecteze  şi să-şi ia doza de anestezic pentru orele următoare.

    Și orele au trecut, a venit seara, a început să se întunece. Nu

se terminase acţiunea, nu se ajunsese nici la jumătate. Ordinul

 era clar:

    -Să se finalizeze numărărea fără pauză!

     Au fost aduse câteva tractoare, şi la lumina farurilor s-a continuat. Echipele desemnate să efectueze numărarea păsărilor vii din  hale terminaseră acţiunea. Fericiţii!  Ei  scăpaseră de calvar. Nu se compara cu cel de la groapă. Una e să numeri păsări vii dispuse câte trei sau patru în cuștile lor, alta e să numeri mortăciuni în descompunere cadaverică.

     Foarte ciudat, acţiunea începuse să se desfăşoare cu mai multă viteză, grămezile de cadavre scădeau repede. Trebuiau scoase mereu alte grămezi. Aveam impresia că la adăpostul întunericului nu se mai  respecta corectitudinea. Mi se părea că la fiecare echipă, contabilii puneau cifrele din burtă, chiar şi cu acceptul miliţienilor care îi supravegheau, şi care se săturaseră până peste cap de ,,porcăria aceasta”.

       Trăgeau chiulul, aruncând în noua groapă, în mare grabă, cu furcile, câte 2,3,4 cadavre odată, sau fragmente de cadavre sfâşiate.

    -Cine ar fi avut chef să și împartă la doi picioarele? La doi, la trei? La câte?

      N-am zis nimic, nici nu aveam cui spune. ,,Umbra” mea venea şi pleca, numai el ştia unde, numai să nu stea în iadul acela.

     Spre dimineaţă, în sfârşit, s-a considerat acţiunea încheiată.

Excavatoristul a părăsit primul terenul, a venit cu un buldozer şi a astupat gropile cu pământul excavat, precum o lespede a uitării.

    -Slavă Domnului!

Urma analizarea cifrelor, însumarea în primul rând a celor  aflate în caietele echipelor, adunarea totalurilor din caiete, în final însumarea rezultatului cu cel al păsărilor vii.

  Eram la mila calculatoarelor. Ar fi fost absurdă eventuala încercare a mea de a  influenţa rezultatul acestei acțiuni, la finalizarea ei. Nu participasem decât ca spectator, atât la numărare, cât şi la totalizarea rezultatelor. Echipa finală era compusă din contabili cu funcţii şi experiență aduși din afara unităţii, stabiliţi cine ştie de cine.

   -La început a fost cifra, nu cuvântul. Așa ar fi trebuit să înceapă Evanghelia după Ioan.                                                

     Iar rezultatul a fost năucitor! 124 de păsări în plus!

    -Doamne Dumnezeule mare!  Ţi-ai oprit din nou privirea asupra mea! S-a petrecut o minune! A fost învins hazardul! Iadul şi-a închis porţile! Am fost azvârlit afară din el ca necorespunzător. Eram prea curat pentru mediul acela.

    Născocirea electricianului, sau a nu ştiu cui, care mă incrimina direct ca vinovat în premeditarea şi organizarea catastrofei, s-a dovedit a fi o calomnie. Cineva trebuia să răspundă pentru aceasta, pentru timpul pierdut în condiţiile infernului de atâţia oameni nevinovaţi. Oricum, nu eu!

     Începusem să-mi revin, nu voiam acum decât să dorm, fie la sediul miliţiei, în carcera care-mi devenise familială, sau oriunde, chiar şi aici lângă gropi, de care mă simţeam legat cu un fir nevăzut. Al necazului.Al acelui miros de nesuportat. Cu  el ţesusem şi covorul fermecat al acestei perioade din viaţa mea, pe care călătorisem un timp prin viscerele iadului şi pe care apoi mă întorsesem să-mi continui calvarul. Un calvar de care acum nu mă mai temeam.

    -Întâmplă-se orice!

    -Facă-se voia Ta, Doamne!

     Am semnat documentul, am luat un exempar, un altul i-a fost înmânat „gărzii mele de corp”, pentru a i-l da maiorului Argeşanu. În mai puțin de o oră  am ajuns la sediul miliţiei, unde nu mai era nici urmă de maior. M-am bucurat pentru această şansă, am fost condus în celulă. Cu actul obţinut şi vârât sub pernă, am adormit imediat.

     Cred că miroseam ca un om al străzii. Nu mai aparţineam acum escrocilor, nici hoţilor, acele foi de hârtie stăteau mărturie pentru aceasta. Acum aparţineam celor care  dorm prin canale. Dar eram liniştit. Nu mai puteam fi acuzat că aparțineam dușmanilor poporului. Duhoarea cadavrelor în descompunere mi se impregnase adânc  în haine, în piele, în răsuflare, după cele douăzeciși patru de ore trăite în iad.

     Puteam fi în sfârșit singur, împreună cu liniștea mea.

 De acum puteam fi acuzat cel mult de neglijenţă în serviciu, dar și  pentru aceasta ar fi trebuit să existe  probe. Și nu erau.

     Apoi n-am mai fost deranjat toată ziua. Noaptea nici atât. Nu mi-au introdus în celulă niciun vecin care să-mi tulbure pacea. M-am trezit devreme, cu sufletul proaspăt, dar cu toate mirosurile morţii inoculate în epidermă. Nici hainele nu erau ale mele. Aparţineau celui adaptat stilului aceluia oribil de viaţă, celui în care mă îmbrăcaseră, hainele pușcăriei, ale angoaselor, ale mizeriei umane. Trebuia să le arunc, să mă spăl, dacă se putea, frecându-mi şi partea nevăzută a pielii, derma cu tot cu vasele capilare, cu receptorii simţurilor mele biciuite.

     Dar statul n-avea haine de schimb pentru pomana tuturor  nenorociţilor!

     Dimineaţa debutase cu o nouă frământare. Alterna întunericul unor nori întunecaţi cu mijirea luminii. Chiar puteam da mâna cu fiinţele aerului, care-mi promiteau că în curând va cădea peste noi catifeaua unui soare de fier topit.

     Eram altul. Îmi aşteptam viitorul care trebuia să vină imediat.  Cu o oarecare curiozitate. Care va fi următoarea mişcare a oficialităţilor? Pentru mine acestea purtau chipul lui Argeşeanu.  Aşteptam să intre pe uşă subofiţerul şi să mă cheme în camera de anchetă.

     N-a fost nevoie de o lungă aşteptare. Curând am fost condus

 în încăperea cunoscută. Mă aştepta maiorul, destins, de parcă toţi muşchii îi intraseră în vacanţă, inclusiv cei ai fălcilor, care erau cei mai vizibili, şi ai antebraţelor.

   – Doctore, ai scăpat! Te-au pus în libertate!  Dar nu de tot. Ne vom vedea de acum înainte în fiecare miercuri între orele douăsprezece și șaisprezece. Ca să ne lămurim asupra dumitale. Ai avut mare noroc. Probabil ai pe cineva sus. Spuse jovial, făcând un semn pe care nu l-am înţeles: ca și cum aș fi avut ceva pile la superiorii săi, la Miliție, Partid, la Procuratură. Rămâi în continuare sub anchetă penală. Nici acum nu voia să înțeleagă că eram total nevinovat. În mintea lui cineva trebuie că mă ținea în brațe. Cineva necunoscut lui, și de care trebuia să-i fie teamă, să nu-i strice rosturile, acum, în prag de ieșire la pensie.

     Și de aceea, acum devenisem pentru el din nou doctor, nu o zdreanţă, nu un duşman al poporului.

Apoi mi-a făcut semn că pot pleca.

     Mi-am permis să-l întreb cu oarecare sfială:

  – Cum aş putea circula spre casă în halul în care sunt? Atunci am văzut în gestul său de lehamite o urmă de umanism, în ochi o licărire care nu mai aducea a ură, ci chiar de o căldură părintească, pe care o observasem la întâlnirea lui cu tatăl meu. Ciudat om!  De altfel, după ce mi-a spus că-mi va da maşina să mă conducă acasă, a exprimat:

  – Pentru tatăl dumitale, care e un om nemaipomenit !

Era clar. Tata îl vrăjise. Avea un fel al lui de a se apropia de om, de a găsi câte o punte pentru fiecare suflet. Şi în acest caz mă ajutase, ca părinte, după puterile lui de om în vârstă, trecut prin atâtea și năpădit de necazuri.

Capitolul II

Vulturul negru

     Întreaga viață dădusem examene: în fața părinților, a  profesorilor, rudelor, a prietenilor, a șefilor dăruiți cu biciul puterii. Acum le dădeam în fața oficialităţilor.

     M-am tot străduit să-mi acopăr rănile golașe primite ca pe o pedeapsă a căderii. Sau pe cele făcute pe când alunecam pe gheața anilor de la o vârstă la alta. În sinele meu am dorit să fiu cât mai integru, într-o contopire a virtuţilor cu sentimentele. Foarte devreme mi-am  și aflat umbra pereche.

     Se numea Marina. Fusese colega mea de clasă la şcoală. Din ultimul an de liceu.

     Ei i-am promis câţiva ani toate mările sudului și astfel, împreună, am trecut examenul de absolvire al timidității, şi ne-am căsătorit. Amândoi aveam douăzeci şi unu de ani.

    Ne-am înfășurat zilele frumoase în jurul inelarelor, așa, una câte una, până ce au făcut parte din verighete, apropiindu-ne definitiv unul de celălalt pentru o viață. Precum globulele roșii, unite pentru totdeauna în curgerea sângelui.

     Iar zâmbetele, precum vorbele, ne-au devenit cu timpul, unul pentru altul, o transparentă corolă argintie a buzelor roșii. Astfel, ajunsesem să ne înţelegeam fără cuvinte, nici nu aveam nevoie de sunete. Doar de inflorescența lor transparentă.

     Pentru liniștea noastră, mă gândeam că va trebui să ţin strânse în căuşul pumnului, numai pentru mine, zilele acelea tulburi şi urâte. Să nu le dezvălui nimănui. Și mai ales ei.

     Poate de aceea  mi-au rămas în podul palmei săpate ca o rană nevindecată.  Pe care până atunci n-am vrut  să o arăt

nimănui. Reușisem aceasta destul de ușor.  Marina, din fericire

 nu fusese lângă mine şi nu participase la tot zbuciumul meu. Vremea vacanței aranjase să fie departe, ferită de toată nebunia. Plecase cu Cristina la mare.

      La minister superiorii erau la curent cu tot ce mi se întâmplase. Unii mă compătimeau, alţii căutau soluţii pentru ei înşişi, adică o cale de a ieşi cel mai bine din toată tărăşenia.

      Trebuiau luate măsuri administrative. Mi-au cerut să întocmesc imediat planul  de redresare, pe care să-l prezint rapid.

   – Și ,,după aceea discutăm”.

Am tot aşteptat soluţiile lor, vreo retrogradare, reducere drastică de salariu, mutare disciplinară, măcar mustrare scrisă.                      Dar nu  s-a întâmplat  atunci  nimic. Nimic. Raportaseră mai sus că „prin mobilizarea tuturor factorilor, printr-o organizare mai judicioasă a muncii, prin efortul colectiv, până la finele anului pierderea se va recupera”

     Erau termenii vremii, în care nu credea nimeni, dar aveau efect. La întreprindere am detaliat planuri de muncă pe hale, echipe, am gândit comasări de efective şi noi populări, hârtii, calcule, alte nopţi irosite.

     Săptămâna următoare, miercuri, m-am prezentat din nou la maiorul Argeşeanu. Îmi era drumul cunoscut, mediul familial care, la început îmi făcea rău, apoi, treptat îmi devenise indiferent, pentru că aveam de traversat alte necazuri.

      Dar, în cadrul unei justiții nevăzute, începea adevărata plată a păcatelor mele, sau ale celor dinaintea mea, pe care eu trebuia să le ispăşesc. Ajunsesem un fel de haruspex al propriilor trăiri, îmi scotoceam în măruntaiele trupului să aflu înţelegerea viitorului. Aşa, precum l-aş înțelege privind îngălbenirea firului

 de iarbă prin globul de cristal al unui bob de rouă.

     Cutreieram continentele mele somatice căutând cheia fericirii, pe care o credeam scufundată într-o mare de sânge. Prea se ţineau nenorocirile una după alta, nu le înţelegeam direcţia din care veneau şi nici unde vor să mă ducă. Știam că acolo departe, la marginea vieţii, începea ţinutul nimănui, ştiam că în fiecare clipă, prin moartea celulară, muream puțin câte puțin, dar și renășteam, de asemenea prin ele, înmulțindu-mă prin diviziune mitotică. Mă hrăneam cu știința mea biologică, cu cenuşa tuturor deşertăciunilor, cu lacrimile gândurilor  pe care le văzusem ţâşnind prin gura iadului. Le auzisem  cum își ţipau singure durerea. Numai asurzirea obligându-le să tacă. Ca într-o lege nescrisă a echilibrului.  Așa cum și moartea, până în momentul în care trebuie să se împlinească se numește deşertăciune.

     Nu neuronul  dezlega enigmele  întâmplărilor. El îmi striga că trebuie să trăiesc în continuare aşa cum sunt, chiar şi aşa cum eram atunci, adunat ca o picătură de ploaie, o lacrimă sfâşiată de spinii vântului care mă spulberase.

     Stăteam pe malul gândurilor care îmi curgeau la întâmplare,

în liniştea deplină a resemnării. Acolo sus nicio celulă nu mi se mai auzea respirând. Trebuia să trăiesc încă adevăratele clipe de cufundare în abisul mizeriei sufleteşti.

     Simțisem de o vreme un fel de schimbare la Marina, un fel de răceală, mai mult decât o indiferență, o sfială nevorbită. Ceeace îmi trecea prin minte nu puteam crede. Dar inevitabilul s-a produs.

     Aproape că nu puteam distinge înţelesul adevărat al cuvintelor pe care, într-o seară, la puţin timp după ce sosise de la mare, Marina, soţia mea, cea din totdeauna tinereţilor noastre, mi le-a şoptit într-o doară, ca şi cum s-ar fi exprimat asupra unei scene văzute într-un film. Fără nicio pregătire. Cât se poate de abrupt. Într-o grabă a expunerii, așa cum spun copiii poeziile, în dorința de a se termina cât mai curând:

     -Dane, trebuie să-ţi spun! Aşa este corect. Făcu o pauză apoi continuă: am întâlnit pe cineva. E ca o nebunie. Cred că trăiesc un coşmar. Cred că asta este adevărata  iubire. A vieţii mele. Simt că pe el l-am aşteptat eu toată viaţa. Este aidoma visurilor mele din copilărie, ale celor din adolescenţă –Zburătorul cu negre plete, demonul care mi-a bântuit visele erotice.

     Am fost convins că interpretează un rol. Un text stupid. Învăţat pe dinafară, dar foarte prost. Fără intonaţie, fără trăire. Avusese un regizor neinspirat. Spus aşa, pe nerăsuflate, părea o glumă. Apoi, ştiind  câte ceva din povestirile ei, pe care le luam mereu peste  picior, ca pe un fel de răsfăţ al unei copile, cu un Heathcliff despre care îmi spunea mereu că este idealul masculin al unei femei, cuvintele ei au început să prindă contur  în logica mea.

   -Dar dacă este adevărat? Orice vis înăbuşit poate deveni realitate.

Sugrumat, am reușit să întreb:

     -Dar în toată povestea aceasta a ta noi unde rămăsesem? Dar fetiţa noastră, Cristina?

     Ştiam că o fisură între doi soţi poate apărea din erodarea în  timp a sentimentului, dar el nu dispare, se transformă într-unul mult mai puternic, matur, de dragoste adevărată, de preţuire, de duioşie şi adeseori compasiune pentru neputinţele celuilalt. Prin și printre slăbiciuni se sudează interesele comune, chiar şi cele financiare. Apoi mai e şi apariţia copiilor, care reprezintă o contopire firească a celor doi în noua fiinţă. O unire pentru totdeauna a celor două trupuri.

     Dar nu fusese nicio fisură între noi doi. Nimic nu dădea semne să nu fi funcţionat aşa cum trebuia. Dacă au existat discuții contradictorii, ele erau exprimarea personalității fiecăruia dintre noi.

    -Atunci ce s-a putut întâmpla?

Aveam credinţă oarbă unul în celălalt.  Eram  împreună de mai mult de doisprezece ani. Crescuserăm mereu împreună, am fost aproape nedespărţiţi în studenţie, apoi repartizaţi în acelaşi loc de muncă, căsătoriţi de  opt ani, apăruse de trei ani Cristina.

Eram familia perfectă. N-aveam putere de înţelegere pentru aşa ceva. La început nici n-am priceput ce voia.

    -De ce s-a grăbit să-mi spună mie? În asemenea situaţii îţi îngropi în tine secretul, încerci să te desprinzi de himeră. Timpul rezolvă totul. Nu mai eram adolescenţi. Am fi știut să ne opunem primelor porniri.

    -Dar dacă nu este un simplu sentiment, dacă durează de  mai mult timp? Mă întrebam. ,,Demultul” e o categorie filozofică ce poate să-şi găsească explicaţia în orice. Sau nu poate. Dacă acest „demult” s-a încuibat ca un parazit între noi doi, iar acum n-a mai vrut ea să-l mai ţină ascuns? Sau n-a mai putut şi a  răbufnit cu putere.

     -Ce  înţelegere ar fi putut să existe între ei doi?

Mai în glumă, mai în serios, eu exprimam mereu în public că femeia este altă specie, nu Homo Sapiens. În înțelepciunea sa, poporul, la ţară spune:  ,,iată, vine un om şi o muiere”  Ştiam că ea simte diferit, gândeşte altfel, are alt fel de necesităţi personale, că sexul femenin are valenţe deosebite în multe privinţe: perspicacitate, premoniție, intuiţie, simţ artistic, înclinaţie către rezolvarea în linişte a disensiunilor, şi multe, multe altele. Teorii, teorii!

    Ştiam că femeile se preocupă mai mult de construirea şi menţinerea relaţiei, de aceea aveam grijă să îi apreciez efortul, o protejam, era egala mea întru totul şi toate. Probabil nu fusese destul. Poate nu-i acordasem suficient timp, nu fusesem chiar mereu împreună. Eu, înecat în problemele serviciului meu greu, ea, cu o muncă mai lejeră. Dar și cu problemele ei.   

      În timpul acesta, la întreprindere, simţeam ostilitatea tăcută a  muncitorilor, care făceau corp comun cu electricianul Fusoi.

    Eram convins că, în sinea lor, ei considerau că acesta a căzut

 întâmplător în necaz, că oricând putea să li se întâmple şi lor, sau oricăruia dintre ei aşa ceva, mă priveau ca pe un şef cu pile, „guleratul” care a scăpat basma curată din toată tărăşenia. Cine

 eram eu pentru ei? Numai Fusoi al lor era la închisoare.

     Le vedeam feţele ostile, îi auzeam şuşotind pe la colţuri. Un mecanic mi-a şi trântit uşa biroului pentru că îl atenţionasem pentru  o greşeală de-a sa.

     Exista o solidaritate tacită a acestui grup, această alcătuire, acest colectiv format aproape exclusiv din „oameni de sat” în care nimerisem eu, cel venit din afară. Fusesem numit șeful, cocoţat în fruntea lor numai pentru că aveam ani mai mulți de şcoală. Era concepţia epocii, alimentată subtil, uneori brutal,  că munca este cea reprezentată exclusiv de efortul fizic, nu de cel intelectual.

     Întâmplarea următoare, care are toate ingredientele să fie considerată reală, este elocventă pentru poziţia ,,clasei noastre muncitoare” faţă de muncă: la o unitate, poate a cooperaţiei, sau a statului,inginerul şef, o femeie, i-a solicitat unui tractorist, salariat al său, să o însoțească cu tractorul  pentru a efectua o inspecție în câmp, un control al stadiul de vegetaţie al culturilor agricole. La încheierea vizitei de pe tarlale, tractoristul a întrebat-o ce ar trebui să treacă în fişa de lucrări, în foaia de parcurs a zilei.

    -Ce vrei tu, i-a răspuns şefa, obosită,  nedând importanţă întrebării.

     La verificarea fişei, a constatat cu surprindere, dar şi amuzată, ce fusese consemnat în foaia zilei respective: „plimbat cucoana cu tractorul.“ Aceasta era esenţa a ceeace ar fi putut reprezenta munca şefilor în ochii muncitorului.

     Trecuseră douăzeci și cinci  de ani de îndoctrinare, de învăţământ politic, de denigrarea  ,,păturii sociale” reprezentată de intelectualitate.  În unităţile avicole majoritatea erau femei, cu simţurile lor deosebite, cu logica lor specială, cu intuiţia lor. Ele ştiau ceeace eu nu aflasem, că la Fusoi acasă rămăsese  numai soţia sa, cu trei copii mici, fără niciun ajutor din familie. Cine avea să-i crească acum copiii dacă va trebui şi ea să muncească?

     Într-adevăr, erau probleme la care pe atunci eu nu mă gândisem, nu erau strict problemele mele, erau ale rudelor, ale sindicatului, ale societăţii, ale primăriei, ale vecinilor.

      Poate aşa s-ar fi putut întâmpla şi în familia mea. Acum mă rodeau aceste întrebări amestecate, nedefinite, aşa cum adesea ne întrebăm care este cauza atâtor întâmplări nefericite.

      Ar fi putut ele să fie prevenite?

Da, în cazul în care aş fi intuit catastrofa morţii păsărilor şi aş fi prevăzut pe lângă electrician un altul, care să-i ţină de urât, să doarmă cu schimbul. Dar aș fi putut evita poate, inevitabilul.

Da, dacă pentru viața alături de Marina n-aş fi acceptat munca aceea de răspundre şi în acest fel aş fi avut mai mult timp de stat în familie. Cum au făcut atâţia dintre colegii mei. Cine ştie? Nu m-am întrebat niciodată ce făcea ea în acele aproape patru luni de vacanţă şcolară, în care aproape n-avea activitate, mai ales după ce apăruse pe lume Cristina.

     Iar vestea aceea oribilă mă luase prin surprindere, într-un moment când toată fiinţa mea era muribundă: ,,întâlnise marea,  adevărata ei iubire! “

    Dragostea, cea care stătuse ascunsă în cromozomii ei, într-un

grup de gene care complotaseră împotriva liniştii  mele, a relaţiei noastre de atâţia ani, dorinţele ei sexuale poate nesatisfăcute, necunoscute mie. Și care, probabil, stau în oricare femeie, şi numai şansa de a întâlni pe altcineva le poate scoate în cale. Le poate da un contur, o tălmăcire. Sau, ca atâtea altele, ar fi putut să nu-şi întâlnască niciodată sexul pereche, cel pe care ea credea că-l întâlnise, şi pe care l-a recunoscut imediat, ca pe cel aşteptat în ungherele profunde ale sufletului aceluia  neexplorat nici măcar de ea.

     Nu exista logică în toate, cum nu există logică între  iubire şi sex, între minte şi dorinţele trupului, cum adesea nu logica ne guvernează trăirea, ci, de cele mai multe ori simţurile, intuiţia, adesea complicatul sistem hormonal. În special la femei.

     Ea iubea. O altfel de iubire. Ca o patimă căreia nu i se

 putea opune.

     Nu înţelegeam acest sentiment. Nu voiam.

    -Femeia de treizeci de ani!

Mi se înșurubase în creieri titlul romanului lui Balzac. Se apropia de vârsta aceea.

     Iubea iubirea din interiorul ei, din cromozomii pe care-i dobândise de la niște înaintași cu destule probleme de această speță. Iubea cu toată fiinţa sa, descoperise ceva care ar fi putut rămâne acolo jos, în bezna pasiunii, ca o nemărturisire a iubirii profunde, sexuale.

     Eram dezarmat în faţa acestei situaţii noi, pe care o percepusem ca pe o catastrofă, pentru că îmi năruise cu o singură frază stâlpii solizi ai vieţii mele. Pe ei mi se sprijinise tot începutul. Toată intrarea mea în construcţia trăirii mature.

      Se întâmplase imposibilul, pe care numai în romanele de dragoste îl auzisem. Citisem destul, adolescenţa îmi fusese plină cu asemenea subiecte dintr-o epocă romantică. Geniul autorilor mă îndemna să ţin cu femeia. În această nouă situație cu cine ar fi trebuit să ţin? Trăiam propriul meu roman,  scris de un autor crud,  nemilos, pe care nu-l interesa decât naraţiunea unei fapte oribile:

   – Mă înşelase! Mai mult, mă înlocuise. Brutal, fără pregătire, cum ai scăpa de o tumoră, printr-o incizie profundă.

      Eu percepeam totul ca pe o infracţiune de drept comun, nenorocitul acela, cu complicitatea soţiei mele îmi furase ce aveam eu mai drag: dragostea şi liniştea familiei mele. Era oribil! Era mai mult decât o crimă. Era năruirea.

      Simţeam  o durere, o ciudă sau o gelozie, pe care nu le mai întâlnisem până atunci. Era un sentiment oribil care săpa întunericul în bezna fiinţei. Mi se furase cu bună știință cel mai de preţ sentiment al meu. Plecaserăm împreună în viaţă, ne cunoșteam de foarte tineri, din şcoală, totdeauna am considerat că ea era perechea mea trupească şi sufletească, una şi aceeaşi persoană cu mine, egala mea întru totul şi în toate. De altfel în atmosfera aceasta crescusem şi acasă. În plus, apăruse fata noastră,  Cristina,  ca  o  încununare  supremă  a sentimentelor nobile. Fusese un copil aşteptat de amândoi.

     Citisem destulă literatură, deja știam, și chiar remarcasem că în lume dintotdeauna au existat şi femei care-şi doreau să fie dominate, dar n-am făcut niciodată legătură cu viaţa noastră reală. Cred că exista în mine un sistem de protecţie, care mă ferea de gânduri inutile. Poate că aceste femei sunt tentate să coboare sub pragul responsabilităţilor imediate, care uzează, suprasolicită voinţa.

     Iar în relaţia noastră se ivise infractorul, care transformase

 fiinţa considerată cea mai apropiată mie, într-o  complice, şi

 împreună cu ea urmau să mă înjunghie pe la spate.

      Şi pentru toate acestea, pe care eu le numeam infracţiuni sentimentale, care sunt atât de apropiate sufletului omenesc, legile ţării mele nu prevedeau nicio condamnare. Pentru că gestul lor nu privea societatea, ci un bun privat, adică sentimentul. Care nu este bun al întregului popor. Şi nici nu poate fi. Niciodată!

    -Ce blestemăţie!

Nu exista un maior Argeșanu pentru a ancheta infidelitatea cuplurilor. Şi o justiţie pentru condamnarea sentimentelor toxice.

     Nu-mi venea să cred. Trăiam un alt coşmar, asemănător  celui perceput de mine în visul oribil al păsărilor moarte. Acum era vorba de sentimente ucise cu premeditare, iubirea mea înhumată de vie în groapa înşelării. În acest caz nu mai era vorba de o simplă gestiune, era ceva inefabil, sfâşietor ca un poem, ca o simfonie a durerii. Cui puteam să-i spun, cui să-i mărturisesc, pe umerii cui să descarc această povară nouă şi nemăsurabilă? Părinţilor? Prietenilor apropiaţi? Lui Dumnezeu? Dar El îmi

demonstrase că nu fusese mereu alături de mine.

      Cel puţin anul acela. Poate de la El era şi această lovitură.

Am cugetat că, în ciuda tuturor celor auzite, am putea avea o discuţie civilizată, undeva pe teren neutru, nici acasă la noi, nici la părinţii ei, nicidecum la el, sau cu el. Trebuia să-mi regăsesc echilibrul, în care speram să-mi aflu liniştea.

     Ştiam din legile fizicii că echilibrul mai întotdeauna este instabil, pendulul vieţii noastre trece mereu prin acest punct, fără să se oprească vreodată. Chiar staţionează o clipă în poziţiile extreme, până la schimbarea sensului deplasării, în timp ce  în poziţia de echilibru trece cu viteză maximă. Avusesem de curând o discuţie mai amplă cu vărul meu Cristache în legătură cu pendulul lui Foucault, care nu stă nicio clipă în poziția de echilibru. Asemănător balansului vieții, mereu în mișcare: Când sus, când jos. Niciodată într-o singură poziție.

    Marinei i-am propus să ieşim în pădurea Băneasa, întrun loc

 izolat şi liniştit unde să putem analiza situaţia.

     Zis şi făcut. Am mers cu autobuzul patruzeci și opt, de la Casa Scânteii. Maşina noastră, Fiatul 600, era încă sechestrată.

Am păşit tăcuţi, unul lângă altul, ca doi străini, tăcând, prin locurile pe unde ne plimbam cu ani în urmă îmbrăţişaţi. Am încercat să-i iau mâna, dar şi-a retras-o. Prin gestul acesta am început să descifrez ireparabilul.

    -Oare mai avea rost vreo discuţie?

Am perseverat, am găsit un loc ferit la restaurantul Privighe-tori. N-aveam curaj să încep. Vorbele mă părăsiseră, ca şi cum plecaseră să zboare cu aripile păsărilor moarte.

      A început ea, aparent stăpână pe situaţie, explicându-mi că este mai presus de voinţa sa, că nu se poate opune dragostei, că n-a mai trăit niciodată aşa ceva, că nu îşi dă seama, dar  că ea a ajuns să aparţină trup şi suflet acestui om pe care i l-a hărăzit o putere mai presus de înţelegerea ei, şi altele.

     -Şi altele!

Vorbea ca transfigurată, vocea venea dintr-o fiinţă care nu mai

era a ei, îi luceau ochii în lacrimi, apoi şi-a ascuns faţa în palme şi a izbucnit în plâns, îngânând ceva din care am desluşit ca venind de foarte departe:

     -Scapă-mă Doamne!

Mi s-a făcut dintr-o dată milă. Dar dacă spusese:

    – Scapă-mă Dane?

Speranța a plutit o clipă deasupra auzului meu.

Atunci am întrebat şi eu, agățându-mă de mâna salvatoare:

     -Dar de ce mi-ai spus?   

Expresia mi-a scăpat dintr-un cuget laș, gândindu-mă că dacă aș fi fost arestat poate n-ar fi avut curajul să-mi mărturisească, şi că, poate la sfârşitul detenţiei totul între ei doi s-ar fi consumat, n-aş fi ştiut nimic, şi ne-am fi reluat viaţa, aşa cum am fi putut fiecare: ea ca o soţie care şi-a înşelat soţul, ca atâtea altele, fără ca el să știe, eu un fost deţinut penal.

    -Halal familie!

Dar pe atunci n-aveam niciun crâmpei din certitudinea că voi scăpa definitiv de condamnare, şi nu-mi explic nici acum de ce încă mai trăgeam nădejdea că între noi doi nu era totul sfârșit.

     Răspunsul a venit prompt, ridicând o clipă ochii săi umezi şi aruncând asupra mea o privire rugătoare, care implora milă.      Milă  şi iertare. Rămăsese în ei urma de umanitate, de căldură, reflexele de copilărie ingenuă pe care o cunoşteam din totdeauna:

     -El m-a pus!

Atunci s-a făcut lumină. Aici nu mai era vorba de o simplă hârjoană sentimentală, cum se mai întâmplă în lumea noastră, era o legătură, cu profunde rădăcini în ascunsul genomului uman, când masculul alfa avea drept de viaţă şi moarte asupra familiei, dicta singur cu ce femelă urma să se acupleze, se lupta până la eliminare cu alţi pretendenţi, erau regulile biologice ale progresului genetic, ale evoluţiei speciilor. Lucrase cu abilitate şi premeditare, o cucerise pe ea, a sedus-o

sentimental şi fizic, acolo la mare, unde endorfinele cotrobăie trupurile, feromonii în exteriorul corpurilor fac şi desfac legături, soarele, aerul fierbinte patronează toate acestea, omul revine la instinctele primare, se eliberează de grijile de fiecare zi, trăieşte un fel de viaţă a paradisului terestru, totul capătă altfel de dimensiuni.

     Se petrece miracolul transformării omului civilizat în altceva, poate în ce era pe vremuri strămoşul nostru. Se şterg mileniile de evoluţie spre civilizaţie, se trăiesc la maximă intensitate plăcerile imediate.

     Masculul dominant făcuse din femela aleasă de el o cârpă.

Era la dispoziţia lui, putea face din ea tot ce voia. Şi aceasta era soţia mea, cel mai apropiat suflet al meu, mama fetiţei noastre! Iar atunci am înţeles că se petrecuse inevitabilul: pentru mine Dumnezeu fusese reţinut după gratii.

     Se înserase. Nu mai puteam pronunţa aproape nimic. Simţeam ceva nedefinit, mult mai puternic decât lovitura primită la aflarea morții păsărilor. Mi se părea că nu mai eram învestit cu puterile glasului,  buzele mele se împietriseră, purtau povara răspunsurilor. Deveniseră dintr-o dată două maluri erodate de curgerea vorbelor de prisos.

     Vedeam ca prin ceață primele scânteiri ale amurgului care se vopsiseră cu mireasma cea nouă a unei  lumini murdare.

    -Unde rămăsese ploaia uşoară a dragostei ce cădea din senin peste noi, ca de atâtea ori altă dată, curățindu-ne?

    Nici chiar soarele nu se mai apleca înaintea noastră în splendida lui reverenţă. Se întosesese cu spatele. Definitiv.

    Pentru că numai viaţa este un drept, și poate că nici chiar ea. Fericirea este o datorie pe care ai obligaţia să ţi-o îndeplineşti faţă de tine însuţi. Cu toată forţa de care eşti în stare. Şi căutam să o salvez. Pentru amândoi. Masculul alfa

 trăsese cortina.  Pentru el, ca și pentru noi, spectacolul se încheiase.  Dar nu total.

     Pentru că în momentul acela s-a produs în trupul meu ceva nedefinit. Ca o pornire a sa de a-şi trăi fericirea. Ultima lui fericire. Se pornise în abisurile lui o furtună hormonală căreia raţiunea umană, câştigată în milenii de înfiripare a civilizaţiei nu i se putea opune.

     Era pornirea animalică a strămoşului meu înşelat, care-şi pierduse caracterul de mascul dominant asupra femelei sale. Îmi vedeam fiinţa de lângă mine cu alţi ochi. O înfrumuseţase rivalul. Îi oferise caractere erotice pe care nu le observasem până în acel moment. Nu era simplă gelozie. Era mult mai presus de aşa ceva.

    Și s-a întâmplat acel ceva nemaipomenit: femela de lângă mine a simţit transformarea produsă în trupul meu. A simțit-o direct cu simțurile primare, ca o  îmbrăţişare a feromonilor în afara noastră, ca mesageri ai unei pasiuni care trebuia trăită.

    Am intrat adânc în pădure. O ţineam strâns de mână trăgând-o după mine cu o forţă de om nebun. Se lăsa condusă, reuşind să îngâne printre lacrimi în mod repetat:

    -Unde mă duci? Dane, unde mă duci?

Dar vorbele acelea mă excitau, întocmai ca o chemare pentru desăvârşirea a ceeace începuse. Pentru noua formă de dragoste care se întâmpla în viscerele mele. În memoria cromozomilor mei. Ca şi cum totul s-ar fi petrecut cândva şi trebuia repetat. Ca atunci, demult, în natură, cât se poate de real. În mirosul uşor răcoros al pădurii, în patul de umbră al copacilor şi al ierbii.

     Pătrunsesem adânc, în fierbinţeala durerii, în lacrimile ei, în plânsul de seară al păsărilor.

     Era ultima seară de dragoste pe care mai aveam dreptul să o trăiesc cu acea femeie care fusese a mea, dar pe care o pierdusem în peştera tribului. Pentru că venise un altul, un necunoscut, un nou mascul care îşi găsise atât de repede un

 loc în inima ei.

     Un răspuns întârziat al naturii la chemările ei, strigate încă

 din adolescenţă. Dar neauzite de mine. Le auzisem acum, când era prea târziu. Ca și cum masculului din mine trebuia să-i demonstreze ceva deosebit. Și i-a demonstrat.

    Au urmat câteva luni în care nici om viu n-am fost, dar nici

 mort în  totalitate, purtam  un morb  al  păcatului în ispăşire, al acuzatului nevinovat, trăgeam ponoasele unor fapte de care nu mă simţeam direct răspunzător.

    Dar nici total fără vină. Era plata unei educaţii învechite, nepotrivite cu timpurile acelea, sau pentru orice fel de timpuri.

     Mă învăţaseră să am încredere în oamenii de lângă mine,  considerându-i asemenea mie, cu responsabilităţi, obligaţii şi îndatoriri ce trebuiesc respectate mai presus de orice.

     Am fost scos de sub urmărire penală după cinci luni, în ziua de treizeci decembrie 1973. Electricianul Fusoi a fost condamnat la opt ani de închisoare, pe care urma să-i execute.

     Nenorocitul de mascul Alfa a demonstrat destul de repede ceeace era în realitate: un monstru, un beţiv bolnav de gelozie, un individ chinuit de propriile angoase, de gândurile care-i săgetau mintea bolnavă.

     Iar femeia de lângă mine se dovedise a fi o cu totul altă fiinţă, pe care nu reuşisem în atâţia ani să o cunosc. Încercam să cred că femeia aceea nu fusese din lumea mea, că n-o cunoscusem, fusese o fiinţă care nu aparținea biologiei, o himeră a sufletului meu neexperimentat într-o astfel de junglă a sentimentelor.

     Viaţa mea fusese un drept oferit prin naştere. Fericirea, într-adevăr, ajunsese să fie o datorie pe care o aveam faţă de mine însumi.     

    -Dar cu ce preţ? Unde puteam să o mai găsesc?

Nu se întrezărea mai nimic. Nu ştiam unde să caut. Ajunsesem

în fundul unei prăpastii în care fusesem aruncat fără milă de ambele necazuri.

     De altfel şi viaţa Marinei s-a transformat curând într-o

 închisoare, în care s-a complăcut să vieţuiască întocmai ca într-o celulă, terorizată de frica nebunului de a fi înşelat. O gelozie patologică. A fost obligată să suporte pedepse dure pentru fel de fel de închipuiri şi acuzaţii ale acelui bolnav mintal. Există și o asemenea patologie, care, din păcate, nu trebuie  studiată de psihologi, ci de psihiatri. Ea e o deviaţie comportamentală cu disfuncţii genetice, nu dobândite. În cazuri grave duce la omucideri, şi atunci intervine justiţia. Dar prea târziu. Ireparabilul deja s-a produs.

    După mulţi ani Marina s-a hotărât să fugă de acasă cu tot cu copiii, ascunzându-se luni întregi de el. I se umpluse de atâtea ori paharul. Iubirea i se transformase în groază. Îşi ispăşea condamnarea cu vârf şi îndesat.

    În final, după ani, a reuşit să divorţeze, dar a trăit mereu cu spaima de a nu-i ieşi în cale nebunul. Așa îl numea. Fusese calvarul vieţii ei, supliciul pe care trebuia să-l suporte pentru nesăbuinţa de a crede că își găsise în realitate imaginea ideală.

Heathcliff, zburătorul cu negre plete, se spulberase demult. Fusese construit numai de mintea ei. Personificarea răului  crescuse în sentimentul iubirii. Sau în interiorul plăcerii sexuale ca dominantă a dragostei false.

     Iar în viaţa mea, prea încercată de aceste două nenorociri, au apărut destul de repede o nouă specie de simptome, aidoma unui vultur negru care-mi dădea târcoale, și care aveau o patologie nedefinită, greu de suportat, dar alături de care am fost nevoit să trăiesc, pentru că nu exista altă cale.

     Era calvarul, pedeapsa pe care şi-a însuşit-o organismul, coborâtă de undeva de sus, de sub bolta meningelui, dintr-un sistem nervos slăbit de duritatea loviturilor primite. Mă străduiam să aflu în singurătate echilibrul care m-ar fi putut lumina.

    Îmi câştigasem libertatea de a mă ascunde în lacrima lui Dumnezeu.

    Nu se inventase încă un leac adevărat pentru asemenea

cazuistică.  Căutam să-l aflu în ce mai rămăsese din puterile mele, cu toată terapia pe care o cunoşteam şi pe care căutam să o pun în aplicare asupra mea. Devenisem propriul meu experiment.

     Îmi repetam adesea cu glas tare, ca să mă aud, două cuvinte magice, adresate mie însumi, de câteva ori, ca să- mi  însuşesc necondiţionat mesajul lor, ca un fel propriu de a-mi impune un tratament împotriva răului pe care-l purtam:

– E biiineeee!

Alteori, ca să mă liniştesc, dacă eram singur tunam:

-Cu cât e mai rău, cu atât e mai bineeee!

    Era formula magică, care,  în  filosofia ei avea darul să-mi readucă pacea.  Îmi impusesem să gândesc totdeauna pozitiv. Departe de lovitura de aripi sau sfâșierea ghearelor acelui vultur negru și uriaș, care mă lovea şi care era poate acvila, riga sufletelor celor cincizeci și șase de mii de păsări ucise.

   -Pe Prometeu îl chinuia vulturul său, trimis de zei  pentru a fi pedepsit. Întru ispășirea delictului de a fi furat focul din soare și a-l fi adus oamenilor.

   -Eu ce foc furasem, Dumnezeule?

    Dar imediat, în viața mea a apărut un înger blond. Probabil mă  veghease de undeva de sus încă de la început.

Şi care a luat pentru lumea aceasta chipul Norei.

     După toate aceste întâmplări, analizându-mă, nu întotdeauna m-am putut considera un om tare. Privind retrospectiv, viaţa îmi fusese complicele tuturor trăirilor de până atunci. Uneori mă ajutase, alteori nu. Poate se lăsa condusă de cineva mai important decât mine, mai presus de dorinţe, plăsmuiri, certitudini.

    Cineva pe care îl intuiam, dar, fiind mai presus de înţelegere, nu mă împotriveam. Chiar învăţasem să iau lucrurile aşa cum erau. Să mă mulţumesc numai cu ceeace mi se oferise.  Să fiu bucuros că nu mă născusem plantă, într-un regn vegetal, nu eram ca ea, pedepsit să trăiesc şi să mor în acelaşi loc. Pentru un arbore nu colindă decât vântul, care îi plimbă semințele ca pe fiii lui rătăcitori.

    -Ce pedeapsă!

Eu aveam dreptul să circul, să mă îmbulzesc dimineaţa şi seara pe același drum pentru muncă, să mă învârt în spaţiul închis al preocupărilor zilnice. Iar zilele treceau una după alta, rapid, curgând continuu, ca dintr-un robinet stricat.

     Veneau de undeva, de sus, de unde ne vin toate fluidele, tot ceeace curge, dintr-un rezervor imens, al timpului fără sfârşit şi al universului fără margini. Şi mie, precum plantelor, mi se oferise dreptul să colind cu gândul, care avea și el un alt fel de

 miros, al inflorescenţelor cerebrale.

     Iar foarte curând pusesem stăpânire pe trecerea timpului, îl cucerisem cu mulțimea treburilor mele zilnice. Mă îmbătam cu cele mai frumoase plăsmuiri, scăpasem de calvarul anchetei. Îmi căutam pacea, liniştea, pe care ar fi trebuit să le găsesc înăuntrul meu.

     Dar,  până  la  aflarea  hotărârii  de  scoatere de sub urmărire

 penală, organismul meu a reacţionat. Iniţial nu i-am dat importanţă, am crezut că e o toană a respiraţiei, o necorelare a inspiraţiei  cu necesarul de aer.

    -Lasă că trece!

Dar nu trecea decât o vreme. Pentru a apărea din nou, ca un monstru al unei boli intuite:

    -Infarct!

Aşa credeam. Mă atingea în trecere. Era vulturul meu, cel negru, care-şi arăta ciocul căscat enorm, mă lăsa, se întorcea, şi în  plecare îmi strivea pieptul cu o lovitură de gheară. Nu alegea locul. Noapte sau zi. În mijlocul unui surâs sau într-o secundă înlăcrimată. Oricând. O izbitură dură, urmată de crisparea întregii ființe, de anxiozitate, de groaza morții iminente.

     Îi vedeam ochii ficşi, despre care ştiam că sunt adaptaţi perfect pentru vederea diurnă. Aşa îmi explicam că majoritatea atacurilor le dădea în timpul zilei. Când nici nu mă aşteptam. Din senin. Îl consideram duşmanul meu cel mai de temut, simţeam pentru el un amestec de frică şi respect. Cobora în picaj de acolo de sus, din slava lui. Pentru mine era cel mai periculos prădător.Un exemplar enorm al speciei sale (Aegypius monachus)

     Îi simţeam greutatea de o tonă zvârcolindu-se în oceanul de aer al trupului meu. Era monstrul care mă pândea continuu, nu mă omora, îmi chinuia aşteptările.

     Îl puteam privi, cu toate că era parcă înăuntrul nervului optic. Comportamentului său agresiv îi opuneam numai frica. Adesea mă ocolea câteva zile. Dar ştiam că zboară undeva, în apele mai puțin adânci ale înălțimilor. Mă simţeam  un scufundător în aerul agitat al zilei în care urma să fiu atacat. Nu ştiam cum şi de unde… Dar ajunsesem să cunosc strategia care semăna cu un atac surprinzător și rapid din spate, provocându-mi o mare durere. Ca o mare rană a trupului. După toate regulile biologiei ar fi trebuit să mor, dar el nu voia aceasta. Aş fi dispărut. Eu trebuia să fiu victima veşnică, ideea de victimă. Şi nu muream.

    Odată mă aflam într-o vizită, împreună cu Nora, la o prietenă

apropiată. Din nou a venit acvila mea neagră. De această dată flămândă. Direct spre mine. Am simţit un gol imens în plexul solar, o sete de aer în fiecare alveolă, o suferinţă profundă a plămânului strâns în menghina sufocării.

     Un resort interior m-a făcut să sar de pe scaun, am ieşit din clădire într-un timp care nici nu putea fi măsurat, m-am trezit în stradă, aproape orbit de teama de a nu mai exista.   

     În clipa aceea, ca să supraviețuiesc mi-ar fi trebuit întreaga atmosferă, ca o necesitate strictă a respirării. Dar, a mai existat în mine raţiunea unui neuron care a realizat pericolul de a ieşi în circulaţie, direct în calea maşinilor. Fără voia mea m-am întors, am năvălit din nou în cameră, unde erau cele două femei, pe care nu le vedeam, dar le auzeam vorbind ceva despre salvare.  Telefonaseră. Cred că arătam ca un disperat, un înecat care se agăţase de răsuflare ca de un smoc de iarbă.

     Apoi, un frig polar a pus stăpânire pe mine, instinctiv m-am băgat în pat, le-am spus că am îngheţat, tremuram ireal de intens, ca o concentrare haotică a tuturor miofibrilelor mele. M-au acoperit cu tot ce aveau la îndemână.

     A sosit medicul. Liniştit. Îl priveam ca pe un Dumnezeu. Faţa sa exprima un calm  duhovniocesc. S-a terminat! Mi-am spus. A venit pentru spovedanie şi împărtăşire! Întrebările sale  nu erau medicale, anamneza lui semăna cu tabla celor zece porunci. Le respectasem? I-am expus toate păcatele. Chiar şi pe cele închipuite. Numai să mă scape de chinul acela.

    -Tinere, din aşa ceva nu se moare, a rostit mai mult în şoaptă, ca de pe o altă lume. Dar nici viaţă bună nu ai. Va trebui să ții cont de câteva reguli.

    Vorbele acelea au plutit un timp în aer, apoi, târziu au ajuns la înţelegerea mea. Am priceput că aceste simptome sunt consecinţa unui stress puternic, că obligatoriu trebuie să-mi iau concediu, eventual să-mi schimb serviciul.

Și mai ales să urmez o medicație.

    Vorbe. Dar cum? Să-mi iau jucăriile şi să plec? Am înţeles  că boala mea este tranzitorie, că se numeşte pretenţios, ca toate

stările patologice: Distonie neurovegetativă.

    Că, dacă vor dispărea factorii care au declanşat-o, nici ea nu va mai exista. Că este o problemă asociată cu tulburări ale sistemului nervos vegetativ. Şi, datorită căruia, în stare de repaus, sistemul vascular si  musculatura devin tensionate. Ca medic veterinar cunoșteam  afecțiunea.

    Știam că acest tonus constant ducea la  contracții ale inimii si alte simptome. Că nu se poate stabili cu certitudine un diagnostic, fiind un termen folosit atunci când pacientul prezintă o reactie patologica la stimuli puternici și repetați. Că nu poate fi clasificată categoric în categoria psihozelor. Că     pacientul prezintă manifestari clinice, dar in acelasi timp, nu

 există modificari evidente ale sistemului cardiovascular.

    Iar eu am înţeles că voi fi în continuare un om sănătos, dar bolnav, sau un bolnav sănătos.

    Doctorul mi-a confirmat ceeace știam, că timpul va estompa aceste manifestări, că trebuia să le accept ca făcând parte din mine. Nu mă puteam supăra pe propria fiinţă, dar aş fi putut îndrepta unele neajunsuri ale ei. Identificând dușmanul, puteam lupta împotriva lui. Avea și el slăbiciunile sale.

    Dar vulturul meu nu avea încă aripile frânte.                          

    Aveam încă mult de pătimit, de luptat împotriva lui. Iar la serviciu simţeam în continuare ostilitatea oamenilor, lucram împreună cu ei pentru recuperarea pierderii. Dar parcă erau alţii. Desigur, fuseseră mai apropiaţi de consăteanul lor aflat în necaz, decât de şeful care venise de la Bucureşti, şi care, numai pentru că avea o diplomă fusese înscăunat şef. Căutam să depăşesc cu calm şi înţelepciune momentul. De concediu nici vorbă. Când am cerut acest drept, superiorul meu a deschis un sertar, a scos nişte cutii de medicamente spunându-mi: acestea le iau pentru când mă cheamă ministrul! Apoi a deschis celălalt sertar, mi-a arătat altele: Acestea sunt pentru când mă duc la Săliţă, la Tovarăşul. Și atunci am plecat cu coada între picioare, dar cu promisiunea că mă va sprijini pentru a-mi schimba locul de muncă. De altfel nici eu nu mai suportam zidurie acelea, ca de închisoare, în care-mi petrecusem cele mai negre clipe.       Şi s-a ţinut de cuvânt. Am reuşit să mă transfer la o unitate similară, mai aproape de Bucureşti, lângă Centrala noastră, într-un loc deosebit, în pădurea  Băneasa, după aeroport. Lângă  fostul conac al Duduii. Al Elenei Lupescu, amanta regelui Carol al doilea. Îmi şi imaginam mașina regală trecând pe aleea străjuită de tei. Pe unde acum treceau în voie salariaţii şi mijloacele de transport ale întreprinderii. Locul îşi păstrase aura de mister şi frumuseţea pădurii. Însuşi conacul rămăsese aşa cum era, nu suportase distrugerea nepăsării timpului. Aici, alături, funcţiona Casa de Perfecţionare a Cadrelor din Agricultură. Altă  lume,  altă  atmosferă. Venisem la oraş. Dar timpurile erau  grele. Eram foarte aproape de capitală, în calea miniştrilor, care adesea treceau  prin faţa  întreprinderii, în  drum către Casa de Perfecţionare şi uneori chiar se opreau.    Aşa  cum s-a întâmplat într-o bună zi când,  neanunţat, m-am trezit cu ministrul agriculturii, Angelo Miculescu, împreună  cu  primul ministru, Manea Mănescu.  Au  intrat  ca o  furtună. Ministrul  a  venit direct  în  biroul  meu şi, chiar  înainte de a-mi da bună dimineaţa, sau  înainte  de  a  apuca  să mă ridic în picioare ca un arc, aşa cum se obişnuia în faţa unor asemenea personalităţi, mi-a aruncat: -,,Unde ai W.C.-ul? Tovarăşul prim ministru nu stă bine cu prostata”. I-am indicat imediat locul, acesta dispărând imediat după uşă. Cât timp superiorul său a stat înăuntru, ministrul se plimba ca un tigru în cușcă: -E curat înăuntru?  

     -Da, tovarăşe ministru!

     -Ai hârtie igienică?

     -Da, tovarăşe ministru!

    – Dacă n-ai, adu-mi-o imediat să i-o duc

La o asemenea propunere, stupefiat de gravitatea situației în care hârtia ar fi putut lipsi, am răspuns automat:

     -Am înțeles tovarășe ministru!

     -Ce-ai înțeles tov-ule?

     -Chestiunea cu hârtia!

     Părea o conversaţie tâmpă, între doi oameni handicapaţi. Mi-am dat seama atunci încă o dată de nimicul funcţiilor, de stratificarea ierarhică dură, care nu permitea fisuri sau alte abateri.

     Pentru mine, ministrul Angelo Miculescu, la ora aceea, era cel mai important personaj sub aspect tehnic şi politic pe care îl  cunoşteam. Îl întâlnisem la şedinţe. Îl consideram, și nu numai eu, un om cu o probitate profesională deosebită şi care făcuse enorm pentru agricultura românească. El o modernizase, avusese curajul să aplice acolo unde se preta, modelul american de exploatare al pământului într-un stat socialist, și nu pe cel sovietic. Iar în faţa primului ministru el, ditamai ministrul, se comporta ca un copil.            

     L-am mai văzut apoi, mulţi ani mai târziu, într-un parc,  plimbându-se agitat, de unul singur. Era perioada în care, din funcţia de vice-prim ministru pe care ajunsese să o dețină, căzuse în dizgraţie, fiind exilat în funcţia de ambasador tocmai în China. Adică fusese eliminat din viața politică. Atunci am realizat că mie, un pigmeu în acel munte al ierarhizării funcţiilor, nu-mi era atât de teamă, precum le era lor unul de celălalt.

     Trăiam într-o fabulă reală. Era epoca în care toţi  eram împinși spre ,,fericire” de bună voie sau cu pistolul  în ceafă. Îi simțeam adesea țeava rece, aidoma unui bulgăre de gheață. Iar majoritatea dintre noi  alergam gâfâind cu plasa după  existență, ca după fluturi. Fiecare la nivelul său.

    -Cine eram eu? Și cine erau ei!

Iar întreprinderea era situată chiar în curtea Centralei Avicole, în ochii tuturor superiorilor mei direcţi. Purta și un nume frumos: ferma Alba.

     Acolo l-am cunoscut pe Gicu Marin, un om deosebit, cu serioase preocupări filozofice şi chiar literare, un fel de creier al acelei instituţii care coordona activitatea aviculturii din întreaga ţară. Și care era un fel de minister al domeniului avicol, care, prin unităţile sale de profil număra în final 70.000 de salariaţi.  Încă nu scăpasem de monstrul acela, pe care-l purtam în mine, de acvila neagră care-mi dădea zilnic târcoale, atenţionându-mă că există şi că nu trebuie să fac abstracţie de existenţa sa. Dar ce puteam face eu, un amărât de om al muncii   când  te afli dintr-odată în faţa unei asemenea sălbăticiuni? Întâi mă crispam. Apoi căutam să-mi înlătur frica şi încercam să-i și zâmbesc. Cu toată fiinţa. Să-i dau însuşiri umane şi să mă obişnuiesc, chiar să mă împrietenesc cu ea. Poate să o și domesticesc, momind-o cu un gest de mângâiere. Cunoşteam câteva tehnici de dresaj. Dar nu pentru asemenea sălbăticiuni. Pentru câini. Îmi însuşisem tehnicile uzuale. Asupra acestui monstru nu reușisem să le aplic. Credeam că nu voi şti niciodată prea multe despre aceasta. Poate că tot dintr-o anumită teamă, oamenii îi dăduseră vulturului valoare de simbol. Pictându-l pe steaguri şi drapele.  Iar în trupul meu                                                                                   oare cine îl întărâta, în acea mare de plasmă?  Poate însăși ființa mea pentru că nici măcar nu făcusem mare lucru din ce-mi indicase ca tratament doctorul de la salvare.                                                                                                                                      

     Într-o zi, fiind la serviciu, mi s-a făcut din nou rău.  Dintr- odată. Ca de obicei. Eram împreună cu Gicu Marin. Mă învârteam pe loc, ca  într-un sens giratoriu fără sfârşit, cu vulturul cel negru al apneei după mine, şi care urmărea să-şi înghită dintr-odată norma de hrană pentru ziua aceea, adică cel puțin câteva mii de secunde de suferință.  

     Marin nu s-a speriat. Îl priveam și parcă nu-l vedeam. Mi-am amintit în acele clipe povestea lui, adică prin ce trecuse el cu nici un deceniu în urmă, când situaţia politică a ţării era alta.      

     Când nu se sfârşise lupta  clasei muncitoare cu elementele duşmănoase, mic burgheze, care prin orice mijloace căutau să se opună mersului ascendent al societăţii socialiste spre viitorul de aur al comunismului.

     Aceste slogane erau puse cu duritate în practică. Adică era o luptă pe viaţă şi pe moarte.

    Acum el mă privea liniştit, îngăduitor, terapeutic, cu o pace care trebuia să-mi aducă din nou calmul. Care într-un sfârşit a venit. M-am trântit prăbuşit pe un scaun.

– Ştiu prin ce treci. Nu le lua în seamă.

Ştiam ce vrea să spună. Căuta să mă înveţe cum trebuie să convieţuiesc cu noua mea stare. Cu acel calvar. Să îl ignor. Dar cum? El găsise calea. Fiind absolvent iniţial al Seminarului Teologic de la Sibiu, apoi a unei facultăţi biologice, avea suportul filozofic pentru înţelegerea acestor tulburări, şi aflarea remediului duhovnicesc şi ştiinţific.

   Ştia să dea sens noţiunilor de infinit şi veşnicie în sens teologic, dar şi spaţiului şi timpului în sens ştiinţific. Mai bine de doi ani, cât stătuse nevinovat în peştera sa din închisoarea Rahova încercase să dezlege filozofia acestor întrebări. Aşa cum mai devreme, Mircea Eliade ştia că se va găsi şi pentru el o grotă în Himalaia care-l aşteapta. Din păcate Gicu Marin o găsise. Forţat. În Calea Rahovei. Apoi un timp la Jilava.

     Mircea Eliade, care ştia să împace toate religiile, când  folosea noţiunea de Spirit Universal, spunea că poţi evada din timpul şi spaţiul în care trăieşti, să dobândeşti Libertatea Absolută care ne este dată prin însăşi condiţia noastră  de fiinţe libere, şi care există în cel care o cunoaşte şi care  ştie să sejerfească. Iar acum el, prietenul meu o cunoştea şi se jertfise.  

     Îşi sacrificase anii cei mai frumoşi ai tinereţii muncind în primul combinat avicol construit în România în anul 1961, împreună cu directorul său Puiu Bădulescu. Amândoi figuri de referință, pionieri ai introducerii tehnologiilor moderne în domeniu.

   Directorul său, Puiu Bădulescu, instituise la avicola Crevedia,

 primul combinat în care se introdusese pentru prima dată tehnologia creșterii industriale a păsărilor, după tehnologii occidentale, un program foarte dur, de douăsprezece ore activitate pe zi, reguli stricte de respectare, mai ales că se făcuseră primele importuri de material biologic din occident, de la firma Shaver, şi care trebuia să performeze.

     Dar, acesta performa numai în condiţiile respectării cu stricteţe a unor condiţii de hrană şi biosecuritate.  Şi începuseră deja să se arate primele rezultate. Cum nu mai existaseră până atunci în România. Din nefericire pentru ei, amândoi au fost victimele orgoliului stupid al unor înalţi lideri de partid, cu

funcţii în conducerea ţării şi cu puteri discreţionare.

     Astfel, la o şedinţă de guvern, ministrul agriculturii de atunci, Bucur Şchiopu, l-a tachinat pe Alexandru Drăghici, ministrul de interne, spunându-i că sistemul de creştere de la Crevedia este superior celui utilizat la Complexul Avicol Tărtăşeşti, introdus de interne. Bine înţeles, ministrului de interne nu-i căzuse bine.

     Se ştia că avea un orgoliu nemăsurat, susţinut şi de o foarte bună poziţie în partid, dar şi de unii factori de influenţă din U. R. S. S., unde făcea parte din lista cadrelor de rezervă agreate de Moscova pentru funcţiile de conducere din România.

    Ulterior, la venirea în România a lui Nikolai Viktorovici Podgornâi, ministrul de externe al U.R.S.S. de la vremea aceea, după vizitarea unităţii, Gheorghiu Dej, aşa cum se obişnuia, l-a invitat la masa oficială şi pe directorul Puiu Bădulescu. Printre invitaţi se aflau înalţii demnitari: Alexandru Drăghici, ca ministru de interne şi Gheorghe Necula, prim secretar al regiunii Bucureşti. Pe teritoriul regiunii  existau ambele combinate avicole: Crevedia şi Tâncăbeşti.

     Gheorghe Necula, care nu suferea aroganța lui Drăghici, l-a provocat pe Puiu Bădulescu, spunându-i că a fost informat de faptul că noul complex de la Tâncăbeşti-Periş este superior celui de la Crevedia. Puiu Bădulescu care cunoştea problemele de tehnologie pe care le avea combinatul vecin,în special legate de consistenţa cojii ouălor, i-a răspuns superior şi ironic:

   – Tovarăşe prim secretar, cei de la Periş ar trebui mai întâi să înveţe să producă ouă cu coajă mai tare, şi apoi să intre în concurenţă cu noi.

     Gheorghe Necula, care nu-l simpatiza pe Drăghici, înveselit de răspuns şi mai ales de băutură, a izbucnit în râs.

   – De ce râzi? Dej l-a întrebat realmente curios.

   – Cum să nu râd, tovarăşe secretar general, când Bădulescu susţine că ouăle lui Drăghici nu au coajă?

     Erau bancurile de prost gust ale unor lideri politici care

 dispuneau de puteri nelimitate, dar care se spionau între ei  şi  de câte ori aveau ocazia se loveau sub centură. Translatorii au tradus şi delegaţiei sovietice cele auzite.  Şi aceştia s-au amuzat copios.

     Pentru Alexandru Drăghici fusese prea mult. Primise o  jignire în public. Era umilit politic. Și de către cine? Un simplu director. Nu putea trece peste aceasta.

  – Bine Bădulescule, mai vedem noi. I se observa pe faţă setea

 de răzbunare.

     Imediat, ca ministru de interne, a dispus infiltrarea în Com-binatul de la Crevedia a unor agenţi. A reactivat şi gruparea deja existentă în interiorul colectivului. Au început colectarea datelor şi urmărirea îndeaproape a activităţii. Vânau  şi raportau orice abatere.

     S-a întocmit un raport pe care  trebuiau să-l  semneze şi reprezentanţii Ministerului Agriculturii, dar fără consultarea şi avizul conducerii unităţii. Aceștia nu și-au dat acordul.

     La raportul întocmit, partea M.I. a refuzat să accepte punctul de vedere al avicolei Crevedia şi chiar al Institutului de Cercetări Zootehnice.

     Raportul a ajuns pe masa biroului preşedintelui Consiliului Superior al Planificării, care la acea vreme era Gaston Marin.

Acesta a respins raportul Ministerului de Interne.

     Dar, în baza raportului făcut, Gheorghe Drăghici n-a ţinut cont de neaprobarea acestuia la acel înalt nivel şi din proprie iniţiativă, discreţionar, în calitatea sa de ministru de interne a dispus începerea arestărilor. Numărul învinuiţilor s-a ridicat la douăzeci și cinci. Voia astfel să se răzbune, să distrugă concurența. Toată această mascaradă a durat doi ani, din 1963 până în 1965. Ultimii arestaţi au fost Gicu Marin, inginer şef, şi directorul Puiu Bădulescu.

    După şapte luni a început procesul, dosarul întocmit de Interne conţinând douăzeci de mii  de pagini, o mie de martori ai acuzării şi niciun martor admis al apărării. Apoi, procesul a

mai durat opt luni, rezultând patru mii de pagini ale lucrărilor instanţei.

     O întregă mascaradă tragică, pe sistemul dosarelor politice, la care miliţia şi instanţele obediente puterii aveau suficientă experienţă. Nu contau oamenii, nici producția combinatului, care se prăbușise. Contau orgoliile, ambițiile personale ale unor

 monștri învestiți cu puteri discreționare.

     Sentinţa completului de judecată a fost dezastroasă.

A fost pronunţată pentru Gicu Marin şi Puiu Bădulescu o pedeapsă de câte douăzeci și cinci  de ani muncă silnică. Şi calificativul de duşmani ai poporului. Recursul a confirmat sentinţa fondului.

     Pentru Gicu a început calvarul. Îşi găsise în celula închisorii Rahova, timp de doi ani, acea peşteră despre care vorbea Mircea Eliade. Nu în Himalaia, ci aici, pe malul Dâmboviţei. Unde putea cugeta la existenţa lui Dumnezeu, a Trinităţii, care fusese atât de nedreaptă cu el.

     Îşi lua propriul sfârșit mereu de la capăt. Din nou prin muncă. De această dată prin muncă silnică. Şi numai de muncă n-a știut să se vindece. A avut mereu parte de ea.  Nu a reuşit să-i deslușească niciodată simptomele.

     Dar totul în lumea noastră curge. Şi totul se schimbă. După puţină vreme a murit Dej. Sau a fost ajutat să moară. I-a succedat Ceauşescu. Scăzuse şi puterea de dominaţie a ruşilor. Aveau propriile lor probleme interne.  Chiar şi omnipotenţa lui Alexandru Drăghici, se micşorase, nu mai era agreat de noua conducere superioară a partidului.

     Printr-un joc de influenţe, Ceauşescu a aflat câte ceva despre intervenţia  scrisă a ministrului de interne asupra completului de judecată de la recurs. A fost adus în faţa sa preşedintele completului:

    -Este adevărat că în procesul de la Crevedia ai avut dispoziţie scrisă de la Alexandru Drăghici?

    -Da, tovarășe Secretar General!

   – Scrisă?

    -Da, scrisă, Tovarășe Secretar General!

În consecinţă la 31 decembrie 1968 au fost puşi în libertate.

     Trecuseră cinci ani de la primele arestări. Ştiam toate acestea. Toată lumea le ştia.

     Acum îi priveam faţa sa calmă, ca a unui  duhovnic care trecuse prin iad.  Dacă  nu ar  fi avut şansa acelei întâmplări fericite, ca unul dintre condamnaţi să aibă o legătură de rudenie cu şeful de cabinet al lui Ceauşescu, ar fi putrezit în închisoare sau în vreun lagăr  de  muncă.  Nevinovat.  Ca  atâţia  alţii,  care  suportaseră condamnări politice.

     El descoperise liniştea interioară. Pe care trebuia să mi-o capăt şi eu. Ceeace pătimisem eu, faţă de calvarul lui, nu reprezenta aproape nimic.

     Iar pentru mine, ulterior, imaginea feţei lui din ziua  aceea a

reprezentat mai mult decât un remediu. De câte ori simţeam că îmi dă târcoale acvila urâtului, înainte de toate îmi fugea gândul la prietenul meu. Mai aruncam câteva vorbe de duh acolo, în prăpastia sinelui şi reuşeam să mă mai liniştesc. Nu total.

    -Dacă el rezistase, de ce n-aș fi putut rezista și eu?

Pentru că Cineva acolo sus a considerat că nu ispăşisem definitiv patimile trăirii mele

Capitolul III

Nora

      În afara schimbării serviciului cu unul similar, şi a câtorva medicamente  pe care le luam când îmi aduceam aminte, îmi păstrasem în continuare  aceleași  probleme  stresante. Le țineam  foarte  aproape  de  sufletul meu, ca pe un dar otrăvit pe care mi-l oferise natura, încât începuse să facă parte din propria-mi fiinţă. Cu ele trăiam zi şi noapte. Adică ziua în locul acela, expus oricând vizitelor de tot felul, controalelor inopinate,  pentru care trebuia să am grijă să ţin în permanenţă mireasa frumoasă. Dar și noaptea, când adesea subiectele de peste zi mi se transformau în coşmaruri, încât săream până în mijlocul camerei, cu o senzaţie de sufocare îngrozitoare.  Mă mutasem de câteva luni împreună cu Nora, în locuinţa ei, o garsonieră frumoasă, la capătul troleibuzului, în cartierul Drumul Taberei. Un cartier nou, locuri noi, o viaţă nouă. Prin fereastra deschisă simţeam mirosul câmpiei, gustul pământului reavăn. În mine, orăşeanul, vibrau sentimentele înaintaşilor mei ţărani, cei cu dragoste de pământ şi natură.  Dădeam bineţe ierbii care mă trezea în fiecare dimineaţă. Mereu alta.  Iar între mine şi Nora se petrecuse de curând acel ceva care este menit a se întâmpla între două suflete lovite, care îşi căutau perechea. O viaţă se căutase pe cealaltă. Ca două picături de ploaie care alunecau pe aceaşi fereastră  luminată, dar care ştiau că mai au  încă de coborât pentru a pătrunde înăuntru. Şi care s-au unit pentru a răzbi mai lesne în interior. Căutând lumina. Două suflete lovite care îşi căutau perechea.  Căci oare  cine  poate  spune  că  nu  există o predestinare? Paulo Coelho precizase într-o carte de-a sa că, atunci când tu cauţi ceva, tot universul lucrează pentru tine. Dar eu nu căutam nimic. Numai liniştea. Nu credeam că aş mai fi putut avea valenţe pentru alt sentiment. Trăiam prin raţiune şi pentru raţiune. Pentru soluţia de a mă simţi liniştit. Mă lecuisem de sentimente. Fugeam de ele. Prea fusesem lovit, credeam eu, nevinovat.

    Pe Nora o remarcasem, cu vreo câţiva ani înainte, la o consfătuire. La Sinaia. În aprilie 1968. Eu, tânăr, poate printre cele mai tinere cadre cu poteniţal din acel timp, îmi ocupasem un loc retras în sală. Printre rânduri se afişa o făptură blondă, cu totul altfel decât celelalte doamne invitate. Care erau şi foarte puţine. În jurul ei bâzâiau câţiva bondari. Părea că se cunoşteau mai demult. Eu niciodată n-am fost în stare să fac curte fetelor. Tocmai de aceea admiram jocul interesant pe care îl făceau aceia pentru a-i intra în graţie. Iniţial am crezut că  era vreo şefă de pe la minister. Nu cunoşteam pe nimeni din grupul acela. De altfel nici din sală. Oricum, ea era total diferită faţă de colegele cu care eram eu obişnuit. Şi care erau femei, nu prinţese. Mie în momentul acela mi se păruse că într-adevăr, chiar coborâse  dintr-o pagină a revistei de modă Burda. Purta cizme aurii, strălucitoare, înalte, până imediat sub genunchi, o rochie care-i punea în evidenţă talia foarte îngustă, de un albastru turcoaz, cu un guler îngust de blăniţă albă.  Îşi ţinea părul strâns la spate, sus, cât mai spre creştet, lăsându-l apoi să cadă ca o cascadă. Iar cascada aceea roșcat-aurie se legăna în mers  uşor, în ritmul paşilor, amplificându-i strălucirea. Părea un personj din romanele de dragoste ale literaturii ruse, o Anna Karenina, sau Tatiana din Evgheni Oneghin. Ori o prinţesă din cetatea Kievului. O kneaghină kieviană.  Bine înţeles că atunci n-am schimbat niciun cuvânt. N-aveam de ce. Eu eram deja căsătorit cu Marina, aveam viaţa mea, nu ştiam nimic de a ei. Nici n-aş fi îndrăznit. Nu era de pe  strada mea.   Dar am admirat-o ca pe o reprezentantă fidelă a sexului frumos, cu care specia homo sapiens s-ar fi putut prezenta la orice concurs întergalactic.           Apoi au trecut câţiva ani. Venise timpul să mă întorc acasă, la Bucureşti. Simţeam pornirea aceasta, ca pe o necesitate, un imbold al orăşeanului din mine de a părăsi provincia, comuna Mereni, unde stătusem destul. Şi unde fusesem repartizat. În sinea mea consideram că mi-am adus suficient contribuţia la edificarea satului socialist. Şi, aşa cum spunea Coelho, ocazia a şi apărut. O colegă care reuşise să se transfere la o unitate avicolă m-a şi ajutat:  cum, n-o cunoşti pe Nora? Se mirase de parcă nu ştiam nici cel mai elementar lucru.  S-a ivit un post la ferma sa. Dacă ea este de acord, gata, ţi-a ieşit transferul. Directorul ţine cont de părerea ei. Ea m-a ajutat şi pe mine. Voi vorbi cu ea. După câteva zile, reîntâlnindu-ne, mi-a spus că Nora nu e de acord. E sătulă de subalterni medici, avusese unul înainte ca ajutor  direct. A fost o catastrofă. Un puturos. I s-a pus de-a latul. Prefera un tehnician, fără pretenţii, care să execute ce-i va spune ea. Dar mi-a promis că va mai încerca.    Nu te las! Mi-a promis. 

     La ora aceea Marina n-ar fi dorit să plece de la Mereni. Avea catedra ei, titulară pe post, lucra trei ore pe zi. Ca toţi profesorii, avea şi o zi lucrătoare pe săptămână  liberă, în aşa numita zi metodică.

     Să tot trăieşti. Nu răspundere, nu plan de producţie, nu partid, sindicat, salariaţi  (o sută). În plus, acasă, ca ajutor la gospodărie, o avea pe ţaţa Rada, o gospodină excelentă, curată, respectuasă, care ducea toată gospodăria, ba mai avea şi grijă de fetiţă când ea era la şcoală.

    Și în sfârşit a venit  ziua norocoasă. Nora acceptase să mă cunoască. Atât. Nu promisese nimic. Asta ca să nu-şi refuze colega.

    Zis şi făcut! Am cumpărat un buchet mare de flori. Era o primă şansă de revenire la civilizaţie. Oricum, în avicultură se trăia altă viaţă. În primul rând se considera a fi o culme a tehnologiei. Se importaseră licenţe de ultimă oră din occident, care prevedeau şi asistenţă tehnică din partea firmei furnizoare, timp de câţiva ani. Se construiau combinate noi. Practic se pornise de la zero într-un domeniu în care n-aveam istorie.

     Şi miracol! În faţa mea, la un birou mare, ca de director general, era fiinţa strălucitoare cu aer de prinţesă kieviană de la Sinaia. Foarte puţin schimbată. Parcă mai fascinantă, acum prin poziţia funcţiei. Am simţit atunci ceva asemănător unui curent electric care m-a străpuns din cap până în picioare. Probabil că era un semn al unui viitor care se voia a fi băgat în seamă. Ea era cea dinainte, din urmă cu acei câţiva ani, dar parcă mai altfel, mai pământeană. Sau poate şi eu mă schimbasem.

     Bine înţeles că  nu m-a recunoscut. Nici n-avea cum.

    -Pe cine să recunoască? Pe un tinerel care stătea cuminte într-o bancă, la o consfătuire ce fusese acum patru-cinci ani?

     Discuţia a fost civilizată, cu întrebări bine înțeles numai dintr-o singură  parte. Și răspunsuri exprimate de mine.

     Eram a nu ştiu câta oară la un nou examen. Am dat mereu examene la viaţa mea. Faţa ei, expresivă, fermeca.

    -Prin expresia grăitoare a ochilor, mi-am spus atunci.

Dar care purtau în ei şi greutatea de plumb a unei dureri. A unei dezamăgiri.

    -Fiecare le avem pe ale noastre, mi-am spus.

Acele noi umbriri ale strălucirii o făceau mult mai umană decât atunci, la Sinaia.

     N-am plecat cu nicio promisiune. Urma să se mai gândească, să se sfătuiască cu directorul ei. Mi-a promis că mă va ţine la curent.  Am plecat decepţionat. Sperasem. Apoi, după vreo o lună am primit vestea! Mă acceptase! Directorul ei  fusese întru totul de acord. Urma să traversez perioada infernală a transferului, pentru care au fost necesare o multitudine de aprobări, semnăturile celor doi directori, apoi a celor doi directori generali de trusturi, în final semnătura ministrului agriculturii. Nu se muta fiecare cum voia capul ăla al lui.

    Drumuri nenumărate de la Bucureşti la  Mihăileşti, de la București la  Mereni, şi invers.

    După vreo două luni de calvar s-a rezolvat. Pentru o jumătate

de an, până la eliberarea unui post de conducere, conform pregătirii mele, am rămas subalternul ei. Subalternul Norei! Subalternul viitoarei mele soţii! În fiecare dimineață trebuia să o informez. Adică să-i transmit Operativa. Ca la armată.

   -Bună dimineaţa Doamna Doctor! Vă  transmit operativa! Atâţia pui morţi! atâţia răniţi! atâţia dispăruţi! Eram totdeauna primul care-i comunicam datele primare.

   -Vai, domnule doctor, se poate?

Se exprima cu un fel de dojană amestecată cu regretul observaţiei, când se mai întâmpla câte ceva nedorit. Relaţii stricte de serviciu. Avea viaţa ei, necunoscută mie. Eu o aveam pe a mea, cu problemele de transfer ale Marinei, cu boala mamei. Atât.

     Îmi rămăsese acel sentiment sădit în urmă cu patru ani. De fascinaţie, amestecată cu respect. Ca înaintea unei persoane la care nicicum nu m-aş fi putut gândi altfel decât te gândeşti la strălucirea Ursei Mari. 

     Iubirea din prieteşug se naşte, spunea cronicarul.  Ştiam că adevărata iubire este cea care se consolidează odată cu trecerea timpului, când cei doi devin o singură fiinţă. Lupta continuă împotriva greutăţilor de tot felul le întăreşte legătura sufletească.

     Cei doi ajung să constate că nu mai au nevoie de limbaj, că al doilea sistem de semnalizare le-ar lua prea mult timp să-şi transmită informaţiile, că se înţeleg spontan prin transmiterea instantanee a gândurilor.

     Pe Nora, contrar aparenţelor, o loviseră destule: o copilărie în care trăise tragedia refugiului din Soroca Basarabiei, lipsurile de tot felul pe care ei, transfugii, le dețineau din plin, în adolescenţă o boală nemiloasă peste care reușise să treacă, dar care îi marcase intrarea în viaţă, o origine socială nesănătoasă, cum era și a mea, moartea timpurie a tatălui, o primă căsnicie total nereuşită de care, trezindu-se la timp, a reuşit să scape după şase luni.  Şi altele.

     Între noi doi se stabilise o legătură solidă, inițial de respect.

În timpul în care am fost obligat să  trec prin neagra perioadă a accidentului am simţit-o aproape de mine, căutând să mă sfătuiască cum credea ea că e bine.

    Apoi mi-a fost dat să aflu și să trăiesc acel episod cumplit din viața mea, când Marina m-a anunțat ireparabilul. Distrugerea sentimentelor și a căsniciei noastre. Când viața mea rămăsese a nimănui.O anexă a durerii.

     A fost necesară trecerea vremii. Să vindece rănile.

Rănile sufletești trec cel mai greu. Nu se găsesc remedii terapeutice prin farmacii. Nici doctori școliți. Nici chiar duhovnici. Devii doctorul, duhovnicul propriei ființe. Care de multe ori nu te acceptă. Trecusem prin toate acstea. Le trăisem din plin. Pe fondul amenințării cu închisoarea.

     Iar Nora îmi fusese mereu alături. Nora, șefa mea. Simțise că am nevoie de ajutor. Apoi, în timp, prietenia s-a transformat în iubire. Așa trebuia să se întâmple. Ca o predestinare.

     Am părăsit casa părinților în care locuisem împreună cu Marina.

   -Unde să mă duc? Îmi spunea. Oficial era soția mea, mama Cristinei. Nebunul era căsătorit, locuia la Alexandria, în casa soției sale

   -Ce era să fac? N-o  puteam obliga să plece.

     Iar atunci m-am mutat în garsoniera Norei. Prin plecarea mea, Marina rămăsese în casa mea, împreună cu fetița noastră Cristina, şi bine înţeles cu părinţii, care nu ştiau nimic. Aparent eram vinovatul care plecase de acasă. Părăsisem familia. Lor nu voiam să le spun.

    -Ce să le spun? Au aflat destul de curând şi singuri, din comportamentul Marinei, care rămăsese însărcinată cu un copil

al altuia.            

      Tata primea felicitări pentru noul nepot ce urma să apară peste câteva luni. Şi a cărei prezenţă pe lumea aceasta mi-a declanşat un alt clavar. Nefiind încă divorțați, copilul care se năștea în familia mea, nerecunoscut de adevăratul său tată,   căpăta numele meu, deveneam oficial părintele său. Cu toate obligațiile care decurgeau din aceasta. Având-o anterior pe Cristina, divorțurile, în acea perioadă durau ani de zile.

     Și foarte curând a venit toamna.       .

     Infarctul verii, se produsese într-o zi  obişnuită, dintr-odată. Ca o durere. Mai întâi au sângerat frunzele, apoi a umblat prin lume lapovița. Trecuse și noiembrie. Se apropiau  sărbătorile de iarnă. Venea Crăciunul. Iar Nora a coborât de acolo, din îndepărtata Ursa Mare, şi s-a făcut om. A devenit pentru mine femeie.

     În fiinţa Norei găseam dragoste, mângâiere, căldură, înţelegere şi mai ales înţelepciunea celui care vedea lucrurile corect, din afara lor, având altă perspectivă. Pe Cristina, care avea pe atunci aproape cinci ani, o luam săptămânal, o aduceam la noi, unde măcar o zi şi o noapte trăia altfel: un fel de viaţă de basm. Şi ea o vedea pe Nora ca pe prinţesă blondă din poveste.  Îi plăcea să-i pieptene părul ca unei păpuşi. Pentru ea nu-și dorea aproape nimic.

     N-a cerut un anume lucru niciodată. Se mulţumea cu ceeace

 îi puteam oferi. Iar noi făceam totul ca ea să fie fericită. Erau pentru toţi clipele cele mai frumoase, comparabile cu cele trăite

 ulterior, după venirea pe lume a fetei noastre, Loredana.                                       

     Între timp Marina născuse. O fetiţă care nu era a mea. Procesul  de divorţ nu se încheiase. Naşterea fetiţei a fost înregistrată oficial, purtând numele meu. Adevăratul tată nu s-a grăbit să o recunoască. Cu toate că îi ştia paternitatea. Nici n-avea de gând. Între cei doi amanţi începuseră certurile. Omul suferea în continuare de acea gelozie patologică, care-l orbea şi-l făcea capabil de orice. Aveam certitudinea că era un pshihopat. Care umbla singur şi neînsoţit prin lume.

     Am deschis un proces de tăgada paternităţii. Cu Marina, care acum era o fiinţă de nerecunoscut, nu mă puteam întâlni. Un simplu telefon dat ar fi declanşat împotriva ei o explozie de cuvinte urâte însoţite cu lovituri din partea lui. Cel mai periculos individ din lume, care i-ar fi putut submina poziția sa de mascul alfa, devenisem eu. Sau fusesem de la început. Îşi anunţa credinţa, cu lipsa de tăgadă a unui postulat:

    -Toate femeile sunt stricate! chiar şi fiinţa aceea nou adusă pe lume, care era fiica lui, se născuse pentru a fi o târfă în devenire. Spunea aceasta cu o convingere de netăgăduit. Era desigur nebun.

     Iar ea, om slab, se transformase într-un automat. Familia ei nu o putea ajuta. Fusese înlăturată prin o serie de tertipuri abjecte, la care ea, mai în silă mai de nevoie, participase.

     Rudele ei apropiate nu voiau să se amestece, mai ales când  deja aveau împreună  un copil. Plecase din locuința mea înainte de a naște.

     Eu o aveam pe Nora. Imediat după naștere, Marina a plecat.

Iar noi ne-am mutat acasă la mine, împreună cu părinţii, destul de aproape de locuinţa mamei sale,

     Timpul trecuse. Eu îmi închiseseră o parte din răni, devenisem din nou stăpânul clipelor mele. Mă bucuram pentru fiecare zi primită cadou, chiar dacă primeam veştile unui proces care mergea greu. Oficialităţile timpului nu admiteau să se nască copii din flori, trebuiau să aibă obligatoriu şi tată. Iar fetiţa aceea, oficial mă avea pe mine. Se născuse în timpul căsniciei mele.

    Sentimentele mele erau alimentate de veştile imposibil  de  acceptat ale  procesului de  tăgadă a paternității.

Rezultatul primelor  analize făcute conform celor stabilite de instanţă au avut o rezonanţă de sentinţă hotărâtă şi exprimată

într-un templu antic. Ca al Pithiei:

– Nu se exclude paternitatea!

Adică înţelegeţi fraţilor fiecare ce vreţi.

     Aşa erau vremurile. De analiză A.D.N. nici vorbă. Ar fi fost înaintea timpului. Orice copil născut pe teritoriul României trebuia să aibă și un tată. Am folosit toate tertipurile legale, sau mai puţin legale, de a demonstra adevărul: de la înregistrarea convorbirilor telefonice, la declarații scrise și fotocopiate, obținute cu greu de la Marina sau de la rudele ei apropiate.

     Fără niciun rezultat. Importante pentru instanţă nu erau decât declaraţiile ei, pe care le dădea în faţa completului. Iar de fiecare dată, de frica scandalului,a bătăii,  încolţită de propria neputinţă faţă de neprevăzutul viitorului imediat, nu nega afirmaţia paternităţii mele. Sau răspundea printr-o tăcere chinuitoare. Dar instanţa avea nevoie de afirmaţie sau negare. Nu de tăceri umilitoare.

     Riscam să mă trezesc cu o pensie alimentară suplimentară, cu un copil pe cap care nu era al meu. Sau cu doi, întrucât după un an a mai apărut încă unul. De divorţ nici vorbă, cu o droaie de copii nu te divorţa nimeni. Trebuiau probe serioase.         Nemaivorbind de implicaţiile nedorite de la serviciu, în condiţiile în care, pierzând procesul, aş fi dus o viaţă dublă: una oficială, căsătorit, şi tată a trei copii dintre care doi erau ai altuia,  alta cu o amantă.

    -Ce situaţie!

Salvarea mea  a venit când nici nu mă aşteptam. La cea  din urmă înfăţişare. Din curiozitate, sau trimis de forţa nevăzută a divinităţii, sau de vreo zeiţă a dreptăţii uitată pe meleagurile acestea, a venit şi psihopatul. S-a  aşezat strategic, într-un loc

ferit.

      Probabil avuseseră vreo ceartă înainte de plecarea ei la tribunal. Ca să se încredinţeze că nu-i iese din cuvânt, stătea ca o umbră într-un cotlon al încăperii. Sala arhiplină. L-am zărit! I-am şoptit avocatei care mă reprezenta. Aceasta  a întrerupt

 şedinţa:

    -Onorantă instanţă, adevăratul tată este în sală! Vocea sa a tunat. Era încă o femeie voinică, aproape frumoasă, cu o statură de invidiat.

     În sală rumoare. În locul unde era el s-a produs o busculadă. Încerca să fugă. Cineva din preajmă l-a apucat de mână trăgându-l înăuntru.

    -Veniţi în faţă! Juraţi că veţi spune adevărul!

Prins ca într-o menghină, între instanţă şi masa de oameni contrariaţi de surpriza realităţii, a recunoscut.

   -Să vă fie ruşine la amândoi! Ne-am pierdut timpul atâtea şedinţe pentru nişte oameni de nimic! Din ce lume veniţi? N-am mai întâlnit aşa ceva nici la indivizii de ultimă speţă! Ar trebui să vă condamn pentru obstrucţionarea justiţiei! Să vă fie ruşine!

     Judecătoarea era vizibil indignată.

Iar această femeie, care stătea acum cu capul plecat, ca la aflarea acelei  veşti de condamnare la umilinţă, trebuia să-şi ispăşească în continuare pedeapsa unei vieţi sfârtecate. Ca pe o sentinţă venită de undeva, din străfundurile adânci ale geneticii ei duşmane, căreia nu-i putuse face faţă. Singură căzuse în mizeria peşterii sale, săpată de duhul  păcătos al adulterului.

    Şi era ea, Marina, soţia mea, imaginea rugoasă şi fetidă a celei pe care o crezusem odată îngerul tinereţii mele.

    -Aceasta era mama Cristinei?

Cum putuse să decadă în mocirla aceea?

     Apoi timpul a trecut. A făcut ceeace ştia el cel mai bine. Să treacă. Să-şi curgă fluidul nisipos prin clepsidrele trupurilor noastre. Iar viaţa făcuse dreptate. Dreptatea ei. Dar nu totală.             Adică rămăsesem cu teama aceea, cu vulturul care venea din senin, fără atenţionare, un dușman pe care-l purtam înăuntru. Era al meu, făcea parte din mine.

     Trebuia să-l accept, să-l iau aşa cum este, ca pe o alternanţă

repetabilă a răului, care nu putea fi decât partea neagră a oglinzii în care mă priveam. Eram celălalt eu, cel reflectat în sinele meu. Era calvarul, Şi pe care trebuia să-l suport, încercând să-l iubesc ca pe mine însumi.

     Am continuat să merg ţinându-mi de mână noua mea existenţă, învăţând-o să păşească şi să crească frumos. Pe cealaltă am lăsat-o în urmă, cu angoasele ei, încercând să o uit.

     Toată acea perioadă am avut impresia că, fiecare oră care trecea mă prăbușea într-o prăpastie din care n-aș fi putut ieși. Trebuia să fug de apăsarea întregii atmosfere asupra pieptului meu. Era ca o durere, un pumn al universului care mă apăsa în mijlocul sternului. Era aripa vulturului negru de deasupra mea.

    Într-o zi mi s-a făcut din nou rău. Niciun truc nu mă ajuta. Nici măcar tratarea cu indiferenţă a propriei dureri. Eram în parcul Herăstrău. M-am aşezat pe o bancă. Nu mai auzeam nimic. Nici măcar larma copiilor din jur, care venea din hărmălaia care se iscase în aria de jocuri a parcului. Era dreptul lor, spaţiul amenajat pentru joacă şi în care se dăduse liber la ţipat.

     În urmă cu șaisprezece ani veneam aici, la cele două biblioteci deschise de primăvara până toamna târziu, unde îmi plăcea să citesc ascultând ciripitul păsărilor. Atunci încercam să privesc şi să înţeleg ce se petrece dincolo de verdele frunzelor.

     Învăţam pentru admiterea la Medicină după nişte tomuri de anatomia şi fiziologia omului semnate fie Petricu şi Voiculescu, fie Ranga. Mintea îmi fugea în aerul slobod al căldurii. O lăsam să colinde.

     Acum era altceva.  Aveam senzaţia că mă trăgea pământul în miezul său, un animal enorm, pe care nu-l puteam stăpâni.  Devenisem pentru el o pradă rănită.

    O clipă mi-am ţinut respiraţia. Apoi am tras aer adânc în piept. Tot aerul din jurul meu, ca şi cum ar fi fost ultimul.  M-am simţit  mai bine.

    -A trecut acvila neagră iar pe lângă mine, mi-am spus.  

O cunoşteam bine. Lua diferite chipuri. Acum îl luase pe cel teluric. Ca lutul din care eram alcătuit. Apoi am rămas câteva clipe cu ochii închişi. Să uit de toate, să nu mai văd nimic.

    Când i-am deschis am văzut înaintea ochilor un chip ca de heruvim. Coborâse din cenuşiul ceţos al amintirilor copilăriei. Ale adolescenţei mele. Era Irina, dându-şi copilul în  leagăn.           

     Fata cu părul roşcat care, cred, în numele unui sentiment neînţeles la acel timp, la o aniversare, (împlineam treisprezece sau paisprezece ani)  a fost în stare să-mi facă mie cadou o copie a  cărții de versuri scrise de Magda Isanos. Era copiată  caligrafic într-un caiet cu scoarţe cartonate şi acoperite de un strat textil frumos.  Mi-o oferise în dar.   Cred că o mai am şi acum. Făptura aceea nu putea fi a altei fiinţe. Pentru părul ei, părinții, sau numai noi, îi spuneam Moț.

     N-am ştiut ce să fac. Simțeam încă greutatea vulturului pe mijlocul sternului meu. Mi-era frică să mă ridic. Nu eram pregătit pentru aşa ceva. Aveam impresia că văd o himeră. Nu o mai întîlnisem de foarte mulți ani.  Auzisem că dăduse examen de admitere în trecut la filologie, în Bucureşti. Şi atât.

    Acum se afla la circa treizeci de metri de mine, cu un copil de vreo patru-cinci ani. Desigur, era al ei. Era un băieţel drăguţ şi gălăgios. Îi moştenise părul. Ca o flacără. Ea i-l lăsase să-i crească, încât, de la distanţă semăna cu o fetiţă.

   – Mai tare mama!

 Se străduia să-i facă plăcere, împingând cu toată puterea leagănul de fier care scârţâia din încheieturi.

     Trebuie să fi existat în momentul acela o forţă teribilă care

 îndepărtase dintr-odată de lângă mine primejdia acvilei. Nu-mi venea să cred. M-am îndreptat către ea. Am salutat-o discret. Nu ştiam dacă e singură sau soţul ei era prin preajmă. Dacă și acesta ar fi fost vreun gelos? Chiar nu voiam să am de a face cu un astfel de individ. Îmi fusese destul cel al Marinei.

     Pentru asemenea formaţiuni biologice nu aveam anticorpi.

Eram complet descoperit, ca înaintea unui rota-virus descoperit

recent.

     Mi-a răspuns cu un glas stins, indiferent. Desigur că nu mă recunoscuse.

   – Moț! Am strigat-o. 

Atunci a ridicat capul. M-a privit.  Am citit în ochii ei o  tristeţe adâncă, venită de undeva, dintr-un organism suferind. O clipă. Apoi, vălul acela întunecat s-a risipit, şi i-am văzut sclipirea interesată, ca cea pe care o ştiam din copilărie.

   – Dan! Tu eşti? Nimeni nu-mi mai spune Moț.

Se bucura, ca şi cum mă descoperise într-o insulă pustie.

   – Ce faci aici?

Era o întrebare stupidă, ce suna ca un reproş. Spaţiul acela  aparţinea numai mamelor cu copii mici. M-am simţit întocmai ca la Techirghiol, unde sexele sunt despărţite prin gardul de lemn unde  curioşii găsesc  o crăpătură prin care să spioneze trupurile femeilor goale şi mânjite cu nămol. Poate își imaginase că zărise ochiul curiozităţii mele vârât printr-o spărtură de aer holbându-se la ea şi la pruncul ei.

     Sau eram ultima ciudăţenie la care se putea aştepta.

Am trecut uşor peste inutilitatea întrebării. Am luat-o ca pe o surpriză a revederii. Am răspuns şi eu la fel:

   – Şi eu, pe aici. E al tău? 

   – Dar al cui?

Întrebări şi răspunsuri stupide. Deja  mă  simţeam stânjenit.  Nu

mai eram înaintea prietenei mele din adolescenţă, eram în prezența unei mame care ieşise cu puiul ei în parc. 

     Prima care s-a adunat, ca de obicei, a fost ea. A intrat brusc

 la întrebări mai domestice:

 -Tot în Ştefanache Popescu locuieşti?

    -Tot acolo. Acum se numeşte strada Violetelor. E o denumire

 Frumoasă. Nu putea să mai poarte vechea denumire. Acela era numele unui dascăl de biserică. Într-un  cartier în care locuiau aproape numai nomenclaturiștii și majoritatea străzilor purtau nume de aviatori. Iar acum i-au dat numele unei flori.

 Nu mai erau aviatori eroi? Ciudăţeniile administrației.

     Îmi recăpătasem cadenţa. Acum voiam să o întreb totul. Dintr-odată. Căzuse bariera celor aproape douăzeci de ani trecuţi.  Eram doi adulţi  care trăiserăm destule și care  păstram o singură punte între noi. Cea a copilăriei. Pe care puteam trece de la unul la altul. Cea care se construise atunci. Şi din care rămăseseră cele două capete de pod. Grele cât toată  apăsarea timpului care ne despărţise.

    -Tatăl băieţelului cu ce se ocupă? Întrebarea a plutit o vreme în aer, căutându-şi destinaţia. După un timp a răspuns încet, ca şi cum mi-ar fi dezvăluit un secret

    -Cercetător. Matematician

    -Profesor?  

    –La început a lucrat ca asistent la universitate

    -Şi de ce n-a venit cu voi în parc? Întrebarea mea a sunat ciudat, ca şi cum aş fi vrut să pătrund neinvitat în intimitatea familiei lor.

Dar ea a răspuns normal.

    -Deocamdată nu se poate.

N-am mai întrebat-o de ce. Nu era problema mea. Locuia în Balta Albă. Aici, în cartier rămăseseră numai părinţii. La care venea din când în când. De aceea n-o mai văzusem.

     Eu revenisem în Bucureşti numai de câțiva ani. Până atunci lucrasem ca  toţi absolvenţii facultăţilor umaniste la ţară. Profesori, medici, sau altfel de funcţionari, eram repartizați  în provincie.  Repartiţii guvernamentale care trebuiau respectate.

     Negaţiile se obţineau greu pentru realizarea mutării prin transfer de la un loc într-altul. Iar pentru păstrarea drepturilor, trebuia să nu se piardă vechimea neîntreruptă în muncă. Mai totdeauna plecarea  se făcea în interesul serviciului. Era o formulă pentru a ține omul legat de locul de muncă. Un fel de a scriptum glebe modern, adică ceva asemănător cu legarea de pământ a iobagilor de pe vremea lui Mihai Viteazul.

     Numai absolvenţii de politehnică erau privilegiaţi. Fabrici

nu existau decât în oraşe. Aveau şansa de a călca pe asfalt încă de la început. Noi ceilalţi, nu. Trebuia să ne aducem contribuţia la frământarea noroaielor patriei socialiste. De aceea inginerii erau vânați de fete. Prin meserie deveniseră adevărate partide. Aveam dreptul, deci, să fim invidioși. Și adesea geloși pe ei. Soțul era desigur inginer, sau ceva asemănător.

     M-am oferit să-l dau în leagăn pe copil. A acceptat imediat. Era vizibil obosită. Mi-am dat toată silinţa să-i fac puştiului plăcere. Împingeam leagănul acela într-o mişcare continuă, care n-avea voie să se oprească. Nu mă lăsa el:

   – Mai tare Nenea!

Devenisem dintr-odată un apropiat de-al lui. În slujba lui, aveam un nou serviciu pe care mi-l căpătasem la dorinţa mea.

    -Tu mă dai mai bine decât mama! A exclamat trecând în viteză cu scaunul pe lângă urechea mea.

     Ce cinste, mă ridicase la rangul de serv, de executant fidel al plăcerii lui din acel moment: legănarea. Mă înnobilase.

    -Dar ce întâmplare! Îl dădeam în leagăn pe băieţelul lui Moţ.

Când îl priveam, aveam impresia că timpul se oprise în loc. Acolo lângă noi era realitatea: o mamă împreună cu fiul ei. Care părea numai al ei, obţinut prin clonare. Ce curioasă este natura!

     Nu ştiu dacă geneticienii au explicat pentru ce fiii seamănă cu mamele, iar fiicele cu taţii lor. Cum şi cine se face  responsabil de repartiţia caracterelor?

    Mister. Dar misterul înfrumuseţează orice. Preface în

metaforă, transformă necunoscutul într-o comoară, care  stă ascunsă în  miezul ei.

Privind-o pe mamă, m-a fugărit o clipă un gând neruşinat:

    -Oare dacă o ating i se mai înfioară pielea ca la începutul adolescenţei noastre? Pe atunci, ţin minte,  mă impresionase neplăcut, credeam că aşa este epiderma ei, asemănătoare celei de pasăre. Şi chiar nu ştiam ce este.

     Mai târziu am aflat ce este fiorul. Mult mai târziu am înţeles

şi fiziologia sa: un freamăt, asemănător învolburării apei,  mângâiate de o adiere uşoară. Am înţeles excitarea teminaţiilor nervoase, contracţia miofibrilelor. Reacţia la un stimul plăcut.     

     De ce această reacţie a ei pe atunci mie, neştiutorului, nepriceputului, îmi provoca  neplăcere? Era diferenţa de dezvoltare, de maturizare. Ea pe atunci începea să devină femeie, eu eram în continuare un puşti.

     M-au străbătut dintr-odată aceste gânduri, la care nu  reflectasem până atunci. Iar eu probabil că lăsasem ritmul legănării mai moale, pentru că m-a trezit puştiul:

   – Mai tare Nene, ţi-am spus odată!

   – Alex, se poate să vorbeşti astfel? A intervenit pe loc mama.

Am înţeles că se numea Alexandru. Am întrebat:

– Pe tată cum îl cheamă?

 – La fel ca pe băiat.

Discuţia începuse să lâncezească. Ce să ne mai spunem? Am  întrebat ba de unul, ba de altul, din cei cu care  copilărisem. Nu mai ştia mai nimic. Se rupseseră toate legăturile.   Fiecare plecase care încotro. 

     Am privit-o o clipă, căutând să rup vălul de timp ce se aşternuse între noi în toţi aceşti ani care trecuseră. O clipă mi-am imaginat-o în braţele mele. Ca acum atât de multă vreme.

    -Oare va avea pielea înfiorată de atingerea epidermelor?  Ce gânduri!

    -Cum putuseră să-mi răsară în minte? Ce diavol hormonal se ascunsese în scorbura uitării?

   -Să vii pe la noi! Să-l cunoşti şi pe Alex. Cel mare. I-ar face

 mare plăcere. Noi  dealtfel trăim destul de izolaţi. Pronunţase aceste cuvinte natural, nu i se citea în glas niciun regret. M-am dezmeticit.

    -Voi veni cu plăcere, am răspuns.

Am notat numărul de telefon, adresa.

    -Seara amândoi sosim destul de târziu, dar duminica viitoare poţi veni. Poate că vii şi cu soţia, să ne cunoaştem!

Amabilităţi. Eram doi oameni maturi, cu drumuri diferite.

     Plecând, am trăit un sentiment amestecat, de nostalgie şi regret că trecuse timpul. Şi atât de repede. I-am văzut îndepărtându-se încet, în viteza  paşilor copilului. O mamă cu fiul ei. Ca atâtea perechi care existau la ora aceea  în parcul Herăstrău. Se îndepărtau încet, ca însăși copilăria mea.

     Şi privind-o, de la depărtare, n-o mai vedeam pe  prietena mea de demult, ci o mamă, îndepărtându-se cu umbra ei, copilul, care,  în curgerea vremii, se va face tot mai mare, întrecând-o. Eu am mai rămas un timp pe aleile parcului, răsfăţându-mă în lumina după amiezii. N-aveam unde să mă grăbesc, Nora în duminica aceea fiind de serviciu la laboratorul de patologie unde lucra. Puteam să mai zăbovesc pe marginea lacului. Mai era ceva timp până la venirea sa acasă. Iar parcul era la zece minute de mers pe jos de casa noastră.

     Spre seară, întâlnindu-ne, i-am expus în două cuvinte câte ceva despre întâlnire şi invitaţia de a merge săptămâna viitoare în vizită la ei.

     Iniţial a reacţionat uşor iritată, aflând despre o altă femeie, întrebându-se ce genera această intimitate.

    -Dar nu este vorba de intimitate, e o fostă prietenă din copilărie.

     În final a cedat.  Poate din simplă curiozitate. Am hotărât ca, în principiu,dacă n-ar fi intervenit vreo urgență, să mergem

     Dar, întreaga săptămână am simţit-o uşor nemulţumită de apariţia în viața noastră a acestei femei.                                         

    Iar săptămâna a trecut ca de obicei. Seviciu, familie, părinți

Din când în când vulturul îmi mai dădea târcoale. Ca să nu-l uit. Dar nu mai era cel de dinainte. Probabil mai îmbătrânise, i se tociseră ghearele. Știam câte ceva din ciudăţenile anatomo-fiziologice ale acestora: ca orice pasăre de pradă sfâșie și înghite. Are un stomac masticator și unul glandular, în afară de o dilatare a esofagului, cu rol de depoziare și înmuierea hranei. Se hrănește de preferință cu leșuri. În cel glandular are enzimele proteolitice, capabile să descompună proteinele leșurilor provenite din trupurile zilelor mele defuncte.

     Nu  știam în ce parte a trupului său trebuia să ajung eu prin ingerare.

     La noul serviciu unde lucram nu mai aveam timp să mă gândesc la cele petrecute cu ani înainte. Erau avantajele locului, dar şi dezavantajele poziţiei sale.      

     Ajunsesem în scurt timp să fiu mai bine cunoscut de şefii mei direcţi de la minister, care veneau destul de des în vizită de lucru. Îi primeam cu bucurie. De la ei aveam ce învăţa. Ca de la Gicu Marin.  

     Într-o zi am fost chemat şi mi s-a propus să fiu de  acord cu o plecare în Iran pentru cinci ani. Era tentantă propunerea, dar şi periculoasă. Avusesem un coleg care n-a rezistat acolo decât trei ani, iar când s-a întors arăta mult îmbătrânit. Nu se adaptase condiţiilor de acolo.   Nora nu a fost de acord. Ar fi însemnat să stăm despărţiţi cinci ani. Şi pentru ce? Pentru câţiva bani în plus? La ora aceea statul schimba dolarii cu şase lei, când valoarea lor reală era de cel puţin douăzeci şi unu. În concluzie, şi pe această cale se făcea un fel de export al muncii intelectuale.

      În final am refuzat. Unii s-au mirat. Era tentant.  Mulţi dintre colegii mei au plecat în Libia câţiva ani mai târziu. Când s-au întors, au putut să-şi cumpere cu banii jos apartamente în zone de invidiat.  Tot în săptămâna aceea, cineva de la minister mi-a propus să mă transfer pe un post superior la o unitate mult în afara Bucureştiului. La Avicola Titu. O unitate gigant, care producea anual douăzeci de mii de tone de carne de pasăre. Era un loc de navetă, dar nu cu mijloace de transport publice convenabile, fiind pe o şosea lăturalnică. Cei de acolo foloseau maşinile personale. Oferta aceea aş fi acceptat-o. Dar, chiar în săptămâna aceea s-a majorat benzina de la doi lei pe litru la opt lei. De patru ori. Devenea caduc proiectul.    Fusese un semn divin. Probabil că, în perspectivă, nu-mi era în avantaj transferul. Şi nu mi-ar fi fost. Refuzând, peste un timp am câştigat o bursă oferită de guvernul francez, cu participarea la o specializare de şase luni în Franţa, care mi-a schmbat total cursul vieţii.

     Spre sfârşitul săptămânii totul s-a lămurit: refuzasem două oferte, pentru a-mi continua viaţa în ţară, alături de Nora, părinţi, Cristina. Urma peste opt luni să  se nască copilul nostru, Loredana.

     Dar atunci nu ştiam. Intuitiv luasem hotărărea de a rămâne în ţară, sau cine ştie ce înger avusese grijă şi de data aceasta de mine.       

     Apoi, aşa cum rămăsese stabilt, duminică dimineaţa am telefonat. Mi se păruse că Moţ aştepta un semn. I-am spus că voi veni împreună cu Nora. S-a bucurat. Mi-a dat adresa exactă. Am stabilit ora.  Stătea pe lângă parcul I.O.R. Cartier nou, în construcţie.

     Ne-a deschis ea. Am intrat într-un apartament de bloc. Trei camere. În camera în care am fost invitaţi, un fel de living-sufragerie, pe o canapea erau înşirate în neorânduială jucăriile puştiului. Acolo, pe canapeaua aceea ar fi trebuit să stăm. N-aveam loc. Puştiul era pretutindeni. El era stăpânul casei.

     De altfel pătrunsese şi la noi metoda creşterii copiilor în deplină libertate. Aveau voie să facă ce vor. Fără îngrădire, ceartă, bătaie. Metoda explicaţiei.

     Moţ aplica acest sistem. Se va vedea în ce fel va reuşi.

 Timpul va demonstra. Deocamdată se vedea: n-aveai unde sta.

     Mama şi-a cerut scuze în numele copilului. În numele ei. Ea purta integral răspunderea. Şi bine înţeles tatăl. Ne-a servit cu o cafea adevărată. Nu cu nechezolul care încă se mai găsea. Adică mai frumos spus, cafea cu înlocuitori. Adică orz prăjit,

năut, şi altele. Alex cel mare nu apăruse. Ne-a linştit Moț:

    -Va veni şi el în curând.

     La un moment dat uşa dinspre camera cealaltă s-a deschis, încet, cu băgare de seamă. Din locul în care stăteam se vedea apărând întâi o cârjă, apoi trupul şi după o smucitură cealaltă cârjă. Era Alex.

     Iniţial am crezut că suferise un accident, o fractură, dar imediat am realizat că era ceva mult mai grav: o paralizie a membrelor inferioare. Ea ne-a văzut probabil feţele căzute şi a încercat să ne lămurească, referindu-se de el.

    -Este o afecțiune din copilărie, paralizie infantilă. O rupere de imunitate. A fost mai rău, acum e mult mai bine.

Am înţels pe loc gradele de comparaţie ale răului. După părerea mea mai rău decât ceea ce vedeam nu se putea.

    -Ba da, se putea!

Până la un moment dat s-a chinuit cu el mama sa, care a reuşit să-l crească, să-l educe, să-l facă cel care era. Un cercetător, un matematician. Apoi l-a preluat ea. Aveau un copil împreună. Era rodul dragostei lor.

   – Dragoste? Doamne, cum poţi dărui şi aşa ceva?

Gândeam că şi oamenii ca el aveau dreptul la iubire, la frumuseţile vieţii. Dar Moț? Cum ajunsese în această situație? Ce forță a  sacrificiului, sau a ispăşirii vreunei pedepse o obligase?

    -Dacă te gândeşti la ce cred eu, să ştii că este tot ce mi-am dorit. I-a luat mâna strângând-o  într-ale sale. Nora rămăsese cu ochii în gol. Înţelegea, cred, mai mult decât mine.

     Dimensiunea sentimentului acestuia nu avea limite. Era iubirea necondiţionată, imaginea iubirii pure, născute din sublimul sacrificiului. Eu cred că era ca o beţie a dăruirii de sine. Cum se poate dărui aşa ceva din aproape nimic? Încă odată s-a lăsat negura peste înţelegerea sufletului feminin. Poate din aşa ceva ea îşi lua zilnic doza de speranţă pentru un pic mai bine

   Am sporovăit de una şi alta. În special despre anii copilăriei.

El asista tăcut, poate dintr-o anumită timiditate, politețe, sau pentru că nu voia să coboare de la înălţimea situaţiei sale de doctor în matematică. Dorind să-l antrenez în discuţie, am aruncat pe masă o altă carte:

    -Domnule doctor, v-aş ruga, profitând de ocazie, să-mi explicaţi câte ceva despre teoria relativităţii a lui Einstein. Cred că mintea mea nu are cheia deschiderii acestui subiect.

     Cuvintele mele au sunat ciudat, stângaci, se vedea de la o poştă că voiam să creez o punte cu acest exemplar uman care, pe un trunchi chinuit purta un creer excepţional.

 -Doctor sunt la mine la institut, sau cu studenţii mei. Aici, acasă, pentru familie şi prieteni sunt Alex, spuse zâmbind.

Avea dreptate. Căutasem un ton şi o expresie protocolară la lansarea unei teme pretenţioase.

 -Ai dreptate, Alex!

Iar aşa cum prezentase situaţia Moţ, ei aveau nevoie de prieteni, nu de colegi.

     A  început  să-mi  explice, calm, cu răbdare, ca la facultate,

 plecând de la formula arhicunoscută: E = mc2. Din analiza acestei formule am înţeles că în univers, nu materia este importantă, aşa cum învăţasem noi la materialism dialectic, ci energia. În teoria originii universului întreaga masă universală ar încăpea într-un căuş de pumn dacă ar dispărea spaţiul dintre electroni. Dar, într-o asemenea contracţie, s-ar produce o nouă explozie, ca într-un univers pulsatoriu.

   -Dar fenomenul de curbare al spaţiului legat de timp?

   -E ceva mai complicat, a spus. Apoi a început să expună rar, ca şi cum ar fi trebuit să notăm nişte noţiuni despre  care auzeam prima oară:

    -Teoria relativităţii generale este teoria geometrică a gravitaţiei. Teoria aceasta a lui Einstein emisă în 1916,  descrie gravitaţia ca o proprietate a geometriei spaţiului şi timpului.(spaţiu-timp). Curbura traiectoriei luminii sub efectul gravitaţiei conduce la apariţia efectului de lentilă gravitaţională. În acest caz imaginile obiectelor cosmice aflate în spatele acestor lentile vor apărea distorsionate.

     A continuat apoi pe un alt ton, ne-a înfundat în teoreme şi axiome de care habar n-aveam. Doamnele au abandonat primele, apoi şi eu. Era prea greu. Dar reuşisem să-l introduc în jocul nostru de-a pălăvrăgeala, încât la un moment dat l-am văzut chiar zâmbind. Am înţeles atunci cum a fost posibil ca Moţ să se îndrăgostească de acest individ.

     După un timp şi-a cerut scuze, s-a retras în biroul său unde avea de lucru: trebuia să dea o lucrare, ne-a spus. Decum a închis uşa, Moţ i s-a adreat Norei: 

-Nici nu ştii câtă satisfacţie am când constat că prin strădania mea face zilnic progrese. I-am instituit un program de chinetoterapie, în consens cu terapeutul, pe care împreună îl urmăm zilnic. Am speranţa că în doi-trei ani va reuşi să meargă singur. Şi fac aceasta din dragoste pentru el. Este un om minunat.

     Când vorbea i se luminau ochi. Niciunul din noi n-am spus nimic. Ce să spunem? Era numai dragoste, sau şi o doză de sacrificiu autoimpus, ca pentru câştigarea unui trofeu în sfera propriilor ochi? Sunt oameni care se hrănesc cu deliciile sacrificiului. O altă formă a sacrificiului matern.

   -Cred că şi una şi alta. Fiecare om are în cromozomii lui genele unei beţii a jertfirii. Unii mai mult, alţii mai puţin. Ea aşa se  născuse. Pentru plăcerea sacrificiului total. Si atunci mi-am amintit de clipa când, de ziua mea, îmi făcuse acel cadou: volumul de poezii al Magdei Isanos  copiat de mâna ei, integral, caligrafic, într-un caiet cu scoarţe colorate. La ora aceea am interpretat gestul ca pe o dorinţă de a fi împreună cu mine. Pentru că mă iubea. Acum, după douăzeci de ani am perceput acea componentă frumoasă a caracterului său: satisfacţia de a face cuiva un mare bine. O beţie a jertfirii,  sau a oferirii a ceva ce sufletul său avea din abundenţă.

     Şi dintr-odată mi s-a părut artificială teama mea de apariţia

neaşteptată a acvilei negre. Ea, Irina, Moț, cea din copilăria mea, ajunsese să-şi iubească angoasele, suferinţele sale şi ale altora, ale semenilor săi:

   -Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!(Matei 22:35-40)

Iar ea se pare că ajunsese să-şi iubească aproapele mai mult decât propria persoană.

     Am învăţat că venise vremea să-mi iubesc și eu frica, teama de ziua de mâine, de delatori, de pericolul oricând posibil să fiu mutat într-o unitate din nordul ţării, departe de familie, de cei dragi, cum se întâmplase în anii anteriori, în timpul epurărilor. Să-mi iubesc vulturul meu. Sau măcar să-l îndrăgesc. Ca pe propriul destin.

    După vreo două ore am plecat.

Această vizită, Norei, i-a  lăsat  un gust foarte amar. Pentru mine a avut un efect terapeutic:

    -Iată, îmi spuneam, poate fi şi mai rău!. Nu ştiu prin ce mecanism al percepţiei intime mă liniştisem. De atunci nu ne-am mai văzut.

     Apoi, mult timp, trecând prin parcul Herăstrău, mi-a fugit privirea spre leagănele de copii. N-am mai zărit-o. Probabil aveau aşa ceva şi lângă blocul lor, în cartier, în parcul I.O.R.

     Pierdusem o prietenă din copilărie, dar câştigasem un model de viaţă ca o terapie. N-am mai sunat-o. Şi nici ea pe noi. Se consumase un nou episod. Au urmat altele, repede, fără a ne lăsa timp să le trăim, ca şi când nici n-am fi fost în stare să le înţelegem. Cineva hotăra această repede curgere a zilelor una după cealaltă.

     Foarte târziu, după aproape patruzeci de ani, cu totul  întâmplător, am întâlnit-o la Ateneu. Era altă persoană.  Şi ciudat, pe mine nu m-a recunoscut. Oare mă schimbasem atât de mult? Pe Nora, da. În două cuvinte, cât am putut schimba noi în pauza spectacolului, am aflat că Alex era plecat în străinătate, căsătorit, la casa lui, cu copii. Îi moştenise inteligenţa tatălui său. Dar care nu mai era demult. Se sinucisese, aruncându-se de la etaj.

   – Doamne Dumnezeule! Ne-am înfiorat.

   – E o poveste lungă, de care nu vreau să-mi amintesc, dar nu pot uita. L-am iubit enorm. Dar el n-a înţeles dragostea mea. A interpretat-o ca pe un sacrificiu pe care îl făceam pentru el. A considerat că era şi mai ales va fi o povară pentru mine. Iar după ce copilul a crescut şi a putut rămâne pe picioarele lui, a hotărât să-şi curme viaţa. S-a sacrificat el pentru liniştea mea.

     A picurat o lacrimă pe obrajii ridaţi.

    -I-a fost frică să îmbătrânească frumos alături de mine. Nu s-a împăcat niciodată cu infirmitatea sa. Şi chiar ajunsese să facă progrese semnificative. Putea merge singur, sprijinit de mine. 

     La terminarea spectacolului n-am mai zărit-o. Bănuiesc că,

 nevrând să ne vadă, s-a strecurat repede printre spectatori, dispărând în noaptea oraşului.

     Iar mie atunci mi s-a părut că oraşul acela se zbătea în întuneric, nemulţumit că nimeni nu păstra nici măcar un moment de reculegere pentru tragedia pe care o trăise cu mulţi

ani în urmă şi pe care noi o aflaserăm abia acum.

     Ştiam că pentru a vedea adevărul este nevoie de o lentilă specială, iar pentru a-l accepta şi a-l înţelege, de un ochi pe care nu-l vedem. Cel din adâncul cunoaşterii.

     Aşa cum stelelor nu le vedem decât corola florilor  străluci-

toare, niciodată zbuciumul lor de foc şi nici măcar tulpinile, care le ţin legate una de cealaltă cu razele de lumină. Cu gravitaţia. Peste huma întunecată a întunericului.

     Pe unele, care-şi pierd echilibrul, le mai zărim câteodată căzând pe pământ, ca fulgii de păpădie. Dar numai când avem ceva timp şi pentru ele. Ca steaua lui Alex, care şi-a pierdut prea repede tulpina. Ofilindu-se în faţa blocului, pe asfaltul trotuarului cenuşiu şi rece.

     Vestea aceea mi-a provocat o durere nedefinită.  

Simţeam că am pierdut ceva important, esenţial pentru a mai putea privi mai departe.

     Păstrând proporțiile, era o durere asemănătoare cu umilinţa în faţa absurdului. Aproape aceeaşi suferinţă alături de care mă obișnuisem să trăiesc de mic, ca o necesitate a trăirii acelor vremuri. Prima oară  o percepusem în iarna cumplită a anului 1954 când, spre sfârşit, pe când toţi se aşteptau să vină primăvara, pe la mijlocul lunii, ne-a năpăstuit un viscol cumplit. Unic într-o viaţă de om. Cu troiene de patru-cinci metri.

     Eram copil, abia împlinisem zece ani. Se mai potolise vântul. Ai mei m-au trimis până la colţ să cumpăr pâine. Mai aveam puţin să ajung aproape de coada care deja se formase. O rafală de vânt m-a trimis la pământ, într-un morman de zăpadă. Unde mi-era locul. Atent să nu scap plasa din mâini, mi-am dat seama că nu mai aveam banii. Cu ce să mai cumpăr? Pentru mine erau bani mulţi. O pierdere uriaşă.

     M-am simţit dintr-odată mic, umilit în faţa sorţii, sau a întâmplării. Neputincios. Dar de ce mi s-a întâmplat tocmai mie? Îi ţinusem strâns în pumn, sub mănușă, aproape se umeziseră de îndârjirea mea de a nu-i pierde. Suferisem prima întâlnire cu neputinţa.

     Asemănătoare situaţiilor destul de dese când eram trimis să

stau la o coadă fără sfârşit de la cele două  găzării din cartier, fie cea de pe strada Radu Beller, fie din Piaţa Dorobanţilor. Purtam un bidonaş de doi litri, pentru a cumpăra lichidul  miraculos, urât mirositor, care, cu o simplă scânteie, aprindea pumnul de cenuşă aşezată frumos pe o palmă de hârtie din ziarul Scânteia, sau România Liberă, la care era abonat tata.

      Şi pe care o aşezam sub lemnele sparte săptămânal de el în beci, cărate şi stivuite de mine sus, în capul scărilor. Pe atunci aveam puţin peste nouă ani.

     Iar la găzării, după ce stăteam în jur de vreo oră la rând, conştiincios, dar prea scund pentru a fi văzut de ceilalţi şi reţinut ca persoană participantă la calvarul acela, când aproape ajungeam în faţă, se găsea câte o femeie certăreaţă care mă lua

de mână şi mă expedia din nou în vârful cozii, mai şi pocnindu- mă dojenitor după ceafă:

     -Neobrăzatule, nu vezi unde e coada?

     -Ştiu, doamnă, de acolo am venit! Răspundeam printre lacrimi.

     -Mai eşti şi obraznic! Aşa te-nvaţă la şcoală?     

Între suspin şi lacrimi eram eu, cel neputincios, ca în faţa unor forţe cărora nu le puteam face faţă. Totul era mai presus de puterea mea de înţelegere, de acceptarea tacită a acelui mod defectuos în care Cineva crease lumea.  Iar eu eram obligat de fiecare dată să-mi înghit lacrimile și neputinţa de a reacţiona, să ascult cuvintele înjositoare ale nedreptăţii.

     Acestea erau sentimentele mele la aflarea acelei veşti cumplite. De imensă umilință în fața absurdului.

     Pe Alex nu-l cunoscusem suficient, dar îl percepusem ca pe un copil vitregit de hazard, căruia viaţa îi oferise parcă numai nişte resturi de-ale ei de care nimeni nu mai avusese nevoie. În afară de Moţ. Iar  că el nu reușise să o cunoască îndeajuns, să-i definească valoarea.

Pe el însuși nu se iubise deloc.  Învăţase numai plăcerea trăirii

în brațele durerii,  a suferinței  necondiţionate. Poate că dacă i-

aș fi relatat povestea cu acea carte copiată de ea, nu s-ar fi întâmplat tragedia aceea. Ar fi apreciat sentimentele soţiei sale, care trăia pentru voluptatea sacrificiului. Iar Moţ meritase de la viaţă mult mai mult.

    De la Alex îi rămăsese copilul. Dar și el plecase departe, la soarta lui. Mi-am amintit de acel pasaj scris de vărul meu Cristache Gheorghiu într-o carte a sa:

   ,,orice om doreşte să-şi afle un echilibru în tot ceeace face, echilibrul fiind poziţia în care speră să-și găsească liniştea. Dar echilibru înseamnă nemişcare, stagnare, moarte. Din fericire el nu există decât în mintea noastră, ca ideal în momentele de relaxare. Cineva, sau ceva, are grijă să nu rămânem acolo prea mult. Pendulul vieţii noastre trece prin acea poziţie fără să se oprească.”

     Apoi, mult timp, în ţara rece a acvilei negre mi-a rămas gândul plutind nehotărât pe drumurile zilelor de atunci. Nu  răsărise nicio stea precum cea văzută de magii de demult. Poate că şi ei se rătăciseră în hăţişul filozofiei religiilor. Sau se încâlciseră în năvodul vechiului nostru obicei, al acceptării metehnelor zilnice, al visărilor necontrolate, al împlinirilor unor dorinţe iluzorii şi mai ales al pizmuirii aproapelui.

     Zilele treceau una după alta, le priveam resemnaţi, căutând să ne facem micile plăceri în cercurile restrânse în care ne învârteam Ca peştii în acvariu.  Nici nu speram mai mult. Informaţiile din exteriorul ţării veneau greu, mai ales clandestin, prin undele radioului Europa liberă, D.W., B.B.C.     Ele erau singurele surse de informare. Dar fără speranţa de a se înâmpla în viitor ceva bun. Cele două lagăre, ca sisteme politice erau într-un echilibru stabil. În Măreaţa Uniune Brejnev conducea cu mână de fier un sistem politic ruginit în duritatea sa inutilă. Trăiam din plin perioada războiului rece

    Toţi trăiam cu impresia că trăiam într-un pericol continuu, că mereu ar putea veni alte necazuri care să ne confisce tarabele zilelor pe care ne expuneam trăirile, ca pe lucrurile noastre cele mai de preţ. Doar aici ne mai puteam expune sentimentele.

     Parcă dintotdeauna crescusem cu frica în suflet. Puteam fi loviți  de oriunde. Cei care ar fi trebuit să ne protejeze erau vulnerabili. Eu simţeam de copil teama plutind în atmosfera rece a iernii sau în zăbuşeala verii.  În faţa oficialităţilor nu aveam niciun drept. Fusesem învăţat că nu aveam decât

dreptul la muncă. Munca înnobilează omul, ni se spunea.

     Ne era teamă că nouă ni se repartizase numai locul cel gol. Iar acolo puteam  depozita veşnicile noastre neînţelegeri cu stăpânirea, şi mai ales  gunoaiele lor vocale pe care le recunoaşteam ca fructe otrăvite  ale limbajului lor de lemn.

     Ne hrăneam cu iluzii, bucurându-ne de micile plăceri ale vieţii. Împreună cu Nora, câte odată mai reușeam să plecăm în câte un loc frumos din ţară. Când scăpam din chingile serviciului.  Dar numai câteva zile, cât obţineam câte o învoire. Nici vorbă de concediu. Eu n-aveam dreptul. Trebuia să fiu nemijlocit în mijlocul producţiei. Aveam sarcini, planuri anuale şi cincinale de îndeplinit.

     Dar aveam şi maşina noastră, un Fiat 600, vechi de treisprezece ani, încă în funcţiune. O cumpărasem cu cinci ani înainte, la mâna a doua. Era singurul bun care îmi rămăsese din căsătoria cu Marina, după ce făcusem partajul bunurilor.

     Plecam împreună cu Nora, oricând se ivea ocazia, prin jurul Bucureştiului, vizitând mânăstirile Căldăruşani, Ţigăneşti, Pisiota, palatele lui Brâncoveanu, Mogoşoaia şi Potlogi, ne repezeam de multe ori la munte, pe drumurile noastre de atunci, aşa cum erau. Proaste și puține.

     Aşa eram noi: ne mulţumeam cu puţin. Cu puţinul necesar pentru a trăi.

    – Primum vivere, deinde filosofare, spuneau înaintaşii.

O singură dată mi s-a permis să-mi iau câteva zile de concediu şi am dispărut într-un circuit prin ţară, aşa, să ni se piardă urma. Să nu ne poată găsi cei de la serviciu. Mi se mai întâmplase  să fiu chemat înapoi.

     Aceea a fost o excursie de neuitat. Pierdusem firul zilelor.

    -Şi cât de puţin ne trebuia ca să fim fericiţi!

Dar nici la aşa ceva nu aveam dreptul. În epocă circula o povestioară. La un moment dat un ins vede pe un altul ducând în mâini un sac aproape gol, dar care conţinea pe fund ceva ce nici măcar nu putea fi ghicit.Altul, văzându-l îl întreabă curios

   – ce duci vecine în sacul acela?

   – șoareci, îi răspunde acesta.

   – dar pentru ce îi tot roteşti?

Răspunsul a venit prompt, halucinant:

   – pentru că dacă ar fi lăsaţi în pace ar roade sacul şi ar fugi.,,

Astfel se proceda şi cu noi. Trebuia cineva să ne agite, să  nu ne dea o clipă de linişte, am fi avut timp poate să gândim, să ne organizăm.

     Şi atunci, cel mai simplu lucru era să fim ţinuţi permanent în priză, fie la servici, fie pierzându-ne timpul încercând să ne astupăm lipsurile de tot felul, în special cele alimentare.

     Apăruse o ştiinţă a așezării la  coadă, abilitatea de a-ţi lăsa rând la ceva care urma să vină, chiar dacă nu se ştia când.  Unii se sculau dis de dimineaţă şi, înainte de a face altceva, se repezeau la colţ, la magazinul de lapte, gaz, pâine, carne, unde-şi lăsau câte un scaun ca un înlocuitor neînsufleţit, dar de mare nădejde care le ţineau rândul. Întrebarea era pe buzele tuturor:

    – Ce se dă?

    – A băgat ceva?

Era un limbaj inventat, consacrat, adaptat timpului. De altfel

nici n-ar fi trebuit să existe, oamenii se înţelegeau între ei. La

blocuri, când se aducea ceva la magazinul de la parter, începea un iureş al scărilor, ca o avalanşă la munte, care se prăbuşea zgomotos. Toată suflarea din bloc ieşea la coadă, în pijamale, papuci, cum stătea omul în casa lui. Era o nebunie exotică, o tragedie stupidă,  în care toţi aveam roluri principale. Era scrisă special, pentru foarte multe personaje. De fapt în asemenea spectacole jucam toţi, cei care puteam roade sacul.

     Ceilalţi, potentaţi ai vremii, aveau magazinele lor, speciale, totdeauna bine aprovizionate, în care puteai să cumperi orice, dar numai dacă aveai legitimaţie.

     Cred că în vremurile acelea fiecare aveam câte o angoasă, un vultur sau un rechin, care pândea pe după colţurile zilelor terfelite. În permanentă rostogolire. Chiar şi cei cu legitimaţii la magazinele speciale. Ei aveau vulturii lor negri, coloraţi în roşu proletar. Ca şi cum ar fi existat riscul de a se sfârteca unul pe celălalt.        

     Timpul trecuse. Vara îşi găsise cu siguranţă un loc al ei, în care hotărâse să moară. Alesese umărul jilav al toamnei, pe care îşi lăsase capul, vărsând întâi câteva lacrimi, ca nişte ploi uşoare. Ieşise de undeva anotimpul cel nou. Acum era peste tot. Nu se mai ferea, cu smiorcăiala ei de fiinţă neînţeleasă. Era de fapt singura care vorbea cu streşinile, al cărui limbaj îl înţelegea oricine. Ploua şi gata!  Chiar şi ferestrele, suferinde de nostalgie, îşi mai picurau câte o lacrimă. Ziua pierduse întrecerea cu noaptea, devenise tot mai mică în modestia ei.

  Noi aveam acceeaşi treabă, funcţionam ca un pendul: plecam dimineaţa, veneam seara. Inclusiv şi în unele duminici, când prin rotaţie ne venea rândul să fimde serviciu. Sâmbetele toată lumea lucra. Munca era o cinste, o  onoare. Ar fi trebuit să fie şi o plăcere, dar încă nu ajunsesem. Mai aveam încă mult până la îndepinirea visului de aur:  comunismul.   Numai atunci s-ar fi putut aplica utopia: de la  fiecare cât poate, fiecăruia după dorințe.

     Deocamdată, în practică funcţiona principiul real al socialismului: de la cei mulţi totul, celor aleşi tot ceeace vor.

     Aşa suna porunca vremii. Trebuia să ne înregimentăm. Cel mai important drept în constituţie era cel legat de muncă. Nu de viaţă. De altfel, cred că în regnul animal munca este un instinct. O soluţie de a supravieţui, de a te hrăni. Dacă vrei să trăieşti. În Biblie este menționată ca o pedeapsă. Pentru ispășirea păcatului originar.

     Sintetizând, omul are nevoie de hrană, apă  şi aer. Adică esenţialul. Dar niciodată n-am înţeles pentru ce Creatorul ne-a lăsat la dispoziţie o cantitate nemăsurată de aer, pe care îl procurăm fără niciun efort, apa e oarecum la îndemână, pentru ea nefiind nevoie să ne zbatem, doar să ne aplecăm şi să o bem. Cel puţin pe la noi, Dar, hrana e atât de dificil de procurat, chiar dacă suntem  situaţi în vârful piramidei trofice.

     Cred că la acel moment al creaţiei, nu-i venise în minte altă soluţie: dacă tot suntem făcuţi din pământ, ce lesne ar fi fost să ne hrănim cu trupul său. Ar fi fost din belşug pentru toată lumea.

     Dar aşa, ni s-a dat să ne procuăm hrana dintr-un fel de pământ prelucrat, pentru care robotim toată ziua. Nici n-ar fi fost nevoie de Diviziunea socială a muncii. Pentru ce? N-ar mai fi existat invidia, nu s-ar fi născut războaiele. Pentru ce să ne războim? Pentru că unul mănâncă nisip, altul pietre, cei fericiţi cernoziom? Ar fi trebuit să ţină cont de gusturile fiecăruia şi de eventual alt fel de organe.

    -Un Dumnezeu imperfect, mi-am spus. Sau  perfectibil. Când a creat lumea, a alcătuit-o la plesneală: a creeat ceva, a analizat și a văzut că e bine. N-a avut un plan serios, stabilit dinainte. Așa scrie în Cărțile Sfinte.

     Măcar de-ar dori să ne asculte rugile. Am trimis către El atâtea acatiste, ca nişte petiţii în miniatură. Şi nimic.

    Au încercat chimiştii, nutriţioniştii să utilizeze pentru hrană petrolul. Cel  pentru care unii admit că are origine organică. Alţii au realizat un fel de carne, plecând de la structura ei chimică. Oricum, se spune că suntem  ceea ce mâncăm.

     Noi nu mâncam pe atunci mai nimic. Deci ce eram, ce deveneam? Am devenit generaţia care, cu mici excepţii ne-am lăsat striviţi de dictatură, de greutatea unui sistem întreg, care nu se ferea să se numească –Dictatura clasei muncitoare-

     Mai târziu, când a devenit hazlie zicala, a trebuit ca societatea să-şi inventeze un poet de geniu, pe Nichita, care a decretat atât de frumos: –Suntem ceeace iubim –

     Pentru că puteam iubi oricât. Şi urî. Aceste două feluri de hrană erau nelimitate. Numai să le recunoşti şi să întinzi mâna. După necesităţi. Ca în comunism.

     Și pe atunci iubeam fiecare pe cine iubeam, dar de urât toți știam pe cine. Trăiam o epocă ce avea un singur dușman identificat de fiecare dintre noi.

     Asta era!

     Apoi a venit iarna, a adus cu ea frig, ninsoare, viscol, zile mici. Ceva sărbători care au trecut ca vântul. Nu erau sărbători, ci mai degrabă două zile libere de Anul nou.

     Crăciunul trebuia să treacă neobservat. Se ştia că oamenii se pot îmbogăţi cu tot ce văd. Nu trebuia nimeni să devină bogat, nici măcar în amintiri frumoase.

     Aşa că întreaga iarnă nu s-a ieşit din monotonie. Nu-şi lepădase în lunile anului care trecuse arma sa principal: frigul. Căruia fiecare, în felul său, căuta să-i facă faţă. Ca  unei fiare împotriva căreia trebuia să lupţi cu imaginaţia,  cu inteligenţa imaginaţiei. Împotriva frigului se eliberase băşcălia şi umorul: cel mai vizionat film trăit pe viu în acele zile era moartea vine prin calorifer. Care mai întotdeauna erau reci.

     Mai presus de orice filozofie, se practica furtul de energie electrică. Pentru alimentarea unui reşou, radiator sau altă scorneală care, la trecerea prin ea a curentului electric, reușea să producă căldură.   Cu riscurile care implicau aceasta.   Dar

cu  rentabilitate maximă.

     Existau două căi: pentru cei neracordaţi, o legătură clandestină făcută la stâlp. Bine înţeles cu concursul unuia care se pricepea. Aceştia erau la mare căutare, plătiţi bine, pentru că-şi asumau riscuri.

     Cei racordaţi, care aveau deja contor electric, aveau două metode. Fie introduceau în contor un fel de ceva, care oprea rotaţia discului, adică înregistrarea, mai ales noaptea, când cu siguranţă n-ar fi putut pica din senin niciun control, fie apropiau de contor un magnet, care încetinea  rotirea, şi deci înregistrarea.  Ambele erau metode care frizau furtul, dar, care în epocă deja  căpătaseră denumirea de orientare.

     Şi parcă toată lumea aştepta să se întâmple ceva. Să se oprească timpul, iar dacă nu, cel puţin tramvaiele, paralizia lor ar fi oprit societatea în loc. Dar nu s-au oprit.

     Oamenii se priveau unul pe celălalt. Întocmai ca oglinzile paralele. Credeau numai ce vedeau. Şi se vedeau oglindiţi la infinit, cu aceleaşi aşteptări. Viaţa devenise de netrăit. Mai presus de criza alimentară era cea culturală. La televizor nu se putea viziona mai nimic. Majoritatea îşi instalaseră pe case antene speciale, prin care se captau emisiunile T.V. de la bulgari. Înflorise o adevărată industrie a fabricanţilor clandestini de antene.

    Cred că era o activitate tolerată, ca şi apariţia şi răspândirea bancurilor cu Bulă, eroul devenit naţional, şi care păreau elaborate în laboratoarele speciale ale securităţii. Pentru că  prea apăreau după, sau înaintea unor evenimente importante, lăsând vaga impresie că ar fi fost spontane. Erau gândite ca supape. Prin care se mai putea eşapa îndârjirea poporului.

     Toţi ştiam că sub mantia adevărului se ascundea minciuna.

Dar deja începuserăm să nu ne mai înţelegem între noi: nu mai

aveam chef să ne ascultăm unul pe celălalt. Ştiam ce voia să spună interlocutorul înainte de a apuca să deschidă gura, întrucât toți aveam aceleași aspiraţii şi gândeam la fel.

     Fiecare preluasem o parte din însuşirile celuilalt. Întrega societate fiinţa ca un singur organism. Între timp deveniserăm aproape ceva de neînţeles pentru un ochi care ne-ar fi privit dinafară. Toţi aveam un unic duşman. Duhul vulturului cel mare şi negru. Cel mai mare. Eu îl identificasem pe al meu. Se terminaseră idealurile utopice. Conducătorii nu puteau inventa altele. Nici ei nu mai aveau ce vedea în perspectivă, se terminase şi devenirea lor ca vizionari ai viitorului luminos.

     Adică se şi transformaseră în ceea ce ar fi trebuit să fie: duhuri rele, suflete migratoare. Nici nu se mai numeau cumva.

     Se nuneau  ei, aşa cum ceilalţi rămăseserăm ceeace eram:

noi. Ei și noi. Acestea erau cele două clase sociale.

 Dispăruseră clasa muncitoare și țărănimea muncitoare.

     În iarna aceea s-a produs tragedia mamei. A familiei noastre. Ar  fi fost previzibilă, dacă n-ar fi existat speranţa şi credinţa  într-o dreptate căreia  Cineva ar fi trebuit să-i ţină  cât mai corect balanţa. Dar în cazul mamei mele n-a fost  atent. A scăpat talerul echilibrului.

      Ea suferea de vreo cincisprezece ani de o afecțiune locomotorie, care se agrava lent, constant, şi care îi îngreuna deplasarea.

     În tinereţe, la o călătorie cu autobuzul, împreună cu tata, au   suferit un accident. Veneau de la Mânăstirea Putna. Se comemorau patruzeci de ani de la moartea lui Eminescu. Tata a căpătat câteva zgârieturi. Mama a suferit ceva mai grav, a scăpat cu nişte coaste fracturate, ceva probleme la coloană, şi multiple echimoze. După o scurtă spitalizare şi-au reluat cursul vieţii. Era în anul 1929. Tinereţea învinsese.

     Dar, netratate cum ar fi trebuit, problemele de la coloană au recidivat. Simptomele au apărut după patruzeci de ani. Insidios, agravându-se treptat. Purtase în ea răul acela, ca pe propriul său vultur care se hrănea zilnic din durerile ei și care, neluat în seamă, crescuse.

     Timp de mai bine de zece ani a fost îngrijită conform cunoştinţelor medicale ale vremii. Ar fi trebuit să se opereze. Medicii îi ofereau un prognostic rezervat, cu şanse de reuşită cincizeci la sută. Sau agravarea bruscă, în urma operaţiei, a infirmităţii, adică paralizie, sau remedierea. Perspectiva era dură. Foarte greu de hotărât. Nimeni nu o putea sfătui. Trebuia să ia singură hotărârea.

   – Dar dacă n-apuc să trăiesc, şi plec înainte de a se produce nenorocirea? Dar dacă? Aceasta era chinuitoarea întrebare a nehotărârii, a dorinţei ca altcineva să decidă în locul ei.

     Diagnosticul suna dezarmant de urât şi greu de pronunţat:- Spondilozistenzis -. Ca o sentință. Adică o deplasare treptată a vertebrelor,  cu secţionarea în final a măduvei spinării şi  paralizie totală.

     Dar exista speranţa. Care n-a părăsit-o niciodată.

Amenajasem în casă fel de fel de improvizaţii pentru a-i face posibilă cât de cât deplasarea.

     Apoi a venit implacabilul. Nu s-a mai putut ridica din pat. Întreaga familie intrase într-un fel de suferință, fără speranţă de ameliorare. Greul îl purta tatăl meu. Şi bine înţeles, alături de el, Nora.

 – Mamă ce vei face dacă nu te vei putea deplasa?  

O întrebasem odată, cu mulţi ani înainte, când era încă departe de  spectrul acestei cumplite perspective.

Atunci mi-a răspuns senin, fără să stea pe gânduri:

   – Nu voi mai mânca, nu voi mai bea apă, mă voi stinge încet.

   – Dar vei avea puterea aceasta?    

   – Mă va întări Dumnezeu.

Avea atâta siguranţă în capacitatea minţii sale de a învinge suferinţa trupului, încât nici nu-şi  imagina altă alternativă.

     Dar nu totdeauna poți realiza imposibilul. Probabil această

forţă de  neînvins a materiei organice, care se numeşte viaţă, este mai presus de tăria judecăţii. Este mai presus de instinct. Stă ascunsă în fiecare dintre celulele din care eşti alcătuit. Iar

 mama mea nu a reușit să învingă puterea vieții.

     Raţiunea nu poate învinge dorinţa miliardelor de celule. Lupta este inegală. Tu singur împotriva poporului trupului tău. Rareori poţi învinge. Mama atunci nu a putut. După un timp, reluând discuţia şi aducându-i aminte, mi-a spus:

   -Acum, de când mi s-a îngustat orizontul, şi nu mai pot vedea decât ce este în jurul meu, totul a căpătat cu totul altă dimensiune. Altă valoare. Observ amănunte cărora înainte nu le dădeam importanţă. Eu ştiu acum momentul în care fiecare frunză, din cele probabil o mie de frunze care sunt în rama ferestrei, a ieşit din mugur. O văd crescând, verde, plină de viaţă, suferind apoi de căldura verii, pentru ca toamna să mă părăsească. Iarna pot număra fulgii care trec prin dreptul geamului, bucurându-mă de ei ca de o feerie, un spectacol dăruit mie.

     Aceasta era sfera îngustă a preocupărilor ei. Şi bine înţeles, trăia și viaţa noastră, a celor din jur.

     M-am întrebat atunci cât poate vedea un melc? Ce sferă a preocupărilor poate avea un artropod? Un şarpe? Care pot fi bucuriile lor în afara acoperirii necesarului zilnic de hrană pentru supravieţuire? Pe ei nu-i interesează zbuciumul vieții noastre. Cum nici noi nu suntem preocupaţi de  activităţile lor, cu excepţia cazurilor în care ne interferăm ca posibili duşmani.

    Cred că și ele, în clipele de meditație, ar trebui să aibă metafizica lor.  Poate că noi nu le-o înţelegem, poate că e prea mult deosebită de a noastră. Probabil că de aceea, unele dintre aceste specii inferioare, atât de vechi, şi-au modificat în milioane de ani membrele anterioare în aripi, au inventat zborul, vrând să cunoască cât mai multe, să-şi mărească universul privirii.Au apărut insectele zburătoare, reptilele, cele

prevăzute cu aripi, apoi păsările. Dintre mamifere, singurele animale zburătoare sunt,  după cum știu, liliecii.

     Organismele îşi păstrează istoria evoluţiei în formidabila şi

perfecta lor metamorfoză, în ciclul lor evolutiv, ca o copie probabilă a transformărilor pe care le-au suferit de-a lungul erelor geologice. O adaptare miraculoasă la  noile condiţii. Au în genom acest ritual al modificărilor spectaculoase, ca pentru neuitare. Este istoria de demult a speciilor lor.

    Mama, în tainele timpului său, îşi conservase toţi anii cei frumoşi, fără amintirea lor n-ar fi putut rezista. Încă trăia din memoria lor,  întocmai ca acele simple formaţiuni biologice.    

     Zilnic îşi  bea clipele din cupa amintirii pînă la refuzul memoriei, ca pe un  lichid luminos al câtorva raze domestice  o luminaseră altă dată. Le amesteca dimineaţa în elixirul trezirii. Căuta să-şi câştige un nou drept la viaţă. Îl avea înscris în amprenta unor gene mereu activate.

     Îi simţeam dorința de a-și întâlni bucuria undeva pe strada fericirii, unde învățase să-şi compună din gânduri alte imagini frumoase, pe care noi nu i le puteam vedea. Ele erau ale  ei, și numai ale ei, învăţase să le ţină în ea, aşa  cum şi păsările,  în zborul lor,  îşi  păstrează înălţarea în golul de sub aripi.                     

     În acea zi tocmai începusem să cobor treptele în ţara înserării, prudent şi încet spre rădăcinile firave ale unei nopţi răcoroase de martie.  Îmi priveam mâinile, care, înfrigurate, se ascunseseră în buzunarele pielii, albindu-şi culorile, să nu li se mai observe îmbujorarea. Ca o ruşine exprimată înaintea acelei senzaţii de frig.

    Mergeam singur spre casă, însoțit de un gând care mi se zbătea în creier. Un protozoar în oceanul primordial de la facerea lumii. El singur, împreună cu mine. Doar el putea pătrunde ca într-un subsol în clădirea trupului meu, în care locuiam vremelnic. Noi doi eram acolo, în palma aerului aceluia care mi se repartizase mie şi unde puteam trăi. Numai  el nu-mi dădea pace. De atâtea ori nu putusem adormi din cauza lui.

     Casa era încă departe, pe direcţia spre care se auzea tam-

tamul mersului de sub miezul paşilor mei cadenţaţi, pe strada  trecută pe harta timpului care se oprise.

     Înaintam singur, după o zi în care nu se întâmplase nimic, sau ca de obicei totul. Adică tot ce se putea întâmpla într-o zi de serviciu. Cu bunele şi relele ei. Cu altcineva la pupitrul destinului. Îmi viscolea în urechi  banalul rece al cuvintelor de la şedinţa de unde tocmai plecasem. Bătea ca o ploaie secată, cu idei îngheţate în bordura timpanelor, încât, fără să vreau, şi atunci din nou ascultând-o, mi-ar fi plăcut să-mi schimb domiciliul altundeva, unde încă nu se inventase fiziologia bătăilor inimii.

     Lehamitea auzirii atâtor prostii expuse ca pe teoriile lui Einstein, sau a cine ştie cărui geniu, mă obosiseră. După accidentul nefericit fusesem pedepsit într-o ședință de partid cu vot de blam  cu avertisment. Chiar dacă, administrativ nu primisem nicio sancțiune.După șase luni mi se ridicase.     Fusese o pedeapsă foarte gravă. Următoarea ar fi fost excluderea din partid. Ar fi însemnat închiderea tuturor ușilor viitorului meu. Ar fi fost mult mai grav decât dacă n-aș fi făcut parte niciodată din organizație. Devenisem  din nou un membru curat.

     Mai mult, nu trecuse decât un an de la accident, și m-am trezit că primesc o medalie, însoțită de un brevet, adică un carton, pe care scria:

Prin  Decretul Prezidențial nr.140/ 1974 se conferă Medalia

                 ,,30 de ani de la eliberarea României

                          de sub dominația fascistă ,,

pentru merite deosebite în înfăptuirea politicii Partidului Comunist Pomân, de făurire a societății multilateral dezvoltate în patria noastră.

                                          Purta semnătura Nicolae Ceaușescu

     Secretara noastră de partid, tovarăşa Anica, era pătrunsă pînă în miezul fiinţei sale planturoase de justeţea doctrinei, a documentelor de partid, de gândirea clarvăzătoare a marilor noştri dascăli: Marx, Engels, Lenin. Lui Stalin îi făcuseră vânt, încă de pe vremea lui Hrușciov.  Fusese al patrulea.

     Iar la noi era deja de zece ani, după Dej, Tovarăşul, geniul Carpaţilor, marele nostru conducător, ale cărui învăţături deveniseră de mult farul călăuzitor al neamului acestuia.

     Toţi ar fi trebuit să fim bucuroşi şi mândri că am avut şansa să ne naştem  în aceste timpuri şi să avem asemenea far călăuzitor. Se enunţa chiar, că un asemenea om nu se naşte

din popor decât o dată la cinci sute de ani.

     Cam aşa ceva auzisem în ultimile ore. Ca să-mi treacă, să

pot reveni la viaţa reală, trebuia să-mi bandajez capul cu răcoarea serii. Să-i ascult înserării cuvintele frumoase recitate de luminile abia aprinse pe stâlpi.

     Se ştia că ori de câte ori Tovarăşul şi Tovarăşa sunt plecaţi din ţară, întreg aparatul de partid, şi celelalte forţe direct răspunzătoare de liniştea noastră, trebuiau să fie în alertă maximă. La Unităţi se organizau asemenea adunări pe linie de partid, cu teme precise, desprinse în special din ultimele documente apărute. Poporul trebuia ţinut în priză. În colectivele de muncă se organizau întruniri de analiza muncii, casele de cultură şi căminele culturale de la sate trebuiau să ţină în mână tineretul, oferindu-le preocupări educative.

     Niciunul n-avea voie să umble brambura, să facă ce ar fi dorit capul ăla al lui. Societatea socialistă trebuia să funcţioneze aidoma unui stup, cu indivizi care-şi ştiau precis sarcinile, şi erau mândri că duc la îndeplinire indicaţiile venite de sus.  De foarte sus.

Cam asta era.

     Iar în zilele acelea Tovarăşii lipseau din ţară. Plecaseră într-o vizită oficială de prietenie în Republica Populară Nigeria. Până atunci efectuaseră, fără exagerare, o sută patru vizite în străinătate.

    -De unde ştiam? 

De la învăţământul de partid. Trebuia să le ştiu.

    Numai în cursul anului trecut fuseseră în vizită  oficială, adică în ţările capitaliste ca Grecia, Kuweit, Turcia, sau în vizite de prietenie, în ţările socialiste: Bulgaria și U.R.S.S., Apoi R. P. Gruzină, Armenia, Jugoslavia.  Fusese  primul şef de stat de după război care vizitase cu acea ocazie şi R.P. Moldova. Iar în 1977, până în martie, fusese deja într-un turneu prin ţările africane, care cuprindea Mauritania, Senegal, Ghana, Coasta de Fildeş. La început de martie se afla în

Republica Federativă Nigeria. Această ultimă ţară era condusă

 de un guvern militar.

     Aici, în ţară, totul era ţinut sub control. Fiecare cetăţean trebuia să ştie exact ce are de făcut, pentru ca cei direct răspunzători de el să ştie ce să-i facă. Exista un miceliu de supraveghetori, niciodată nu puteai şti care-ţi era prieten şi care duşman. O diabolică reţea, un fel de năvod care ne cuprindea pe toţi. Într-un cadru instituţionalizat bine organizat

     Cine ar fi putut fi nemulţumit? Numai cel care nu putuse să

 se cațere deasupra celuilalt, pentru că doctrina îl învăţase că acela este egalul lui. Ca de altfel toţi.

     Deosebirile erau numai formale, în funcţie de clasa socială: clasa muncitoare, sau ţărănimea. Întelectualitatea, din păcate, era considerată numai o pătură. ( N-am înţeles niciodată de ce s-a împrumutat  această denumire, de altfel onestă.)

     Dar nu era singurul lucru de neînţeles. 

     Asta era societatea, pe înţelesul unui specialist educat al timpului, căruia i se vârâseră în cap, ca atâtor altora  tot ce ar fi trebuit să le intre.

     Mulţi eram urmaşii vechii intelectualităţi, sau avuseserăm profesori care făcuseră şcoală între războaie, în perioada de emulaţie a României Mari. Şi care nu putuseră să fie convertiţi la teoria stupidităţii. Îşi păstraseră verticalitatea, unii făcând puşcărie, alţii tăcând.

     Ceilalţi, marea masă, clasele sociale, se mulţumeau cu puţinul care li-l oferea viaţa, din ascendenţă fuseseră obişnuiţi cu puţinul, cu mai-nimicul ca mod de viaţă creştinesc. Nu sufereau. Îşi vedeau pe atunci de-ale lor. Nu începuse încă marea criza de mai târziu, în special cea alimentară. Fiecare îşi trăia viaţa proprie, bucurându-se cu ce i-a dat Dumneteu, şi mai ales fiind fericiţi că aparent toţi eram egali. Deviza era: mai bine să fim toţi săraci. Demult se născuse sentimentul invidiei, această poartă de intrare, mereu deschisă în ţara în care se propovăduia egalitatea..

     Aici era locul în care ne doream moartea caprei vecinului.

 Și cum eram un neam de oameni inventivi, lipsa  programelor

de la televizor o soluţionaserăm chiorându-ne la bulgari.

     Cei din estul ţării prindeau Chişinăul, care aveau pe lângă

 emisiunile normale, de altfel sărace, transmise în limba română, (moldovenească) posibilitatea să  prindă şi postul Ostankino, de la ruşi, în care se puteau viziona filme de război. Ai noştri nu. Numai la sărbătorile de iarnă se străduiau să ofere prostimii şi altceva.   Aşa ne treceam vremea.

     Până în seara aceea. La televizor, la T.V.R unu, (la T.V.R. doi n-aveai ce vedea) se transmitea un film bulgăresc. Şi astăzi îi ţin minte titlul stupid – Dulce şi amar-. Bun şi acela. Mişca ceva acolo. Toată lumea pe la casele lor. În general.

    Dintr-odată s-a auzit un muget sinistru. Venea de undeva, din străfundurile unei depărtări cosmice. Ca un ecou reverberat din explozia primordială a Big Bangului de la facerea lumii. Am crezut că se petrecuse ceva în filmul de la televizor. Dar n-avea legătură cu imaginea paşnică şi luminoasă  a imaginii.  Ce-a fost?  Nu raţiunea ar fi trebuit să răspundă la această întrebare, ci instinctul.

     Întreaga fiinţă mi se crispase. Nora, lângă mine, s-a ridicat în picioare. A ţâşnit ca un resort, cu întreaga forţă care trebuia să salveze viaţa din pântecul ei, viaţă ce urma peste două luni să iasă la lumină. Era gravidă în luna a şaptea.

    Apoi a venit ca din senin o smucitură. Întreaga clădire  s-a  opintit să ţină în spinare tot cerul acelui început de noapte din patru martie 1977, care se surpa. A urmat urletul sinistru de durere al cărămizilor, betoanelor, tencuielilor care au început să cadă în bucăţi albe pe parchet.

    -Doamne Dumnezeule, am auzit-o pe Nora ţipând, ne prăbuşim ! Am luat-o în braţe, strângând-o la piept şi acoperindu-i faţa, ca într-o dorinţă de protecţie inutilă.

    -Cutremur mare, s-a strecurat printre uşi vocea mamei din camera cealaltă.

   -Adăpostiţi-vă sub uşorul uşii, a tunat tata. Avea experienţa anului 1940.

De fapt acolo ne și retrăsesem, o prevedere pe care o ştiam din

copilărie, când zguduirile acestea erau destul de frecvente, dar

 nu de asemenea intensitate.

     Timpul îşi pierduse însuşirea de a fi trecător,  înţepenise în această încleştare a pământului cu tot ce crescuse deasupra lui.

     Terra părea că vrea să-şi arunce din spinare un rău de care suferise vreme îndelungată. Ca un armăsar nărăvaş neobişnuit cu şaua şi călăreţul, sau sătul să-şi ducă în spinare un stăpân nedorit. Apoi, după vreo treizeci de secunde, care au durat o veşnicie:

    -s-a terminat! a strigat Nora, căutând să mă liniştească.

Eu, care priveam în faţa mea o oglindă încadrată într-un suport de mobilă, am văzut-o cum tocmai pornise să se răstoarne şi, în cădere, antrenase în oglindirea sa imaginea peretelui opus. Am interpretat strigătul ei ca un ţipăt de disperare. Vedeam în căderea oglinzii imaginea surpării întregii  case. Nu era aşa. Cutremurul se potolise. Fusese o iluzie. Ca de altfel tot ceeace trăiam.

     În clipa următoare ne-am scufundat în beznă. O beznă apocaliptică. Cineva stinsese lumina în tot oraşul. Singura, mama, rămăsese în pat aparent liniştită. Ce ar fi putut acest cutremur să schimbe în viaţa ei? De năruirea casei nu-i era teamă. Participase nemijlocit la urmărirea construirii sale, supraveghind consistenţa betonului, a mortarului. Rezistase cu bine celui din anul 1940.

     Într-adevăr totul se terminase. Fusese un coşmar trăit pe viu.

     Afară se auzeau voci speriate, motoarele maşinilor demarând. Telefoanele, din cauza înmulţirii apelurilor se blocaseră. Toţi ne uitam în jur să vedem pagubele. Fiecare cu ce avea, lanterne, lumânări, lămpi de gaz. Aparent câteva crăpături în tencuiala zidurilor, şi atât. Mai nimic. Scăpasem

uşor. Clădirea rezistase și la această încercare.

    -Dar mama? Norei i-a fugit gândul la mama ei, care locuia

la aproape doi kilometri depărtare, pe şoseaua Ştefan cel Mare

colţ cu Calea  Dorobanţi. În blocul Perla.

    -Blocurile comuniste, oare au rezistat?

N-aveam cum să ştim. Trebuia să mergem până acolo. Apoi urma să ajungem la blocul Cristinei în cartierul Tei, să verificăm dacă a suferit avarii. Fata împlinise de cutând şapte ani.

     Pe ai mei i-am lăsat în ordine. Scara clădirii era întreagă, nu suferise avarii vizibile. Numai uşa de la intrare s-a deschis ceva mai greu, ceeace însemna că uşorul ei ţinuse piept forţelor care se abătuseră asupra sa.

     Toată lumea coborâse în stradă. Toţi vorbeau, îşi analizau cu lanternele întegritatea zidurilor exterioare. În mare, strada arăta bine. Era strada copilăriei mele, îi cunoşteam fiecare ungher, fiecare colţ întunecos pe unde ne furișam.  Sau ne ascundeam la diferitele jocuri. Erau clădiri cu un singur etaj, construite aproape în acelaşi timp, cu patruzeci de ani înainte. Trecuseră cu bine de urgia cutremurului din 1940, de bombardamentul din patru aprilie 1944. Acum rezistaseră acceptabil şi acestei noi încercări.

     Ne-am suit în maşina noastră, de data aceasta un Trabant combi, procurat bine înţeles la mâna a doua, de care eram foarte mulţumiţi. Se comporta ca o prietenă conştiincioasă şi foarte puţin pretenţioasă. Un fel de jucărie mobilă, care nici măcar nu era din tinichea, ci dintr-un material special, care nu ruginea. Motorul, simplu, uşor de întreţinut, mergea cu benzină ordinară, chiar şi cu gaz lampant. De fapt era un gen de motocicletă cu pretenţii de maşină fabricată în R.D.G,

     După război, aliaţii interziseseră Germaniei înfrânte să-şi dezvolte o industrie de automobile. Ţara fiind împărţită, partea care a intrat sub administraţia Moscovei a suferit toate rigorile hotărârilor postbelice, inclusiv interzicerea de a construi

automobile cu motoare în patru timpi. Maşini adevărate.

     Atunci, neamţul democrat, a gândit să realizeze un automobil din vechea şi rezistenta motocicletă Zundapp, care

 făcuse războiul. I-a imaginat un habitaclu, a adaptat motorul de şase sute de centimetri cubi pentru noua caroserie şi a scos pe piaţa socialistă două tipuri: Trabantul şi Wartburgul. Au ieşit nişte maşini minunate pentru omul sărac. Aveau tot ce trebuie. Şi în plus originalitate.

     Snobilor din occident le era ruşine să urce în aşa ceva. Dar nu se sfiau să se urce în Citroen deux chevaux sau în Fiat 500 sau 600. care erau ceva asemănător. Germania Federală, unde se aplicase planul Marshall, căpătase acest drept. Prosperau în continuare vechile tipuri, Mercedes, Volkswagen, B.M.V. şi altele. În scurt timp, industria de automobile aici şi-a revenit şi a acaparat piaţa Europei. În beneficiul Germaniei Federale.

     Dând colţul pe strada Radu Beller, nimic deosebit, în afara beznei şi a oamenilor ieşiţi în stradă ca la manifestaţia de întâi mai. Şi un murmur de voci strigate, pentru a se auzi unul pe celălalt. Am pătruns până în Dorobanţi. Aici la fel. Singurele surse de lumină erau farurile automobilelor. Se mergea încet, pe bâjbâială, prin mulţime.

     Blocul Perla era în picioare Nu se observa nicio avarie. Am parcat maşina cum am putut şi, lăsând-o pe Nora jos, am urcat scările prin întuneric, pe pipăite până la etajul cinci.

    -De ce-ai venit?  A întrebat soacră-mea. Ai mai scos-o şi pe Nora, în situaţia ei. Ce-a fost? Mare lucru, un cutremur! Vorbea cu siguranţa omului care trecuse prin multe, asemenea întâmplare ca cea din seara aceea era o bagatelă. N-am mai zăbovit. Mă zorea grija pentru Cristina. Trebuia să ajungem şi acolo.

     Am continuat drumul. Mergând pe bulevardul Ştefan cel Mare, a început să se vadă amplitudinea dezastrului.   Ca şi pe celelalte străzi, oamenii erau afară. Ieşiseră toţi.

     Apoi, încet, încet, ne-am apropiat de intersecţia cu strada

Lizeanu, unde ar fi trebuit să o iau la stânga către cartierul Tei.

     O mare  de  oameni  erau  la  intersecţie.  Ţipete,  lanterne,

 lumânări, claxoane. O nebunie, o amestecătură de trupuri în

 mişcare continuă şi maşini împotmolite. Nu mi-am dat seama ce se întâmplă.

    -Hai să ieşim repede de aici, am auzit-o pe Nora. Nu-mi place ce se întâmplă. Am impresia că sunt oameni beţi.

Înaintea maşinii, direct în faruri a apărut un tip desfigurat de groază, care îmi striga ceva. Nu înţelegeam ce, în vacarmul acela. Ţinea în mână o cărămidă, ameninţându-mă cu ea.

   – Doamne Dumnezeule, ce vrea ăsta, a strigat Nora, întoarce imediat, să ieşim!

Dar cum ? Pe unde? Dacă aş fi accelerat, aş fi călcat oamenii.

Cel dinaintea mea a aruncat cărămida în mine. Cu oarecare noroc reuşisem să virez cumva, încât pietroiul a lovit stîlpul din partea stângă, spărgând geamul lateral şi prăvălindu-se pe ceafa mea. Am simţit o durere care mi-a zdruncinat creierii, şi punând mâna, am dat de ceva cald. Era sângele. Din fericire nu-mi spărsese capul, scăpasem.

     În dreapta mea Nora ţipa. Alţi doi, în partea ei, căutau să răstoarne maşina.

    -De ce Dumnezeule, ce vor oamenii aceştia?

Ce le făcusem? Ştiam că trebuie să te fereşti de gloată, să fugi din calea ei. Dar cum?

     Într-un final, cei care se agăţaseră de maşină reuşiseră să o ia pe sus, să o întoarcă perpendicular pe axa drumului, cu faţa către blocul din stânga. Abia atunci, în lumina farurilor am realizat apocalipsa. Întregul bloc se năruise. Cu locatarii înăuntru.

    Căzuse în el însuşi, scufundându-se în propria sa prăbușire. Era groaza personificată. Am înţeles pe loc ce voiau oamenii aceia. Nu mă doreau pe mine, nici să-mi fure maşina, n-o voiau pe Nora. Voiau lumină. Să poată interveni acolo unde sperau că se ascunsese viața. Că mai exista nădejdea de a mai

 salva pe cineva. Unde se năruise disperarea, dar nu și speranța.

    Oficialităţile lăsaseră de mai bine de o oră întregul oraş în beznă. Iar aici se produsese ceva de neînchipuit.

     Îmi imaginam ce putea fi în dărâmăturile acelea. Zeci de oameni, poate că sute de morţi, răniţi. Iar afară erau taţii, soţii, fraţii, copiii acestora. Nu erau beţi, erau înnebuniţi de spaimă, durere şi disperare. Era neputinţa exprimată prin manifestarea groazei.

    -Ce să fac?  Am  strigat, nu pentru a aştepta un răspuns, ci pentru a-mi descărca nodul care mi se pusese în gât.

     Nora ţipa ca scoasă din minţi:  -întoarce, să plecăm!

Vocea ei avea ceva inuman, de viitoare mamă care trebuia să apere mai presus de orice viaţa care avea nevoie de protecţie în pântecul ei.

    -Mi-e  rău, a continuat imediat.

Atunci am deshis portiera maşinii şi,  aşa cum arătam, plin de sângele care-mi curgea pe gât în partea stângă, arătând cred ca un nebun, ţipând cu o voce care nu mai era a mea, am ieşit din maşină şi am constatat că oamenii aceia înnebuniţi de groază, în loc să se năpustească asupra mea sau a maşinii, s-au dat la o parte.

     Probabil că figura mea sugera iadul. Mai mult decât o simplă închipuire a ceeace putea fi în blocul din faţă, unde, în afara dărâmăturilor anorganice, nu se vedea nimic. Eu păream un ins coborît din clădirea aceea sfărâmată. Eram privit ca venind de pe lumea cealaltă, din muntele acela sfârtecat, de cărămizi, fiare contorsionate şi betoane, care fusese zdrobit între fălcile pământului.

     M-am urcat imediat în maşină şi am reuşit să străbat prin mulțime către cartierul Tei. Între timp trecuseră alte maşini care, ca şi a mea, fuseseră obligate să lumineze locul. Acum oamenii aceia disperaţi scormoneau cu mâinile goale anumite locuri unde îşi imaginau că ar fi trebuit să fie camerele locuinţelor celor dragi. Era o muncă inutilă, de fiinţe disperate cărora numai groaza le dădea acea putere de neoprit.

      I-am lăsat în necazurile lor, înţelegându-le agresiunea împotriva mea ca o justificare pe care o acordam disperării.

      Purtam prin durerea de la gât şi umăr urmele trecerii mele prin oceanul învolburat al groazei.

     Drumul pe strada Lizeanu a decurs liniştit. Era un cartier al caselor mici, sărăcăcioase, construite la începutul secolului. Toate erau în picioare. Probabil că se mai crăpaseră pereţii, dar nu se ghicea niciuna prăbuşită. Apoi am intrat pe Maica Domnului, unde, ca peste tot, întreaga suflare ieşise pe străzi. Vociferau împotriva puterii, a administraţiei, care parcă nici nu exista. Aveau timp să-şi exprime cu voce tare în întuneric toată nemulţumirea lor adunată în decenii de tăcere şi frică. Acum, la adăpostul beznei,  nu mai le era teamă de nimic. Erau sub protecţia nopţii şi a pierderii identităţii.

     Şi într-adevăr, nu se observa nicio intervenţie rapidă a maşinilor de salvare, a pompierilor, a aşa numitor gărzi patriotice, care la acea oră ar fi trebuit să fie prezente. Pretutindeni. Acestea erau consecinţele unei societăţi organizate în sistem piramidal, într-o ierarhie precisă. Fiecare aştepta ordin de la organul imediat superior. Iar superiorul suprem lipsea. Era plecat din ţară, tocmai în Africa.

     Până la revenirea lui  nimeni nu a mişcat nimic. Întreaga administraţie paralizase.

   -Unde era forţa de neclintit a glorioasei noastre clase muncitoare? Unde erau reprezentanţii săi de frunte?

La această întrebare firească a omului simplu nu se putea răspunde decât:   absent nemotivat!

    -În ce parte a clădirii de la Lizeanu care se prăbuşise se afla fereastra aceea a imaginaţiei, de unde s-ar fi putut privi mirajul visului de aur al omenirii: Comunismul? Printre dărâmături? Acela fusese un bloc nou, construit în anii de Democrație  Populară.

     Am ajuns în dreptul blocului din strada Lucşoarei nr. 20, unde locuiau Marina, Cristina, şi ceilalţi. Inclusiv psihopatul.

Clădirea era în picioare. Jos, ca peste tot, o mare de oameni. Am întrebat dacă  blocul are avarii. Am primit un răspuns negativ. N-avea rost să mai rămânem. Începuse să mă doară din ce în ce mai tare locul loviturii.

     Trecuseră frica, disperarea, groaza, cele mai eficiente anestezice. Rana îşi cerea dreptul de a fi luată în seamă. Nu avea rost să-mi caut fata, care desigur era în acea beznă, împreună cu mama ei, în acea mare informă şi mişcătoare de oameni.

   -Propun să mergem cât mai repede la Urgenţă, să te  vadă un doctor. Trebuie să fii pansat imediat, a decretat  Nora.

    N-aveam nevoie de un alt îndemn. Simţeam pulsul la baza gâtului, acolo unde primisem din plin lovitura. Am îndreptat maşina către calea Floreasca, spre Spitalul de Urgenţă. În scurt timp am ajuns. În continuare oamenii stăteau în beznă, pe străzi, aşteptând replicile cutremurului.

     Multora le era frică să mai urce în blocuri. Unii au hotărât să doarmă în maşini, alţii căutau îngăduinţă pe la rudele sau prietenii apropiaţi, care aveau case pe pământ, să-i primească nopţile la ei. Ca totdeauna în aceste cazuri, au început să circule fel de fel de zvonuri.

     Cel mai răspândit zvon, aproape de nesuportat, era cel care trâmbiţa, venind ca de la martori oculari, că aproape jumătate din oraş era sub dărâmături, că blocurile ceauşiste erau la pământ. Că din cauza dictatorului au murit zeci de mii de oameni. Din cauza indicaţiilor sale de a se construi cât mai mult, cu minimum  de cheltuieli, periclitându-se rezistenţa clădirilor.

     Era şi aceasta o formă de protest împotriva orânduirii.

     Am ajuns în sfârşit la spital. Aici, o mare de oameni, mulţi aduşi de maşini particulare, părăsite într-o neorânduială atât de bine organizată, încât nu te puteai apropia cu o altă maşină la mai puțin de trei sute de metri de poarta spitalului. Am parcat cum am putut şi am luat-o încet printre răniţii şi însoţitorii lor, care încercau să facă acelaşi lucru.

   – Nu vom ajunge la intrare nici mâine dimineaţă, m-am trezit

vorbind.

      Nora  era  în  luna a şaptea de sarcină,  n-ar fi putut sta  în picioare atâtea ore.

   – Şi ce să-mi facă ei acolo? am continuat. Pentru o igienizare a rănii, o dezinfectare şi o pansare n-are rost să pierdem timpul.

   – Dar pentru o protecţie antitetanus are, a replicat Nora.

   – Bine, te duc pe tine acasă şi revin la spital.

Zis şi făcut. Am repezit-o acasă.

     Părinţii mei deja dormeau. Întreaga casă era scufundată într-o beznă rece. Nu lumină, nu căldură. Oamenii nu mai pierdeau timpul pe străzi. Cu orice risc urcaseră în locuinţe. În camere călcam parcă pe ceva sfîrâmiciuos, ca pe un fel de tencuială căzută. Căutam să ferim covoarele şi parchetul, şi cât de cât să le asigurăm o minimă protecţie. Mai rămăseseră câteva ore până la ziuă.

     După ce m-am asigurat că Norei îi este bine, am plecat. După trei ore mi-au rezolvat problema rănii. Lângă mine erau oameni răniţi grav, care fuseseră prinşi sub dărâmături. Fiecare avea tragedia lui. O împărtăşeau celor apropiaţi cu glas tare, ca pe ceva nemaipomenit.  

     Cei răniţi grav erau aduşi cu maşinile salvării. Eu nu mă număram printre aceştia. Aproape că nici nu aveam ce povesti. N-am relatat nimănui cele întâmplate, nu pentru că nu ar fi fost reale, ci pentru că nu interesau pe nimeni. Fiecare erou avea odiseea sa.

    Spre dimineaţă am mai trecut un scurt timp pe acasă, apoi am plecat către serviciu. Începuse să se nască o nouă zi. Dar cum putea fi ziua aceea dacă se născuse distocic, dintr-o noapte nebună, ca o mamă tulburată pshihic, cu multiple

leziuni, și care-şi căpătase o altă identitate?

     Ziua aceea își arunca încă din zori clipele sale murdare și reci ca pe niște lături peste privirile mele obosite. Eram otrăvit de nesomn. Mă durea ceafa și umărul pe sub pansamentul pe

 care mi-l puseseră la urgență.

     Mergeam pe străzi, spre nord, ducând în braţe toată bezna oraşului. Voiam să o arunc peste marginea lui dinspre  miazănoapte. Gândeam că mă vor urma gemetele  disperaților, când vor vedea clar dezastrele la lumina dimineții.

     Se anunțase deja căderea blocurilor Scala, Dunărea, Wilson și altele în cartierele nou construite.

     La serviciu trebuia să constat realitatea, să iau urgente măsuri. Să nu aştept de nicăieri ajutor. Nu aveam de unde. În oraş era  disperare, autorităţile se mişcau greoi, lipsite de un program inteligent de intervenţie.

     Aici, la întreprindere, împreună cu personalul unităţii trebuia să pansăm rănile. În zece minute am inventariat pierderile. Cel mai grav mi se părea prăbuşirea a două baterii cu păsări, care, în cădere accidentaseră sau sechestraseră un număr de cel puţin trei mii de  suflete.     

     Trecând prin dreptul lor, le-am observat privirile rugătoare, aparent privindu-mă fix, uşor mijite, ca o împăcare cu durerea acelei situaţii în care erau, dar şi cu speranţa că cineva se va strădui să le salveze. În acele cuşti trăiseră de când erau foarte mici, nu-şi cunoşteau mamele din specia lor, erau aidoma unor copii instituţionalizaţi din orfelinate.

     Fuseseră adoptate, la grămadă, de câte o femeie, o salariată, care avea în îngrijire mai bine de zece mii de suflete dintr-o hală. Ea le hrănea, le asigura apa, igiena zilnică, sănătatea. Ele stăteau aici, în cuşti, în comunităţi mai mici de câte patruzeci, cincizeci. Aceasta era lumea lor. Pe mama-surogat o cunoşteau toate. După naştere fuseseră triate, separate de fraţii lor, păstrate numai cele care erau de sex feminin. Prin examinare cloacală. Fraţii lor fuseseră eliminaţi. Pedepsiţi prin moarte pentru infracţiunea de a se fi născut de alt sex. Neimportant din punct de vedere economic. Aceasta era soarta lor, a acestor puişori în vârstă de numai o zi, abia intraţi în viaţă, impusă de o regulă strictă a omului, pe care acesta o numea tehnologie. Homo Sapiens îşi arogase dreptul de viaţă şi de moarte asupra acestor vietăţi. În numele cruzimii economice

     Acum, din penele aripilor lor  strivite, împotmolite în fiarele contorsionate ale bateriilor începuse să se ridice un abur alb, ca şi cum sufletele încercau să se desprindă deja din strânsura de fier a morţii.

     Le priveam, la început neputincios, le cunoşteam de mici, petrecusem alături de ele ultimile lor  trei luni de viaţă, le văzusem cum cresc, iar acuma, trebuia cumva să le scot din situaţia aceasta. Ele, peste o lună, urmau să fie transferate la întreprinderea din Mihăilești, înlocuind efectivele care își terminaseră ciclul de exploatare de acolo. De aceea, purtau numele de tineret de înlocuire rase ușoare.

     Noi, oamenii, încă de la începutul domesticirii speciei lor le furasem zborul, le obligasem să renunţe la libertate în interesul nostru, acum imaginasem această tehnologie dură de creştere în cuştile metalice, pe trei etaje, într-o aglomeraţie bolnăvicioasă, în aşa numitele hale cu mediu controlat, în care totul li se administra după calculele unei ştiinţe care ţinea cont numai de interesele oamenilor. Ale lor nu contau. Sau contau numai atât cât să ne fie nouă folositoare. Noi eram cei care ne transformaserăm în dumnezeii lor. Cu drept de viaţă şi moarte. Iar acum, pentru acestea, de moarte.

     M-am recules din capcana acestor gânduri, am chemat toţi bărbaţii din combinat, am improvizat câteva pârghii metalice, apoi coordonându-ne eforturile, după o jumătate de oră am reuşit să le ridicăm.

     Le-am sprijinit apoi cu ce aveam la îndemână, pentru un moment restabilisem situaţia.  Le salvasem. Pe majoritatea.

     Apoi, inspectând clădirile, n-am mai constatat nimic  periculos. Suportaseră cu bine cutremurul. N-am mai zăbovit în Combinat. Totul părea în regulă. N-avea rost să mai rămân, atâta timp când din oraş veneau zvonuri  îngrozitoare.

     Începuseră să curgă comunicatele la radio. Se dăduse dezlegare de sus ca populaţia să fie informată, de parcă nu toată suflarea, în toată ţara ieşise pe stradă. Veştile curgeau ca un torent de poveşti de groază. La radio se transmiteau sec:     

     ,,Cutremurul a avut loc în seara zilei de 4 martie 1977, la ora 21, 22minute și 22 secunde (timp local).”   De parcă n-am fi ştiut.

    ,,Seismul a avut epicentrul in judeţul Vrancea, in partea de

 nord-est a Muntilor Vrancei. Conform datelor, coordonatele geografice ale epicentrului cutremurului sunt: 45,77 grade latitudine nordică si 26,76 grade longitudine estică. Seismul s-a produs la o adâncime de 94 km, fiind un cutremur de tip subcrustal, de mare adâncime, cu originea in zona superioară a mantalei terestre, spre deosebire de cutremurele superficiale, de mică adâncime, care au originea in crusta terestră (la adâncimi mai mici de 60 km). Magnitudinea seismului a fost de 7,4 grade pe scara bazata pe moment seismic, respectiv de 7,2 grade pe scara Richter. Miscarea seismică a fost urmată de replici, dar de magnitudini mici; cea mai puternică replică a avut loc în dimineaţa zilei de 5 martie 1977, la ora 2h00min, la o adâncime de 109 km, magnitudinea acesteia fiind de 4,9 grade pe scara Richter. Celelalte replici nu au avut magnitudini mai mari de 4,3-4,5 grade”

 Comunicatul suna sec, științific.

     La revenirea  în ţară a Tovarăşului în dimineaţa acelei  zile,

 abia au început să se mişte lucrurile. S-a instituit prin decret prezidenţial starea de necesitate pe întreg teritoriul ţării:

     ,,au  fost  luate  măsuri  de  urgentarea  scoaterii  tuturor  victimelor cutremurului de sub dărâmături, identificarea locuințelor și a clădirilor publice cu avarii, în vederea evacuării lor imediate. Au fost luate toate măsurile pentru asigurarea cazării sinistraților, în acest scop stabilindu-se închiderea temporară a unor institute de învățământ superior și punerea la dispoziția populației sinistrate a căminelor. În București și în alte localități din țară, unde s-au produs avarii ale clădirilor și ale rețelei de distribuire a gazelor, a fost oprită provizoriu aprovizionarea cu gaze naturale, pentru a se evita producerea unor explozii și incendii.”

     Adică  trebuia  făcut  totul,  dar totul,  pentru  înlăturarea  imediată a urmărilor dezastrului.

     Apoi au început ziarele. Trebuia informată populaţia, dar  nu panicată.

    ,,Scânteia” relata că în Capitală s-au prăbușit 32 de blocuri de locuințe, alte peste 130 de blocuri au fost grav avariate, iar nouă unități spitalicești au fost scoase din funcțiune.

   Conform datelor centralizate la Ministerul Sănătății, până în seara de 5 martie, la București au fost internate și tratate 1.773 de persoane, au fost înregistrați 508 morți și peste 2.600 de răniți, iar în restul țării s-au înregistrat 614 răniți și 72 de decese. “

     Erau primele date.  În final au fost mult mai multe victime.

     Au început să curgă fel de fel de informaţii. Ca în  orice situaţie de genul acesta, alături de veştile reale, mai demne de crezare păreau a fi cele neoficiale, care circulau pe alte căi, mult mai rapide, chiar dacă păreau halucinante. Se vorbea chiar despre raderea de pe suprafaţa pământului a unui oraş întreg, care suferise pierderi considerabile, și înlocuirea lui cu unul nou construit, în grabă, pentru a crea condiţiile de trai  ,,reprezentanților clasei muncitoare”.

     Alţii spuneau că în acele locuinţe încă nu locuia nimeni, oraşul fiind înfiinţat pentru a asigura cazarea oamenilor în vârstă, care la ieşirea la pensie ar fi fost retraşi aici, într-o zonă liniştită, la malul Dunării, departe de forfota vieţii cotidiene,

improprie odihnei acestora. Încă nu se mutase nimeni. În București umblau veşti care amplificau urmările dezastrului. Se mai spunea că în pereții unor clădiri prăbușite  au fost găsite comori ascunse, arme, și alte minuni. O fauna ciudată, cu pielea tuciurie, umbla peste tot, căutând chilipiruri. Adunau de prin molozuri te miri ce găseau.

   -Cine mai are nevoie de astea, Cucoană, nu vezi că le încarcă excavatorul?

     Mirajul norocului chior umbla liber printre dărâmături. Blocul Wilson avea fațada prăbușită, cu totul la vedere. Unui apartament i se golise îmbrăcămintea de zid, stătea cu baia despuiată, cu W.C.-ul la vedere, instalațiile sanitare, ca o cocotă bătrână ce uitase să se mai îmbrace. I se vedeau dedesubturile dizgrațioase peste care își pusese niște sorzoane din faianță albastră. Blocul Scala era ruinat, căzut în el însuși. Nu mai rămăsese nimic din frumusețea majestoasă a acelor clădiri din centru. Semănau între ele, ca și cum o dorință de egalitarism communist făuse prăpădul. Erau niște enorme grămezi de moloz și fiare.

     De altfel, la blocurile Dunărea, Scala, Wilson, şi altele,  după câteva zile, Ceauşescu a hotărât sistarea căutărilor, demolarea în totalitate a acelor clădiri. A căzut victimă acestei hotărâri şi biserica Enei, monument de cultură vechi de două

sute cincizeci de ani. Zile şi nopţi întregi oamenii au sperat că mai pot salva viaţa celor dragi aflaţi sub dărâmături. Ajunseseră, unii dintre ei, să caute cu mîinile goale prin molozuri, ascultând cu atenţie dacă se aude vreun zgomot dinăuntru, din miezul acelor betoane amestecate cu moloz şi fiare contorsionate. Nu a existat familie, individ, să nu aibă propria poveste a zilelor acelora. Propria tragedie.

     Apoi, după un timp viaţa a intrat în normal, în normalul ei de atunci. Şi poate cel din totdeauna pe aceste locuri, în care, dacă nu apar războaie trebuiau să apară catastrofe de genul acesta. La o sută de kilometri, în abisul de foc al pământului

se dădea o luptă acerbă între plăcile scoarței pământului.

    Plăcile tectonice din zonele Euro-Asiatică, Africană şi Indo-

Australiană. Hadesul. Pe care se construise Grădina Maicii

 Domnului, cum ne place nouă, locuitorii acestor locuri, să denumim spaţiul mioritic al tuturor întâmplărilor bune sau rele pe care în bucurie, speranţă şi suferinţă ni le trăim.

    După un timp, ca de fiecare dată,  ne-am urmat fiecare calea, cea care trebuia să ne arate cursul vremii, am continuat alergarea după  clipe mai liniştite, în  aerul rece al  acelui  martie care începuse atât de sinistru.

   Ştiam că acolo jos, în abisul hadean, în oceanul de lavă, trăia

şi vulturul meu, care apărea când nu mă aşteptam. Nu în clipe ca acelea, când întregul organism era încordat  într-o luptă de  supravieţuire  ci,  apoi,  când  totul  se  liniştea, ca  numai el să se facă simţit.

     Probabil acest fenomen se petrece în vremuri de cumpănă, când încordarea, frica, ajung să fie pavăză  în calea rătăcirii, a încercărilor, pe care organismul uman şi le rezolvă singur. Acum, după ce trecuse un timp, oamenii se obişnuiseră şi îşi acceptaseră ororile trăite ca un dat, ca ceva hărăzit tuturor, un fel de pedeapsă pentru plata unor păcate.

     Şi ca de obicei am început să ne victimizăm.

Iar apoi, după un timp, toți am devenit fiinţe atotcunoscătoare.

Toţi vorbeam aceeaşi limbă, cea a  cunoşterii. Deveniserăm  experţi ai ştiinţelor mișcării plăcilor tectonice. Nu le înţelegem din  păcate toate cuvintele, dar consideram ca mai întotdeauna, că ştim totul.

     Unii erau conştienţi de existenţa în neamul nostru a unor păcate strămoşeşti, pentru care din când în când primeam pedeapsa divină. Ca pe un act de curățire a grădinii  Maicii Domnului. Năruindu-ne.

     Apoi a trecut şi luna martie. Oraşul a continuat să-şi lingă rănile. Ca o lupoaică rănită. Încă suferea de pe urma seismului Acum se ştia totul. Oficialităţile nu mai puteau ascunde, ca de obicei, neîmplinirile sistemului în care ar fi trebuit să curgă numai lapte şi miere.

    -Sunt şi greutăţi tovarăşi, care trebuie rezolvate, dar şi prevenite.

    -Cum?

    -Stârpind răul din rădăcină! Adică luându-o înaintea timpului. De ce tovarăşi, să aşteptăm să ne cadă cărămizile în cap, omorându-ne soţiile şi copii? Pe cei nouă dragi? Inclusiv pe noi înşine? Să demolăm relicvele şubrede ale trecutului, şi să construim în locul lor un nou oraş, modern, o capitală demnă de o ţară socialistă a sfârşitului şi începutului de mileniu!

     Maşinăria propagandei începuse să lanseze fel de fel de zvonuri. Locuitorii cartierelor vizate aşteptau cu frică să se petreacă ceva ce devenise inevitabil. Adică să rămână pe drumuri, sau să fie mutaţi forţat în alte locuri, care n-aveau nicio legătură cu viaţa lor de până atunci.

     S-au imaginat planuri mari, de dezvoltare a centrului capitalei, cel care hotăra în ultimă instanţă era însuşi Tovarăşul, arhitectul cel fără egal al ţării, care n-avea capacitatea de a înţelege decât privind bulevardele, clădirile, obiectivele executate pe machete reduse la scară. Probabil se simţea ca un fel de Guliver în ţara piticilor.

     Dacă ar fi trăit Jonathan Swift, ar fi fost foarte fericit să vadă un asemenea conducător trăind în propriul său roman. De fapt, întreaga ţară ajunsese ca cea a celebrului autor.

     Ideea începerii demolărilor şi a construirii unui centru civic megaloman, cum n-ar mai fi fost altul în lume, exista demult.

Cutremurul a accelerat lucrările, a fost pretextul. Dacă n-ar fi fost acesta, s-ar fi inventat un altul.  Iar în urma vizitei făcute anterior în Franţa, în 1972, Tovarăşul nu fusese impresionat de noile cartiere apărute la marginea Parisului, ci de vechiul oraş, de majestatea marilor bulevarde, în care clădirile erau închise cu cornişe, structurate, bine construite, balcoanele cu colonade, arhitectura specifică secolului XVIII şi XIX.

Ca cele construite în timpul  primarului Parisului, Hausmann.

     Întors în ţară, încă de pe atunci a trasat liniile directoare ale sistematizării centrului capitalei: blocuri aliniate la cornişe, front închis, fără spaţii verzi între ele, cu o arhitectură bogată în balcoane, terase, logii cu colonade, cu decoraţii de faţadă.

     Bineînţeles, cei care au suferit au fost oamenii, ei trebuiau să suporte naşterea distocică a unui nou oraş. Pentru că în nicio constituţie nu fusese precizat dreptul la fericire.      Nicăieri, nicio lege nu o putea asigura. Fericirea nu poate fi instituţionalizată, se află într-un ungher al sufletului, ca o altă fiinţă situată înăuntrul nostru. Are A.D.N.-ul ei, se poate transmite ereditar, poate fi educată, descoperită. Este individulă, nu colectivă. Iar sistemul socialist era o creație care viza colectivitatea, nu individul cu particularitățile sale de necontrolat.

    Într-un singur stat am întâlnit-o ca pe o declaraţie cu putere de lege. În Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite: Noi considerăm că toţi oamenii sunt egali, că sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile, ca Viaţa, Libertatea şi căutarea Fericirii.

    Împreună cu Nora aveam de aşteptat o fericire a noastră, mult mai apropiată sufletului. Se apropia termenul la care urma să vină pe lume rodul dragostei noastre. Personal eu aşteptam  o fetiţă. Nora făcuse toate pregătirile, ştiam fiecare ce aveam de făcut, alesese o mamă-moaşă, o vecină, femeie de treabă, care urma să participe la prima băiţă. Madam Popescu, care locuia în același imobil cu noi.

     Din superstiţie, şi pentru că nu se ştia sexul copilului, nu-i cumpărase dinainte nimic.

     Coborâsem din pod pătuţul cel alb în care dormisem  când fusesem prunc. Mama mea încă îl mai păstrase, în el dormise şi Cristina, cât locuise în această casă. Era pătuţul copiilor, în care, de-a lungul vremii crescuseră și ambii copii ai fratelui, iar acum se pregătea să primească următorul copil. Al șaselea care urma să se ridice în patul acela.

     Ca orice obiect, se însufleţise cu duhul fiecăruia din cei care stătuserăm în el, visaserăm, am plâns, sau am râs între braţele lui protectoare. Era un pat metalic, vopsit în alb, într-adevăr jupuit pe alocuri, pe care l-am ameliorat cu o vopsea fără strălucire, mată, aşa cum se găsea la ora aceea, ca un exemplu al nivelului industriei noastre chimice.

     Eram bucuroşi toţi că viitoarea mamă, copilul, nu suferiseră nimic la cutremur. Eu păstram încă în urechi ţipătul de disperare al Norei când, prinşi în aglomeraţia aceea de oameni, a strigat că îi este rău.

     Ulterior am consultat-o pe doctoriţa care-i urmărea sarcina şi nu a găsit nimic anormal.

   – Slavă Domnului.

Apoi a venit clipa: a simţit-o. Se apropiase sorocul.

Mi-a spus liniştită:

   -Hai să mergem! Pronunţase îndemnul ca şi cum aveam de plecat în vacanţă.

Numai eu am  avut o uşoară strângere de inimă, ca în faţa unui

fenomen necunoscut. Am exclamat premonitoriu

   -Hai să ne aducem fata acasă. De unde am ştiut că va fi fată? Cred că şi bărbaţii au un simţ al lor în asemenea situaţii. Se pare că tatăl este cel care dă sexul copilului, numai el are cromozomul Y, cel al sexului masculin. Poate simţisem că nu i-l dădusem pe acesta, ci numai pe cel în formă de X .

     Am aşteptat-o pe holuri la spitalul Filantropia. N-aveam nicio veste. Stăteam în încăperea aceea îngustă ca un leu în cuşcă. Gândul mi-a fugit la păsările din bateria sfărâmată la cutremur. Eram aidoma lor, încarcerat între gândurile mele contorsionate. Eliminam din start orice ar fi putut fi anormal.

   – Dar dacă?      

Ştergeam imediat orice nu-mi plăcea, ca să nu atrag răul. Din

 superstiție. Nu ştiu cât am stat. Ore? O întreagă noapte? Cât

trebuia. Cunoşteam teoretic dar şi practic, ca medic, fiziologia travaliului, a naşterii, participasem la atâtea apariții pe lume a noilor făpturi la animale, fie ele eutocice sau distocice. Și la ele, la fel ca şi la oameni.

     Atunci, în clipele acelea critice, și totuși atât de normale, amândoi simt că se produce o legătură teribilă între viitoarea mamă şi medic, dispar limitele convenţionale, chiar şi bariera teoretic de netrecut între specii. Toţi eram mamifere. Se năşteau pui vii.

     În travaliu, chiar şi animalul simte că este ajutat. Se lasă condus instinctiv ori conştient de stăpân, de medic. În durerea sa, în priviri i  se citeşte totala recunoştinţă faţă de cel care îl ajută. În aceste cazuri nu este nevoie de limbaj. Dispare diferenţa dintre specii. Toţi suntem fiinţele lui Dumnezeu. Se creează punţi pe care sufletele pot trece cu uşurinţă de la unul la celălalt.

     După un timp a ieşit doctoriţa ei. Totul se terminase, decursese cum ar fi trebuit. Doamne ajută!

     M-a lăsat să o privesc  de la distanţă, printr-un geam. Nora mi-a  făcut semn să plec acasă, să mă odihnesc. Ţinea în braţe un fel de cocon, o crisalidă, cu multiple înfăşurări de scutece albe. Faţa n-am putut să o zăresc. De altfel, știam că toţi copiii,  în aceste momente se aseamănă între ei. Venise pe lume fata noastră, pe care o numisem Loredana.

     Alesesem de ceva vreme acest nume, ca o unire fonetică între numele ei şi al meu: Eleonora și Dan. Dacă Loredana era rodul trupurilor noastre, trebuia să se unească și literele care compuneau aceste  cuvinte.

    După trei zile au venit acasă.

    Viaţa îşi reluase cursul, prin naşterea fetiței intrase pe un alt drum. Nu ştiam cum va fi. Îl intuiam luminos şi plin de bucuriile pentru care nu aveam nevoie de aprobare. Cu fiecare zâmbet al ei trăiam un nou răsărit.

     După trecerea celor trei luni, se părea că întreaga societate reuşise să se adune din disperare, îşi pansase rănile, apoi timid se ridicase în picioare.Apăruseră din nou bancurile, băşcălia.

     Eu priveam îngăduitor aceste forme de protest specifice neamului. Ţineam minte un proverb roman aparent fără o explicaţie raţională: – una salus victis nullam sperare salutem.

Sau, tălmăcit în limba noastră postromanică: singura speranţă a învinşilor este să nu mai spere nimic.

     Era un proverb la care meditasem multă vreme, îmi plăcea sonoritatea sa, şi aparenta lipsă de logică. Se ştia că ultimul sentiment care piere este speranţa.

     Dar în situaţia în care nu mai există speranţă, ce formă de rezistenţă, de supravieţuire inventează specia umană?

   -Băşcălia! Îmi răspundeam, hazul de necaz, râsul-plânsul. Pentru  intelectuali, într-o  perioadă  în  care se  inventase acel limbaj al subînţelesurilor, apăruse un anumit fel de a vorbi: fie de a trăncăni pe la şedinţe, dând liber unei exprimări a limbajului de lemn, fie de a bate câmpii cu graţie într-un fel de

 limbaj filozofic, precum al eseurilor, în care să spui multe, dar să nu se înţeleagă mai nimic.

     Cel mai răspândit mod de a exprima protestul, era cel al şopârliţelor, cuvinte, expresii strecurate în acea îngrămădire de cuvinte, înţelegând printre rânduri subtilul joc al băşcăliei.

     Hazardul făcuse ca acea Apocalipsă să-l răpească dintre noi pe actorul Toma Caragiu. El și alți câțiva, erau genii ai acestui mod de exprimare. Și nu numai. Tragedia sa avea o poveste pe care o aflase toată lumea. Ca şi a lui Alexandru Bocăneţ, a Doinei Badea, şi a altora atât de dragi tuturor.

     Fusese o pierdere ireparabilă, bilanţul înspăimântător, după agresiunea făcută de un pământ rău împotriva fiilor săi.

     Se curăţau rănile oraşului. În asemenea momente se nivelează asperităţile vechi, apare sentimentul solidarităţii. Fusese  agresiunea forţei aflate în afara nemulţumirilor de tot felul, afişate până atunci împotriva sistemului. Oamenii făcuseră corp comun împotriva răului celui mai mare.     Trebuia reconstruită viaţa normală în normalitatea permisă de orânduire.

    Trecuseră de-a lungul vremii prin tot felul de încercări. Fie personale, fie colective. Se găsise totdeauna forţa de a traversa cumva întâmplarea, catastrofa. Aveam în genom înscrisă această putere. Dar prea se repetaseră. Poate de aceea apăruse morbul victimizării, pe care ni-l afişam inclusiv în creaţiile populare. Chiar al fricii de a ne bucura, de a ne arăta bucuria. Exista credinţa populară că ,,lui Dumnezeu nu-i plac oamenii fericiţi”. Şi atunci, fiecare căuta să-şi ascundă bucuria sub masca victimizării. Era o formă de rezistenţă, de apărare împotriva neprevăzutului. Ca şi acum, când toţi ne întrebam:

   – Oare ce ne mai aduce ziua de mâine?

Ce să ne aducă? Tot ca şi până acum. Şi bune, şi rele. De toate

Pentru că toate erau făcute pentru oameni.      

     În clădirea noastră, la demisol, în două camere, bucătărie şi un W.C. situat sub scara din spate, locuia familia Popescu. Veniseră demult, doi părinţi cu doi copii de vârsta mea: Geta şi Sandu.

     Fuseseră aduşi aici de către I.C.R.A.L. cu douăzecişitrei de ani înainte, în 1954, după teribilul viscol.

     Locuiseră în apropiere, în groapa Floreasca, un fel de ghetou al oamenilor săraci, veniţi la Bucureşti pentru un trai mai uşor. El lucra la C.F.R.. Controlor de bilete. Se descurca. Leafa ca leafa, dar mai ieşea încă o leafă din banii încasaţi de la cei care mergeau cu naşul, sau erau primiţi fără bilet. Şi alte coţcării. Se descurca.

     Ea, domna Popescu, nu lucra. Avea grijă de creşterea celor

 doi copii.

     După viscolul care înfundase Bucureştiul cu troiene de

patru metri înălţime, după închiderea şcolilor două săptămâni, apariţia foametei din cauza imposibilităţii aprovizionării oraşului, se năruise peste noi o căldură anormală, încât zăpada se topise repede. Groapa Floreasca fusese inundată, chiar se vorbea despre posibilitatea ruperii drumului care o separa de lac. În acea situaţie ar fi fost inundată toată, cu implicaţie directă asupra vieţii celor cinci mii de suflete care locuiau acolo.

     Statul luase măsuri de evacuare a apei, cu pompe, utilaje de tot felul, şi mai ales de mutare temporară a oamenilor din casele cele mai ameninţate.

     Aşa a fost repartizată familia Popescu la noi, la demisol, într-o casă nenaţionalizată. Restul imobilelor de pe stradă fuseseră naţionalizate începând din unsprezece iunie 1948, sau prin decretul 92 din 19 aprilie 1950, când se aplicase în masă principiul de bază al democraţiei populare:

   – Scoală-te tu să mă aşez eu!

     Şi a fost aplicat şi mai dur, luându-se totul.

Dar nu precum haiducii, pentru a împărţi la săraci, ci, precum tâlharii, însușindu-și totul pentru ei. Iar pe unii dintre foştii proprietari, considerați exploatatori, înghesuindu-i în închisori politice, pentru delictul de a fi realizat ceva în viață. De unde au ieșit sfârtecaţi. Atât ei cât şi urmaşii lor, care au suportat  consecinţele.

     În cazul familiei Popescu, necazul lor s-a răsfrânt şi asupra părinţilor mei, încă proprietarii casei în care locuiam.

     Provizoratul lor s-a transformat în locuință definitivă, încât  aici au închis ochii după mult timp cei bătrâni. Geta, crescând, după ani buni a plecat măritată la casa ei, iar Sandu, dispărând  mult prea devreme, acolo unde, la vârsta aceea, nici prin gând nu mi-ar fi recut. Fusese o tragedie.

     De ambii copii eram foarte apropiat. Locuind în aceeaşi clădire, împletindu-ne zilele copilăriei şi adolescenţei în

 aceeaşi funie, care ne trăgea corabia pe râul vremii.

     Cu Sandu fusesem prieten bun. Când s-au mutat, eu abia împlinisem zece ani. El era ceva mai mare. Apoi, ca şi mine, a făcut parte din banda lui Dima, ne luptaserăm împreună cu ţiganii de aceeași vârstă cu noi, care locuiau în Groapa Floreasca, iubiserăm adolescentin cam aceleaşi fete care locuiau  pe strada Ştefanache Popescu, sau în apropiere.

     Şi el era prieten bun cu Fane pictorul, cu Cornel zis şi Pocu, cu Cap-de-bo, cu Muci, cu Dan Grasu, Nicu şi Vasile băieţii colonelului, cu Kichi şi Bombi, şi toţi ceilalţi. Era mult mai desurcăreţ la fete. Într-o seară chiar l-a prins miliţia în parcul de lângă sala Floreasca, înghesuind o fată pe o bancă trasă de ei doi la întuneric, în tufe.

     Când organul de la miliție i-a pus lanterna în ochi, l-a luat bolboroseala. Cred că avea vreo şaisprezece ani. A primit un şut undeva, încât a aterizat direct la maică-sa acasă, la demisol, lăsând şi  fată şi tot.

     A doua zi se lăuda la toată strada că se dăduse la miliţian ca să nu se facă de râs în faţa fetei. Dar Pocu, care aflase adevărul de  la fată, l-a demascat. Asta fusese demult.

Când se născuse Loredana, Madam Popescu devenise mama-moaşă. Fiind acolo, în casă, o ajuta pe Nora la o nesfârşită serie de treburi ce trebuiau rezolvate pentru un copil atât de mic. Crescuse doi, ştia ce trebuie făcut. Era o femeie săritoare, îndemânatică şi pricepută. Trebuia făcută băiţa de seară, spălate scutecele şi apoi fierte, răcite, uscate, şi câte şi mai câte.

    Apoi, după ani buni Geta ajunsese profesoară de chimie, Sandu făcuse o şcoală de maiştri electricieni, lucra într-o fabrică. Părinţii erau foarte mândri de ei.

    Domnul Popescu însă, nici la rău, nici la bine, nu părăsise meteahna băuturii. Avea şi el necazurile lui, pentru care aflase acest antidot. Doar nu degeaba în popor era denumit ca un dar

venit de la Dumnezeu: darul beţiei. Cea mai la îndemână

 soluţie în căutarea fericirii. Şi poate că din această cauză ne

 părăsise, ieșind din lumea aceasta cu mult înainte.

    Când trăia, lipsea cu zilele de acasă, fiind plecat cu trenurile prin toată ţara, pe unde era trimis. La revenire în Bucureşti obişnuia, spre ruşinea familiei, să se oprească la cârciuma din piaţa Dorobanţi. Cu ceva ani înainte, fusese coleg de pahar cu Nea Andruţă Ceauşescu, tatăl Tovarăşului. Acolo, la cârciuma

situată în Piața Dorobanți, împreună descântau vorbele, le descâlceau secretele înţelegerii lor, în special când erau spuse cu limba împleticită de băutură. Domnul Popescu povestea despre câte şi mai câte văzuse  prin ţară, pe unde-l duceau trenurile vieţii. Era cadru de nădejde, C.F.R.-ist, făcea parte din detaşamentul cel mai avansat al clasei muncitoare.

    Se făceau bine înţeles pulbere. Pe Nea Andruţă îl lua paza şi-l ducea acasă la el, adică la două sute de metri de casa noastră. În Primăverii.

     Domnul Popescu venea cum putea, pe şapte cărări, parcurgând în jumătare de oră cei trei-patru sute de metri pe care îi avea până în strada Ştefanache Popescu, cum se numea pe atunci strada. La numărul zece. Iar de multe ori, când întârzia nepermis de mult, Doamna Popescu o trimitea pe Geta după el, să-l aducă acasă. Numai de fată asculta. De Sandu sau de nevastă nici vorbă.

     Iar Getei îi era o ruşine teribilă, mergea prin cartier cu tatăl ei de braţ, sprijinindu-l să nu cadă. Dar lumea se obişnuise. Lua totul ca atare. O compătimea pe Madam Popescu şi pe copii.

     Asta până la un moment dat când, lui Nea Andruţă,  nora sa, Tovarășa, i-a interzis să mai iasă din curtea domeniului, iar din ordinul nu ştiu cui, cârciuma a fost desfiinţată. Să nu mai poată face de râs Conducerea Suprioară.

     De altfel domnul Popescu ne-a părăsit destul de repede, adică primul dintre ei. Nu se ştie de ce. Nu apucase pensia. N-a mai venit. A rămas pe undeva prin ţară, C.F.R.-ul l-a adus acasă, i s-au făcut cele cuvenite. Familia le-a făcut şi pe cele

creştineşti.

     Eu nu am participat la înmormântare, eram în primii ani de serviciu, la Mereni.

     Domnul Popescu fusese un om de treabă. Nu deranjase pe nimeni. Trăia el, cu serviciul și cu meteahna lui. Și cum se spunea mai în glumă, mai în serios, i se potrivea de minune expresia de justificare a oricărui băutor:

    –Ce, beau banii tăi? Beau banii mei!

Şi câtă filozofie stătea în spatele acestor cuvinte! Un adevăr care demonstra întronarea definitivă a libertății. Fiecare era liber să facă ce voia la cârciuma vieţii lui, într-un stat democratic.

     Numai pe ai săi, care nu-i înţelegeau harul beţiei, ca o evadare într-o altă lume, nu-i putea lămuri. De fapt el își bea numai banii obținuți în plus, nu leafa, pe care o aducea integral acasă. Altfel n-ar fi scăpat din gura Doamnei Popescu:

    -Îmi aduce acasă banii întregi, ca să-mi cresc copiii?

     -Îi aduce!

Era mulţumită. Puţinul îi era de ajuns, ca de altfel  nouă tuturor. Nu speram la mai mult. Nu aveam dreptul.

     Iar timpul trecuse, astfel că, în momentrul naşterii Loredanei, în apartamentul de două camere de la demisol nu mai locuiau decât Madam Popescu împreună cu Sandu. Ea încă tânjea după fata ei care plecase la casa soţului. Nu era mulţumită de băiatul cu care se măritase, un fost coleg de şcoală. Dar deja aveau o fetiţă, aşa că totul trebuia lăsat să curgă aşa cum fusese aranjat. Oful ei era că băiatul n-avea facultate, iar Geta da.

     Ambiţii şi regrete de mamă care se mândrea cu fata ei.

     Pentru Nora fusese de mare ajutor. Pe atunci nu se acordau decât două luni concediu plătit pentru creşterea copilului. Cât de curând trebuia să reînceapă serviciul.

   -Cine urma să rămână cu fetiţa când noi doi eram la muncă?

Ar fi existat soluţia să fie înscrisă la creşă, unde ar fi rămas

întreaga săptămână, fiind preluată sâmbătă după amiază şi readusă luni dimineaţă. Nora nici nu voia să audă:

   -De aceea am adus-o pe lume? Să o chinui prin creşe, unde va face toate bolile?

Nu se putea bizui pe mama sa, care era deja în vârstă, cu fel de fel de suferinţe. Pe ai mei nici atât. Tata putea doar să supravegheze eventual o altă femeie, care ar fi fost angajată pentru creşterea fetiţei. Numai atât.

     Se apropia termenul începerii serviciului. Nicio soluţie nu se întrevedea.  Ne-a salvat Madam Popescu, care, înţelegându-i disperarea s-a oferit:

   – Pot să mă ocup eu de fetiţă până veţi găsi pe cineva. Oferta ei venise ca o pronie cerească. Puteam câştiga un timp. Cât de puţin.

     Între timp am putut organiza acasă botezul fetiţei.

     Am invitat şi au venit patruzeci de persoane. Adulţi şi copii. Rude şi prieteni. Părintele Oncescu de la biserica Dorobanţi a oficiat  evenimentul. Întâi la biserică, apoi acasă. A fost o adevărată  sărbătoare. Încă era proaspătă amintirea tragediei care lovise Bucureştiul. Ca de altfel întreaga ţară:

    -Cum vă explicaţi părinte această năpraznică pedeapsă pe care a trebuit să o suporte poporul ăsta amărât? am îndrăznit, stând alături de sfinţia sa la masă.

M-a privit adânc, cu înţelepciunea celor optzeci de ani ai săi şi mi-a răspuns:

    -Pentru că merităm. Toţi ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Nu ne aducem aminte de El decât la încercări grele ca cea de acum.

    -E un răspuns de teolog  părinte, eu vă întreb ca om. Dacă pe un tâlhar ce face o groază de blestemăţii în viaţă, dar care în apropierea morţii se pocăieşte, Dumnezeu îl primeşte în rai, unde este dreptatea Divină?

    -Nu este aşa, fiecare va plăti pentru greşelile făcute. Acest

 postulat trebuie înterpretat aşa: găsindu-l pe Dumnezeu, celui

cu multe păcate îi va fi mult mai uşor să şi le ispăşească, să treacă prin furcile pedepsei, curăţindu-se. În rai apoi nu poate intra decât curăţit de păcate prin ispăşire.

    -Vreţi să spuneţi că Divinitatea ne-a trimis acest cutremur, ca formă de ispăşirea păcatelor de până acum, aşa cum acum două mii de ani şi-a trimis fiul să ni le ia, să moară pe cruce pentru fărădelegile noastre? Înseamnă că acum suntem toţi curăţiţi şi putem intra în rai? Deci va urma o catastrofă şi mai mare, care ne va ucide pe toţi, o catastrofă a curaţilor?

    -N-am spus asta, nu ştiu care va fi vrerea Domnului. Eu spun că ceeace a fost n-a fost numai o simplă întâmplare. A fost un rău necesar. Pentru o zi, două, oamenii au devenit mai buni, mai solidari. Li s-a arătat un exemplu de cum trebuie să trăiască şi înafara calamităţilor, în viaţa de zi cu zi.

     I-am dat pe loc dreptate. Dar pentru o simplă demon-straţie, prea mare a fost sacrificiul. Noi scăpaserăm. Numai eu păstrasem încă cicatricea loviturii primite în noaptea aceea la blocul din Lizeanu.

   – Ştiţi, părinte care este cea mai frumoasă parte a Liturghiei,

după părerea mea?

    -Care?

    -Cea în care preotul, indiferent  dacă este prelat simplu, sau patriarh, iese din altar şi, în faţa mulţimilor, înclinându-se, rosteşte:

    -Iertaţi-mă fraţilor!

Este un exemplu tipic de smerenie, care lipsește multora.

    -Şi aţi vrea ca Dumnezeu să-şi ceară acum iertare? Intui preotul răspunsul.

    -În situaţia aceasta cred că da. Aici a fost mâna diavolului, nesupravegheat îndeajuns, am spus. Este o părere a mea. O susţin, chiar dacă seamănă cu o hulire adusă Celui De Sus.

    -Eşti prea sigur pe teoria dumitale doctore, ca să ţi-o pot schimba. Ai o viziune prea scientistă asupra credinţei.

 Credinţa nu este ştiinţă, este metafizică. Nu trebuie să-ţi

explici totul. Nu poţi tu vedea acolo unde a privit Dumnezeu, nici înţelege tot ce a dorit Acesta.

     Apoi părintele Oncescu a trebuit să plece. Mi-a părut sincer rău că s-a întrerupt discuţia aceasta. Mi-a promis că ne vom revedea cât de curând.

     Mi-am exprimat dorinţa să mă primească la el împreună cu prietenul meu Gicu Marin, o enciclopedie teologică, după părerea mea, şi care avea propria sa teorie asupra genezei.

În tinereţe urmase Seminarul Teologic.

   – Da, dar fără erezii. A zâmbit, luându-şi rămas bun de la toată lumea, binecuvântând în continuare masa.

      Fetiţa dormea în camera părinţilor, departe de vacarmul petrecerii. Madam Popescu, Nora, mama Norei,  fiecare, pe rând, stăteau cu ea. La masă venise şi mama, urcată într-un fotoliu cu roţi. Aşa cum o vedeam acum, era mama mea cea de demult, dinaintea bolii care o ţintuise la pat pentru tot restul vieţii.  Dumnezeul ei nu-i făcuse dreptate. O pedepsise pentru păcate imaginare. Pe care nu le avea.

    Apoi repede, ca şi cum pământul acesta n-ar fi avut timp de  pierdut, am intrat şi în anul 1978. Cu toate ale noastre. Cu raiul şi cu iadul. Nici n-aveam vreme să facem deosebirea dintre ele, ca într-un amestec al simțurilor. 

    Toţi locuiam într-o ţară ciudată, unde ne ţineam zilele atârnate ca rufele pe sârma vremii. Să le mai primenim, să se curețe de rele, de întâmplări nedorite.   

     Din când în când ne petreceam timpul îngropând în uitare leşurile unor idei perimate, care ne împotmoleau visarea. Ce frumos era priveghiul lor! Câtă trăncăneală dâmboviţeană! Câtă băşcălie omenească! Ne auzeam pulsul  bătând ritmul în dansul orelor trecătoare.  Nimeni nu putea să uite calvarul zilelor trăite cu un an înainte. La fiecare înfiorare

 a străzii ne tremura sufletul:

   – Vine iar?

Toţi trăiam angoasa revenirii acvilei negre. Pe care eu o

cunoşteam  de atâta vreme. Pe a mea. De un timp făcuserăm amândoi un fel de pace. O pace instabilă, care se putea nărui oricând.

     Şi ca să uit de toate acestea inspiram mirosul exotic al  primăverii care se apropia. Uneori îmi lăsam pleoapa să-şi odihnească clipirile, închizându-mi ochii, strângându-i, ca să strivesc imaginile amintirii vederilor urâte. Sau priveam zâmbetul Loredanei, ca al unei corole de trandafir îmbobocit, aşteptând să aud  în timpane cântecul brizei de mai. În curând avea să împlinească un an.

      Iar apoi, după scurt timp s-a petrecut imposibilul. Inimagi-

nabilul. Așa, ca să nu se termine lanțul nenorocirilor

    -Cum?

Ajunsesem spre seară acasă.  Nora  venise deja.  Se  auzeau la demisol urletele de durere ale Doamnei Popescu. La noi în cameră Nora plângea deasupra Loredanei, schimbând-o. Am auzit-o pe ea cu mânuţele întinse către ochii mamei:

   – Acâli mama!

    -Auzisem bine? Vorbea? Mi se păruse?

Probabil era prima dată când zărise lacrimi în ochii mamei.

Murise Sandu. O cruce de bărbat.

   – Doamne, cum poţi fi atât de nedrept! Ce-ai avut cu familia aceasta? L-ai luat întâi pe cel mare, la o vârstă la care nu trebuia nimeni să moară, acum l-ai luat pe acesta, care de abia intrase în viaţă. Unde este dreptatea Ta, Dumnezeule? Dar mila?

    -Ce ai cu această casă?

Nora vedea mai departe. Aici  muriseră deja doi oameni, mama zăcea ţintuită în pat, prima mea soţie îşi luase zborul, dar pătimea cumplit pentru nesăbuinţa sa, suportasem de curând urgia unui cutremur care ne marcase pe toţi.

   Se întâmplase ceva cumplit.Sandu, tânăr maistru electrician,

 murise stupid la locul de muncă, întocmai ca un începător. Am aflat ulterior că efectua o operaţie de întreţinere la o instalaţie în fabrică. Nu se asigurase îndeajuns. Se urcase pe o scară, la o oarecare înălţime, se produsese un scurtcircuit care îl aruncase de acolo de sus, la pământ. Nu era însă o înălţime deosebită care să-i determine moartea. Cauza principală a morţii a fost asfixierea, nefiind nimeni în preajmă care să-i ofere primul ajutor.  Sau  cum s-ar spune în limbaj popular: şi-a înghiţit limba. Instantaneu mi-a zburat gândul la blestematul destin:

    -Cine are nevoie şi de cine ? Suntem atât de neajutoraţi şi de singuri.

     N-avem cuvinte. Cât univers al durerii încape în zborul timpului? Câtă evoluţie biologică s-a concentrat în poveştile strigătoare la cer ale întâmplării acesteia atât de neînţelese? Auzeam ca venind din afara mea acea larmă fiziologică a neuronilor traversând deșertul de neînțeles al priceperii sensului. Pentru sprijinul frunţii nu-mi mai găseam nicio logică. Nici nu mai aveam mâini pentru gesturi. Le foloseam parcă la plutirea pe aer a trupului meu în continuă clătinare.

     Dar nu mai puteam rămâne aşa, contaminat cu boala întrebărilor fără răspuns. Am îmbrăţişat-o pe Nora, am culcat copilul şi am coborât la demisol unde ardeau de plâns mai multe voci.

   – Ce puteam spune? Nu se puteau găsi cuvinte de mângâiere nici măcar pentru noi înşine. Dar pentru Doamna Popescu, Geta, şi alți apropiaţi pe care nu-i cunoșteam.  

      Pe Sandu nu-l vor aduce acasă. Aşa se spunea. Organizaseră cei de la fabrică cele cuvenite. El fusese ales secretar de partid al organizaţiei. Deocamdată se efectua cercetarea. Murise în timpul serviciului, cu implicaţii nedorite asupra conducerii. Anchete, necazuri.

    Dar ce-o interesa pe Doamna Popescu, sau pe Geta acestea?

Îşi pierduseră fiul şi fratele. Asta conta. Doreau să-i facă o

înmormântare creştinească, nu una de partid.

     În final Sandu a fost adus acasă, i-au făcut o frumoasă

slujbă la biserică, unde a venit tot cartierul, a fost înmor-mântat în cimitirul Reînvierea din spatele străzii Lizeanu.

     Doamna Popescu s-a mutat o perioadă la Geta, care nu voia să o lase să stea singură. După câţiva ani a revenit din nou la demisolul casei noastre,  unde a şi murit.  Atunci am  văzut-o destul de des, ieşea în grădina din spatele clădirii, adesea o găseam singură, cu gândurile ei, cu ochii îmbătrâniţi de lacrimi şi pieptul scobit de oftat. N-am mai văzut-o niciodată zâmbind, nici măcar atunci când stătea cu Loredana pe care o crescuse ca o mama-moaşă de mică.

      Pentru că încercările dure, durerile mari, nu au trecut, nici

 viitor. Au numai suferințe.

     Pentru noi situaţia devenise foarte grea.

Prin plecarea Doamnei Popescu, rămăseserăm din nou fără sprijin în creşterea copilului. Nu împlinise un an jumătate când s-a petrecut tragedia morţii lui Sandu.

     După căutări, prin cunoştinţe, salariaţi de-ai noştri, am găsit în sfârşit o femeie în comuna Pipera. Locuia acolo la cineva, având grijă de copil. Avea referinţe bune. În tinereţe lucrase la gospodăria colectivă din Izbiceni, unde se născuse.

     Ne-am şi repezit în Pipera să o cunoaştem. Era o arătare de om. O stârpitură. O femeie amărâtă care suferise din naștere, de nanism hipofizar, o afecţiune a glandei hipofize, o lipsă a hormonului de creştere. O boală congenitală. Avea şi rahitism dobândit în copilărie, datorat în special malnutriţiei.

    -Nu vă uitaţi cum arată, vă garantez că nu veţi avea probleme cu ea. Este şi pricepută, şi foarte conştiincioasă. Iubeşte copiii. Mama la  care lucrase până atunci o prezenta în culori favorabile.

   – De ce n-o mai ţineţi la dumneavoastră? Am întrebat logic.

   – Fata noastră va începe să meargă la şcoală de la anul, apoi

avem motivele noastre, care n-au legătură cu Ioana.E o femeie amărâtă, cu puţine pretenţii.  Dumneavoastră aveţi nevoie de dânsa,la fel ca şi dumneaei de dumneavoastră. Logica aceasta era perfectă.

    Totul părea corect, dar chiar aşa? Mă gândeam că fetiţa noastră va avea în permanenţă înaintea ochilor chipul acesta hâd, pe care soarta îl pocise prin boală, prin mizeria în care trăise, prin vârstă. Era un chip prin care, privindu-l, mintea te trimitea direct la comparaţia cu baba cloanţa în miniatură. Doar o mătură îi mai trebuia.

     Până şi glasul îi era cel care, la teatrul de păpuşi îl auzi schimonosindu-se când vrei să o auzi pe zgripţuroaică.

     Am privit-o pe Nora. Pe faţa ei citeam milă, compătimire faţă de acest suflet bun, ascuns într-un trup schilod. Nu era vina ei, ci tragedia acestei fiinţe. Mi-a spus:

    -Hai să încercăm, măcar o perioadă. N-avem de ales. Am aşteptat destul. E cinstită? A întrebat-o pe gazdă.

    -N-ați întâlnit un om mai onest. Puteți lăsa banii la vedere, nu se atinge de ei.

      Nu-mi puteam defini amestecul de sentimente care mă încercau privind oroarea aceea umană: milă, silă, dezgust, dispreț, disperare pentru situația în care ajunsesem. N-o puteam intui. Era o femeie prea simplă, total analfabetă, căreia noi, doi doctori, eram obligați să ne încredințăm copilul.

     Se spune că aprecierea noțiunii de frumos sau urât se face încă din fragedă pruncie, fiind determinată de ceeace vede copilul în clipele de început ale vieții. Majoritatea, cum este și normal, după chipul mamei. Se constatase că băieții își aleg ulterior soții dintre fetele care aduc oarecum cu mamele lor.

    -Oare nu-și va forma copilul idealul de frumusețe după chipul acesta pocit?

      Femeia n-avea nicio vină. Îmbătrânise trecând prin viață, mai mult târându-se, lucrase la G.A.C., peste numai câțiva ani ar fi împlinit vârsta de pensionare, dar n-avea niciun înscris prin care să  dovedească drepturile sale. Nu știuse să le ceară, nu se ocupase nimeni de ea.

     Avusese în tinerețe pe unul, cu care trăise o perioadă, un cocoșat, pocit ca și ea. Își găsise petecul. Avea pentru el amintiri amestecate, unele de duioșie, altele de mânie, când își amintea cum venea acasă beat și o bătea din te miri ce pricină. Dar i se și umpleau ochii de o lumină jucăușă, când povestea cum seara, la culcare, se lipea de cocoașa lui. Și îi era așa de bine și de cald!

    -Înduioșător!

Erau suflete şi ei. Suflete chinuite, fără noroc. Viața își cerea drepturile în aceste trupuri schilodite. Dreptul său principal: dreptul la dragoste!

     Omul său murise devreme, de băutură, de mizerie. De rău ce era câteodată. Îl pedepsise Dumnezeu, spunea ea. Ea nu îi purta niciun resentiment. Îl mai blestema citeodată că o părăsise înainte de vreme. Ca și cum fugise cu alta. Cu tot cu coasa ei.

     Am adus-o acasă. I-am suit în mașină cele câteva înfă-șurări de țoale, nu haine, erau un fel de alcătuiri textile, de altfel curate, care purtau numele de rochițe, bluzițe, fustițe, pe care și le alinta ca pe o îmbrăcăminte pentru păpuși. I-am amenajat o cămăruță de patru metri patrați, sus la mansardă, un pat mic de copil, ca pentru ea, o măsuță, o sobă pentru lemne, un dulăpior. Era fericită.

     Acolo sus avea universul ei, unde se putea odihni când eram noi acasă și ieșea din serviciu. Nu avusese niciodată nimic. Acum avea camera ei.

     Era mândră de realizările ei în viață. Nu la G.A.C., ci  la casele oamenilor, unde apucase să crească șase rânduri de copii. Ca pe copiii ei, cu toată dragostea și priceperea. Nu știa literele, nici măcar ceasul.

     Nora îi marca biberoanele cu semne făcute direct pe sticlă, indicând cantitățile pe care copilul trebuia să le consume la anumite ore. Pentru cunoașterea timpului avea reperele ei: sirena de la șantierul de lângă Sala Floreasca, ieșirea copiilor

 de la școală, radioul, care dădea orele exacte.

     La început am fost foarte rezervați. Atenți la ce făcea. Doar

tatăl meu, în bunătatea lui cristică i-a oferit încă de la început toată încrederea. O privea ca pe un om urgisit care avea dreptul să trăiască. Avea dreptul la o familie.

   -Lăsați, că stau eu cu ochii pe ea!

Cu vremea s-a adaptat noului loc. Ajunsese să cunoască toate

cotloanele casei, scotocise, când nu eram noi acasă și copilul

dormea, dulapurile, șifonierele, printre cărțile bibliotecii.

    -Da câte mai ai, Doamnă, și eu n-am nimic!

Când am auzit-o, amândoi ne-am uitat unul la altul.

    Era invidie în tonul său, era admirație? Poate și una și cealaltă. Noua orânduire îi băgase și ei în cap că toți oamenii trebuie să fie egali. Ca în fața lui Dumnezeu. Constatase că nu era adevărat. Nu numai ca bunuri, ci și ca dotare genetică. Ea fusese pedepsită, știa aceasta, dar lua lucrurile ca atare. Nu pismuia pe nimeni pentru că  nu fusese hărăzită nici măcar cu un trup normal. Așa era ea. Se obișnuise cu aceasta. Dar cu inegalitatea averii, nu.

    -De ce unii să aibă de toate, și casă, și haine, și mâncare după pofta inimii și ea nu?

     Probabil că, stând singură noaptea, acolo sus, în cămăruța de la mansardă, unde era mai aproape de Dumnezeu, avea tot timpul să se gândescă la acestea.

    -Ce faci Nană, acolo sus când nu dormi?

Am întrebat-o după un timp, realmente curios. Mi-a răspuns prompt, neavând nevoie să gândească:

    -Dar câte n-am de făcut? Focul, curățenie, mai cos câte o bluziță care s-a rupt, îmi pun în ordine lucrurile, mă uit pe fereastră la stradă, sau în grădină. Se vede așa frumos de acolo de sus!   Mă rog la Dumnzeu să fie fetița sănătoasă, și câte și mai mai câte.

   -Adică ești năpădită de treburi, i-am replicat ușor ironic.

Avea desigur universul ei. Mai aproape de aștri decât noi, și

 fizic și la figurat.

    -Cum aveți curaj să lăsați copilul pe mâna ăsteia?

 Se întrebau majoritatea prietenilor. Mai în glumă, mai  în serios, instituisem taxă  de cinci  lei  la intrare, tuturor celor care voiau să o vadă pe Nana. Prietenii  se conformau amuzați.

     În scurt timp ajunsese un fel de membru al familiei. Se integrase total. Știa tot ce trebuia, chiar și în plus. Ea ne aducea veștile noi din cartier, le afla de la diverse mame care plimbau cărucioarele în parc. Pe unele le înțelegea bine, ni le transmitea când veneam seara de la serviciu, pe altele le distorsiona, așa cum le înțelegea ea. Într-o seară ne-a anunțat că venise războiul și că ajunsese pe la Chitila.

    -Cum Nană, vine cu trenul? Am întrebat amuzat.

    -Nu știu cu ce-o veni maică, dar zice lumea că e foarte aproape.

Ce-o fi fost în capul acela al ei numai ea știa.

    -Ce știi dumneata Nană, despre război?

    -Știu destule și eu, chiar dacă n-am carte. E cum ar fi o  coborâre a iadului printre oameni, mai rău decât a fost cutremurul acesta, care a venit, a ars ca o flacără, și a trecut. Războiul nu trece cu una cu două, se agață ca boala de om sănătos. Cum s-a agățat de mine când eram mică. Așa mi-a spus mama. Că din cauza războiului sunt așa. Și pentru că n-am avut ce mânca. Războiul a tras după el și seceta. Mama îmi spunea că trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu că trăiesc. Alţii au murit.

    -Așa e Nană.

N-avea rost să continui. Voiam să o atrag amuzat într-un domeniu în care m-aș fi putut amuza de totala ei necunoaștere. Ar fi fost dureros. Am abandonat subiectul.

     În orice domeniu avea viziunea ei, propria explicație.

 Niciodată n-am auzit-o spunând că nu știe. O harababură de

 informații cărora mintea sa le dăduse o anumită ordine. Un amestec interesant al  realului  cu fantasticul, al unei istorii populare cu credința și cu tradițiile. Ale basmelor cu întâmplările. Cred că astfel, în tot necazul ei, viața sa era totuși colorată.

     Așa și era ea. Superbă în urâțenia ei. Adică în unicitatea ei.

Avea propriile expresii, unele chiar amuzante, luate din limbajul lor de la Izbiceni, un sat din sud, de pe Olt, destul de aproape de vărsarea acestuia în Dunăre. Fetiței îi spunea Roledana, nu-i putea în ruptul capului pronunța numele corect.

     Era un limbaj amestecat, de țăran plecat din sat și trăit în mahalalele Bucureștiului. Își alcătuise propriul fel de a vorbi, inimitabil. Ne-am ocupat de ea, am dus-o la doctor, pentru a ne încredința că e sănătoasă, i-am făcut toate analizele, i-am pus dinții, în scurt timp, după ce i-am testat calitățile i-am făcut carte de muncă, să aibă și ea ceva de la stat după o viață de muncă, cu tot ce implica aceasta, adică un efort financiar mai mare pentru familia noastră.

     A rămas la noi până a împlinit Loredana opt ani, a mai crescut apoi pe la alții încă doi copii. Auzisem că deja primea pensie.

     Într-o zi, după mai mulți ani, m-am întâlnit cu ea pe lângă Piața Romană. Stătea într-un colț, ca o măgâldeață, dosită lângă o coloană, în calea trecătorilor, cu o broboadă neagră trasă pe cap, ca să-i ascundă identitatea. Ținea o mână întinsă, care ieșea ca o coadă de mătură direct din trupul ei. Baba Cloanţa cerşind.

   – Nană, ce cauți dumneata aici?

A ridicat ochii, mici, afundați în miezul capului, în care am recunoscut o sclipire de bucurie:

   – Domnu Dan!

   – Dar ce faci, cerșești?

Eram vizibil contrariat.

   – Dar nu ți-e rușine să ne faci de râs?

Mi-a povestit că stă într-o cameră de bloc cu o prietenă, tot

femeie bătrână ca și ea, dar care n-avea niciun venit, că nu pot

 trăi amândouă numai din pensia ei, ea nu mai putea munci, și

atunci s-a hotărât să cerșească.

    -Eu nu fac nimănui niciun rău!

Avea dreptate.

    -Dar știi domnu” Dan, eu cheltuiesc numai mărunțișul, hârtiile le duc la C.E.C. Acum am ceva bănuți strânși acolo, că nu se știe ce vremuri vor mai veni.

    -Cât îți iese din cerșit? Am întrebat vizibil curios.

    -Nu muncesc decât două ore. Vin pe la ora asta. După mine în locul acesta vine altcineva. Ne împăcăm între noi. Îmi iese mai mult decât puteam câștiga într-o zi, când lucram la dumneavoastră sau  la alţii.

     N-am mai zis nimic. Principiile mele de viață nu se potriveau cu practica filozofică a realității ei. Dar și aceasta era viață. Era un alt mod de a o trăi

     După numai câțiva ani am participat la slujba ei de înmormântare. Adică de incinerare. Se ivise un nepot care îi luase urna, urma să o ducă în cimitirul Izbicenilor. Cu tot cu banii ei adunați într-o viață. Pe care cine știe dacă și în care cârciumă urma să îi  înmormânteze.

     Dar atunci, în anul acela, când de abia venise la noi, într-o zi am fost nevoiți să lăsăm copilul timp de o săptămână pe mâna ei. Eram solicitați să participăm la o ședință de analiză a activității Centralei Avicole, la Iași.

     Sistemul consfătuirilor periodice, organizate mereu la alte întreprinderi din țară, sub forma unor schimburi de experiență, fusese instituit de către ministrul Bucur Șchiopu încă de la începuturile aviculturii industriale în România.

     Am încercat să obținem măcar pentru Nora o derogare, dar

 n-am reușit nimic. Era obligatorie participarea, ordin de sus.

     Am lăsat fetița în grija Nanei, dar supravegheată de mama Norei, pe care am adus-o la noi, cum s-a putut. Noaptea am luat trenul, pentru a ajunge dimineața la  întrunire. Era trenul pe care îl cunoșteam. Pentru că timp de trei ani, din 1961 până în 1964, până când m-am transferat în București, am urmat facultatea la Iași. Pe vremea aceea trenul era plin de tineri, care plecau ca și mine din București, pentru începerea anului universitar.

     Acum era plin de oameni de toate vârstele, fiecare cu treburile lui. Tren de noapte, tăcut, obosit. Călătoria a durat tot șapte ore ca și în urmă cu cincisprezece ani. Acum diferită era numai locomotiva. Mai puțin impresionantă decât cea cu aburi

     Mergeam prin noapte, ascultând sunetul roților printre respirațiile uneori șuerătoare ale locomotivei. N-aveam timp să mai cred în realul de dincolo de ferestre. Noaptea timpul trece greu, se încurcă în numărarea secundelor, și trebuie mereu să o ia de la capăt.  Stăteam treaz, singur în miezul meu obosit și tăcut, de parcă îmi învățam pulsul să-şi asculte bătăile inimii.

     Nora adormise, copleșită de preocupări. Pentru că în vremurile acelea nu aveam dreptul să trăim așa cum am fi vrut, trebuia, ca de obicei, să ne prindem  în vâltoarea trăirii. O horă continuă peste prăpastia vremii.

    De fapt, toți duceam cu noi un fel de oboseală a mersului care-şi caută paşii, ca și cum veneam  dinspre ceva şi ne îndreptam  spre altceva. Acel ceva, promis, o iluzie transpa-rentă, continuu lovită de  biciul dorinței.

    Și din când în când locomotiva fluiera sinistru în preeria nopții, ca un chiuit sălbatec al unor piei roșii care în curând aveau să ne atace cu sulițele și săgețile răsăritului.

     Meditam asupra ceea ce abia se vedea dincolo de ferestre, mi se părea că traversăm fantasme, din când în când câte o localitate scufundată în somn.

     Știam că nu ce vedeam reprezintă realul, cum nu adevărul contează, ci ceea ce percepi  a fi adevărat.

     Astfel am traversat acea noapte. Dimineața am ajuns  în

gara Iașiului. Nu mai era forfota de altădată. Nu închisesem un ochi. Nora prinsese câteva ore amețite.

     Ne-a primit directorul tehnic al întreprinderii, doctorul Gheorghiu, care îmi fusese coleg în primii trei ani, la Iași.  Îmbrățișări, bucuruia revederii.

     Pe Nora o cunoștea bine de la Laboratorul de Patologie Aviară unde lucra ea, și unde șef de laborator era doctorul Ovidiu Sicoie, fost coleg cu noi.

     L-am rugat ca, înainte de a merge la întreprindere, să dăm o raită prin dealul Copoului, unde îmi petrecusem primii mei trei ani  de facultate. Puteam spune că mai totul rămăsese neschimbat. Cu excepția tramvaielor. Tramvaiul acela roșu, cu o singură cabină, în care te puteai urca din mers dispăruse. Fusese exotic, ca însuși trecutul, ca intrarea (sau ieșirea) mea în sau din adevărata adolescență. Aveam pe atunci șaptesprezece ani.

    -Ce vârstă frumoasă!

Reușisem primul. La cele șapte probe de examen luasem zece. Nu știu cum. Probabil, îngerul protector al dreptății coborâse o clipă pe pământ în dreptul meu. Sau frunzele cu ciripitul păsărilor din biblioteca parcului Herăstrău unde mă pregăteam pentru facultate. Cine mai ştie?

     Fugisem la Iași de frica dosarului meu păcătos, a originii nesănătoase. Eram fiu de intelectual, iar această  pătură socială era pe atunci considerată cloacă a societății. Locurile la facultate erau distribuite astfel: 75 de procente pentru fii de muncitori și țărani, 25 de procente pentru cei cu origine nesănătoasă. Pentru locurile repartizate celor stigmatizați, concurența era acerbă. Locuri puține, candidați mulți. Băieții care nu intrau la facultate erau luați pentru doi ani în armată, la trupă. La revenire, încercarea de a concura era iluzorie. Un an trebuia să înveți pentru a recupera ceeace ai pierdut. Din 1962 această discriminare a încetat.

     Între timp se formase noua intelectualitate, educată în

spiritul cerințelor orânduirii socialiste.

     Așa erau vremurile.

Am revăzut parcul Copou, teiul lui Eminescu, care acum era sprijinit ca un bătrân infirm, apoi parcul Expoziției, unde numai băncile se schimbaseră.

Apoi căminele studențești, facultatea cea nouă.

     Cu cât mă apropiam mai mult de locul unde petrecusem  primii trei ani, îmi părea că aerul începea să miroase a formol, așteptam să apară colegii mei, în halate albe, ca pentru a-i îmbrățișa. Dar n-am sărutat pe frunte decât aerul dimineții, care se apropiase prea mult de obrajii mei, încercând să mă adulmece ca pe un nou venit. Prin parcurile acelea, Al Expoziției, Copou, mă plimbam adesea cu Marina.

     Am aflat de la director despre câțiva colegi, mulți dintre ei plecați care încotro, după șansă și nevoi. Ca noi toți. Unora le surâsese viitorul, erau acum șefi de lucrări, alții directori la diverse unități.

    -Dar Tasia? L-am întrebat.

    -E măritată demult, are doi copii, lucrează la un laborator în Iași.

     Mi-am amintit de fetița aceea înaltă, subțire ca o trestie, dintr-un sat de pe lângă Huși, care mă pândea de fiecare dată când intram în amfiteatru. O simțeam mereu în preajma mea, așa cum era, timidă, cu sfiala unei tinere plecate dintr-un sat din inima Moldovei, încercând să ridice ochii la un tânăr bucureștean. Cred că în ochii ei, și nu numai, aveam o aură de privilegiat, un înger aterizat temporar între ei, probabil cu vreo aripă ruptă. Și care, după vindecare și-ar fi luat zborul acolo sus, în cerul capitalei, de unde venise.

     Și poate, aș fi putut-o lua și pe ea în zborul meu.

N-a fost să fie. Nu pentru că fata nu mi-ar fi plăcut, ci pentru că nu se împlinise sorocul visurilor ei.

     Iar în viaţa mea era deja Marina, pe care o aşteptam să vină în acea toamnă din anul doi în Iaşi. Cu ea fusesem coleg de liceu. Fetiţa aceea drăgălaşă, minionă, exotică, cu un păr negru, buclat natural. Ca şi cum un strămoş de demult ar fi fost afro. Poate aşa şi era, originea familiei se pierdea în negura evului mediu, într-o colaterală de origine grecească.

     Dinspre tată se trăgea dintr-o familie elenă ce se numea

Frangolea. Se spunea că ar fi existat şi un paşă. De Ianina. Avea un pedigree începând de la o mie cinci sute. Era constituit pe baza unor acte, de către unul din membrii familiei. În acest arbore se interfera și Samson Bodnărescu, prieten cu Eminescu.

    -Dar cine ne mai cunoaşte exact originile, în acest creuzet genetic de la gurile Dunării, pe unde au trecut aproape toţi? Atâtea neamuri!

     Şi într-adevăr, în toamnă a venit în Iaşi, la biologie.

Urmând să fim nedespărţiţi doisprezece ani, până când cineva

 a hotărât că nu mai trebuia să fim făcuţi unul pentru celălalt.

     Apoi timpul acoperise aproape totul. Vindecase  rănile. Dar păstrase nostalgia tinereţii, ca pe o lacrimă neştearsă încă pe obrazul vremii.

     Am ajuns apoi la întreprindere. Mai aveam câteva ore până

 la începerea ședinței. Veniseră puțini. Ne-am retras în biroul colegului meu, unde erau încă două persoane. 

    Gheorghiu ne-a făcut cunoștință. N-am păstrat, ca de obicei,

 numele lor. Era un defect al meu, de a nu reține numele și figurile. Un handicap de care sufeream și pe care căutam din răsputeri să-l remediez. Nu prea puteam. Am căutat apoi să-i identific din conversație.

    Nora s-a repezit până la centrala telefonică a unității, pentru

a afla vești de acasă. Gheorghiu a plecat să-și primească în continuare oaspeții.

     Lăsat singur, am rămas să ascult conversația celor doi. Mi-am dat imediat seama că discutau ceva despre inteligenţa umană:

    -Se ştie că nu dimensiunile encefalului determină nivelul inteligenţei, neandertalii aveau un volum superior omului modern. Şi nici numărul neuronilor, ci cu totul alţi factori, ca distanţa dintre neuroni şi în special viteza cu care este transmis influxul nervos.

     Erau vorbele celui mai adult, care, se pare, era chiar cadru universitar.

Apoi a continuat: dar şi aceasta este în funcţie de grosimea tecii de mielină, care este direct proporţională cu aceasta. Adică, eşti cu atât mai inteligent cu cât informaţia se transmite mai rapid.

    -Cu alte cuvinte, cu cât îţi cade fisa mai repede.

    -Cam aşa ceva.

Am tras imediat concluzia că unul din ei era probabil medic sau biolog,  celălalt un interesat de subiect.

Prietenii  colegului meu erau din Iaşi. Moldoveni puri după accentul specific.

    -Caracteristic speciei umane este numărul enorm de sinapse neuronale, ceeace ar putea explica nivelul inteligenţei noastre.

    -Am văzut o cioară care m-a uimit cu modul ei practic de a putea consuma conţinutul unei nuci: lua nuca în cioc, zbura la câţiva metri înălţime şi îi dădea drumul de sus. Trântită de asfaltul trotuarului din parcul unde se petrecea spectacolul, nuca se spărgea. Apoi, prudent, cioroiul se apropia de hrană şi o consuma. Am rămas uimit, spuse al doilea. Aceasta nu e dovadă de inteligenţă?

    -Se admite acum că, în afara omului, dintre vertebrate, mamiferele, incluzând cetaceele, şi chiar păsările sunt cele mai dotate. Iar dintre păsări, în ordine ar fi corvidele, adică ciorile, papagalii şi bufniţele. Ele ar ocupa primele locuri. Dar şi celelalte specii posedă asemenea aptitudini. Criteriile de admitere al  nivelului de inteligenţă ar include trei factori esenţiali: confecţionarea uneltelor, limbajul, şi în final cultura.

    -Am auzit că şi alte specii iau din natură diferite obiecte

 pe care le utilizează ca unelte. De exemplu un fir de pai pe care-l introduc într-un orificiu pentru a extrage de acolo hrana.

    -Nu se ştie ce declic s-a petrecut în urmă cu patru-cinci milioane de ani când prima femelă de Australopitecus a

 suferit cromozomial o mutaţie în sensul evoluţiei spre Homo Sapiens. Sau acum şapte milioane la prima femelă de maimuţă antropoidă. Ce a determinat aceasta? Hazardul, alte forţe necunoscute?  Un complex de factori externi? Nu se ştie. Mersul biped, o condiţie a evoluţiei a fost determinat de schimbarea climei şi dispariţia pădurilor din zonele ecuatorială şi tropicală. Apoi totul a decurs ca o evoluţie genetică O mutaţie a atras-o pe cealaltă. Au fost şi mutaţii fără evoluţie.

    -Drumuri închise, completă celălalt.

    -Da, drumuri care n-au dus nicăieri. Iar în evoluția noastră au fost destule. Apoi conttinuă:

    -Se acceptă că limbajul a putut fi posibil datorită scăderii masei şi a tonusului muşchilor masticatori, odată cu modificarea stilului de hrană. Apoi şi problema cu osul hioid. Odată limbajul apărut, s-a putut comunica între indivizi experienţa căpătată. Iar prin creşterea longevităţii s-au putut transmite cunoştinţe căpătate de-a lungul a trei generaţii. De aici până la apariţia culturii nu este decât un pas. Evoluţia s-a petrecut în milioane de ani. Noi, Homo Sapiens, în forma actuală n-am apărut decât acum ceva mai mult de o sută de mii de ani. Cifră care reprezintă foarte puţin la scară biologică.

     Câteva secunde mi-a fugit gândul la fălcile maiorului Argeşanu, la muşchii săi maseteri foarte dezvoltaţi. Poate de aceea vorbea cu maxilarele încleştate, vorbele îi ieşeau chinuite, scrâşnite, ca după o masticaţie îndelungată. Dovadă a primitivismului său. Un Australopitec în viaţă.

   -Acum, în cadrul speciei noastre pot exista mutaţii, adică indivizi care ar putea constitui embrionul altei specii?

   -Sunt convins că da, natura îşi continuă evoluţia.

   -Unde sunt?

   -Printre noi. Nu suntem tocmai egali. Nici ca aptitudini, inteligenţă, forţă, abilităţi. Avem acelaşi număr de perechi de cromozomi, dar genele nu sunt integral identice. Altfel n-ar apărea bolile cromozomiale. O mamă care trăieşte printre noi poate suferi o mutaţie în genele sale pe care, cine ştie, natura o preia, ca o adaptare la noile condiţii. Apoi alţi factori, în timp o consolidează, devine un caracter dominant, se transmite ereditar.

     La specia noastră, individul nu este făcut să trăiască de unul singur, noi avem spirit gregar, iubim libertatea, dar în cadrul comunităţii. Singurătatea naşte monştri. Secretul bunei convieţuiri stă în dimensiunea comunităţii. În cele medii ne simţim cel mai bine. Cele mari ne copleşesc cu dimensiunea lor, cu aglomeraţia.

În comunităţile mici ne plictisim, există riscul apariţiei consangvinităţii, care ar duce la degenerare. Sunt exemple multiple.

    -Dacă noi toţi chiar existăm într-o iluzie a realităţii? Sau nu

 suntem decât exprimarea mentală a unei energii? Se ştie, că dacă am comprima universul, ar încăpea într-o dimensiune de mărimea unui pumn. Dacă ar dispărea spaţiile dintre nucleul atomului şi electroni, interveni celălalt.

    -Asta ar fi metafizică. Mă depăşeşte. Adică n-am fi decât o părere?

     Stăteam să ascult replicile celor doi, neîndrăznind să intervin.  Eram de acord cu argumentele, într-o problemă în care  eram destul de acasă. În facultate învăţasem destule la genetică și ameliorare. De fapt însăşi crearea de rase la animale nu este decât accelerarea evoluţiei naturale într-o anumită direcţie stabilită de ameliorator.

     Ştiam că la păsările specializate pentru carne, progresul genetic anual este de douăzeci şi şapte de grame. Adică în zece ani, inivizii aceleiaşi specii, Gallus domestica, devin mai grei la aceeaşi vârstă, cu aproape trei sute de grame. Aşa se explică posibilitatea de a se micşora vârsta de sacrificare sub două luni, odată cu creşterea greutăţii carcasei.

   Între timp a apărut și Nora. Vorbise cu mama sa. Acasă totul

era în ordine, doar mama avea ceva probleme cu  deglutiția,

după cum îi spusese tata.

     Apoi s-au adunat și ceilalți colegi. Se apropia ora de începere a lucrărilor ședinței.

     Întrunirea aceasta, la un asemenea nivel, sub pretextul unei ședințe curente de analiză periodică a rezultatelor, era și prilejul de sărbătorire a unui eveniment de recunoaștera a strădaniilor sale. Ședința inițială trebuia să se desfășoare la sediul întreprinderii într-o sală amenajată special.

     Și în sfârșit, întrunirea a început. Cu invitați speciali la prezidiu. Fie reprezentanți de la cel mai înalt nivel din puterea locală, începând cu tovarășul Prim, sau delegați de la centru, personalități pe care le cunoșteam. Sau nu. Sala, plină cu toți directorii de avicole din țară, și alții, specialiștii Centralei.

     Cum toate asemenea întruniri semănau una cu cealaltă, mintea mea  începea să o ia razna, activându-și sistemele sale de protecție. În momentele acelea mă refugiam în amintirile mele, filozofam cu mine însumi, îmi veneau în minte       gânduri ciudate, învălmășite halandala. Căutam  pacea. Erau pronunțate acolo cuvinte pe care nu le auzeam, pentru că știam pe dinafară repertoriul. Priveam pe fereastră căutând un viitor nevăzut, imaginându-mi-l într-un  tablou previzibil, legat de viața mea alături de cei de acasă.

     Mă întrebam aiurea: cum aş putea descrie filozofia somnului, a viselor sale? Cât talent mi-ar trebui să descriu în cuvinte muzele de la întemeierea talentului? Voiam să aflu secretul înţelegerii acelui spirit al materiei către care îmi trimiteam  înţelepţii retinei, pentru a vedea ce nu se poate nici măcar zări.

     Gândeam toate acestea numai aşa, pentru a mă scufunda

într-o liniște care mă proteja de toate cele pe care eram obligat  să le aud. Și pe care le știam de când lumea

     Pentru că, după ridicarea în slăvi a conducerii de partid și

de stat, personal a Tovarășului și Tovarășei, pentru sprijinul

 nemijlocit pe care îl acordau bunului mers al societății pentru creșterea continuă a nivelului de trai al oamenilor muncii, după ce se aduceau mulțumiri conducerii locale, tovarășului prim secretar, se trecea la o analiză mai concretă a situației, adică la acele stupide hotărâri cărora trebuiau să le facă față: atât de discutatei crize de furaje.

    Cea care era cauza tuturor neînplinirilor, și care nu avea rezolvare, poate numai parțială, pentru că, din elaborare, concepția dezvoltării uniforme a aviculturii în  toate județele  țării, fusese greșită. Știam toți aceasta.

    Indicațiile Conducerii Superioare prevedea dezvoltarea multilaterală și uniformă a economiei naționale. Asta însemna ca și în domeniul avicol, să fie construite unități de profil în toate zonele. Chiar și în cele neagricole, ca cele din Transilvania, unde nu exista un bazin cerealier corespunzător. Iar asta presupunea transportul unor cantități uriașe de cereale din sud către aceste regiuni. Ar fi fost mult mai simplu să fie transportat la consumatorul final produsul finit. Dar aceasta nu era luată în calcul.

     Astfel, din start, erau unele unități privilegiate, cele care se situau geografic aproape de sursele de materii prime, și altele năpăstuite, care încasau toate acuzele.

     Iar matematic, dacă s-ar fi tras un arc de cerc cu centrul în portul Constanţa, pe unde intrau în ţară din occident supernucleele și premixurile, care ar fi cuprins și grânarul țării, adică Bărăganul, iar circumferința în interiorul țării, la trei sute de kilometri distanță, s-ar fi constatat că toate unitățile din interiorul acestui segment erau privilegiate. Cele dinafara lui sufereau cumplit.

     Și toate acestea se petreceau în epoca de aur, când

socialismul învinsese definitiv la orașe și sate, de ai fi zis că pe meleagurile câmpiei Maicii Domnului, în gura aceasta de  rai, ar fi curs lapte și miere.

     Toți cunoșteam acestea, toate ședințele noastre, care se

derulau după același tipic, erau un fel de pierdere de vreme. Cauza unor nerealizări trebuia rezolvată în altă parte.  Acolo niciunul dintre noi nu aveam acces.Sus, la organele superioare de decizie, care din păcate aveau o privire eronată despre ce însemna avicultura modernă. Și erau impenetrabile la sugestiile specialiștilor.

     Ajunsese virală în epocă, un an mai târziu, indicația lui  Ion Dincă, înalt demnitar al statului, supranumit, nu întâmplător, pentru duritatea sa Ion Te-leagă, (umbla cu pistolul şi cătuşele în buzunar)care, efectuând o vizită de control la o unitate, și văzând în hală zburând niște muște, i-a indicat pe loc directorului sursa de proteină, care se pierdea.

     Urma să se organizeze prinderea muștelor și introducerea lor în hrana efectivelor. La replica timidă a directorului, a reacționat dur:

    -Tovarășe, la mă-ta acasă păsările în curte nu alergau după muște?

    -Da, tovarășe vice-prim-ministru, mama avea zece păsări, aici sunt trei sute de mii.

    -Ei, și? adună muște pentru trei sute de mii!

Răspunsul a venit prompt:

    -Am înțeles tovarășe vice-prim-ministru.

Un răspuns în contradictoriu al directorului, ar fi atras în cel mai bun caz distrugerea sa ca specialist și cadru de partid, riscând să înfunde pușcăria pentru cine știe ce incriminări inventate.      

     Era perioada când întreaga nomenclatură se simțea datoare, prin exemplul Tovarășului, să se implice în rezolvarea lipsurilor de tot felul, dând indicații prețioase în probleme de tehnologie, după cum îi ducea mintea lor neinstruită și

analfabetă.

    -Și unde credeau ei că erau cei mai pricepuți? La politică, fotbal și agricultură.

     Se elaborase ideea cultivării pe lângă halele avicole a salatei şi a ridichilor. Plante cu creştere rapidă. Era o altă indicație care a făcut vâlvă în epocă.

     Astfel, în spațiile de teren dintre hale, urma să fie semănate culturile de ridichii și salate, acoperite în timpul iernii cu prelate din plastic, ca niște solarii. S-a efectuat experimentul. Hala de păsări, prin ventilatoare, evacua aerul mai cald din interior, în aceste noi spații cultivate. Urma să se obțină întreg anul recolte proaspete. După câteva zile, plantele care au fost răsădite experimental au murit.

     Le ucisese toxicitatea noxelor eliminate, și mai ales praful

 foarte fin rezultat din descuamarea penajului, care le astupase stomatele. Cu alte cuvinte plantele răsădite se sufocaseră.

     Din nou bani cheltuiți de pomană, acuzații inutile, pe principiul că celălalt este vinovat. Nu fusese consultat niciun specialist.

     Aceasta era epoca marilor realizări.

Iar, pentru a-și scăpa pielea, pentru preîntâmpinarea unor eșecuri, fiecare la nivelul său, avea libertatea de a informa. De a face referate. De a clămpăni în gol. La Partid, la securitate, la forurile superioare. Altfel ar fi putut exista riscul de a fi catalogați ca dușmani ai poporului, suportând consecințele penale, sau în cel mai fericit caz ca incompetenți.

     Mai ales pentru că segmentul avicol era singurul care în acea perioadă asigura aşa cum putea, necesarul de hrană proteică a populației, în special al celei urbane. Celelalte specii de animale, crescute industrial în majoritate întregeau exportul. Pentru susținerea efortului valutar.

    La asemenea consfătuiri participau conducerile întreprinde-rilor, potentații nomenclaturii, ce aveau legătură cu  specificul lucrărilor, și  noi, cei câțiva specialiști, aleși pe sprânceană, ca recompensă pentru sacrificiul adăugat zilnic edificării  pe această cale construcției socialismului.  Noi, specialiștii, educați să înmulțim, neprecupețind niciun efort talanții stăpânilor

     Pe la ora cinci, la sfârșitul lucrărilor, eram invitați, și bine înțeles conduși într-un loc izolat, unde continuau discuțiile într-un mod mai plăcut. Departe de ochii curioșilor, a clămpănitorilor, a prostimii, care stătea ore întregi la coadă pentru un carton de ouă sau o pungă de pui, (denumiţi în băşcălie fraţii Petreuş) câte doi la un kilogram.

     Astfel, la finalul consfătuirii era organizată masa tovărășească, cu participarea unor cântăreți din partea locului.  Cu tot dichisul, pentru a nu se uita evenimentul.      

     Chiar și la această petrecere, aveam oportuniștii noștri, pe care îi cunoșteam toți. Ei făceau ce făceau și ajungeau în prejma șefilor, căutând să se facă remarcați cu ce puteau da din ei, bancuri snoave, cântece de pahar, scheciuri, și câte și mai câte. Un coleg de la Avicola Arad fusese decretat de către toți inventatorul șprițului științific ideal: adică la o anumită concentrație alcoolică și aciditate a vinului, se stabilea necesarul de apă minerală.   Apa trebuia să aibă iceberguri, în sensul că trebuia să fie parțial înghețată.   Urma să fie turnată de la mare înălțime peste vinul din pahar, cu care ocazie avea loc o reacție, cu pretenția că între apă și vin se realiza o combinație specifică, nu un simplu amestec. Trebuia băut imediat, pentru ca magia bobițelor de gaz care-ți explodau în obraz să nu se irosească.

     Avusese suficient timp și materie primă să descopere toate acestea, soția sa fiind directoarea întreprinderii Vinalcool  Arad.

     Am plecat spre casă abia în dimineața aceea, după numai câteva ore de somn. După încă șapte ore am ajuns în Gara de Nord. La intrarea în casă, Nora s-a repezit la patul fetiței. Pe mine m-a preluat tata, cu o față tristă, cu obrajii căzuți ca după mai multe nopți nedormite:

   – Cred că mama se duce, a exclamat cu glasul stins.  

   – Cum adică, se duce?

   – Cred că ne părăsește.

De când ați plecat voi n-a mai mâncat și băut nimic. Cred că nu mai poate înghiți.

   – N-ai chemat salvarea?

   – Cum să nu, și pe doctoral Lăzărescu.

   – Și?

   Toți au spus că i s-a apropiat sfârșitul, că s-a produs prin extinderea procesului paralizia mușchilor care coordonează deglutiția.

   – Atât de repede? Dintr-o dată?

Gândul mi-a zburat la discuția avută cu atâția ani înainte, când se prefigura spectrul odios al paraliziei totale. La întrebarea mea, dacă va putea suporta viața de infirmă, îmi răspunsese fără să stea pe gânduri:

   – Nu voi mânca și nu voi mai bea apă.

   – Dar vei putea? Am întrebat-o atunci

Țin minte că nu-mi răspunsese. Sunt convins că această discuție a rămas numai între noi doi. Ca între mamă și fiu. N-a vrut să ia această măsură cu mine acasă.

     A așteptat prilejul, care a venit prin plecarea noastră. Cum era mai bine. Prezența mea şi a Norei i-ar fi putut periclita proiectul. Reușise.

     Tata, mai puțin priceput în biologie, total în afara principiilor de bază ale medicinii, fusese ușor de înșelat. Când îi dădea apă, o lăsa să-i curgă pe lângă comisuri, în afară. Degeaba săracul de el se ruga de ea să înghită.

     Apoi, după primele zile, în care i-a fost mai greu, n-a mai avut nevoie de apă. De hrană chiar de loc. Începuse să se instaleze deshidratarea, cu implicațiile sale.

     Eram sigur că fusese o acțiune voită, premeditată.

Vulturul ei negru îi dăduse putere, o îndemnase către aceasta. Acest necrofag care  se hrănise cu zilele sale, acum îi aștepta întregul său trup. Așa cum, cu doar câțiva ani înainte, acvila

 mea neagră își dorise leșul meu.

     Îi priveam ochii închiși, care nu doreau să asiste la  ceremonia întâlnirii cu fiul său, părea că mă vede prin pleoape, n-avea nevoie să le deschidă, mă putea lesne auzi prin toți porii epidermei. Pulsul îi bătea slab, așa cum bat clopotele înainte de a se opri. De aceea n-avea nevoie să mă vadă sau să mă audă, eu eram acolo, în ea. Sunt convins că știa dinainte discuția pe care o avusesem cu tata, era datoria existenței sale, atâta câtă mai era.

    Aveam certitudinea că trăiam asfinţitul ei, conform propriei dorințe, ca o  cădere a clarobscurului în întuneric, a vieții în veșnicie. Eram practic neputincios.

    -Cum să-i dai apă să bea dacă nu dorește? Dacă nu răspunde? Dacă nicio punte de legătură omenească nu mai exista?

     Am lăsat-o pe Nora să se ocupe de fetiță, să vorbească cu mama ei, care-i relatase în câteva minute tot ce se petrecuse într-o săptămână, și mai ales să se sature de trupul ei îmbrățișând-o până la contopire. Apoi, luând-o de-o parte, i-am spus ce i se întâmplase mamei.

A reacționat imediat:

   – Nu se poate, cum, dintr-odată? Nu-i lucru curat.

S-a dus imediat la mama în camera alăturată, a privit-o lung, i-a șoptit ceva la ureche, apoi, luând un biberon plin cu apă din cele ale Loredanei, a revenit, s-a așezat comod lângă patul ei, și, aidoma unui copil mic, i l-a introdus în gură. Într-o clipă mușchii obrazului s-au înviorat, și împreună cu buzele, au început să sugă lichidul vieții. Apoi, privindu-l pe tata l-a liniștit:

    -Ultimul reflex care dispare este cel al suptului. Este mai presus de voință. După părerea mea este numai deshidratată.

Cred că o vom putea salva.

     Pe tata l-au podidit lacrimile, a reușit să șoptească încet, cu glasul tremurând:

    -Mulțumesc frumos, Nora.

După un timp i-am zărit pleoapele mișcându-se, probabil era revenirea sufletului său înapoi în trup. Am știut atunci că vulturul acela negru care nu-i dăduse pace atâția ani trebuia să fi plecat din trupul ei. Vedeam prin  ferestrele închise primii fulgi de zăpadă ai anului aceluia.

     Și am fost sigur că zăresc în ei duhurile cele albe ale păsărilor moarte care,  îndreptându-se către o direcție numai de ele știută, înscriau cu aripile lor, câteva cuvinte de rămas bun în cartea de onoare a zborului.

     Plecau desigur într-o lume a îngerilor, despovărate de viața pe care o trăiseră aici, lângă noi, pe acest pământ al oamenilor. Aveau în sfârșit dreptul la o lume mult mai liberă, a plutirii pe propriile aripi. Acolo unde fusese pentru puțin timp și pasărea sufletului mamei mele.    

     Apoi s-au succedat zilele, lunile, anotimpurile. Un ceas al timpului care nu mai avea măsură. Trebuia cât mai repede să apropie depărtările vremii.

     Prin salvarea mamei, şi supravieţuirea ei încă şapte ani, am fost convins că asistasem la o clipă de deces a morţii.

                                   Capitolul IV                           

           Bursierul francez

      Pe lume sunt unii care se cred doctorii sufletului tău. Îţi urmăresc numărul răsuflărilor reci în condicile de prezenţă ale zilelor trăite. Îţi înregistrează pulsul în albumul bătăilor de inimă. Uneori încurcă sistolele cu diastolele, în speranţa lor de a trece mai repede de la una la alta, de la colţul de noapte la cel de zi.

     Şi sunt alţii care te aleargă pe coridoarele sângelui, sau te pun să faci anticameră la uşa capitonată cu roşu a cordului, numai aşa, pentru a obţine o simplă aprobare pentru o zi liberă de sentimente.

     Dar cei mulţi pretind să-i iubeşti necondiţionat. Ca pe tine însuţi.

     Astfel gândeam în ziua aceea în care se zvonise că voi avea o mare surpriză. Mi se şoptise  pe coridoarele ministerului. Plutea ca un zvon, ca o explozie dintr-o idee. De necrezut. Părea un hatâr al întâmplării.

     Ştiam că şi iluzia are partea ei de ferocitate. Îşi înfige colţii ascuţiţi în trupul încă nealcătuit al speranţei. Apoi, pentru suferință, ești anunțat că nu tu fuseseși cel ales. Ci altcineva, care are un dumnezeu mai terestru.

     Eu, după acele multe încercări, mă obişnuisem să-mi sărbătoresc zilnic, în intimitate, trecerea  liniștită a vremii. Fără evenimente neplăcute. Pentru că fiecare zi normală o puteam  considera o victorie a bucuriei. Învățasem să fac din indiferență

 o platoșă în fața  necazului.

    Dar  ziua aceea căzuse de undeva din plămădirile cerului. O

mană a promisiunilor respectate. Fusese miruită cu har de noroc.  Stătuse un timp acolo sus, aproape de dreapta judecată a hazardului.

     Căzuse apoi asupra mea o bogăţie a norocului, o comoară căreia deabia îi  puteam suporta strălucirea. Altfel cum mi-aş fi putut explica că tocmai mie, care avusesem cu doar câţiva ani înainte  acea neagră nenorocire din care scăpasem  ca printr-o  mare minune, fără nicio condamnare, să mi se ofere, ca un fel de premiu profesional, propunerea de plecare pentru şase luni în Franţa. După câștigarea prin concurs a unei burse oferite de guvernul francez.

    -De ce mie?

Eram obişnuit să caut explicaţii în zona tenebroasă a intereselor de tot felul, ale unora şi ale altora, de care depindea viaţa mea.

    -Trebuie să fie ceva necurat la mijloc, mi-am zis.

Pe vremea aceea, a ieşi în Occident, însemna ceva  nemaiauzit. Nici pe bani proprii, ca excursionist.

    -Darămite pe banii statului?

Și mai ales pentru oameni obişnuiţi, cum eram eu. Care aveam și câteva tinichele atârnate la dosarul de cadre.

    -Exclus!

Mi-am umplut timpul cu o mulţime de cugetări. Nu-mi găseam gesturile potrivite pentru a-mi ascunde bucuria, de parcă singur mă scosesem la tablă pentru a-mi demonstra că știu formulele curiozităţii, ale nerăbdării, ale tuturor sentimentelor noi.

     Gândeam că poate ar fi fost mai prudent dacă mi-aş fi căutat și un loc nou pentru a-mi ascunde modestia,  bunul simţ, și celelalte. Mai ales celelalte.

     N-aș fi vrut să mă îmbăt cu iluzii, atâta timp cât nu era nimic sigur. De la propunere până la realizare ar fi fost cale lungă.

     Trebuia să treci prin furcile caudine ale puterii, să te aprobe

 partidul, securitatea, miliţia,şi cine ştie ce alte organisme

despre care nici  nu auzisem. Trebuia să fii curat ca lacrima, să nu fi

fost mânjit de nicio suspiciune de cetăţean neloial orânduirii.

     Statul socialist nu arunca banii pe fereastră pentru instruirea la asemenea nivel a indivizilor dubioşi.

     Oare uitaseră evenimentele de acum şase ani? Nu fusesem încondeiat în nicio carte a integrităţii acolo sus, în zona de decizie?

     Nicicând n-am fost în stare să dau răspuns acestor întrebări.

Noi toţi ne obişnuiserăm să ne consumăm propria trăire, fiecare pe a lui, unii chiar și pe a altora, în cârciuma aceea ridicată pe  drumul dintre naștere și moarte, și pe care o numeam viaţă.

    Ziua era frumoasă. Mirosea a toamnă pârguită. Se jucau luminile în părul zilei aceleia coafându-i amiaza. Iar eu, deja începusem să visez, să-mi urmăresc  curgerea prin vene a unui sânge nou. Al viitorului.

     Şi eram foarte ocupat cu intersecția aceea a vieții, nu  putem împăca verdele semaforului de la răscrucea hazardului cu logica trăirii, mai avem de lămurit mersul pe sârmă printre necazuri, printre obstacolele oferite în dar aglomerării pașilor repezi.

     Ştiam că pe la noi, ca mai totdeauna, totul era interzis, în special plecarea în occident. Aici, în lagărul socialist, prin strădania coatelor mai câștigam libertatea de a primi din când în când culoarea verde. Pentru câte o plecare afară, prin jurul țării, la frații noștri din sistemul comunist. Sau în țară, în concedii, la mare sau la munte. Prin sindicat. Și aceasta făcea parte din pâinea noastră cea spre ființă.

    În urma accidentului aceluia nefericit nu fusesem pedepsit penal, dar plătisem cu vârf şi îndesat libertatea. Iar acum sosise zvonul acesta. Care nu-mi dădea pace.  Mă bucurasem de zile liniştite. Lăsasem toamna să-şi facă de cap, să-şi numere frunzele ca pe arginţi. Cu ele aveam de plătit traversarea frigului prin desişul iernii, ploile reci şi alte încercări. Aveam de aşteptat clipa în care voi fi anunţat. 

Nerăbdarea se pedepsește cu nopți albe.                                                                                                                                            

     Şi în sfârşit clipa aceea a sosit. Am fost invitat politicos, cu o ceremonie aparte, cu care nu eram obişnuit, un protocol ca pentru marile personalităţi, de parcă aveam de urcat treptele unui templu. Către Dumnezeu.

      Am fost primit de şefa de cabinet, o doamnă drăguţă pe care o cunoşteam în treacăt, doamna Virginia, nu prea înaltă, foarte vioaie, o brunetă de vreo 40 de ani, care făcea şi desfăcea totul în ministerul acela. Prin mâna ei trecuseră o sumedenie de miniştri. Ei veneau, plecau, ea rămânea. Era un întreg mister în această statornică prezenţă. Am fost introdus în spatele unei uși capitonate, în care am ciocănit respectuos, plin de evlavie, ca la ușa unui templu al Puterii. Zgomotul bătăilor mele s-au înfundat în moalele materialului  care îmbrăca lemnul. Un sunet timid, de enoriaș conștiincios, care venise să ia lumina înțelepciunii tovarășului ministru.

     Mă aştepta un individ masiv, înalt, în spatele a două lentile  cât două apusuri. Aproape că nu i-am putut vedea faţa. Doar după ce am traversat cei zece paşi de la uşă până în dreptul biroului său. În faţa căruia era o masă prelungă, câteva scaune, de o parte şi alta. Încăpeau acolo, pentru discuţii, şase persoane.

     În dreapta, o măsuţă rotundă, cu două fotolii invita la o discuţie intimă.

     S-a sculat, ridicându-se în zare cât era de lung, mi-a  întins o mână peste toate mobilele acelea, ca şi cum i-ar fi zburat aripa palmei din piscul trunchiului său înalt. A mormăit ceva, articulând cuvântul „venit”, dându-i puteri de substantiv, apoi m-a invitat într-unul din fotolii şi s-a aşezat coborând din înaltul funcţiei sale, alături, în celălalt fotoliu.

     Dacă ar fi intrat cineva pe uşă, cred că pe mine nu m-ar fi observat, atât eram de mic în comparaţe cu el. Avea aspectul unei divinități. Cea pe care o întâlnisem pe tronul de iacint descris în Apocalipsa Sfântului Ioan.

     Dar a deschis gura şi m-am dumirit că este o fiinţă umană, în

carne şi oase, îl mai văzusem pe la şedinţe, totdeauna era la prezidiu, impunea cu statura sa. Pe mine n-avea cum să mă cunoască. Aşa bănuiam eu.

     Dar mă înşelam, mi-a pronunţat corect numele, a făcut un scurt expozeu asupra activităţii mele, a amintit şi tărăşenia de acum şase ani.  A trecut peste ea ca peste un accident din care „toţi am avut de învăţat câte ceva”. Într-adevăr, curând după aceea  fusese modificată tehnologia, şi  s-a revenit la angajarea paznicilor de noapte ca la un rău necesar.

     Vorbea calm, oarecum absent, fără a pune accent pe importanţa ,,cadoului” care mi se dăruise: – Bursa de şase luni oferită unui specialist român de către guvernul francez-. Pentru un fel de cursuri de specializare, credea el, într-un domeniu strict, o tehnologie nouă pentru noi, trăitorii prin părţile acestea.

     Apoi a tăcut, mi-a întins din nou palma aceea zburătoare. Am înţeles că trebuie să ies. I-am mulţumit vădit emoţionat, n-a reacţionat în niciun fel, a îngânat ceva în care am desluşit numele de Virginia, s-a ascuns din nou după cele două apusuri, ca o coborâre în asfinţitul său.

     Când am ieşit, m-a preluat Doamna Virginia, m-a liniştit, spunându-mi că e timp destul, dar, că până la plecare va trebui să mă pregătesc, să dau în primul rând un examen de limbă la Consulatul francez, să citesc cam tot ce este scris în România în legătură cu subiectul, etc.

     Era o persoană aparent apropiată, dar aparenţa, ca mai întotdeauna, poate  fi înşelătoare. Foarte corectă, cu o minte brici. Avea familia ei, de care nimeni nu ştia când avea timp să se ocupe, stătea până târziu la serviciu, cel puţin atât cât stătea „şeful”. Pe care-l uita adesea Dumnezeu pe acolo.

     Dar aceasta nu era treaba mea. Nici a altora, care se fereau să bârfească. Aveam atîtea altele de făcut: să stabilesc cine mă va înlocui, să recitesc cele învăţate, să cunosc ce apăruse prin reviste şi cărţi, dar mai ales să-mi împrospătez franceza pe care

 o învățasem în copilărie, peste care trecuseră atâţia ani.

   O învăţasem cu o profesoară particulară care venea acasă, plătită de părinţi. La şcoală se învăţa rusa, doar în ultimii  ani se introduseseră şi limbile occidentale, la alegere, franceză, germană şi engleză. Eu alesesem germană, considerând că franceza o ştiam suficient. Aşa au fost timpurile!

     Dar, cea mai importantă părea obţinerea diferitelor „aprobări”. De la serviciul de cadre,  de la securitate, miliție,  inclusiv referințe de la vecinii din cartier, nemaivorbind de   valută, de care bineînţeles avea cine să se ocupe. Pașaportul trebuia să-l primesc cu maximum o zi îninte de plecare, dacă nu chiar în ziua accea, pentru a nu fi vreun pericol de deturnarea plecării spre alte direcţii.

     Reguli draconice, care făceau viaţa imposibilă. Trebuia să stai mereu în tensiune, să nu ai timp de gândire pentru a-ţi organiza viitorul. Pentru că viitorul avea cine să ţi-l organizeze. Tu, individul neînsemnat, ar fi trebuit să te ocupi de viaţa ta numai de astăzi pe mâine. În final să ţi se facă lehamite şi să te lipseşti de toate. N-aveai voie să ai asupra ta dolari, franci, mărci. Ar fi fost un act  echivalent cu deţinerea drogurilor. Poate şi mai rău.

     Pentru un dolar nedeclarat, făceai puşcărie, ca şi cum ai fi intrat în posesia ilegală a armelor.                                 

       În noaptea aceea simţisem ceva. Parcă asistasem la încetarea creşterii ierbii. I-am înțeles fuga în nemișcare. Se ferea de venirea iernii. Toamna îşi transformase zilele încă stacojii şi frumoase în nopţi reci şi umede.

      Umbla prin lume un fel de boală a frunzelor li se înăbușise respirația, de atâta cădere spre povârnişul iernii. În strădania vântului auzeam din nou cântând asurzitorul cor al îngălbenirii clorofilei.

   -Cât de înșelătoare și îndepărtate pot fi clipele fericite!

Un timp a  trebuit să-mi  țin răsuflarea nevorbită.   Adică nu

 aveam dreptul să  mă bucur. Și mai ales să nu se observe. Nu trebuia să împărtăşesc aceasta nimănui. Nu aveam aprobarea  să-mi  trăiesc  victoria  atâta  timp  cât  nu venise clipa plecării.

   -Și nici atunci!

    Să admir zâmbetul alb al aşteptării aveam voie. Discret, numai din când în când.

     Și în sfârșit, în dimineaţa aceea, am fost chemat la serviciul de securitate. M-a luat în primire o doamnă cu un nume ales, confecționat din metal nobil, adecvat sentimentelor mele de atunci: Tovarășa Argint.

     Aveam impresia că o cunosc de când lumea. Că mi-e dragă,  aveam ceva în comun. Ceva ce ne-a fost predestinat. Simțeam că de ea depindea în final plecarea. Cunoșteam mâna lungă a securității.

     Ea avea şi un glas plăcut, cizelat în munca aceasta de cadre,

 de formare a caracterelor noi. Era mult mai în vârstă, mă uitam

 la ea ca la o nouă  mamă primită în dar.

    Cum am intrat, am căutat să radiez bunătate, dragoste pentru tot ce mă înconjura, pentru mobile, ferestre, lumina care pătrundea cu zgârcenie înăuntru, vrafurile de dosare din bibliorafturi, pentru toate acestea. Aveam în mine suficientă empatie pentru tot ce voiam să văd.

     Probabil că, citind în ochii mei această stare fluidă, nici nu m-am aşezat bine şi mi-a expediat:

   – Pe cine ai dumneata atât de sus?

Privirea ei nu exprima nici curiozitate, nici altceva. Poate era o întrebare profesională.

Eu am luat-o ca pe una retorică şi am exclamat naiv:

    -Pe cine să am? Pe nimeni!

Era o afirmație pentru oameni ca mine, nu ca ea, unsă cu toate alifiile vieții și care era obişnuită să caute adevărul ca pe ac  în carul cu fân.

      Dintr-odată am simţit că nu face parte din tabăra mea, nu exprima ostilitate, dar nici apropiere, o indiferenţă cercetătoare.

      Apoi scoase dintr-un biblioraft un dosar, cred că al meu, îl  răsfoi, mormăi ceva cu buzele acelea roşii şi încă frumoase, îmi întinse câteva foi tipărite, un chestionar nesfârșit, precum şi alte înscrisuri, aruncându-mi:

     -Mergeţi vă rog în camera de alături, studiaţi-le, completaţi

 chestionarele şi semnaţi-le. Apoi veniţi la mine.

      Femeia îşi făcea treaba ei de organ al statului, vigilent cu persoanele care urmau să aibă legături cu exteriorul.  Sistemul era foarte prudent în păstrarea integrităţii cuceririlor revolu-ţionare Orice cetăţean pus în condiţiile unui contact cu exteriorul, cu lumea occidentală, putea deveni un potenţial duşman.

     Şi trebuiau evitate toate acestea.

Am trecut în încăperea alăturată, mi-am aruncat ochii asupra hârtiilor. În unele erau instrucţiuni de comportare la contactul cu străinii, adică ce ai voie să faci şi ce nu, ce ai voie să vorbeşti şi ce nu. Destul de precise, ca şi cum de ceea ce aş fi întreprins eu în străinătate, ar fi depins viitorul ţării. Erau prezentate cu mult profesionalism, încât nu se putea să nu dai dreptate tuturor celor indicate acolo.

     Dar erau şi nişte foi, nişte chestionare, care m-au înfiorat. Din câte am înţeles la prima citire, prin semnarea lor mă angajam să aduc servicii speciale ţării. Adică prin ceea ce vedeam, observam, auzeam în jurul meu de la alţi români, sau chiar de la străini, să raportez în scris  unor organisme pe care nu le cunoşteam, dar le intuiam.

     Ştiam că în final toţi a trebuit să ne adaptăm vremurilor noi. Aşa cum ne-am adaptat şi la poziţia bipedă.  Dar, unii mai abili, au păstrat reflexul revenirii, ori de câte ori era cazul, la vechea poziţie, patrupedă, mult mai comodă stabilităţii  trupului,  a  evitării  pericolului,  a  ascunderii  unul după altul, ca o turmă informă în care indivizii îşi pierd individualitatea.

     Aş fi dorit să fac parte de această dată din această categorie.

Să mă pot ascunde în anonimatul incognitoului meu. Dar n-a

 fost să fie.  Prin comportamentul meu, prin zelul pe care-l acordasem executării profesiunii, a respectării ordinelor şi dispoziţiilor, ajunsesem ,,cadru de nădejde al noii societăţi.” Fără să-mi doresc aşa ceva. Avusesem aspirații, dorințe, ambiții. Omenești. Pe acestea, pe teamă, și pe loialitate se sprijinea societatea

     Mi se deschisese o intrare spre altfel de viață.   

Fusesem numit. Era foarte mult și atâta. Începeam să devin stăpânul propriei trăiri. Mi se acorda încredere deplină. Trebuia să zbor. Să învăț a pluti pe propria mea înălțare.    

     Aşa speram!

     Ar fi trebuit să semnez şi foile acelea. Dar mi-a fost teamă. Auzisem despre mulți oameni care suferiseră ani buni de detenție pentru o simplă reclamație. Nu doream să devin delator  Mă înfiora chiar și numai ideea.

    -Dar acum ce puteam  face? Cui să mă adresez pentru un minim sfat?

Ştiam din copilărie, din familie, că atâtor oameni nevinovaţi le-au distrus vieţile astfel de personaje care, din obedienţă, din dorinţa de a accede către o altă viaţă, sau de frică au completat asemenea declaraţii. Şi le-au dat curs.

    -Nu, n-am să fac aşa ceva! Aparțineam  altei lumi.

Cunoscusem în copilărie frica. Pentru ce va aduce ziua de mâine. Aşteptasem din moment în moment să-l ridice pe tata. Se făceau prin anii 50 arestări fără nicio judecare. Le-am trăit. Tata stătea cu valiza pregătită de plecare în holul casei. În jur auzeam mereu spunându-se cuvintele:

   – L-au ridicat şi pe… Ca un blestem.

Era expresia sumară a unui sentiment de groază întreţinut în toată societatea cu bună ştiinţă de către organele securităţii.  Apăruse  interesul. Se născuseră  ura, invidia, frica.

     În final am citit, am completat tot ce trebuia, cu excepţia acestei solicitări şi după vreo oră,sau mai mult, ciocănind sfios,

 respectuos, la uşa doamnei Argint, am pătruns.    

     Stătea liniştită studiind nişte dosare. A ridicat ochii obosiţi de concentrare, şi albiţi de reflexul de oglindă a hârtiei şi exclamă:

    -Gata?

    -Gata.

    -Lăsaţi-le aici!

N-am ştiut ce să cred. Nici nu s-a uitat pe ele. Mă aşteptam să le analizeze, mă simţeam ca în faţa unui examen.

     Acolo scrisesem biografia mea, şi altele. Nu ştiam dacă am promovat sau nu.

    Probabil rezultatele se dădeau mai târziu, sau şi acesta era un

stil de lucru, experimentat în decenii,împrumutat de la sovietici, pentru a te ţine mereu încordat, cu nervii întinşi la maxim, într-o stare de continuă incertitududine.

     Mi-a comunicat că mă va mai chema. De aici trebuia să-mi ridic şi paşaportul. Nu era stabilită o anumită zi de plecare, în legătură cu aceasta nu se discutase nicăieri nimic. Totul plutea, ca o nebuloasă, o mare incertitudine                                          

     La Consulatul francez am aflat că nu eram  singurul propus pentru plecare ci, că guvernul francez a oferit României patru burse de studii, de vizitare, de înstruire pe specialităţi, la institutele de profil. Cele patru burse vizau patru domenii total diferite.

     Pentru profilul activităţii mele, era desigur una. Dar, pentru această bursă erau propuşi mai mulţi candidaţi. Din toată ţara. Abia atunci mi-am dat seama că de fapt era un concurs.

    Aceasta era cauza pentru care Doamna Argint n-a dat prea multă importanţă celor scrise de mine.

   -Poate nici nu va mai fi nevoie de ele își spusese probabil.

Eram  un simplu candidat. Proba eliminatorie a concursului se

putea derula aici, la consulat. Sau în altă parte, la securitate.

     Mi s-a stabilt data şi ora la care urma să mă prezint în faţa

 consulului. Mai aveam două săptămâni.

    -Suficient!

Îmi voi reaminti ce am învăţat în copilărie. Dar, pentru că la şcoală nu urmasem cursurile de limbă franceză, nu eram prea instruit la gramatică. Îmi era uşor să vorbesc, să scriu, pentru că asta făcusem cu madam Diamandi, o doamnă în vârstă, foarte distinsă, de familie bună, văduvă, care nu avea alt venit în afară de încasările din lecţiile oferite pe la familiile care, din toată sărăcia, se străduiau să ofere o educaţie aparte copiilor.

     Şi acum mai simt în nări mirosul parfumului său. Un parfum tare, pătrunzător. Probabil îl primea  de la vreo rudă din străinătate. De la ,,pachet”. Cred că era patchouli, un parfum puternic şi profund, cu note pământii, lemnoase şi de fum,

     Numai privind-o puteai citi în tot aspectul ei tragedia trăită de această categorie socială, de întreaga lor  generaţie mult încercată. O generaţie care s-a născut într-o ţară liniştită, şi-a trăit adolescenţa în iadul primului război, a avut apoi o scurtă tinereţe, mai calmă, aparent prosperă, în care li s-a dat voie să  spere, să viseze, să creadă. Apoi a venit urgia celui de al doilea război, şi-au pierdut soții, aidoma doamnei Diamandi, rudele, anii cei mai frumoşi.

     A urmat tăvălugul sovietic, aplicarea pe viu a unui experiment deja eşuat în ţara vecină. Dar şi condiţii pentru exprimarea acribiei fraţilor noştri români în aplicarea pe apropiaţii lor a ororilor regimului impus, obedienţa multora dintre noi, zelul excesiv de a fi răi.

    Doamna aceasta cu origini vechi avea  un arbore  genealogic de pe la anul 1500, era de origine greacă sau italiană, primise o educaţie deosebită, aşa cum îşi permiteau asemenea familii.   

     Era o femeie distinsă, încă se vedea că fusese frumoasă.  Rămăsese singură, nu avea copii, nu lucrase niciodată (aşa cum se obişnuia în familiile bogate), pentru că nu era nevoie.

      Aflasem ulterior de la tata că ea avusese în ascendenţă un înaintaş, negustor, care participase la mişcarea lui Alexandru Ipsilanti în Moldova. Cel care plecase cu  mişcarea Eteria din Odesa. Acțiune ce avusese la început  sprijinul ţarului Alexandru I. Bine înțeles, mişcarea a avut răsunet în special la populaţia de origine greacă de la noi, boiernaşi, negustori. Însuşi Mihai Şuţu, domnitorul de atunci al Moldovei, în mod cât se putea de secret  fusese atras de mişcare.

     Țarul însă avusese un rol dublu: pe de o parte dorea să sprijine mişcarea, ca pe o răzmeriţă care ar fi şubrezit puterea otomană, pe de alta, în calitate de suveran o dezavua. Mai ales că atunci situaţia Europei era complicată, se aprinsese deja o mişcare revoluţionară în Italia împotriva Austriei.

     Un real pericol care se putea extinde.

     Prin pierderea susţinerii ţarului, Ipsilanti, fost general în armata rusă şi aghiotant al suveranului, a dat înapoi.  Proclamaţia sa nu avusese niciun răsunet asupra populaţiei moldoveneşti. S-au raliat ei numai câteva mii de greci care, după ce au ucis nişte turci, s-au apucat de jefuit prin ţară.

     Unul din aceştia fusese şi strămoşul doamnei Diamandi, care

fusese ucis în final chiar de ai lui, în urma unor neînţelegeri. Ea îi crease o aură de revoluţionar împotriva turcilor, iar uciderea o punea pe seama unei trădări. Probabil adevărul era la mijloc.

     Ei, ca de altfel multor altora, comuniştii îi luaseră la naţionalizare totul, rămăsese săracă, muritoare de foame, fără niciun venit. Și trebuia acum, la peste 60 de ani (eu o vedeam foarte bătrână) să bată Bucureştiul, prin casele oamenilor cu copii, învăţându-i limbile străine.

     Cred că mie ea mi-a fost înger păzitor când am ajuns în faţa consulului. M-a vegheat de undeva, de acolo, de sus.

   -Odihnească-se în pace acolo pe unde este!

     A urmat o perioadă de pregătire contra cronometru.

     După 13 ani de la terminarea şcolii devenisem din nou elev.

 Mai urmasem în timp ceva cursuri postuniversitare, dar mai mult de formă, parte din ele cu caracter politic. Aşa cum cereau

 vremurile şi funcţia. De această dată era o treabă serioasă.

     Ar fi fost păcat să pierd bursa pentru numai două săptămâni de efort.                                             

    Când am pătruns în biroul consulului, acesta stătea plictisit într-un fotoliu. Răsturnat a lehamite. S-a redresat imediat, a luat o mină profesională de om cu ştaif, cu educaţie, amabil, m-a invitat în celălalt fotoliu, şi a început să vorbească în limba lui.

    Era  flecăreala  de început a  unei conversaţii  banale,  despre vreme, cum mă simt, şi altele din astea, ca un adevărat diplomat care îşi cunoştea meseria.

    Eu, în naivitatea mea, credeam că mă va invita într-o cameră alăturată, că îmi va da o temă pe care să o dezvolt, ca la şcoală, ca o lucrare scrisă.

   -Nici vorbă!

    Am sporovăit ba de una, ba de alta, discuţia ar fi durat probabil numai vreun  sfert de oră (ar fi fost suficient pntru a-şi da seama ce ştiu). Dar, nu ştiu prin ce minune- probabil prin prezenţa spiritului doamnei Diamandi,- a adus vorba despre literatura franceză. A intrat din fericire pentru mine pe un teren care-mi era cât de cât familiar.

      În adolescenţă citisem din biblioteca părinţilor ceva poezie franceză. Mie-mi plăcea, fratelui meu nu. Parţial o învăţasem pe de rost, mă fascina cu muzicalitatea ei, cu imaginile pe care mi le explica profesoara.

      Personal și eu cochetam cu metaforele de pe la zece ani.  Scrisesem chiar și versuri. Ulterior, de pe la șaisprezece ani le publicasem în reviste literare. Am început să vorbim despre  Baudelaire,  Verlaine, Rimbaud. Atât cât mă pricepeam atunci.

      I-am și recitat apoi din Baudelaire o strofă pe care mi-o aduceam aminte. Din -Les fleurs du mal – (Florile răului):

         Je veux bâtir pour toi, Madone, ma maîtresse,

Un autel souterrain au fond de ma détresse,

Et creuser dans le coin le plus noir de mon cœur,

Loin du désir mondain et du regard moqueur

     Îl cucerisem. Am stat la el în birou cel puţin o oră, nici nu  ştiu când a trecut timpul.

     Şi culmea, l-am auzit apoi recitând, încet, stricat româneşte, o strofă din Labiş, pe care, când se încurca îl mai ajutam să iasă din impas:

     În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş,

     Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri,

     Doar caprele de munte, nervoase, prin poiene-şi

     Urmează-n taină calea iernaticei iubiri.

Mă nimerise. Labiş era poetul meu preferat, pe care-l învăţasem pe dinafară. Nu la liceu, nu se învăța pe atunci asemenea poezie. Fusese perioada proletcultismului, cu A. Toma, Dan Deșliu, Veronica Porumbacu, Maria Banuș, și mulți alții.

     Eu făcusem rost în adolescență, pe la sfârșitul anilor cincizeci, sau începutul anilor șaizeci, de o carte a sa pe care, după tragica sa moarte, Gheorghe Tomozei se ocupase să apară. O intitulase Lupta cu inerţia. Nici vorbă să fie cuprinsă în programa de învăţământ a perioadei aceleia. Cred că nici profesoara mea de română nu ştia prea multe despre poezia sa.

     La plecare mi-a întins mâna, a strâns-o cu putere, mi-a urat succes. După privire şi zâmbetul său larg, am înţeles că reuşisem.

     Urmau bine înţeles rezultatele celorlalte obstacole pe care le aveam de trecut: minister, securitate, miliţie, paşapoarte, şi Dumnezeu mai ştie ce obstacole. În special cel de la securitate. Pentru că mulţi români, înainte de a pleca, se arătaseră loiali, câştigaseră acceptul tuturor, fuseseră oameni de partid, unii chiar și cu funcţii înalte. Toţi  „factorii de răspundere” puseseră rămăşag pentru ei. Dar, cum pășiseră dincolo, trecând graniţa în Austria, uitaseră să se mai întoarcă.

     Ba umbla şi o zicală, prin care, ba în glumă, ba mai serios, îi denumeau pe cei care reveneau acasă „înapoiaţii.“

      Acum mie nu-mi rămânea decât să aştept, cu speranţa pe care o dă totdeauna aşteptarea, simţeam că va fi bine, că nu se putea altcumva, că va veni şi rezultatul cel bun al strădaniilor mele de două săptămîni. Ba nu, al strădaniilor de o viaţă!    

      Făcusem tot ce mă pricepusem să fac, într-o lume în care legea influenţelor de tot felul funcţiona cum trebuia. Cred că era singura regulă pusă la punct și respectată de toată lumea în societatea aceea. Ca şi în cea de acum. 

    -Îți dau, îmi dai!

Sau cum, mai în glumă, mai în serios, era numită Legea lui Om:

    -Ești om cu mine, sunt om cu tine!  O fi fost peste tot aşa?

     Între timp, toamna târzie înstăpînise totul: oraşul, gândurile, trăirile, copacii, iarba, sufletele noastre, trupurile, care se chinuiau zilnic să străbată aceleași drumuri, precum limba unei pendule, făcând acceaşi mişcare de dus şi întors prin aceeaşi aglomeraţie: spre şi de la locurile de muncă. Până şi vântul toamnei se lepădase de frunze, în clipa când noi toţi de abia ne îndrăgostiserăm de galbenul lor muribund. Ne întâmpinau crengile despletite, cu părul de aer nevăzut şi îngheţat, un infinit al pierderii memoriei verzi. Gândeam că până la primăvară va urma o plictisitoare enumerare a zilelor. Mereu aceleaşi în ploaia mărunţită a cifrei, între unu şi  treizeci ale lunii, mereu de la capăt, ca o cădere cernută a vieţii. Înecarea faptelor în fluidul banalităţii.

     Iar eu, în perioada aceea îmi îmbrăcasem pelerina răbdării.  Îmi alunecau pe sub tălpi bălțile vremii.  Ploile mohorâte nu mai conteneau. Coboram treptele încet, dar sigur, spre acelaşi metrou al lunii decembrie. Una câte una.

     Oricum, zilele treceau,  cu răsuflarea greoaie şi şuierătoare a

vântului, cu  apneea dimineţilor încenuşate de lipsa soarelui. Ne     treceam vieţile cu treburile noastre, cu aşteptarea sărbătorilor, aşa cum erau ele. Dar aşteptam. Toţi aşteptam câte ceva.

    Pentru că cea mai importantă virtute a noastră  era aşteptarea.

La aşa ceva ne pricepem toţi. Eram doctori docenţi. Făcuserăm studiile cromozomiale de milenii, la şcoala geneticii. Era trăsătura noastră dominantă, se transmitea din generaţie în generaţie, fără a fi modificată de variabilitate în evoluţia şi definirea noastră:

     -Lasă că va trece şi asta! Doamne ajută!

Părinţii noştri, după război i-au aşteptat pe americani. Ani la rând. Cu această speranţă, de altfel alimentată de cine ştie ce forţe malefice din afară, unii au luptat şi murit degeaba. Mulţi, chinuindu-se prin munţi, păduri, locuind prin bordeie şi mâncând cine ştie ce.

     Noi, urmaşii lor, așteptam fiecare câte ceva. Ziua de mâine.

    -Va aduce ea ceva! N-aduce anul ce-aduce ceasul!

Și trăiam aşa cum credeam fiecare că e mai bine, adaptându-ne noilor condiţii.Trebuia să supravieţuim, să ne găsim bucuriile şi chiar fericirea în puţinul oferit.

     Dar nu chiar toţi. Unii au profitat din plin de noua situaţie. Au ştiut cum. Au avut însuşirile necesare.

     Iar mie, alături de Nora, de Loredana mică, şi de Cristina, care venea aproape în fiecare duminică pe la noi, şi care deja era măricică, avea nouă ani pe atunci, îmi curgeau zilele, una după cealaltă, ca picăturile dintr-un robinet stricat. Aşteptam noile veşti. Iar până atunci îmi trăiam viaţa obişnuită, cu bunele şi relele sale. Mă bucuram că fetele creşteau, că eram sănătoşi, că era pace şi armonie în sufletul nostru, Nu tânjeam după minuni

    -Fie ce-o fi!

     Nu mai auzisem mai nimic despre plecare. Aşa mergeau treburile acestea, într-un secret fără logică, parcă special aplicat pentru  a nu-ţi putea construi niciun plan, aproape să nu ai timp

 să-ţi faci nici măcar bagajele, nemaivorbind de vreun

 aranjament cu cei din afară. Dacă îi aveai.

     Era o formă calculată, premeditată, pentru a preîntâmpina orice fel de accident nedorit. Nici noi nu umplusem lumea cu vestea aceasta, pe principiul că ce face stânga nu trebuie să ştie dreapta, un principiu sănătos pentru vremuri tulburi.

     Aşteptam! Era tot ce puteam face. În programul acesta plecam singur, neînsoţit de nimeni, trebuia să mă descurc, mi se dădea biletul de avion Otopeni-Orly, acolo urma să mă aştepte cineva.

     Bine înţeles, habar n-aveam cine. Nici nu trebuia să ştiu. Bani de buzunar, pentru o cafea pe drum, o apă, o una alta, pentru primele necesităţi, nici vorbă. Pentru un franc găsit în buzunar riscai să faci puşcărie. În occident leii noştri erau nişte mâţe amărâte. N-aveau nicio valoare. Nu ţi-i schimba nimeni contra franci.

      Dar nu acestea erau primele preocupări. Erau familia, micile plăceri, bolile copiilor şi ale părinţilor, lipsurile de tot felul, alergarea continuă după procurarea alimentelor, care nu se găseau. De un timp începuse  o dură penurie alimentară, care va deveni endemică în următorul deceniu. Eram abia în 1978, decembrie.

     Treptat frigul se instalase definitiv. Anotimpul nu mai avea poezia iernilor din copilărie. Căutam împreună cu Nora să o facem pentru copiii noştri cât  mai plăcută, cu basme despre viitoarea cădere  a zăpezii, cu oameni de zăpadă imaginați.

     Apoi s-a petrecut minunea! Ninsese. Prima zăpadă a  iernii.     Peste oraş se aşternuse covorul cel alb. S-a zvârcolit de cu seară o vrajbă de viscol, ca un şarpe rece rănit cu securea viforniţei. Fulgii au învăţat zborul nesfârşit al căderilor repezi.

   – Doamne ce lacrimi galbene au plâns copacii !

     Li se adăpostise culoarea în stele, astfel încât şi ele au căpătat miros de frunze moarte. Cerul devenise o spinare de mare, fusese biciuit  cu valul viforniţei. Până şi noaptea aceea

 naufragiase în viscol.

     Aerul se închisese într-o peşteră de gheață. Într-un enorm plămân. Un plămân care-şi ţinea respiraţia. Iar noi, oamenii stăteam ascunși în țara sufletelor reci. Locuitori ai albei împărăţii dâmboviţene.

     Pe atunci săptămâna de lucru era lungă, adică şase zile din şapte, câteodată se lucra şi duminica, aşa, prin rotaţie, ne venea rândul cam la patru săptămâni, trebuia recuperată pierderea timpului.

    -A timpului cui?

Adică rămânerea în urmă.

    -În urma cui?

Toată viaţa ni s-a infiltrat ideea că noi, sau cei dinaintea noastră, nu au făcut ceea ce trebuia, adică au tras chiulul, că am rămas de căruţă, ultimii oameni de pe pământul acesta.

     Adică trebuia să fim altfel, altfel decât eram, să-i ajungem din urmă pe ceilalţi, ca într-o fugă continuă după o himeră, după noi înşine sau de noi înşine. Nu aveam dreptul să fim și liberi.

     Numai gerului i se dăduse liber pe străzi. Îl recunoşteam după bătăile nervoase-n poarta nărilor, după noroiul alb lăsat pe tălpile şterse de receptorii retinei. Vântul ne certa de parcă ar fi

 scăpat colţii câinilor din lanţul lătratului.

     Chiar şi absurdul imaginaţiei fusese scos la muncă, îl priveam stând zgribulit sub vesta unui gând zdrențuit. În adâncul trupurilor înfrigurate nu mai scârţâia nici o ieşire.

     Uneori ne îngheţa cugetul în paharul minţii şi nu mai reușeam să  bem liniștiți nici măcar aducerea  aminte a unor zile frumoase. Eram ca pendulul lui Foucault:

    -Serviciu-acasă. Serviciu-acasă  

Sărbătorile iernii 1978 / 79 au trecut aşa cum au venit. N-au adus nimic, pentru că nu aveau ce. Nici n-au luat cu ele nimic. Au dus pe apa sâmbetei zilele noastre, ca şi pe cele dinainte. Cât mai departe. Erau denumite ,,sărbătorile de iarnă”. Nici pomeneală de cea  a Crăciunului. Se dădea multă importanţă Revelionului, pentru a se estompa importanța celei religioase.

     Dar, pentru majoritatea dintre noi, nu trecerea dintre ani avea marea importanţă, ci Crăciunul, care se petrecea în familie.

      Între  Crăciun  şi  anul  nou,  la  serviciul Norei, în cadrul Laboratorului se organiza anual, pentru copiii salariaţilor, venirea lui Moş Gerilă. El era copia necreştină a lui Moş Crăciun. Nici vorbă de naşterea Domnului, de care nu se pomenea niciun cuvânt.

     Cu această ocazie să împărţeau daruri copiilor, care trebuiau să declame o poezie, să cânte ceva, să danseze, să povestească ce i-au învăţat părinţii, bunicii. La grădiniţă sau la şcoală.

     Pentru Loredana nu intra în discuţie niciun cadou. Nici-decum să exprime vreo poezioară. Era prea mică. Cristina însă, avea vârsta potrivită. O pregătiseră cu o poezie.

     Ea ochise la Moşu un pachet mare, ambalat frumos, după care îi sticleau ochii. Se ruga să devină al ei. Moşu împărţea cadouri, dar acela rămânea neatins. Era fascinată de şansa ei. Bănuia că trebuie să fie ceva deosebit, vreo păpuşă mare, o comoară de cadou.  În sfârşit a venit şi rândul ei. Cu emoţii în glas, neluându-şi ochii de la pachet, a spus pe nerăsuflate poezia, a intonat-o frumos, doar-doar îl va impresiona pe Moş să-i ofere ei cadoul cel mare.

     Şi minune, la terminarea poeziei, Moşul o ia în braţe, o sărută pe obraji şi îi oferă ei trofeul.

    -Mare e darul lui Dumnezeu!

Fremăta de nerăbdare, încerca să deschidă pachetul ambalat cu nădejde la magazin. Foi peste foi, ca o varză. Bine înţeles pentru protejarea comorii din interior.

    -Şi surpriză!

În pachet era un amărât de glob pământesc. Mare într-adevăr,

 dar glob pământesc. Ce să facă ea cu el? Poţi să te joci cu un

glob pământesc? Nu poţi! Nu e bun la nimic!

    -Mare dezamăgire! Pentru asta învățase ea poezia?

     Nora, cu simţul ei practic, cu intuiţia ei şi cu gândirea de mamă, cu instinctele ei premonitorii gândind în perspectivă, în epoca în care nu se găsea mai nimic, aflându-l la o librărie ca pe o raritate, s-a şi gândit la Cristina, care, peste vreo doi ani începea să înveţe la şcoală și  geografie.

    -Îi va fi necesar.

Şi bine înţeles că l-a luat. Pe atunci nu știa că globul acela va premedita viitorul Cristinei. Era un semn. Cum sunt toate. Pe unele le vedem, pe altele nu. Le înțelegem sau nu. Dacă am şti cum să le interpretăm, poate că ne-am descurca mai bine.

     Dar ce previziuni, ce premoniţii? În timpurile acelea trebuia

ca totul să fie secret. În special o plecare în străinătate, şi mai ales în occident!

      N-am aflat un timp nimic. Nu ştiam dacă voi pleca, în ce loc voi ajunge în Franţa, nici măcar pentru a-mi pregăti îmbrăcămintea. Nu se mai discuta nicăieri despre plecarea mea. Aproape îmi luasem gândul.

      Era iarnă. În nord, în zona Pariziană ca și la noi, ca de obicei, trebuia să fie frig. Umed și frig.

    -Dar dacă programul s-ar fi derulat undeva în sud, ar fi fost altceva: cald, o primăvară plăcută. Acolo, pe Coasta de Azur, știam că nu există zăpadă. Nu mi se spunea nimic. Secret total. Trebuia să fiu pregătit cu îmbrăcăminte pentru orice fel de vreme.

     În realitate nu eram prea preocupat de aceste amănunte atât timp cât nu ştiam dacă plec.

     Şi zilele treceau. Ştam că, dacă mă născusem aici, în locul acesta pe care unii l-au numit nu ştiu din care motiv ,,grădina raiului“, trebuia să stau mult timp la poarta de intrare. Sau de ieșire spre altă lume.

    Să mă  conducă timpul printre zilele bune şi zilele rele. Așa

cum știa el. Era ca într-o poveste.  O desfășurare a realităţii.

Trebuia am răbdare și să-i aflu sfârșitul numai așa, trăind de azi pe mâine. Şi astfel, ca oricare muritor, mi-am tras împreună cu Nora zilele ca pe vagoanele de tren. Aşteptam să-mi îndrepte vremea macazul, aşa cum se pricepe ea. Cum dorește ea..

     Aşteptam. Mereu așteptam. Mă împotmolisem în troienele propriilor paşi, ca un mers printre necazuri, pe un drum viscolit şi cu toată zăpada adunată în grabă înaintea mea. Pe care nici cu utilajele renunţării nu le-aș mai fi putut depăşi.

       Nu cerusem vieţii aproape nimic. Fusesem mulțumit cu ce-mi oferise.

    Apoi  iarna s-a despărțit definitiv de sărbătorile ei. Au trecut                  

şi cele de rit vechi, ale lipovenilor, basarabenilor.  Acum ni se arăta aşa cum era ea în realitate, după sentimentul de pustietate pe care ni-l sădea fiecăruia în adâncul fiinţei. Și pe care toţi îl cunoşteam. În fiecare an era la fel. Începând din 15 ianuarie până la 1 martie, o mizerie.

     Iar atunci, ca în fiecare an, cu răbdare, trebuia să treceam unul pe lângă celălalt, îmbulzindu-ne prin autobuze, tramvaie, în special pe la cozi, de unde trebuia să ,,facem rost”, dar mai ales ,,să prindem rând”  la acel ceva ,,care se dădea”.

     Apăruse din neant, dintr-o necesitate a trăirii, un nou limbaj, o încifrare a ideilor exprimate, pe care ne-o recunoşteam fără explicaţii logice sau filologice. Era vorbirea noastră cea nouă, cea de toate zilele, adaptată vremurilor, care exprima mai mult decât sensul cuvintelor.

      Exprima povestea acelei vieţi. Exprima o adevărată virtute „a te orienta”, „a te descurca” şi „a face rost”. Începuse deja criza pentru orice, dar mai ales criza  alimentară.  Cea care ne afecta pe toţi, indusă cu acordul tacit şi forţat,  aparent indiferent la început, al nostru, al tuturor.

    ,,Statul” importase în deceniul acela tehnologii noi, unele

 necesare, altele inutile, energofage, peste puterile noastre de

atunci, conform principiului mult trâmbiţat al construirii societăţii multilateral dezvoltate. Pentru multe nu exista materie primă, care urma să fie importată de peste mări şi ţări, cu preţul unor costuri uriaşe. Ni se dădea certitudinea că facem ceva important. Într-o lume saturată de produse, veneam şi noi să copiem ceva ce alţii depășiseră demult. Făcea parte din  raţiunea filozofică a sistemului. Să producem de toate. Să nu mai depindem de nimeni.

    -Independență totală, tovarăși!

     Cu toate că toţi ştiam, sau poate nu toţi, că firmele de origine nu-şi vor vinde niciodată tehnologia lor de ultimă generaţie. Pentru a se proteja de concurenţă.

     Și nu știu pentru ce noi am cumpărat licenţele lor, licenţe care îşi trăiseră viaţa economică. Ei deja aveau  în rezervă altele, noi, mult  mai performante.

      Într-o concurenţă internaţională corectă, n-am fi făcut faţă.

Știam asta! Dealtfel, aşa cum s-a văzut ulterior destul de repede, am fost  obligaţi ca, cel puţin în occident, şi nu numai, să ne vindem produsele în dumping, sub preţ, pentru a putea fi cumpărate. Reuşisem să deschidem pieţe noi, pentru produsele noastre, în orientul apropiat. Prin piaţa C.A.E.R., care funcţiona între ţările socialiste, livram conform înţelegerilor economice, în U.R.S.S., sau alte ţări apropiate nouă, în sistem Barter, sau Kliring, ca într-un fel de troc, adică: ,,îţi dau, îmi dai”.

     Livram către aceștia diverse produse, în special cele alimentare. Preluam gazele naturale, necesare industriei noastre energofage. Înfometându-ne.

     Era o economie numai aparent performantă. Iar pentru a se menţine echilibrul. Cei mai afectați erau ţăranii, organizaţi în sistem cooperatist: (optzeci la sută din suprafaţa agricolă a ţării, şi aproape cincizeci la sută din populaţie), care primeau mai nimic pentru munca prestată.

     Chiar şi aşa, în condiţii normale, din cinci în cinci ani ar fi

fost  necesară o nouă retehnologizare a economiei, pentru a ţine

 pasul cu progresul economic internaţional.

     Nici gând de aşa ceva.

Eram condamnaţi să rămânem în lumea a treia, printre ţările în curs de dezvoltare. Începuse stupida cursă a plăţii datoriilor, cu preţul sacrificării unei întregi generaţii, cu implicaţii majore pentru o lungă perioadă de timp.

     Pe atunci nu ştiam că o ţară fără datorii devine vulnerabilă şi neintresantă. La vremea aceea eram tineri, considerasem că greul cel mare  –epoca Dej- trecuse, că România îşi va ocupa locul său, pe care îl merita pe harta lumii.

     Începuse aparenta deschidere către occident, către lumea reală, fuseseră create ,,cadrele noi”, în care societatea socialistă avea încredere. Omul de tip nou, crescut şi educat în spiritul cerinţelor noii societăţi.

    Trecuseră mai bine de treizeci și patru de ani de la terminarea  războiului, murise o generaţie, a vechiului, şi se născuse o alta, a noului.

      Iar în această nouă epocă, eu aşteptam oarecum indiferent, pentru plecarea mea, o hotătâre a nu ştiu cui, a şansei, a hazardului, a calculelor de tot felul, care se făceau undeva.

     Aşteptam.

Viaţa, aşa cum era ea, îşi urma cursul, cu bunele şi relele ei, cu lipsurile de tot felul, cărora toţi căutam să le facem faţă. Unii mai bine, alţii mai rău.    

     Până într-o zi, când am fost informat că urgent, dar foarte urgent, trebuia să mă prezint la camera opt.

    -La prima oră! (termenul era consacrat în epocă). Adică la serviciul de cadre al ministerului. La biroul doamnei Argint. Ştiam drumul.

     Am bătut respectuos la uşă (uşa capitonată impunea respect) cu sfiala corespunzătoare momentului. Mi-am afișat mina mea generatoare de energii pozitive, am lansat moale, cât se poate

 de blând un sărut mâna  foarte protocolar. Mi s-a răspuns sec:

    -Bună ziua!

Răspunsul a sunat că o grenadă aruncată în tranşeea timpanelor mele. Atacase. Apoi, fără să-şi ridice ochii din hârtiile care îi mai luminau cu reflecţiile lor albe faţa, mi-a aruncat glacial:

    -Cum de te-au ales tocmai pe dumneata? Pe cine ai?

Însemna că devenisem cineva  foarte important, dacă îşi  punea  asemenea  întrebări  şi  trebuia  să  dezlege iţele și așa  încurcate ale  influenţelor de tot felul din preajma securităţii.

     Întrebarea căzuse ca o ghilotină. Bucuria speranţelor, a certitudinilor plecării se năruise. Mi-am închipuit că ea personal ar fi dorit altceva, probabil că prefera să plece altcineva. Probabil. Sau poate că ar fi dorit să nu plece nimeni.

     Aveam sentimentul că paşii mei următori depindeau de această femeie, aflată în faţa mea, aparent fără sex, cu părul prins în coc (era moda obligatorie a funcţiei sale ca o exprimare tacită a ataşamentului faţă de o anumită persoană de sex feminin situată la apogeul puterii ).

     Şi aşa era. Mi-a întins din nou hârtiile pentru care stătusem în camera de alături, pe care le studiasem, parţial le semnasem de ,,luare la cunoştinţă”, cu excepţia adeziunii, aruncându-mi imperativ:

    -Semnează!

    -Ce să semnez?

    -Dumneata îţi închipui că pleci în excursie? Ai şi sarcini de la  ,,noi”, tovarăşe!

     Am făcut pe prostul, m-am încurcat în cuvinte imposibile, în limbajul de lemn al epocii de aur, silabele îmi erau trase cu forcepsul din laringe de o moaşă a vorbirii, ca la o naştere distocică. Am spus că eu nu mă pricep la din astea, că toată viaţa nu am făcut altceva decât muncă, muncă, şi iar muncă, conform indicaţiilor, că mi-am îndeplinit cu simţ de răspundere sarcinile trasate în spiritul documentelor de partid şi de stat, etc., etc. (Limbajul vremii  )

     Că voi face referate superiorilor mei pe linie tehnologică, nu

 voi precupeţi niciun efort pentru însuşirea noilor tehnologii, voi fi vigilent, că voi apăra cu sfinţenie interesele ţării, şi multe altele. Cred că şi-a dat seama că nu poate scoate nimic de la un neiniţiat ca mine, pentru că a scos un bilet de avion şi paşaportul vizat de ambasada franceză:

     -Mâine la 13 ai avionul. Să fii la aeroport cu două ore mai devreme pentru check in Air France.

     Nu mai zburasem niciodată. Plecam singur într-o ţară occidentală. Fără niciun ban. Fără o indicare precisă a des-tinaţiei. Habar n-aveam ce trebuie să fac mai întâi, nici ce înseamnă check in.

     Timpul era foarte scurt. Trebuia să las în ordine treburile la servici, să-mi fac bagajele pentru o deplasare de şase luni, să-mi procur cele necesare pentru ultimele momente, şi altele Am

îngânat:

     -Atât de repede?

Răspunsul a venit prompt:

     -Cum repede tovarăşe, dar când ţi-ai dori?

     -Nu ştiu nici măcar unde trebuie să ajung, n-am franci francezi, nici altă valută, precum ştiţi.

     -N-ai nevoie. Te va aştepta cineva din partea franceză la aeroport. Va purta o placă, o hârtie cu numele dumitale sau al ţării. Îmi aruncă pe birou două foi scrise în franceză:

     -Ia-le şi  pe astea!

Apoi scurt, ca şi cum mi se hotărâse soarta de condamnat, mai împroşcă:

     -Poţi pleca!

Ca şi cum m-ar fi împins afară din birou cu un brânci nevăzut.

     Aveam senzaţia că mă duşmănea, nu puteam şti pentru ce, de parcă această plecare ar fi trebuit să fie o pedepsire pentru ceva ce nu făcusem. Abia când am ajuns la uşă, buimăcit, neştiind dacă trebuie să mă bucur sau să-mi plâng de milă, am auzit murmurând ceva dinspre sertarele biroului:

     -Toţi tâmpiţii pleacă, numai eu trebuie să putrezesc în

scaunul ăsta!

     În mintea mea atunci s-a făcut dintr-odată lumină. Chiar şi oamenii aceştia, după părerea mea atât de bine situaţi, n-aveau chiar totul. Erau încorsetaţi în neputinţa de a-şi îndeplini năzuinţele lor cele mai de preţ. Adică nu puteau avea ceeace noi mai puteam măcar visa: o plecare în occident. Am realizat că o macină o ură profundă, dublată de o nemăsurată invidie pentru cei care sunt trimişi afară. Cei ca ea nu puteau pleca nici măcar până la Ruse, aici, în Bulgaria.

     Trebuia să se ocupe numai de expedierea celor aleşi.

    -După ce criterii?

     Nu ştia, sau nici nu bănuia. Sau nu voia să ştie.

Atunci, nu ştiu prin ce mecanism sentimental, m-a cuprins un fel de milă faţă de ea, ca faţă de o infirmă, o bătrânică  neajutorată, mai puţin dăruită cu harul norocului, săracă cu duhul. Un copil bătrân care nu-şi poate permite nici măcar o jucărie râvnită şi expusă în vitrină.

     -Sărut mâna, i-am spus, cu duioşie, de parcă aş fi luat mâna

cea mică a unui copil şi aş fi atins-o de buze.

Apoi am închis cu atenţie uşa biroului, grea şi capitonată cu muşama roşie. Peste aerul cenuşiu pe care l-am rupt în două: o parte i l-am lăsat ei, pe cel trist, stătut, de sanatoriu, iar pe celălalt l-am luat cu mine. Ca pe un fir de paianjen nevăzut, lipit definitiv de trupul meu, întocmai  ca de un dipter uman care nu trebuie să uite niciodată, oriunde s-ar afla, că e pândit de un paing. De arahnidul uriaş al securităţii. Că plasa se poate întinde peste  întreg globul pământesc, sau că singur o tragi după tine, oriunde ai pleca.

     Deschisesem un alt capitol al cărţii, pe care îl citeam aproape inconştient. O poveste care părea că nici nu era a mea, dar pe care trebuia eu însumi să o scriu după dictarea cuiva nevăzut, dar care prevăzuse deja totul.

     Trebuia să-mi organizez paragrafele în ordine firească, să nu

trec peste eventualele surprize ale întâmplărilor de tot felul, să mă încadrez în măsura timpului, a amănuntelor, cărându-mi orele rămase ca pe propriile valize, umplute cu nerăbdarea plecării. Știam că vremea este o noţiune abstractă, fără  dimensiune. Dimensiunea ei e hotărâtă undeva, de cine trebuie, pentru cine trebuie. Nimic nu era pierdut din vedere.  Un sistem diabolic care te privează de timp, de aşezare, de gândire în tihnă.

     Cine mă alesese tocmai pe mine? Cine mă susţinuse şi pentru ce? Consulul francez? Exclus! El era un  străin, cuvântul său nu avea cine ştie ce greutate.   Mai fuseseră colegi trimişi la câte o firmă străină care habar n-aveau limba ţării respective,  nicidecum vreo limbă de circulaţie internaţională. Și care se  înţeleseseră  cu  localnicii probabil prin semne. Mai mare râsul! Sau plânsul.

    -Atunci, cine?

În tot acest zbucium, în frenezia plecării chiar nu ai nevoie de nimic. Şi ei ştiau bine aceasta. Poate numai noi, cei sedentari, oamenii locului, ai pământului, care ne mişcăm într-un spaţiu redus, doar în jurul nostru, complicăm deplasările, dându-le valenţele nerăbdărilor noastre.

     Iar eu, în tot jocul acesta devenisem eroul unei întâmplări, fusesem „alesul”, învingătorul luptei pentru care nu făcusem mai nimic, repurtasem o victorie.

     Eu, cel cu origine socială dubioasă, aparţinând unei clase sociale nu tocmai dorite, dar necesare regimului, învinsesem sistemul, o învinsesem pe tovarăşa Argint. Aşa credeam. Scăpasem din ghearele ei. Voia cu orice chip să mă facă de-al lor, un fel de informator probabil. Pe de altă parte ştiam că societatea nu-şi iubeşte eroii. Îi schimbă după modă şi necesităţi. Sunt un fel de obiecte ale propagandei.

     N-am povestit nimănui nimic. Bănuiam că nici n-ar fi putut înţelege, sau n-ar fi vrut să înţeleagă.

    -Uite-l şi pe ăsta! Face pe nebunul! E omul securităţii, de

 aceea îl trimit afară, s-a dat cu ei!

I-am povestit numai Norei, cu lux de amănunte, sfătuindu-ne.

Aveam nevoie de o certificare. În afirmarea gândurilor mele.                                     

     Apoi, în partea aceea a zilei care-mi mai rămăsese, am înghesuit viitoarele mele şase luni într-un geamantan mare, haine de tot felul, ceva cărţi, între care am strecurat şi un reşou pentru încălzit hrana, pentru fiert o cafea în viul dimineţii, pe principiul „totul la purtător”.

     Numai zidurile casei n-au încăput, dar le-am luat cu mine ca pe o cochilie imaginară.

     Ştiam că în Paris iernile sunt mai blânde decât pe la noi, dar

 sunt reci şi umede. În sudul Franţei este altă climă. Unde voi sta cele şase luni habar n-aveam. Era tabu. Parcă ar fi fost secret de stat.

     Trebuia să nu ştiu nimic, pentru că mi se va spune totul ,,acolo”. Tipic regimurilor comuniste. Secretul  conferă o altă dimensiune  realităţii. Misterul îmbracă mai totdeauna normalul într-o haină a extraordinarului.

     -În final, eu ce trebuia să îmbrac?

Am luat paltonul meu de zile mari, din stofă raiată, vatelinat din belşug, negru tuci, lung şi greu. De altfel, privit de la distanţă era destul de arătos. În el puteam dormi şi pe zăpadă, ca ciobanii în cojoacele lor miţoase.

     Se va dovedi un balast, inutil şi incomod, de care nu mă înduram să mă despart şi pe care l-am târât după mine prin toată Franţa, ca pe o armură neagră. Era adesea concretizarea apăsării pe umeii mei a greutăţilor cărate de acasă. Aşa, pentru ca nu cumva să le uit.

     Pentru un ochi neobişnit cu iernile noastre, arătam ca un cioclu, un angajat cu ştate vechi la pompe funebre. Şi nu eram chiar foarte departe. Îmi înmormântasem zbuciumul meu de până atunci. Trebuia să fac loc altei generaţii de sentimente, care nici măcar nu mai aveau timp să mă aştepte.

    În sfârşit, căzusem la învoială cu nerăbdarea.

Iar în  dimineaţa aceea a plecării, după ce am mai bifat odată  lista de inventar a celor necesare, fie din geamantan, fie din cufărul gândurilor, am acceptat şi valiza de mână cu cele pregătite de Nora:

    -Pentru   diseară şi mâine dimineaţă, că doar nu te aşteaptă pe acolo nimeni cu masa pusă.

     Pe la zece am plecat împreună la aeroport. Era prima noastră mare despărţire după o perioadă de  şase ani, în care stătusem în aceeaşi cămaşă de aer. Sau în crisalida  gândurilor noastre de mătase. Una singură pentru amândoi. Mergeam spre aeroport şi parcă îmi rămâneau paşii săpaţi în piatra străzii, ca într- o albie în râul mersului.

     N-aveam teamă. Îmi plăcea plecarea. Orice plecare. De copil iubisem gara, scara drumului de fier, asemuiam plecările cu vorbirea, cu cea de  dinaintea cuvintelor, aşa cum întâi apare în minte imaginea şi apoi exprimarea gândirii.  Era și plecarea aceea un mod nou de a trăi.  Şi astfel am început să merg,  despărţindu-mă mereu de mine. Mă  împingea mereu cineva de la  spate, ca să intru cât mai repede în lumea aceea nouă. Ca şi cum prea mult zăcusem în noaptea imorală a aşteptării. Și  unde nici măcar nu mă înţelepţisem.    

      Mergem, și astfel, prin mers urma să-mi curăţ gleznele de praful trecutului. Aşa simţeam.

     -Doamne ajută !

La aeroport, de Nora m-am despărţit cu greu. Părăseam un castel al vieţii în care trăisem, pe care-l clădisem mult timp împreună. Nu din piatră, ci din dragoste.

      Îl construisem după o carte deschisă în sufletele noastre, după o poveste frumoasă, completând-o odată cu nașterea Loredanei cu o nouă poezie. Acum trebuia să închid coperta acestei frumoase cărţi, şi să deschid o alta, de unul singur, scrisă departe, desigur, ca o poveste nouă, poate la fel de frumoasă, cu toate suişurile şi coborâşurile ei.

     După îmbrăţişările de rămas bun, după ce fiecare ne-am luat

 câte o jumătate din celălalt, am intrat în tunelul timpului meu.  Timpul viitor îmi rămăsese numai mie, aşa cum adesea se întâmplă când te întorci în sinele tău, ca un embrion în uterul altei mame, care se numește hazard, și care îţi va fi casă şi aer, şi viaţă.

     Nu mai era nimeni între mine şi cel care urma să devin. Numai poezia singurătăţii. Simţeam un fel de linişte amestecată cu o teamă premonitorie, ca şi cum avea să se întâmple ceva nemaiîntâlnit.

     Nu mai zburasem niciodată, dar nu aveam teamă de înălţimea de la care trebuia să-mi fie aruncată gravitaţia, nici de penibilul sentiment al claustrofobiei. În avion m-am simţit dintr-odată închis într-un tub de aluminu, ca un miez de viaţă într-o carapace din solzi de metal.

     Mă puteam visa făcând parte dintr-un Archaeopterix uriaş al epocii moderne. Aerul presurizat urma să-mi fie atmosfera mea pentru cel puţin trei ore. Dincolo era foarte frig, era lipsa de aer, era moartea. Gândeam în sinele meu cât de ciudat este să transporţi într-un aparat condiţiile necesare vieţii, să-l înalţi prin locuri fără fiinţă, dar care au generat cândva această viaţă.

     Dacă aş fi avut cum, aş fi prelins o lacrimă pe obrazul acelei înălţimi, aidoma unei picături de ploaie, pe care aş fi lăsat-o să cadă undeva, la rădăcina vreunui fir de iarbă, desigur pentru hrana trecutului. Sau ca pe un strop de apă vărsat în memoria timpului.

     Eram deasupra celor câţiva nori, în plin soare, iar jos se vedea lumea din care plecasem, aşa cum era ea, mică, îndepărtată, neînsemnată, doar pe alocuri albă, astupată cu zăpadă. Ca o neprihănire. Aceasta era lumea creată de divinitate, aşa se vedea ea de sus, din înălţimea slavei. Aşa o vedea desigur Demiurgul, altfel decât era ea în realitate, altfel decât am terfelit-o noi.

     Nici foame nu-mi era, nici setea n-o mai simţeam.

Nici măcar deşertul din uscăciunea bolţii palatine, aici, în

 albastrul heruvimic al cerului. Umblasem de copil cu amândouă de mână, și cu foamea, și cu setea, două fetiţe răsfăţate care voiau să fie mereu băgate în seamă, să li se ofere într-una câte ceva nou, măcar o dudă dintr-un pom de pe marginea drumului, o cireaşă luată din pomul  vecinului. O vișină.

    Ca atunci, în vara anului 1953 când, într-o perioadă grea,deși

tătucul-Stalin murise de curând, Dej hotărâse să găzduim noi, adică R.P.R.-ul, Festivalul Internaţional al Tineretului.

     O dorinţă ambiţioasă de comunist vanitos.  Era o perioadă a

cotelor obligatorii, a lipsurilor de tot felul. Tot rodul muncii oamenilor,  adunat de prin satele sărăcite ale țării trebuia adus cu forţa în Bucureşti şi în marile oraşe care găzduiau invitaţii. Trebuia demonstrat înaltul nivel de îndestulare al oamenilor muncii din România..

     În Mărginimea Sibiului, unde ne aflam în vacanţă, se murea

de foame. La propriu. Pentru neplata integrală a cotelor, bunica

mea, împreună cu alte bătrâne din sat, fuseseră arestate şi reţinute câteva zile la Sibiu. La închisoare! Pentru că nu-și plătiseră cotele. N-aveau de unde.

     Am imaginea lor de femei suferinde şi speriate, şi a întregului sat care le conducea până la urcarea în dubele miliţiei, ţipetele şi lacrimile care le însoţeau pe drumul belşugului. După trei zile le-au dat drumul. Au vrut să se dea un spectacol de forţă. Se ştia că tot nu au nimic de scos de la ele.

     Atunci părinţii mei, care veniseră în concediu, și erau  împreună cu noi, au luat o hotărâre înţeleaptă: tata a cumpărat un rucsac de ţigări Carpaţi şi Mărăşeşti, apoi, împreună cu cinci copii flămânzi, doi de zece ani, alţi doi de doisprezece şi unul de şaptesprezece, toţi verişori primari, am urcat în munţii Cibinului.

     Am colindat timp de o lună prin creierul munților, pe la stâne, la ciobani, unde vărau oile. Acolo se mai găsea ceva de mâncare: o urdă, o jintiţă, un lapte covăsit, o brânză frământată, o mămăligă mestecată în fierbinţeala de tuci a ceaunului. Ciobanii ofereau cu plăcere toate acestea în schimbul a câte unui pachet de ţigări. O idee extraordinară a tatei.

     A urmat o lună de poveste. Şi cred că atunci s-a născut în mine poezia. Erau locuri de basm, denumiri de legendă.      Plecasem să înfruntăm acolo sus balaurul foamei. Aveam pe atunci numai zece ani.

    Am trecut prin poiana Berebinţei, pe lângă o stâncă denumită de localnici Piatra Ascuţişului, pentru că acolo, unde era primul popas, era și locul unde muntenii își ascuțeau topoarele și cuțitele. Se observa urma lăsată în corpul pietrei de fierul chinuit ce urma să obțină tăișul dorit. Am urcat în dealul Ovezelor, pe deasupra viilor, de unde se vedea Sibiul ca-n palmă, apoi pe la Şipotul Moşului, pe la colibele vălenilor, ale tilişcanilor, săliştenilor, jinarilor. Am înnoptat la Duş.  Nu era nicidecum o localitate, ci un simplu loc, o denumire, o stână.

      Am urcat în creierii munţilor, parcurgând etape zilnice scurte, ca pentru copiii de vârsta noastră, cu timp de odihnă, de joacă, de admirat jur împrejurul nemaivăzut. Am trecut şi prin Crinţi, am atins vârfurile Frumoasei şi ale Cindrelului, la peste 2200 de metri, am traversat printr-o pădure arsă de zmeii focului în vârful munţilor, din care rămăseseră numai cioturile chinuite şi  înnegrite de suferinţă.

     Am ajuns şi la Piatra Albă, ce se vedea ca o colibă. Departe, într-un hău prăvălit pe o coastă de munte. Până acolo era cale de multă oboseală, dar se apropia înserarea şi nu era timp de văicăreli.

     În locurile pe unde înnoptam, la stâne sau la colibe părăsite, ocupate vremelnic de ciobanii în transhumanţă, veniți cu turmele de oi la vărare. ne întâmpinau câini lăţoşi, coborâţi parcă de pe alte tărâmuri. De aceștia îţi era frică numai să-i auzi lătrând, darămite să te şi apropii. Ei se luptaseră cu fiarele pădurii, aici, pe acoperişul verde al lumii. Numai iarbă şi jnepeni.

     O lună, poate că şi mai mult, cât o viaţă, am dormit în podurile cu fân, (în şop). Direct în patul  de ierburi uscate, în care viaţa biologică a ierbii se oprise. Dar continua cea în care se preschimbase, căreia îi simţeam mirosul îmbătător, de fân proaspăt cosit, amestecat cu cel al tăciunilor stinşi.  Le simţeam sufletul vegetal trimis cerului pe aripile fumului ce se ridica din resturile arse ale crengilor de brad. Oboseala mea avea înfăţişarea unui somn cu vise de poveste.

     De atunci, n-am mai depăşit în țară, cu pasul, înălţimea la care ajunsesem. 2245 metri. Vârful Cindrel. Dar nici foame înăbuşită în mirosul fânului n-am mai mai trăit.

     Iar acum zburam la zece mii de metri, legat sub bolta albastră de firele nevăzute ale unui aer rarefiat. Învăţam să zbor la înălțimea aceea. Îmi trimiteam vederea înainte, pentru recunoaştere, auzul îl lăsăm în urmă ca pe un trecut. O cale fără sfârşit, o grabă de timp alergat.

     Părea că zburam ca în povești, peste iarba ierbii, peste pietrele pietrei, prin râurile curgerii cerești, prin tăriile înălţimii, în cheile norilor, stâncoase şi abrupte, chiar şi mult deasupra lor, dincolo de cântecul păsărilor.

     Mă eliberasem. Adică scăpasem de „cătuşele libere” ale comunismului. În crengile acestea ale înălţimii simţeam cum urcă seva din tăria ţărânii, ţinându-mă încă legat de pământ, cu seva nevăzută a gravitaţiei, chiar dacă mi se înalbăstrise clorofila vederii.    

     Nicicând n-am mai fost atât de aproape de divinitate. Mă aflam în acel obiect zburător. Cu zgomotul său ucidea liniştea înălţimii, dar nimeni nu se sinchisea de aceasta. Pentru că înălțimea aceea era patria nimănui. A albastrului nemărginit.

    Trecusem demult de culmile Carpaţilor, de pusta Panonică. Jos se zăreau vârfurile Alpilor înzăpeziţi în albul vederii. Poate zburam pe deasupra Bavariei. Apoi nu s-a mai văzut decât un abur lăptos care acoperea pământul. Iar aici sus eram eu, cu toate ale mele, în pântecul acestui peşte zburător, în apa cea albastră a aerului. Şi nu mai  priveam decât ceafa norilor. Nu  puteam vedea fețele cenuşii, triste şi înlăcrimate ale oamenilor. Căpătasem vederea heruvimilor. O vedere albastră.

     Aterizarea în aeroportul Orly a fost normală. Imediat a început o agitaţie. Ca o nerăbdare sugrumată de buna cuviinţă.

     Peste tot, în lumea aceea nouă, supremă era numai senzaţia lipsei de timp. Ea guverna trăirile. O grabă continuă.

     Au început formalităţile, preluarea bagajelor.

În paltonul meu gros, incomod, mai de efort, mai de ineditul situaţiei, mă luaseră toate năduşelile. În sfârşit eram gata! Mi-am recuperat valiza grea, fără roţi (pe atunci la noi nici nu se auzise de aşa ceva), am ieşit în sala de primire a călătorilor. O sală imensă, cu o mare de oameni. Fiecare cu aşteptatul lui. Placarde, foi de hârtie cu nume. Care mai de care erau mai agitate, ținute cât mai sus,  la vedere. Dar nici urmă de numele meu. Şi nici al ţării, precum mă instruise doamna Argint.

    -O fi întârziat! Mi-am zis.

M-am retras într-un colţ, în această margine de lume, căutând să descopăr cuvintele magice. Nimic!

     Se făcuse deja ora patru. La noi era cinci. O oră diferenţă, câştigasem adică o oră pentru viaţă. Pe care aveam să o pierd la întoarcere. Ca şi cum aici, în occident se câştigă, iar la noi se pierde.

    -Până şi timpul ţine cu  ei!

 Gândeam că afară se întunecase deja. De acolo, din aeroport, nu-mi dădeam seama.

    -Dar, dacă nu reuşisem să observ placarda adusă de un  nerăbdător care deja plecase?

     O învinovăţire pe care de-a lungul  vremii mi-o însuşisem ca pe o trăsătură de caracter. Mă obişnuisem să caut mai mereu vinovatul în curtea mea. Era un defect al educaţiei, un autocontrol impus, o necesitate de a supravieţui acelor vremuri.

    -Exclus!

Privisem cu multă atenţie. Atunci? Ce să fac? M-am simţit umilit, un fel de nimeni în drum, uşor speriat, ca un ţăran amărât care venise prima oară la oraş. Care ieşise din satul lui, şi s-a trezit într-o lume străină, indiferentă, iar el, un ciudat care încurcă mersul vremii.

     Şi aşa eram. În paltonul meu lung şi negru. Arătam ca nimeni altul. Un cioclu din evul mediu. În jur se purtau geci uşoare, colorate. Nu negre, gri, antijeg ca la noi. Şi mai nimic pe cap, nu căciuli de blană –fie ele şi de nutrie ca a mea-  nu cojoace, din când în când câte un Alain Delon. ,,Fâşuri” colorate,

    -Dar dacă nu înţelesesem eu foarte bine ce urma să fac?

Am rememorat scena aceea: „te va aştepta cineva din partea lor”. Dar cine era partea  lor?  

     Adică noi eram noi,  ei erau alţii, erau „ei”.

Nu ştiam decât că „ei” erau guvernul francez, cel care îmi oferise bursa. Din cine ştie ce interese politice. Știam că nimeni nu oferă nimic pe degeaba.

     Nu filozofia era treaba mea atunci.  Unde trebuia să ajung? Habar n-aveam. La Guvernul francez. Era o noţiune nedefinită. Doar nu mă voi duce la palatul guvernamental!? Şi nu aveam niciun ban. Bani adevăraţi. Măcar de autobuz.

     Eram un sărăntoc, un cerşetor îmbrăcat ca nimeni, un ins coborât dintr-o altă lume, una veche, prin care ei probabil trecuseră demult. Sau niciodată.  Mă scăldau în sudoare toate gândurile. Se făcuse ora 5. Ora lor.

     Desigur, afară se făcuse deja întuneric. Era luna ianuarie

    -Să rămân peste noapte în  aeroport, şi mâine dimineaţă să iau ziua de la capăt?

 Ar fi  fost o soluţie.

      M-am îndreptat către un spaţiu de informaţii cu însemnele Air France. Cu prudenţă, cu sfială, să nu deranjez, am încercat să-i explic funcţionarei în câteva cuvinte situaţia mea. Cred că s-a uitat la mine ca la un animal preistoric. I-am întins cele două foi scrise în franceză cu antetul Ministerului francez al Agriculturii. Ştiam că nu sunt decât nişte instrucţiuni cu obligaţiile şi drepturile bursierului. Nu aveau nicio adresă. Nici

termen pentru prezentare.

     Dar amabilă, domnişoara mi-a oferit un bilet. Mi-a explicat: cu el puteam ajunge în centrul Parisului, la terminus Air France, cu orice autobuz luat din faţa aeroportului. A schiţat un zâmbet profesional, dar foarte binevenit şi necesar mie, adăugându-i un gest care-mi arăta direcţia. Își făcuse pomană.

    -Perfect! Bine şi atât.

Aveam să caut, să găsesc, mai întrebând, mai din intuiţie, sau dintr-un instinct care funcţionează în situaţii deosebite. Şi chiar aşa, imediat mi-a apărut în faţa ochilor staţia. A şi venit autobuzul, am urcat. Un mijloc de transport cum în viaţa mea nu mai văzusem. Era al doilea meu impact cu strălucirea occidentului. Totul părea nou, ca scos din fabrică, nu existau ca pe la noi: o muşama tăiată pe la scaune, scrijelituri de nume, inimi străpunse de săgeţi pictate pe unde nici nu gândeşti, sau melamină mâzgălită de chinul talentului îndoielnic.

    -Bun, până aici e bine! Să vedem mai departe.

Afară se  înnoptase. Am intrat în oraş. Lumină ca ziua, prin pieţe poate şi mai multă. Becuri puternice pe stâlpi, reclame cum nu mai văzusem. Culori vii. Cu totul altă lume.

    -Bună seara Paris! Bonsoir Paris!

    -Ce ne lipsise nouă și nu putusem să facem ceeace vedeam la ei? Sau măcar să-i  fi imitat?

    -Lumina! Mi-am spus.

De la lumină porneşte civilizaţa. Lenin pusese pe primul loc electrificarea. Ca pe o necesitate a comunismului.

     M-a frapat diferenţa. De civilizaţie, nivel, comportament, dotare, concepţie urbanistică, arhitecturală, gust, ordine socială.

     Unde era Bucureştiul sau Micul Paris? În poezia dorinţelor.

Ajunsesem în Oraşul Luminii. Şi la propriu şi la figurat. Bucureştiul se arăta a fi o umilă metaforă a Parisului. Şi nu tocmai reuşită. Un alint care ne convenea, ca şi cum ne-ar aduce în rândul lumii.

     Era similar cu dorinţa finilor de la ţară de a-şi lua naşi de la

oraş, pentru a-i scoate mai uşor în lume. O năzuinţă legitimă. Noi ne afirmaserăm paternitatea marelui oraş, poate pentru a nu ne simţi străini la sărbătorile lumii, unde nu totdeauna eram invitaţi.

     Generaţii întregi de intelectuali formaţi la şcolile înalte ale Parisului ne aduseseră alături de lumea aceasta. Începând dinainte de 1848 şi până la războiul al doilea ne-am format intelighenţia după spiritul francez. Îi imitasem în artă, cultură, comportament, maniere. L-am copiat cât se putea de fidel. Până la maimuţăreală. Aşa am făcut şi cu grecii, turcii, cu ruşii,cu  magharii în Transilvania, sau cu saşii.

     Ne plăcea să credem că Bucureştiul rămăsese micul Paris

     Numai că, din păcate, nu mai păstram mai nimic din această frumoasă metaforă. Noi înşine ne-am grăbit să ne demolăm în uitare trecutul apropiat, considerându-l ca pe o greşeală, o desnaţionalizare a identităţii.

     Rămăseserăm aşa cum eram, cenuşii, coborâţi dintr-un timp al nimănui, ca din legendele neamului, în care ne ucideam unii pe alţii din invidie, din dorinţa să moară vecinul să-i luăm capra. Iar osânditul urma să-şi aştepte sentinţa senin, fără urmă de durere sau răzbunare în suflet.  Ca pe o fatalitate.

    -Oare aşa eram noi? Aşa încă mai suntem? Nu voiam să cred.

     Erau gândurile mele de atunci, amestecate cu o teamă care urca din străfundurile genomului, de la strămoşii mei, pândiţi de fiarele timpurilor. Din legendele neamului.

    -Ce aveam să fac după ca ajungeam la terminus Air France?

     În sfârşit autobuzul s-a oprit. Am coborât alături de alţi câţiva călători. Era trecut de ora şase. Noapte-noapte. Dar cu străzi pline, cu destulă forfotă încă.

     Am repetat figura de la aeroport, am explicat, am întins

foile, dar domnul de la ghişeu a ridicat din umeri, sugerând cu un gest indiferența. Care însemna că nu are cu ce să mă ajute.   Poate că dacă era femeie ar fi găsit vreo soluţie, ca domnişoara

de la aeroport.

    -Ce să fac?

Eram un fir de nisip aruncat de val pe o plajă necunoscută. Urma să vină un altul care să mă azvârle cine mai ştie unde. Dacă la noi omul era sub vremi, aici eu eram la mila vremii.

    M-am prăbuşit într-un fotoliu, trăgându-mi sufletul, sperând într-o minune care nici nu avea de unde veni, dar pe care o aşteptam. Obosisem să gândesc. Trebuia să apelez la credință.

     La credinţa în existenţa într-un echilibru universal, care nu ţinea cont de orânduiri sociale, de răutatea sau incompetenţa unora ca doamna Argint, pe care în clipele acelea o acuzam ca principal vinovat. Se produsese o fisură în mecanismul complicat al serviciilor.

    -Dar de ce mi se întâmplau mie toate acestea?

Privit din afară, eram alesul. Privit din profundul meu sufletesc, eu eram cel pe care îl simţeam. Un dezrădăcinat, aruncat între necunoscuți. Într-o altă lume.

    -Dar dacă toată chestia asta cu bursa e o himeră, o scorneală a cuiva, o încurcătură a unor dispoziţii?

Toţi eram salariaţii cuiva.

    Oameni veneau, oameni plecau. Numai eu stăteam așa, acolo

nebăgat în seamă, un nevoiaș, aşteptând să vină un cineva care nici nu avea obligaţia să sosească. 

     Ştiam că pe la noi, chiar dacă în interior lucrurile mai şi şchiopătau, în relaţia cu exteriorul trebuiau să meargă ca unse. Era cartea noastră de vizită. Nimeni nu-şi permitea  să facă vreo greşeală.

    -Iar eu ce aveam de făcut?

Chiar nimic. În acea încăpere nu puteam rămâne până a doua zi

dimineaţă. Pe uşă scria programul. La orele douăzeci și două

gata! Afară!

    Voi sta pe o bancă, ca oamenii străzii, în vreun parc, mi-am spus.  Mă voi adăposti precum cloşarii, ascuns de frig şi de ochii oamenilor în vreo firidă de clădire. Trebuia să aștept dimineața. Acolo, înăuntru, la Air France, până şi trecerea nerăbdătoare a timpului avea parfumul ei. Mirosea a bunăstare, frumos, îmbătător. Simțeam că dacă aș fi trecut cu bine peste acea noapte ar fi trebuit să mă obișnuiesc și eu cu acea atmosferă de civilizație, de bogăție. Și care mirosea atât de frumos. Să fac parte din ea. Să mi-o  însuşesc aşa cum era. Să nu-mi mai fac complexe de om inferior, cum facem noi de obicei, întrebându-ne dacă ni se cuvine sau nu să şi existăm. Îmi veneau în minte fel de fel de gânduri acuzatoare. Mă răzvrăteam pe soartă,  pe sistem, pe tovarășa Argint, pe întregul nostru neam aruncat de hazard acolo unde era. La periferia civilizației.

     Cam ce fel de popor eram noi? O ţineam langa cu dacii şi romanii. Dar nimeni n-a studiat cât sânge avem în noi de got, hun, gepid, avar, slav, ungur, peceneg, cuman, tătar, turc, rus, toate neamurile care au trecut peste noi şi prin noi, lăsându-ne sămânţa lor, mai de plăcere, mai de obligaţie, înlănţuindu-ne cromozomii şi fiinţând în heterozisul care suntem.

     Mereu am imitat pe câte cineva, preluându-le obiceiurile, limbajul, și mai ales maimuţărelile de la turci, de la greci, francezi, ruşi, englezi.

   – Am reuşit să ni le însuşim?

   – Nici vorbă!

Am preluat mai ales de la francezii aceștia o pojghiţă de civilizaţie, ca o poleire a dorinţei de imitaţie. Chiar şi religia, de care facem atâta caz ne-am însuşit-o, aşa cum spunea cineva, epidermic, adică superficial. Cum ne convine. Ca pe o altă formă a  interesului de moment.

     În straturile profunde ale conştiinţei rămăsesem ceea ce eram în realitate: indivizi legaţi puternic de pământ (cel puţin până la colectivizare),de obiceiuri străvechi, cutume, superstiţii, credinţe, religie (amestecată cu tradiții şi obiceiuri), care ne înnobilau trăirile.

     Un fel de daci romanizaţi, cu infirmităţile sufleteşti ale obiditului, lăsându-ne călăriţi aproape două milenii de toate popoarele orientului. Atât s-a putut? Totdeauna există o justificare a neputinţei.

     Iar peste toate acestea eram eu, un rătăcit printre aceste civilizaţii, un exemplu de exprimare a superficialităţii celor de acasă, a neglijenţei serviciilor. Eram cel mai singur om din lume, un rătăcit, aruncat printre străini. Singur cu mine însumi, cu gândurile mele amestecate. Și care nu-mi ofereau nicio soluţie. Pentru că pentru mine  nu exista.Trebuia să aştept sosirea dimineţii. Urma să aflu o cale, fie la ambasadă, fie la poliţie. La plecare, înainte puţin de închidere, salariatul Air France mi-a înmânat un bilet, spunându-mi:

     -Cu acesta puteţi folosi orice taxi în Paris, pentru orice  destinaţie. Un singur drum.

      O amabilitate oficială.

      Bun! Mulţumesc, dar unde? Era plină noapte. A dat din nou din umeri, oferindu-se să-mi cazeze geamantanul cel puțin până dimineaţa. Înăuntru eu n-aveam dreptul să rămân. Geamantanul  meu, da. N-am vrut să mă despart de el. Aveam acolo înghesuit trecutul, dar şi cele strict necesare pentru traversarea viitorului. Şi nu în totalitate. Lipseau soluţiile imediate.

      Afară se înnoptase bine. Am intrat în „catedrala oraşului”. Iluminare ca ziua, poate şi mai mult. Am mers fără un scop anume, căutând nimic. Habar n-aveam unde mă aflam. Aveam în valiză un ghid Michelin. La ce bun să-l caut?

     M-am aşezat pe o bancă. Încă nu se făcuse chiar atât de frig.

Locul era ferit, dar la lumină. Exact de ce aveam nevoie. Nu chiar în ochii curioşilor, dar nici total izolat. Cu ce detracat al societăţii semănam? Mă puteam cufunda în sinea mea cu mine însumi. Regretam că nu rămăsesem la aeroport. Cel puțin era cald. Văzusem destui tineri stând pe jos, cu bagajele pe lângă ei. Așteptau să le treacă timpul. Între un avion și altul. Sau erau

 și ei niște rătăciți, aidoma mie. Cel puțin n-aș fi fost singur.

    -Dar acolo, pe banca aceea?

Privirile călătorilor izolaţi cu cine mă puteau asemăna? Sigur cu un ciudat om al străzii.

     Pe banca izolată arătam ca o momâie neagră, înghesuită în ea însăși, lăsându-şi afară numai aburul răsuflării. Şi acela abia vizibil. Eram eu. Sau ce mai rămăsese din mine. Și bine  înțeles, geamantanul meu enorm, care n-ar fi reprezentat nimic, nici măcar o tentație. Pentru nimeni.                                        

     După vreo două ore începuse să fie frig. Simţeam îmbrăţişarea caldă a paltonului, ca pe o fiinţă ce mă strângea la pieptul ei.

     Se apropia miezul nopţii. Nu mă deranjase nimeni. Doar câţiva trecători curioşi se apropiaseră, probabil atraşi de valiza mea, sau de aspectul meu de nobil scăpătat, ca un vagabond cu titlu nobiliar scăpat din ghearele revoluţiei ruse din 1917.     Dar de atunci trecuse mai bine de jumătate de secol, aproape toţi trebuiau să fi murit.   Aveam obligaţia să am grijă de mine,  să nu mă fure somnul. Un jetaj nazal mă deranja continuu, şi o tuse chintoasă îmi înnăbuşea adâncul traheei. Răcisem.

     Numai zgomotele răsuflării mele mai tulbura întunericul, şi din când în când câte o sirenă a salvării sau a  poliţiei.

     Privindu-mă din afara mea, trebuie să fi avut un aspect ciudat. Nici cerşetor nu eram, dar nici om civilizat. Poate un certat cu legile şi regulile locului, un coborât din istorie pe  scara unui timp nevăzut. Regretam că nu rămăsesem la aeroport

     Cred că aţipisem. M-am simţit dintr-odată zgâlţâit de umărul drept. Am tresărit. Se pare că visasem. Habar n-aveam cât. În faţa mea se construise o umbră masivă ce-mi astupase vederea. Într-un târziu, buimăcit, mi-am dat seama că era un poliţist.      I-am zărit în înaltul cerului chipiul specific al uniformei.

     Mirosea frumos, a colonie împrăştiată din abundenţă. Probabil că se răsese de curând. Impresii! Mi-a cerut actele, i-am întins paşaportul. L-a cercetat cu o lanternă, tacticos, dându-i foile, apoi, cu o mişcare bruscă, de profesionist obişnuit cu d-alde mine, mi-a ridicat bărbia cercetându-mi faţa cu lanterna vârâtă în luminile ochilor. Aproape mă orbise.

     Îmi închipuiam că figura mea speriată, chinuită de oboseală, de încordarea momentului, arăta ca o statuie. O piatră spartă, adică aruncată de undeva de sus, care se sfărâmase. Nu atât de tăria loviturii, ci de duioşia despărţirii de înălţimile în care plutise. Ca într-o visare.

     Am încercat să-i spun în două cuvinte cazul meu. Nu ştiu dacă m-a înţeles şi m-a crezut, dar cred că a avut efect asupra lui. Poate ochelarii şi căciula mea de nutrie, ca de boier dintr-o lume trecută. Sau poate că mai avusese parte de astfel de rătăciţi.

     Mi-a luat valiza ca pe un fulg, mi-a trântit-o în portbagaj, apoi mai mult împins, m-a vârât în maşina poliţiei.

    -Doamne Dumnezeule, ai grijă de mine! Mă va târî la arest ca pe un infractor!

     Văzusem destule filme în care ni se prezentau ,,ororile occidentului”, cu spioni sub acoperire chinuiţi în toate felurile să-şi recunoască adevărata identitate.

    -Ar trebui anunţată ambasada, mi-am spus.

Cum să demonstrez şi cui, că sunt într-adevăr cel care sunt şi nu altcineva? Nu aveam şcoală de spion, nici veleităţi de aşa ceva. Ce consecinţe va avea toată povestea aceasta neplăcută asupra viitorului meu?     

    – Cine mă va putea scoate din toată povestea aceasta? Ambasada?  Dar cu ce consecinţe?

     Maşina poliției a străbătut câteva străzi, a ieşit într-un

bulevard mare  şi puternic luminat, apoi a mai dat câteva

colţuri şi a parcat în  faţa unui imobil întunecos, fără firmă vizibilă sau alt înscris pe vreo placă lipită de zid la intrare.

     Poliţistul nu scosese o vorbă tot drumul. Numai la oprire mi-

a făcut un semn, ca pentru coborâre, mormăind ceva, care în limba lui ar fi însemnat că aş putea dormi până dimineaţa acolo.

 Era deja ora unu.

     N-am reacţionat în niciun fel. Uşor mirat, buimăcit de ineditul situaţiei, i-am mulţumit, înţelegând că şi gândurile negre pe care mi le făcusem nu erau decât rodul imaginaţiei mele stimulate de propaganda ce se făcea în ţară occidentului capitalist, retrograd, periculos şi imoral.

     A sunat la o uşă. A ieşit o femeie în vârstă, adormită şi ea, ciufulită, care din două cuvinte a înţeles despre ce era vorba.

Clădirea nu semăna cu un sediu de poliţie, nici bătrâna cu vreun poliţist mascat, sub acoperire.

     Am înţeles rapid despre ce era vorba.

Era un stabiliment, un azil pentru oamenii străzii. Aşa ceva. Dealtfel înăuntru plutea un miros greu de murdărie stătută, amestecată cu ceva substanţe care aveau rol dezinfectant. Am urmat-o pe bătrână, care, tăcută, m-a condus într-un dormitor complect gol, cu treizeci de paturi metalice, situate pe un singur nivel. Mai avusesem ocazia să văd astfel de dormitoare şi să-mi petrec o parte din viaţă în ele: la internat sau în armată (acolo paturile erau suprapuse). Mi-a aprins lumina şi mi-a şoptit indiferentă:

   –Bonne nuit !

Apoi mi-a închis uşa ducându-se probabil să-şi continue somnul întrerupt şi lăsându-mă acolo buimac. Îmi simţeam corpul plin de toxine, capul golit de gânduri.

    -Dar dacă persoana care trebuia să mă preia de la aeroport chiar venise, iar eu, un primitiv neumblat prin lumea adevărată nu-l observasem? Sau el, grăbit, cum sunt toţi tinerii, şi lipsit de răbdare, ar fi plecat  prea repede?

   Mai aveam ore bune până la ziuă,  aveam timp suficient să

mă odihnesc. Am ales un pat într-un colţ îndepărtat al camerei, mi-am scos paltonul, haina, şi m-am învelit cu o cuvertură care acoperea aşternuturile. În încăpere era destul de cald, cât să nu am nevoie de alte învelitori. Nici prin cap nu-mi trecea să scotocesc acum prin geamantan după pijamale. Habar n-aveam unde-mi erau înghesuite. Dacă l-aş fi scos, cât era el de burduşit, mi-ar fi fost greu să-l mai închid.

     La plecare mă ajutase Nora, călărindu-l. Aveam un prosop în valiza de mână. Am adormit imediat. Tun. Fără vise.

     Poate era spre dimineaţă, poate că nu trecuse decât puţin timp, când m-am trezit brusc. Un zgomot străin, ca de şoaptă şuierată, o incantaţie ciudată se auzea din celălalt colţ al camerei. Întuneric beznă. O umbră abia zărită se ridica şi cobora ritmic. M-am înfiorat. Am ciulit urechile, am mijit ochii în hăul camerei, am luat contact cu realitatea imediat. Instinct de pradă hăituită. Cu greu am înțeles că era un arab. Sau un alt  musulman care-şi întinsese covoraşul de rugăciune şi, cu faţa la Mecca, se ruga la dumnezeul lui. Se izbea cu fruntea de pământ, apoi se ridica brusc în picioare cu mâinile ridicate spre cer.

     O văzusem şi pe asta!

Un religios nu putea avea intenţii rele. Nu putea reprezenta  vreo primejdie.  Intrase pe întuneric, părea că mai fusese pe acolo, cunoştea rosturile. Omul străzii. Sau unul ca mine, rătăcit. Poate.  Apoi s-a făcut linişte. De mine nici nu s-a sinchisit. Pentru că nici nu existam.

     Am adormit apoi imediat, prăbuşit în prăpastia oboselii.

M-am trezit dimineaţă, târziu, într-un soare care inunda încăperea. În jurul meu nici ţipenie.

    -Visasem? Nu!

În colţul în care văzusem mahomedanul, se observa patul

 deranjat. Plecase cum venise. Pe nesimţite, o fantomă, un alt

 om, o altă lume, alt univers uman, cu grijile lui, cu zilele lui.

     M-am aranjat aşa cum am putut, o minimă toaletă. Să arăt şi

eu a om.

     Am plecat. Nu m-a întâmpinat nimeni. Bătrâna, ca baba din

poveste, dispăruse. Nici urmă de ea. La ieşire, de după geamul portarului, m-au privit doi ochelari. Indiferenţi. Era altcineva.

Politicos, am îngânat un „au revoir” cu accent, desigur românesc, pentru că nu a fost schiţat niciun gest. Dacă aş fi fost un om al străzii, aş fi putut șterpeli de acolo orice aş fi crezut că mi-ar fi fost necesar. Nu m-ar fi controlat nimeni. Nici măcar nu m-ar fi băgat în seamă.

     Pentru lumea lor eram un nimeni. O cifră într-un oarecare recensământ, dacă aş fi rămas printre ei. Nu existam ca fiinţă umană, nici măcar ca un exemplar exotic din orientul Europei. Nu mi se vedea sufletul, ascuns vederii în muzeul  trupului.

     Am intrat în marea de lumină. Într-un occident orbitor. Aici şi soarele avea altă strălucire. Alt fel de cer senin. Un aer pur, spălat adesea de curenţii care veneau din imensitatea oceanului.

     Ţineam în mână biletul ştampilat pentru taxi. Încotro? Pe la poliţie trecusem.  Nu eram  important  pentru ei.  La ambasadă?

Ca să dau de alţi birocraţi de tipul doamnei Argint? Am decis să merg direct la cel care-mi oferise bursa, la guvernul Franţei, mai precis la Ministerul Agriculturii. Aveam antetul pe cele două foi cu instrucţiuni în franceză pe care le fluturasem pe la sediile Air France, cu urmări pozitive.

     Am oprit un taxi. Așa cum fusesem sfătuit de insul care mi-l dăduse. Politicos, taximetristul mi-a luat geamantanul şi mi l-a așezat cu grijă în portbagaj. Nu după mult timp am ajuns. În loc de bani i-am întins biletul. M-a privit dispreţuitor, vădit nemulţumit, aruncându-mi geamantanul cât colo pe marginea trotuarului şi împroşcându-mă din cap până în picioare cu un sunet nou: ,,oh, merde! “, spus cu năduf. Nu mai era individul amabil de la început. Am învățat atunci legea lor numărul unu din relațiile interumane capitaliste:

    -Clientul nostru, stăpânul nostru!

     Inițial fusesem un potențial client. Dar, neplătindu-l, devenisem un infractor. Nu erau obișnuiți să muncească pe degeaba. Sau cu plata la anul, ca în cazul meu. El urma să-și recupereze de la Air France cei câțiva franci, pentru care, bănuiam, trebuiau întocmite multe formalități.  Nu merita efortul pentru atât de puțin. Avea nevoie de  bani, nu de bilete de decontare.

     Am intrat pe poarta ministerului. Am întrebat în dreapta şi în stânga. Pe cine trebuia şi mai ales pe cine nu trebuia.

     Câtorva le-am expus câte ceva despre bursa mea. În final am fost condus într-un birou. Probabil la cel care se ocupa de străini şi burse, de cursanţi, de ştiu eu mai ce. O doamnă amabilă a cercetat nişte hârtii. Nu mă găsea. Înlemnisem.

    -Dacă totul fusese o farsă?

 Răbdătoare a umblat prin alte dosare, alte bibliorafturi. În sfârşit a dat de numele meu.

   – Vous etes venu trop tôt ! ( ați venit prea devreme)

Prea devreme! Cu două săptămâni mai repede. Dar nu-mi spu-sese aceasta ca pe un  reproş. Nu-mi era adresat mie, ci era doar o simplă afirmaţie. O constatare.  Mi se părea un dezastru.      În secunda aceea am înţeles cât de subţire era colaborarea instituţiilor noastre cu exteriorul.    

     Ce să-i răspund acestei doamne amabile? Că pe la noi nu „se pleacă”, la noi eşti „trimis”,şi nu când vrei tu, ci când consideră ei.

     Am tăcut. Căzusem victimă incompetenţei şi neglijenţei  din ţara mea.

     Am îngânat ceva care trebuia să semene cu o scuză pentru administraţia ţării mele, dar a sunat cam aşa:

     -Nu este greşeala mea, Doamnă!

A sunat ca scuza unui copil nevinovat, prins, şi care trebuia să suporte consecinţele comiterii unei fapte ale altcuiva. M-am simţit îngrozitor, jenant de stingher, penibil. Eram un tembel, un imatur, trimis de părinți la cerșit. Fără nici un ban.

     Tocmai atunci mi-am auzit respiraţia hodorogind pe drumul

pieptului desfundat de cu noapte de tuse. Era un zgomot

 metalic, ca  a unui trup ruginit, împotmolit în sărăcie.  N-am mai putut exprima nimic. Mă înecase tusea pe care mă străduiam să o țin sechestrată în adâncul traheei. Mă copleșise penibilul situației. Aveam un sentiment de umilință. Pe care îl are probabil țăranul care vine pentru prima dată într-un oraș mare.

     Să nu uităm că eu mă născusem în vremea când pe la noi maşinile porneau la manivelă, tractoarele-şi începeau lucrarea la câmp trase cu sfoara, când se muncea în lehamitea gândului. Se  trasa viitorul, drumul „luminii” cu bezna  închisorilor.

     Toate acestea îşi puseseră amprenta asupra conştiinţei mele, asupra felului meu de a fi. Doar în copilărie reuşeam  să-mi  cumpăr pe mai nimic insua mea de fericire la chioşcul de alături. De vis-a-vis de viaţa mea de zi cu zi. Acolo se puteau procura cele mai râvnite lucruri: imagini frumoase, cu îngeraşi, în pragul sărbătorilor de iarnă.  Bile colorate, pene de păsări măiestre pictate în culori exotice şi alte comori. Dar în special niște mici figurine de celuloid, pe care oricum le puneai cădeau tot în picioare. Și pe care oamenii le numeau sugestiv:-Hopa Mitică.

     Hopa Mitică era exemplul tipic al omului obișnuit de prin părțile noastre care, oricâte greutăți ar fi avut, tot se ridica în picioare. Exemplul omului râvnit de toată lumea. Şi care apoi, cu timpul a dispărut.  Și chioşcul a fost desfiinţat.

      M-au năpădit toate aceste amintiri, târându-mă în jos, făcându-mă mic și neînsemnat. Nu mai aveam demnitate, respect de sine, încredere în propriile puteri. Devenisem un nimeni. Un sărăntoc fără nicio lețcaie. Ar fi trebuit să găsesc mijlocul de a mă ridica, aidoma unui Hopa-Mitică cel de demult.  M-a ajutat doamna din fața mea:

     -Ştiu, mi-a răspuns, s-a mai întâmplat. Nu dumneavoastră sunteţi vinovat.

Cuvintele acelea m-au înviorat. Mă lepădaseră de toată tensiunea  trăită. Asupra mea coborâse pacea. Lacrima lui Dumnezeu avusese grijă de mine. Simţeam nevoia să mă închin ca înaintea unui altar al viitorului, care-mi adusese liniștea sufletească.                                                                                          

     Apoi, mi-a indicat data începerii  cursului, mi-a înmânat întreg programul, de altfel foarte riguros, cu termene precise, care urma să se deruleze în diverse zone ale Franţei: Paris, zona Anjou, apoi la un institut de cercetări din sudul ţării, lângă Mont de Marsan. Mi le-a arătat pe o hartă.

     Cursul începea exact peste paisprezece zile, dar ea putea să-mi ofere încă din ziua aceea suma integrală, pe care urma să o gestionez întreaga perioadă. Inclusiv pentru transporturi prin toată Franţa, cu trenuri, autobuze, cu ce voiam eu, pentru a ajunge la obiectivele stipulate în program. Şi bine înţeles pentru hrană, cazare. Timp de şase luni şi paisprezece zile. Îmi puteam administra singur banii, cu condiția să respect termenii programului. La sfârșit, înainte de a pleca, peste exact șase luni și jumătate (cu cele paisprezece zile câștigate prin trimiterea mea mai devreme), urma să mă prezint la minister și să depun un referat de activitate.

     Rămânea la latitudinea mea unde voi locui, cum şi cu ce mă voi hrăni, ce mijloace de transport voi folosi.

     Priveam foile acelea care îmi hotărau viaţa imediată, ca pe viitorul înscris în zaţul din fundul unei ceşti de cafea.

    -Dar ce trebuie să fac până la începerea cursului, în aceste două săptămâni? am întrebat.

    -Ce doriţi dumneavoastră, a sosit răspunsul ei prompt.

     Îmi venea să o sărut. Descoperisem că nu era chiar în vârstă,

 că păstra în fiinţa ei exact ceea ce trebuia să rămână dintr-o femeie care fusese în tinereţe frumoasă. Era mai mult decât o

zeiţă, era un înger. Era o femeie inteligentă, care îşi iubea semenii. Şi pe mine, acum.

     Hazardul îmi oferise două săptămâni de vacanţă plătită în miezul Parisului, adică o excursie gratuită. Nici în visurile cele

mai frumoase nu se putea întâmpla.

    -Cine eram eu? 

     Puteam lăsa pe terasa trecutului orele reci şi urâte ca pe o ceaşcă de cafea neagră, rece şi nebăută. Eram alesul. Nu mai avem nevoie de o altă dovadă a trăirii frumoase. Îmi puteam lua cu mine de acolo, din biroul acelei doamne, ecoul vorbelor ei, câteva visuri construite la repezeală pentru bandajat ridurile viitorului, şi bineînţeles o pană albă de înger.

     Eram pregătit să păşesc nestingherit pe pământul acelei ţări.

Mi-am permis să o rog ceva important: să-mi indice un hotel ieftin, fie el şi în afara oraşului, dar cu mijloace de transport acceptabile. Mi-a întins o hartă a Parisului, cu banlieurile sale, cu itinerariile mijloacelor de transport trasate, mi-a notat cu o carioca albastră locul unde eram, precum şi locul unde era situat hotelul. Pe harta aceea era ceva mai mult de o şchioapă. Undeva la marginea oraşului, chiar în afara lui.

     Devenisem alt om. Iar acolo unde eram,  coborâsem printre semenii mei.

     Până atunci umblasem haihui, de jur împrejurul dorinţelor mele. Mulţi mă invidiau, câţiva mă şi detestau. Pe aceștia îi ştiam. Dar dintr-odată devenisem altcineva.

    -Nebănuite sunt căile Domnului. Înțelepciunea aceasta purta tonul glasului bunicii mele.

     Simţeam cum se năştea în mine o sfinţenie a frumuseţii, o fiziologie a zâmbetului fericirii, care pornea mai întâi ca  zborul alb pe cerul minţii, apoi ca o sincopă a sângelui în extazul pulsului.  Mă priveam prin lentila unui neuron fericit, cum ai

 sprijini privirea pe o cădere albă, auzeam ritmul bătăilor inimii

în toba pieptului, o muzică de dans pentru distracţia tuturor

celulelor.  Mi se reinventaseră endorfinele.  

     Apoi am plecat. Trebuia să ajung la metrou. Staţia nu era departe. Drept înainte. Cum era indicat pe hartă.  În drum mi-a

ieşit în cale, staţionând la marginea bordurii o maşină „Lada”.  Era o marcă de maşină, construită la ruşi după licenţa Fiat 124,  pe la noi o culme a bogăţiei.

     Cine avea o „Lada” era un răsfăţat al regimului, un potentat al acelor vremuri. Nouă nouță. Strălucea. Pe geamul unei uşi era expus un bilet scris mare, citeţ, de mână „a vendre” – de vânzare.

     Aveam banii necesari cumpărării. Chiar şi ceva în plus.  O adevărată comoară! În ţară ar fi trebuit să strâng ban cu ban, leafă întreagă peste leafă întreagă, timp de patru ani, fără să-mi permit o altă cheltuială. Iar aici puteam să o cumpăr dintr-o simplă bursă de o jumătate de an.  

     Însemna  că  salariul lor  era  cel  puţin  de  opt ori  mai mare  decât al nostru. Asta era adevărata realitate, rezultată dintr-o simplă judecată.

     Iar noi ne străduiam ,,să-i ajungem şi chiar să-i şi întrecem”. Acesta era sloganul vremii. Încă de pe vremea lui Nikita Hruşciov

     M-am simţit dintr-odată bogat şi stăpân pe soarta mea.

    -Iată ce poate face banul din om! Mi-am spus.

    -În viață nu banii contează. Ci numărul lor.

     Am ajuns la staţie. Era prima oară când coboram într-un metrou. Zburasem pentru prima dată, acum urma să păşesc pe sub pământ. Prima oară.

    Pe la noi, în urmă cu doar câţiva ani, se hotărâse construirea unui metrou, şi urmau studiile, analizele de tot felul, proiectele.

    Chiar se înfiinţase întreprinderea Metrou Bucureşti. Se voia ca totul să fie de concepţie românească. Era în spiritul vremii. Nu erau multe în lume. În vreo şaizeci de oraşe. Înainte se construise cel din Praga. În București  se construiau tunelurile subterane într-un ritm de patru kilometri pe an, considerat în epocă un ritm deosebit de bun. Așa se spunea.

     Au fost discuţii apărute în presă în legătură cu proiectarea

 scutului. Trebuia optat pentru un scut care se putea produce repede în ţară, care să fie în măsura de a ţine frontul stratificaţiei, în majoritate nisipoasă.

     Ar fi  urmat  să  devină  funcţional  primul  tronson  în     perioada imediat următoare, adică până la sfârşitul anului. Dar eu fusesem trimis în Franța înainte de darea lui în exploatare. Nu coborâsem niciodată mai jos de pivniţa casei.

    Iar acum trebuia să traversez marea încercare.

    Ştiam că am o oarecare jenă faţă de spaţiile închise. De mic copil constatasem aceasta, când ne vâram prin te miri ce văgăuni, cotloane,  prin curţile oamenilor,  la țară prin căpițele

 de fân. Ca să ne ascundem. Am aflat mai târziu că aceasta se numeşte claustrofobie.

     Aveam astfel, pentru acest metrou o strângere de inimă.  

M-am descurcat cu procurarea biletelor, întroducerea lor în  aparatul de acces, şi gata! M-am trezit pe peron, în staţia Varenne lângă linia de metrou nr. 13. Metroul lega Chatillon- Montrouge în partea de sud a oraşului şi St. Denis-Universite în nord.

     Peste tot vedeam hărţi interactive cu traseele liniilor de metrou. Deosebit de funcţional. Oare când va ajunge şi metroul bucureştean la acest  nivel? Metroul din Paris a început să lucreze de la începutul secolului, în 1912. Transportase deja milioane de călători.

     Privind harta, era suficient să apeşi pe butonul care indica destinaţia, şi un lanţ de lumini se aprindea indicând traseul. Mi s-a părut halucinant de ingenios. Ţară turistică!      

     Nu trebuia să ştii franceză, nici măcar nu trebuia să cunoşti locurile. Era simplu.

     Mi-am explicat atunci cum se putea descurca mulţimea de

oameni obişnuiţi, pe care i-am văzut mişunând în aeroport, mişcându-se ca la ei acasă, pe foarte mulţi recunoscându-i după culoarea pielii şi trăsături, veniţi din Africa, China, Orientul apropiat, negri, galbeni, indieni, arabi, fiecare aducând împreună cu ei atmosfera colţurilor acelora de lume. Totul părea la îndemână, foarte simplu.

     Pentru a lua metroul 9, dintre Pont de Sevre şi Mairie de Montreuil, unde trebuia în final să ies la lumina zilei, care era şi cap de linie, urma să schimb metrourile la staţia Miromesnil.

     Din arondismentul 7, Palais- Bourbon, trebuia să ajung în arondismentul 20, Menilmontant.

M-am descurcat fără probleme, parcă circulasem de când lumea cu metroul, ca şi cum din copilărie m-am jucat cu trenuleţele acestea subpământene.

     Am urcat. În metrou o grămadă de tuciurii! Nu mai văzusem atâţia coloraţi la un loc. Africa frate! Vorbeau în franceză, nu în limba lor. Bănuiam că erau din ţări diferite, studenţi aici în Paris, la aceeaşi facultate.

     Nici vorbă de claustrofobie. N-am avut nicio senzaţie de teamă.

     La capăt, la staţia Mairie Montreuil am coborât. Urma să iau autobuzul către Noisy-le-Sec, un orăşel situat în departamentul Seine-Saint-Denis, în regiunea Ile-de-France, la nord-est de Paris. Un orăşel cu doar câteva mii de locuitori, unde se afla hotelul.

     Am aşteptat un timp (acum aveam destul), până când a venit un autobuz, o cursă regulată care făcea legătura între cele două localităţi. Era și un program afişat: de sosiri şi plecări din oră în oră.

     A venit, l-am luat, arăta pricopsit, pot spune chiar luxos, ţinând cont că era un mijloc de transport pentru provincie. În el lume de toate felurile. Oameni urcau, oameni coborau. Fiecare cu rostul lui. În jur nu se mai vedeau clădirile Parisului. Drum obişnuit, o bandă dus, una întors.

     Trăiam fel de fel de impresii. Mă simţeam bine. Parcă eram printre ai noştri. În afară de aficani. Din aceştia noi nu aveam.    

     Deja mă obişnuisem cu limba. Trăgeam cu urechea, străduindu-mă să desluşesc şi jargonul. Aveam un dicţionar de buzunar pe care-l purtam cu mine. Îl mai consultam din când în când. Trebuia! Unii vorbeau prea repede.

     Acolo, în afara Parisului, nu mă mai apăsa opulenţa strivitoare a oraşului mare. Intrasem în alt decor.

    Și în sfârşit am ajuns.

O clădire relativ modernă, cu patru etaje, dar fără lift. Mai din sărăcie. Nu cred că a fost de la început hotel. Intrare modestă. O sală de recepţie mică, un individ care mi-a luat paşaportul, a înscris ceva în hârţoagele lui, mi-a dat cheia cu numărul camerei, cu un gest scurt făcut cu arătătorul spre cer sau spre Dumnezeu mi-a dat de înţeles că se află la etajul patru.

     Scria și pe găluşca de lemn care însoţea cheia. În jurul meu numai colorați. Toţi tineri, tineri. Am constatat că eu eram singurul alb din tot hotelul. Adică nu. Mai era şi recepţionerul. El era şi administrator. Locuia acolo.

     Mi-am explicat astfel cauza pentru care era atât de ieftin. Aşa ceva îi cerusem eu doamnei de la minister, care a înţeles imediat dorința mea, fără multe cuvinte. Dar ce-mi păsa? Era exact ceea ce voisem. Suficient pentru un sărăntoc ca mine.

     Imediat aveam să constat că fiecare etaj era prevăzut cu un culoar din care se pătrundea în camerele dispuse lateral, dreapta şi stânga. În fundul culuarului erau situate grupurile sanitare prevăzute cu duşuri. În camere exista un pat, o măsuţă, un dulăpior pentru haine, o chiuvetă. Strictul necesar.

     Nici nu era loc de mai multe. Nici nu trebuiau. Toţi eram tineri, fără tabieturi, Cred că eu eram cel mai vârstnic, cu cei

35 de ani ai mei.

     Ce simplu se poate câştiga fericirea! Mă aflam acolo unde nu ajunsese neam de neamul meu, în inima occidentului, în ţara luminii, în Franţa, ţară de care era legată cultura, inclusiv civilizaţia noastră.

    Primul nostru contact serios cu civilizaţia vestului Europei s-a realizat mult înainte de 1848, în vremea Regulamentului  Organic, când ofiţerii ruşi învitaţi la curţile noastre boiereşti, vorbind aproape exclusiv franceza, au transmis domnişoarelor moda, cultura, mofturile, maimuţăreala franţuzească.

     Mai ales în Moldova.

Şi fiecare a preluat ce a vrut. Ce a putut. Mai puţin adulţii şi bătrânii care au rămas mai departe orientali. Dar au început să-şi trimită odraslele la Paris, ţesându-se astfel pentru totdeauna legăturile spirituale, lingvistice între noi şi Franţa. Iar unul din firele acestea, după mai bine de un secol eram şi eu, cu educaţie francofonă, de mic copil.

     Mi-am amintit de doamna Diamandi, de cărţile franţuzeşti pentru copii, cu poze, de  La maison de Jean Class, de cântecele Frere Jack, Sur le pont D-Avignon, de revistele care mai pătrundeau pe la noi Piff le chien, şi alte minunăţii frumos colorate.

     M-a cuprins nostalgia, dorul de părinţi care, din toată sărăcia acelor ani grei, găseau resurse pentru a plăti o profesoară. Pe doamna Diamandi.

-Învaţă, că-ţi va prinde bine cândva! O auzeam pe mama spunându-mi, când eu, copil fiind, eram obligat să stau la lecția de franceză cu madamme Diamandi, iar afară se auzeau ţipetele celor care se jucau.       

    Ajunsesem să cunosc teoretic o altă lume, de poveste, în care

 nu credeam că voi avea ocazia vreodată să păşesc.

     M-am apucat să despachetez. Am scos ghidul Michelin din valiză. Mi-am făcut un plan de vizitare a Parisului, pentru cele paisprezece zile.

     În zilele următoare mi-am impus un program strict: plecam în viul dimineții, mă întorceam seara. Îmi pregăteam mâncarea pe minireşoul pe care-l adusesem de acasă. Cumpărate de la magazine, alimentele erau mai ieftine. În cameră le încălzeam. Mă descurcam de minune. Cu mai nimic.

     Începuse să-mi fie drag hotelul acela modest, unde nu mă deranja nimeni. Achitasem banii pentru toată perioada, ca să nu am probleme. Acolo, în spațiul acela de chilie mânăstirească mă simțeam cel mai liber. Când îl părăseam, luând cheia cu mine, cărându-i în buzunar gogoaşa de lemn, plecam în alt univers.

     Nu mă putea deranja nimic, nici măcar gălăgia celor mai tineri, care veneau în puterea nopţii, probabil băuţi şi drogaţi, şi nu se sinchiseau de nimeni.

   –Vive la liberte!

     Pe atunci eu nu ştiam mare lucru de droguri, de drogaţi, de sevraje. La noi era strict interzisă consumarea şi comer-cializarea acestora. Se pedepseau foarte sever. Erau prezentate ca racile ale sistemului capitalist, putred şi în descompunere. Poporul trebuia să fie curat. Până şi băutura răcoritoare coca cola era considerată un drog. Nu se importa.

    -Dar alcoolul?

Beţivi aveam şi noi, slavă domnului! Şi din abundenţă.

    -Dar  ce treabă aveam eu cu ei?

Începusem viaţa cea nouă în pronaosul paradisului. Aşa o percepeam, cu un soare al începutului de primăvară timpurie, cu toate că ne aflam la sfârşitul lui ianuarie. Natura păşise în primăvară. O interpretam ca pe o sărbătorire a sosirii mele, a încheierii unei păci trainice cu necazurile de tot felul.

     Făcuseră pace cu mine însumi.

     Scăpasem de firele nevăzute şi înfăşurate, de gândurile rele ale doamnei Argint, şi de ale altora ca ea. Eu eram aici, ei rămăseseră acolo.

     Purtam în suflet partea frumoasă a României, cea care mi se potrivea mie. În fiecare dimineaţă mă trezeam român. Deveneam francez pentru restul zilei, împrumutându-le limba graseiată.

     Începusem să fiu legat de locurile acelea, de poporul în mijlocul căruia trăiam, cu firele latinităţii, ale copilăriei, ale educaţiei francofile primite de la părinţi, ale civilizaţiei, atâta cât o avea poporul român.

     Am intrat direct în centrul Parisului. Schimbând metrourile am coborât la staţia Palais Royal–Musee du Louvre.

    -Pe ce locuri calci omule?

Îmi spuneam, parcă pentru a-mi trezi conştienţa. Pe aici au păşit înaintea ta cei care au făcut istorie. Şi ce istorie imensă! Cei care prin existenţa lor au schimbat cursul omenirii, inclusv al tău. Ce nume! Ce bulevarde! Mergeam pe rue de Rivoli. În stânga mea, cât vedeam cu ochii, se întindea latura de nord a Louvrului, palatul regilor Franţei, transformat în muzeul fără egal al capodoperelor lumii.

     În continuare grădinile Tuileries, pe locul fostului palat distrus în revoluţia franceză, apoi piaţa Concorde cu obeliscul ei de neuitat, adus de Napoleon din Egipt.  

     Hoinărind şi luând-o spre nord, pe Rue Royale am ajuns la catedrala la Madeleine, construită în stil antic, cu neuitatele sale coloane.

     Iar în dreapta ei, spre est, luând-o pe marile bulevarde ale Parisului, pe cel al Capucinilor, m-am trezit în piaţa Operei, construită de Charles Garnier acum peste o sută de ani.  Apoi am hoinărit pe bulevardul numit al Italienilor.

      În continuare am  intrat  pe  bulevardul  Haussmann. Poartă numele primarului care a reconfigurat harta oraşului, a creat urbanistic în patruzeci de ani ceea ce vedeam atunci. Apoi am ajuns în bulevardul Montmartre.

      Începusem să obosesc, nu atât fizic, ci copleşit de abundenţa impresiilor, a numelor sonore întâlnite de mine în cărţile copilăriei, când doamna Diamandi mi le prezenta ca făcând parte dintr-o lume de basm.

     Acum le vedeam. Îmi vorbeau, vorbeam cu ele, cu istoria

lor, cu oamenii de geniu care le-au construit şi pentru care au fost construite.

     Trăiam toate sentimentele posibile, de duioşie, de admiraţie, privindu-le cu o nemăsurată mirare amestecată cu îndârjirea împotriva celor de la noi care, de atâția ani, ne interziceau vizitarea lor. Pentru a nu face comparaţii, de frica de a nu rămâne în aceste locuri, de prostia propagandei, de câte şi mai câte.

     Timp de două săptămâni am avut suficient timp să văd, să asimilez, să vizitez marile muzee: Louvre, Versailles cu marele şi micul Trianon, de care este legată direct făurirea României Mari, muzeul Omului, al Evului Mediu, al Armatei,  pe cel de istorie Naturală, muzeul Montmartre.

     Apoi, pe cele de artă, muzeul Rodin, unde ucenic fusese un timp şi Brâncuşi al nostru, muzeul Picasso. Și mai ales muzeul cu atelierul de lucru al lui Brâncuşi, pe care ai noştri la vremea aceea l-au renegat. I-au refuzat oferta  de a ne lăsa lucrările sale de geniu, considerându-le în prostia teribilă a conducătorilor de atunci, sau în obedienţa mai multor oameni de cultură: ,,artă decadentă”. Se spune că la şedinţa Academiei prezidată de Mihail Sadoveanu, participanţii de frunte a culturii noastre au hotărât să-i refuze oferta. Prin procesul verbal încheiat la data de 7 martie 1951 în esenţă se stipula că :

  ,,Brâncuşi  nu  poate  fi  considerat   un creator  în  sculptură  fiindcă nu  se  exprimă prin mijloacele  esenţiale caracteristice         acestei arte“.

     Era frica, teama de neprevăzutul delaţiunii, dorinţa de a nu-

şi crea probleme personale, majoritatea fiind oameni în vârstă, care nu voiau să aibă complicații. Și aceasta  în timp ce mii de compatrioţi ai lor zăceau în închisoare deja, pentru prejudicii aduse statului. Cele mai multe fiind inventate. Infinit mai puțin importante decât acest refuz, care a prejudiciat bagajul cultural al României cu valori inestimabile. Mai ales că la ora aceea, Brâncuși era recunoscut ca un geniu, deschizător de drumuri

 noi în sculptura modernă. 

     Atelierul său era acolo, în piața George Pompidou, alături de centrul Georges Pompidou. Pe care l-am vizitat din curiozitate.      Nici nu auzisem de aşa ceva. Orice trăsnaie, în clădirea

 aceea, numită Centru, nu muzeu, putea fi considerată artă inovatoare. Nu puteam fi de acord. Nu puteam avea cultura necesară înţelegerii unui tablou pictat de o vacă cu însăşi coada ei, cea încărcată de talent şi de culoare.

    -Ce tâmpenie!

O tâmpenie era expusă la loc vizibil. Atrăgea atenţia ca o culme a stupidităţii. Cel puţin aşa credeam.

     Sau câteva tinichele culese de prin ungherele insalubre ale oraşului, sudate între ele aleatoriu, dându-le o formă ce nu-mi sugera nimic. Dar am trecut printre ele, mirându-mă şi cugetând că dacă mirarea poate fi considerată a fi exprimarea unui sentiment, atunci, într-un anumit fel, şi acestea pot fi considerate o nouă artă. Dacă va crea epigoni, iar generaţiile viitoare de vizitatori se vor opri o clipă asupra lor, îşi vor menţine probabil locul în panoplia artelor plastice.

     Apoi am colindat nestingherit prin catedralele Notre Dame, Sacre Coeur, Sainte Chapelle, Domul Invalizilor, La Madeleine, Saint Germainn, Saint Sulpice, şi altele, în care m-am rugat pentru toţi ai mei pentru toţi ai noştri, rămași dincolo, în țară.

     Aveam impresia că deja aparţineam poporului acestuia, că genetic eram înrudit cu el prin latinitate, educaţie, aspiraţii. Ştiam aproximativ şi cum s-a produs apropierea intelighenţiei româneşti de Franţa.

      Dintr-un popor oriental, în nici jumătate de veac am devenit cel puţin ca aspiraţii, occidentali. Având modelul francez, dar și cel german. În cultură, şi în tot ce reprezintă aceasta, de la îmbrăcăminte şi până la comportament, era vizibil cel francez. În majoritate.

      Aveam sentimentul că aparţin unui popor mare şi nobil,

 care depăşea graniţele ţării mele, că aparţineam lumii civilizate, prin limbă, cultură, educaţie, obiceiuri şi mai ales prin adevăratele năzuinţe.

      Mi se făcuse dor de Nora, pe care o voiam lângă mine, să comentăm împreună minunile acelea. Şi gândurile mele, ivite din nicăieri sau de peste tot. I-am telefonat de la un oficiu poştal. Am aşteptat mult să mi se facă legătura cu Bucureştiul. Denumirea capitalei noastre a trebuit să o pronunţ atent, cu toată dicţia de care eram capabil în limba lor, pentru a nu-l confunda cu Budapesta, denumire cu care erau mai obişnuiţi.

     Am aşteptat de parcă eram la cele două capete ale lumii. Am vorbit aproape o oră, nici nu ştiu cum a trecut timpul, pe destul de mulţi bani,

    -Lasă că voi face economie la altele, la mâncare de exemplu, îmi spuneam. Dar merita.

     Aveam nevoie de ea, să o simt lângă mine, chiar şi aşa, la aproape trei mii de kilometri depărtare. Aveam nevoie de împărtăşire: (quand je vois quelque chose de beau, je veux être en deux)  Când văd ceva frumos vreau să fim împreună.

     Încercam  să mă unesc cu ea prin cuvinte. Adică cu mine  însumi. Printr-un un fel de clivaj în lutul propriului trup. Ea era  jumătatea mea.

     De multe ori, în țară, pentru a ajunge vorbele de la unul la celălalt, fără să le exprimăm, trebuia doar ca amândoi să ne culcăm pe aceleaşi gânduri ca pe o singură pernă a minţii.      Urma apoi să ne comunicăm ideile, pe care ni le descopeream

ca pe noile celule ale creierului, împătimite de plăcerea vorbirii.

     Uneori noaptea, cînd se făcea liniște, când ni se stingeau  privirile, gândurile noastre se puteau îmbrățișa. Adică partea lor cea văzută cu cea nevăzută. Sufletul cu duhul său. Până la visare. Ne cedam unul altuia jumătățile de puls și respirație.

      Iar atunci, timp de o oră, n-a mai existat între noi nicio depărtare.

     În dimineaţa aceea, în sfârşit, m-am hotărât să scap de paltonul meu greu şi incomod. Să-l lepăd ca pe o armură netrebuincioasă. Se făcuse pace. Făcusem pace cu mine, cu trecutul meu, cu depărtarea, cu doamna Argint. În el mă simţeam ca într-o crisalidă. Puteam să ies din lumea veche ca un lepidopter, aveam dreptul să-mi întind aripile, să zbor.

     Puteam acoperi orice spaţiu în care sufletul se simţea liber. Să dorească, să viseze, să i se înfăptuiască tot ce nici nu îndrăznea să-şi imagineze. Ieşise într-o lume a luminii. A perspectivei, o lume fără bariere vizibile.

     Dimineața prevestea o zi caldă. Mi-am lăsat paltonul la hotel.   

     Şi într-adevăr, erau altfel de imagini urbane decât cele  cu care ochiul meu era obişnuit să le vadă, erau perspectivele, spaţiile generoase în care lipsea noţiunea de înghesuială urbană orientală. Pieţele largi, peste care privirea putea lesne pluti până hăt departe, în zarea clădirilor monumentale, ale palatelor oferite vederii: Domul Invalizilor, Arcul de triumf, Marele şi micul Palat, Palatul Élysée, Turnul Eiffel, Sacre Coeur, Palatul Adunării Naţionale, catedrala Sacre Coeur de pe înălţimile Mont Martre, care putea fi văzută de oriunde. Nimeni nu  s-a  gândit  să  ridice  aici, în  locul fostului palat Tuillerie unde este superbul parc, sau în piaţa Concorde câteva blocuri noi, pentru a nu lua din terenul agriculturii.  Apoi bulevardele cu nume sonore! Şi aceasta pentru că au avut parte de un primar ca Hausmann care a ştiut să coordoneze sistematizarea viitorului urban.   

     Există ceva în cromozomii lor ce nu se află în genele noastre? Dorinţa de a păstra cu sfinţenie ce este frumos, de a construi, de a-şi respecta trecutul. De a-şi iubi înaintaşii?

Respectul faţă de adevărul culturii?

     Ce resorturi interioare mobilizează energia unui popor de a prospera, de a se ridica deasupra celorlalte?

     Suntem cam de acelaşi neam. Cel puţin aşa ne place să

  credem. Poate au şi ei meschinii, urâţii, invidioşii lor. Probabil că sunt izolaţi de societate, nu ies la lumină ca păduchii, nu ajung să conducă, să-şi impună ei micimea gândirii. Şi oricum, nu analfabeţii.

     Nu cred că aceştia pot accede la putere.

     Gândind acestea am ajuns în staţia Pigalle. Am coborât. M-am îndreptat spre Tati. Aici fac cumpărături cei ca mine. Ca noi. O avalanşă de lucruri cum n-am mai văzut. Îţi iau ochii prin varietate, culori, preţ redus.

     Poţi scotoci prin ele să-ţi găseşti tot ce vrei. Nimeni nu te atenţionează. Poţi cumpăra orice doreşti. Sau nu dorești.

   -Ai dreptul!

Poţi numai să scormoneşti ca găina în mormanul de boabe. Voia sufletului. Fără să iei nimic. Mă simţeam bine. Eram ca într-o poveste din o mie şi una de nopţi. Se revărsase peste mine cornul abundenţei. M-am gândit imediat la ce trebuia să-i cumpăr Norei, fetelor, părinţilor. Mai era timp. Să nu mă grăbesc.

    Nu venea nimeni să-mi atragă atenţia că nu fac ceeace trebuie, că greşesc. Că mie nu mi se cuvine. Simţeam că sunt om. Liber să-mi probez tot ce doream, să le las în neorânduială dacă nu-mi plăceau.

    Am căutat, am răscolit, am probat, în sfârşit am luat o geacă uşoară, colorată, care ar fi stârnit invidia oricărui pretenţios de pe la noi.

     Îmbrăcat astfel, eram tare mândru. Îmi închipuiam că toţi se

holbează la mine admirativ. Eram de-ai lor. Aidoma lor.

     Dar nimeni nu mă mai băga în seamă. Eram mai interesant înainte, îmbrăcat în palton. Cel puţin eram un ciudat.  Acum nu mă mai deosebeam cu nimic. Lăsasem la hotel şi căciula mea de nutrie. Nu mai purtam nimic pe cap. Exact ca ei. Devenisem unul de-al lor. Îmi piedusem individualitatea, pitorescul orientului.

     Mă aflam  lângă Moulin Rouge, în cartierul distracţiilor, al

plăcerilor de noapte. Acum, la lumina zilei îşi descoperea adevărata faţă.

     Peste tot numai colorați. Coborâsem din Europa în continentul African. Ochiul meu nu era obişnuit să vadă în jur atâta întuneric privind o epidermă umană. Nu mă simţeam bine în prezenţa lor. Era o senzaţie fără explicaţie logică, o percepţie a simţurilor estetice.

     Eram convins că Adam şi Eva fuseseră negri. Nici nu se putea să fie altfel, atâta vreme cât originea noastră ca specie se pierdea acum aproape două sute de mii de ani în estul Africii. Nu se ştie din cine exact am descins.

     -Ce mutaţie genetică o alcătuise pe Eva, mama noastră, a tuturor?

     Judecând altfel, chiar și lutul, ca plămadă pentru lucrarea dumnezeiască fusese de culoare închisă

     Se pare că cea mai importantă însuşire a speciei noastre a fost curiozitatea. O purtăm în noi ca pe o nelinişte, un morb de care am suferit  continuu. Inclusiv și acum, când nu ne mai ajunge pământul, nutrim dorinţa de evadare pe alte planete.

     Nouă,  celor  plecaţi spre nord, ni  s-a  decolorat  pielea,  am  căpătat  aspectul celor de astăzi, rasa albă. Cei sedentari, au rămas în continuare în locurile de origine, şi-au păstrat culoarea neagră a pielii, caracteristicile somatice adaptate la aerul cald şi rarefiat al mediului lor ambiant. Ei erau cei originari. Eu, cel adaptat noilor condiții întâlnite în migrarea strămoților mei spre

nord, către locurile vitrege. Gândeam că aş fi putut rămâne un

 african, dacă strămoşii mei, cei de demult n-ar fi părăsit locurile natale.

     Continuam să privesc în jur Place Pigalle ca pe o femeie obosită după o noapte nedormită. Eram hotărât să revin de curiozitate și noaptea, să colind printre drogaţi, cocote, distracţii, sexshopuri.  Nu-mi interzicea nimeni. Mă aflam într-o societate a consumului. Eram proaspăt, eram reinventat.    

     Am descoperit barurile accesibile tuturor, baruri de zi, de

  noapte, de tot felul. Acolo am aflat că o sticlă de apă, fie şi  Vichy, costă mai mult decât una de bere. Și multe alte ciudăţenii. Numai în Moulin Rouge n-am intrat. Era scump

    -Voi veni altădată, mi-am propus.

M-am descoperit un altul, cel care trebuia să fiu, aveam valenţe, însuşiri genetice pe care până atunci nu mi le pusese nimic în valoare. În numai câteva zile mă mişcam cu uşurinţă prin lumea aceasta de parcă aici mă născusem, un peşte aruncat în oceanul lumii adevărate. Şi ce apă limpede era!

    -Ce ne-a lipsit nouă să fim asemenea lor?

Mereu îmi puneam asemenea întrebare. Știam că adevărata realitate își găsește măsura prin comparație.

     Dintotdeauna am făcut parte dintr-un popor mare, cu mai bine de două mii de ani înainte, am stăpânit un teritoriu întins, cam cât al Franţei de acum, de dincolo de Nistru până în câmpia Panonică inclusiv, aveam neamuri apropiate la sudul Dunării. Unii spun că tracii au stăpânit Troia, că de pe aici ar fi plecat triburile latine, că eram rude bune încă de atunci, vorbeam aceeaşi limbă sau limbi  apropiate.

    -Cine poate spune adevărul? Cine îl cunoaşte?

În ce limbă se înțelegeau dacii cu romanii? Unii spun că n-ar fi avut nevoie de translatori.

     Dar ce ne-a lipsit, încât ne-am lăsat călcaţi de neamuri mai puţin numeroase? Ce ne-a determinat să nu rămânem pentru totdeauna uniţi? Ce gene ale dezbinării purtăm în cromozomi?

     Gânduri de frustrat, chinuit de întrebări fără răspuns.

Societatea socialistă n-avea nevoie de ciudaţi care să-şi pună probleme din acestea. Răspunsurile existau în filosofia marxist leninistă, în tezele conducerii de partid, armonizate cu specificul nostru. Aveau răspuns la toate. E nevoie de indivizi loiali, care să poată aplica învățătura materialist dialectică a sistemului. Sunt destui alţii care pot gândi pentru ei. Cei care au sarcina să gândească pozitiv, în spiritul vremii. Ceilalţi trebuie să urmeze cu sfinţenie şi devotament  linia partidului.

     Eu evadasem. Reuşisem să mă eliberez de mine însumi, de angoasele mele, de grijile mărunte sau grele, de tot felul de încercări pe care le aveam  acasă. Și care mă apăsau zilnic.

    Învăţasem să aud şi să văd cu alte organe decât cele care erau

destinate acestor simţuri. Cu cele adevărate. Adică numai cu cele adevărate.

      Nu aveam cui să-i împărtăşesc astfel de gânduri. Eram singur. Norei mă ferisem să i le spun. Telefoanele ar fi putut fi ascultate.

      Apoi cele două săptămâni au trecut cu pasul lor repede. Eu funcţionam asemenea unui pendul. Dimineaţa plecam, seara, înspre noapte, mă întorceam. În acest timp pământul îşi vedea de-ale lui, ce ştia el să facă cel mai bine, adică efectua mişcarea de rotaţie în jurul său. Era ceasul meu biologic.

     Mâncam te miri ce și mai nimic. Nu-mi trebuia.  Îmi şi schimbasem stilul de hrană. Ca un plancton, ca o plantă mişcătoare. N-aveam nevoie decât de lumină. De energie cuantică. Învăţasem să privesc prin ferestrele cerului. Dincolo de ele era altă lume, cea adevărată, care ar fi trebuit să fie pretutindeni. Mai și semănam ovăz în grădina visurilor, cu el îmi hrăneam telegarii fanteziei. Şi tot nu-mi era de ajuns. Simţeam în mine cântecul altui puls, bătăile inimii aveau alt farmec, o altă melodie. A primăverii ce se anunţa întrând prin barierele ridicate ale aşteptării.

     Două zile am colindat prin Luvru. În muzeu. Păşindu-i încăperile, aveam impresia că retrăiesc viaţa marilor regi ai Franţei. Cel mai mult am poposit holbându-mă la antichităţile Egiptene, închinându-mă lor, măreţiei vizionare a tânărului Napoleon. Dar şi entuiasmului cercetătorilor care au preţuit şi au adus de acolo, din îndepărtarea orientului mijlociu asemenea frumuseţi.

     Apoi, am admirat antichităţile greceşti de la subsolul palatului: Venus, Victoria din Samotracia, și atâtea altele. Nu-mi venea să cred că acum le puteam mângâia cu privirile.      Statui pe care, cu ani mulţi înainte, le întâlnisem în cărţile de istorie, în pozele acelea prost alcătuite, alb-negru, în foile manualelor de școală. Pe hârtie ordinară.

    -Dar Mona Lisa, Gioconda lui Da Vinci? Cea care mă privea numai pe mine din rama tabloului, oriunde aş fi fost în încăpere. Un tablou care trăia aidoma unei fiinţe reale.  

     Iar eu mă număram printre puţinii privilegiaţi ai poporului meu, care, prin cine ştie ce forţe divine, sau a modului în care au fost aşezate genele destinului meu, fusesem cel ales.

     O zi am bântuit prin grădinile Palatului Versailles. Am pășit prin cele opt sute de hectare imaginate arhitectural şi apoi realizate de arhitectul peisagist Andre le Notre, cu aproape patru sute de ani mai devreme,  pe vremea Regelui Soare.

     Aici, în această ţară de la capătul continentului, de lângă marele ocean, simţeam că puteam înota de când lumea într-o apă curată. Eram un om neobişnuit într-o lume obişnuită.

     Am avut grijă să-mi iau din timp bilet pentru trenul Paris-Anger. Ca să fiu sigur că mă voi încadra în program. Să evit surprizele neplăcute. Îmi fuseseră deajuns.                            

     Din momentul acela a început totul. Din clipa în care am văzut-o.

     Programul prevedea şi câteva zile de participare la Expoziţia Internaţională a Agriculturii, care tocmai se deschisese. Avea loc în fiecare an într-un loc special amenajat. Pe multe hectare erau expuse utilaje, maşini agricole. Nişte giganţi cum nu erau pe la noi. Se aflau acolo standuri cu animale lucrate genetic, rase cu performanţe incredibile.

     Am putut vedea vaci cu ugere până la pământ, cai enormi, tauri de care te înfricoşai numai privindu-i, minuni obţinute prin inginerii genetice. Ceeace ar fi putut face natura numai în anumite condiţii, dar în multe  mii de ani, făcuse omul în doar câteva decenii. Mereu se creează linii noi, cu performanţe

 superioare.

     M-am învârtit vreo două zile printre minunăţiile acelea, trecând adesea şi pe la standul prezentat de institutul la care  urma să-mi petrec următoarele aproape şase luni.

     Erau aici două doamne destul de în vârstă care ofereau lămuriri  asupra activităţii Institutului de Cercetări de la Mont de Marsan, un orăşel situat în sudul Franţei, în Aquitania. Am luat câteva reviste, am schimbat câteva amabilităţi. Acolo urma să ajung peste scurt timp, conform programului meu.

     Dar în ziua aceea, trecând din nou pe la stand, nu le-am mai văzut. Era o singură persoană, care-şi întâmpina amabilă vizitatorii cu un zâmbet, o faţă, privire de neconfundat.

    -Era Cristina! Desigur, era Cristina! Nu putea fi altă persoană. Era colega mea din clasa a noua, de la 15 ani. Prima mea dragoste. Acelaşi păr blond, de scandinavă, pielea aceea albă de  mătase din care până şi lumina putea răsări. Puţin mai  împlinită, mai matură.

     Atunci parcă mi-au căzut din cer cătuşele zilei. Pentru mine. Pentru glasul meu. Pentru gândurile mele încătuşate  în acele amintiri din copilărie. Purtau nume de raze. Aici în poemele aerului. Dar îmi lăsau libertatea de a visa. Puteam jongla cu picăturile gândului, cu roua frunţii, îmi auzeam muzica unui suspin aproape apneic.

     Am încercat să mă îndepărtez pentru a mă reculege,

 ştergându-mi de pe obraji apusul acela roşu care năvălise în

 capilarele pielii.

     Depărtându-mă, am înţeles că cel pe care-l purtam în ribozomii mei eram eu, cel de atunci, din adolescență, ascuns atâta timp în mine însumi până la contopire. Cel de la cincisprezece ani.

Mi-am luat inima în dinţi şi aşteptând să se elibereze de câţiva interesaţi, am îndrăznit să o abordez.    

    -Dar dacă nu era ea? Să dau buzna ca un psihopat?

Trecuseră atâția ani. Cum ajunsese aici? Mă întrebam ca şi cum

 ar fi trebuit să-mi explic pe ce cale ajunseserăm noi, oamenii, pe acest pământ. Şi ce căutăm aici, locuitori vremelnici şi consumatori ai lucrurilor frumoase de care nici măcar nu eram conştienţi că la aveam.

     Pierdusem legătura cu ea după terminarea liceului. De fapt chiar mai devreme cu un an, când se transferase de la I. L. Caragiale, liceul meu, la Mihai Viteazul. Apoi, la facultate. Eu plecasem la Iaşi. La medicină veterinară. Auzisem de la colegi că se măritase devreme. Dispăruse, plecase și ea. Definitiv din țară.

     M-am hotărât să-i şoptesc numele de la distanţă, să văd dacă va reacţiona în vreun fel. Mi-era jenă de timiditatea mea. Parcă şi coborâsem câteva trepte pe scara timpului. Eram penibil. Un puştan. Un timid nevindecabil.

    -Cristina!

Purtam în stomac o durere grea cât plumbul unei emoţii.

    -Poate n-a auzit, mi-am zis.

    -Cristina! Am strigat ceva mai tare.

Nicio reacţie. Am căutat s-o privesc de la distanţă fascinat de ineditul situaţiei  şi ruşinat de neputinţa mea. În câteva secunde a tăbărât asupra ei un grup de vizitatori. Nu mai plecau.

     Eram hotărât să mă duc direct la ea și s-o întreb. Așa ar fi trebuit să fac de la început. Bărbătește. Dar m-am retras, continuînd să o privesc cum râde, cum înoadă gesturile, dându-le înţelesuri fireşti.

     M-au năpădit amintirile adolescenţei noastre. Nu o vedeam,  o ştiam pe dinafară, stând în rândul paralel de bănci, în cel de al patrulea. Eu, ca totdeauna, am avut un fel de tradiţie a cuminţeniei, a timidității, care nu totdeauna mi-a fost de folos.

    -În fața ei fusesem mereu un timid. Trăiam într-un complex de inferioritate. Dar acum? Alături de ea, și pentru ea, învățasem să mă înalţ până la înălţimea sentimentului pur.

    -Să opresc fără timiditate dusul orei? Timpul în loc?

Nu ştiam decât să-mi ascult organele de simţ. Dar nu învățasem

arta decriptării realităţii.

     Mă simţeam din nou ca atunci când, în vacanţa clasei a noua

spre a zecea ne-am întâlnit la mare. La Vasile Roaită. Aveam deci cincisprezece ani. Fusesem trimis de părinți pentru întâia oară singur. Ea era împreună cu fratele ei cu un an mai mic. Participaserăm la o serată de dans, aşa cum se organizau atunci pentru clasa muncitoare, sub cerul liber, pe gratis. Dansasem, mai bine zis ea mă învăţase să dansez, după care l-a trimis pe frăţior la culcare, iar noi doi, la propunerea ei, am mers pe faleză, să aşteptăm răsăritul soarelui.

   -Ce vorbe, ce propunere!

Am găsit o bancă pe  faleza înaltă de la Vasile Roaită,  (astăzi

 Eforie Sud)  Tăcuţi. Numai valurile tăiau liniştea. O făcuseră de culoarea nisipului. Grea, dură şi rece ca el. Eu tremuram. Nu de frigul de afară, ci de cel din mine. Nu îndrăzneam nici să-i ating mâna. Şi nici ea.

     O simţeam alături ca pe o fiinţă gingaşă şi stranie, atât de firavă şi gingaşă încât în orice clipă s-ar fi putut disipa.  Un bibelou ascuns într-o cetate de aer, cu porţile răsăritului zăvorâte. Trupului îi trebuiau multe respiraţii pentru a le putea deschide. Şi numai cu acordul ei. Aşa cum se logodesc peştii cu

 aerul, numai când apa le construieşte din unde verighetele.

    Orice stângăcie putea fi fatală.

Niciodată în copilăria mea, acasă, nu se vorbise ceva despre sexualitate, despre iubirea adevărată. Era subiect tabu. Nu ştiu de ce. Numai în romane regăseam subiectul. În cele pe care aveam voie să le citim. Un romantism desuet. Iar atunci, la malul mării, trăiam iubirea. Pe viu. Poate şi ea. Nu mai era vis, era o realitate căreia nu ştiam să-i fac faţă.

     Iar ea aştepta. Aştepta. Eu tremuram de o emoţie pe care nu eram în stare să o stăpânesc. Era duşmanul dinăuntrul meu.

   -Dar oare de ce şi ea? Poate şi ea fusese educată prost, sau needucată.

     Întreaga adolescenţă crezusem că femeia trebuie cucerită.

Dacă era vorba de cucerire, însemna că din partea bărbatului ar fi fost un act de voinţă iar din partea femeii o simplă acceptare. Deci nu dorinţă, ci o permisiune. Te vreau sau nu te vreau, ar fi fost răspunsul ei. Adică un privilegiu pe care-l oferă bărbatului.       

    -Pentru ce calităţi?

Pentru frumuseţe? Înteligenţă? Caracter? Talent ?

     Iar în dimineața aceea, după un timp, apăruse în sfârșit și  soarele. Întâi ca o lumină difuză, apoi ca o geană, şi în sfârşit, ca o orbire. Printr-o perdea de răcoare care îmi strângea pielea.

     Abia atunci ea m-a luat de mână, mi-a strâns-o cumva, poate

încercând să-şi înăbuşe explozia aşteptării, m-a tras către ea şi

m-a sărutat. Pe obraz. Poate nici ea nu ştia mai mult. Nu putuse sau nu voise. Apoi m-a ridicat ca pe un pietroi inert, topit în plumbul propriei emoţii. Am plecat tăcuţi către hotel.

     Habar n-aveam ce trebuia să fac. Nici nu eram în stare să propun ceva. Nici nu mai trăiam. Şi aşa, cum mă ţinea de mână, stăteam ascuns în podul palmei ei, ca un embrion în uterul mamei. Un ciudat ce nu voia să mai iasă din vraja ţesută în jurul său.

     Trăiam într-o poveste adevărată. A mea. A primei mele iubiri neatinse. Cu gijă să nu se spargă, o iubire care nici  măcar nu fusese sărutată  de mine. Eram un adolescent care nu fusese în stare să urce prima treaptă. A îmbrăţişării. Mă simţeam bine aşa. Sau poate nu. Altfel nu s-ar fi putut explica de ce şi după douăzeci de ani mă comportam ca un puşti prost şi timid, atunci când pe bolta meningelui îmi răsărea ca atunci la malul mării, amintirea acelui răsărit de astru al dragostei.

     Ştiam că niciun vis n-ar fi putut să cuprindă acea amintire dacă n-ar fi fost adevărată, puternică.

    -Dacă imaginea acestei tinere era numai o simplă construcţie a minţii mele? Dacă era o simplă asemănare?

     Acum era îmbrăcată corect, ,,office” cu un taior deschis. O salariată a statului francez, cu sarcini, atribuţii. În picioare purta pantofi cu toc înalt, potrivit ţinutei. Unde erau tenişii ei albi cu model, aduşi de unchiul ei din străinătate acum douăzeci de ani? Toţi colegii ştiam că era nepoata lui Atanasie Joja. Ministrul.

    -Ce tenişi! Dar rochia aceea transparentă de plajă, albastră, ca o firească prelungire trupească a culorii ochilor săi?

    O priveam de la distanţă. Ştiam că dacă o voi aborda, vraja se va pierde. Va trebui să cobor în concretul momentului. Din poezie către ştiinţă. Către atribuţii. Către sarcini.

     Nu doream. Îmi plăcea jocul acesta. Cu el începusem să mă obişnuiesc, să cobor şi să mă ridic, aidoma unei păsări în bătaia vântului. Ţineam de urât pământului cu umbra gândurilor mele. Amândoi eram două fiinţe care ne roteam. El, pământul, în jurul propriei axe, eu în jurul unor amintiri. În jurul ei.

     Nu-mi doream aproape nicio schimbare. Căutam să o studiez de la distanţă. Pentru moment nu îndrăzneam altceva, totul era conform firii mele ciudate, complicate, aproape de neînţeles.

     Privind-o așa, de la distanță, aveam impresia că în trupul său dormea resemnarea, nu jubila bucuria vieţii.

    -Sau nu se numeşte tristeţe această atingere continuă a mâinilor, ca într-un gest de rugăciune  în faţa nimănui?

     Din discuţiile ei cu vizitatorii, până la mine răzbătea un sunet continuu, ca o muzică. O muzică ce apăruse înaintea vieţii, sau care exista din totdeauna. Astrală.  A Big Bangului. A facerii. Am surprins-o privindu-mă.

    -Mi se păruse?

Își ridicase ochii asupra mea. Nevăzându-mă. O privire albastră ca o mirare a cerului, uşor umbrită de gene, adâncă, într-o orbire temporară. Încadrată de un păr de aur. Cum îl ştiam. Poate că părul ei mă recunoscuse.

     A tresărit spre mine ca sub o adiere. Putea fi doar o odihnă a vederii ei pe chipul meu. Eu le ghiceam lucirea, cea dinăuntrul ochilor. Cea care pleacă din rădăcinile sufletului, un fel de sevă

ce se înălța spre frunzele albastre ale privirilor ei.

    -Nu, nu e ea! Bine că n-am abordat-o. Ea nu m-ar fi putut privi  astfel, indiferentă, ca pe un oarecare. Sau putea fi o simplă rătăcire. După atâţia ani! Puteam fi de nerecunoscut.

     Se spune că fiecare zi trecută e ca o cioplire în trunchiul vieţii, făcută cu barda timpului. Se spune. În jurul fiecăruia sunt numai aşchii. Pe unele călcasem din  greşeală, pe altele poate dinadins. Pe acestea nu. Se pare că le-am ocolit, le-am ferit de tălpile uitării. Sau da! Altfel de ce unele scene sunt tulburi şi confuze?

    -Himere ale neuronilor!

Ca cea din toamna aceea de demult când, nemaifiind colegi, ea,

Cristina, m-a invitat totuși la aniversarea ei.

     Împlinea şaisprezece ani. Eu încă nu, urma să-i împlinesc peste trei luni, în decembrie. La sărbătorire fuseseră invitate şi alte persoane. Nu le cunoşteam. Unul era student, nu mai ţin minte la ce facultate. Dar era! Adică era cu o clasă deasupra mea. Sau cu două, trei. Așa simțeam. Mi se părea că deja erau împreună. Dansa aproape numai cu el. Nu mă simţisem deloc bine. Am rămas un timp acolo, stingher, toţi în jurul meu erau mai mari, (la vârsta aceea şi un an contează). Am plecat scuzându-mă stupid că nu mă simţeam în apele mele. Și nu mă

 simțeam.

   – Ei şi? Pe cine interesa aceasta? Pe ea deloc. Niciodată. De ce mă invitase? Ca să mă umilească? Niciodată n-am înțeles sufletul complicat al femeii.

     Și de atunci n-am mai văzut-o. Dădusem pentru prima dată piept cu gelozia. Cu sentimentul teribil de amar, oribil de frustrant, că pierdusem o mare întrecere. Cu timpul, cu mine, cu un semen al meu.

     Căzusem. Dar era o cădere în care juliturile acestea nu se  mai vindecau repede, ca până atunci. Rămâneau mult timp ca o durere. În amintirea căderii. Rănile sentimentale se vindecă cel mai greu. Atunci, la aniversarea ei, am învățat realitatea aceasta. Și mi se contopiseră gândurile. Dar nu auzeam niciun gând de-al ei strigându-mă, aşa cum aş fi dorit. Un strigăt uriaş, care ar fi putut transforma seara aceea în ziuă. O explozie a

iluminării.  Pentru o viaţă.

     Scena aceea am privit-o mereu ca pe o oglină mărunţită, prin

care vedeam ca prin ochii unui himenopter scene disparate. Frânturi din adevărul  care mă rănise.

     Apoi m-am dăruit trecerii vremii, aşa, cu dărnicia trăirii, cum am dăruit văzduhului mereu respiraţia mea alergată. Am     reuşit să gust din elixirul fericirii, să-mi vindec sângerările cu un balsam în mine imaginat.

    Bucurându-mă de efectul uitării, pe care în timp, învățasem să o trăiesc.

Împreună cu jurămintele mele de dragoste  adresate altora.

     Am revenit şi în următoarele două zile. În ultima chiar am îndrăznit să mă apropii de ea, protocolar, oficial, cu o căldură de vară în glas.

    Am întrebat-o o stupiditate, o prostie care-mi venise atunci  în minte, legată de obiectul de cercetare al institutului. Şi dacă institutul are relaţii de colaborare cu firma Larnaudie.      Standul acelei firme îmi atrăsese atenţia, numele ei îl cunoşteam din ţară, ştiam că Centrala noastră are relaţii comerciale cu ea, bine înţeles nu direct, nu era permis, ci doar prin intermediul Prodexportului, firmă specializată în comerţ

 exterior.

    -Desigur, colaborăm cu firma aceasta.

Răspunsul ei a venit prompt. Îi auzisem glasul. Şi parcă îmi devenise dragă această firmă, ca o punte imaginară între cele două ţări. Între Institut şi Centrala avicolă. Între ea şi mine.

     Timid, am mulţumit, uşor încurcat, având impresia că mă expediază, că o încurc.

     M-am retras ca un melc în propria carapace.

Ştiam că toate persoanele de sex femenin provin dintr-o singură Evă. O mamă a noastră, a tuturor. Numai ea era posesoarea perechii de cromozomi sexuali XX. Sexul mascul a fost dat de altcineva, desigur de Adam. El poseda cromozomul Y din

 perechea de cromozomi XY.

      În ultimii ani circulaseră opinii ale unor cercetători privind o posibilă „dispariţie” a sexului masculin în viitor.

     Ei porneau  de la constatarea că, în timp, cromozomul Y, specific sexului masculin, își pierduse în cursul evoluţiei sale peste 95% din gene. Alţii spun că această evoluţie nu implică în niciun caz o „dispariţie”. Ei au descoperit că, deşi cromozomul Y şi-a pierdut majoritatea genelor, le-a păstrat totuşi pe cele importante pentru supravieţuire şi care au roluri esenţiale în organism. Şi mai ales având rolul important în determinarea sexului.

     Se mai spune că aceşti cromozomi umani şi-au început evoluţia în dezvoltarea genurilor, a speciior, încă de acum trei sute de milioane de ani, diferenţiându-se de ceilalţi cromozomi nonsexuali.

     Alţi cercetători au constatat că de-a lungul timpului, cromozomul X şi-a păstrat 98% dintre genele originale, în schimb cromozomul Y a rămas cu doar 3% dintre genele iniţiale. Acest fenomen i-a făcut să tragă o concluzie teribilă: că acest cromozom s-ar găsi într-un proces de degenerare şi de extincţie care ar duce, în final, la dispariţia bărbaţilor.

     O simţeam pe viu. Prin incapacitatea mea de a restabili o legătură cu o femeie care îmi fusese dragă.

     În regnul animal există o dispută între indivizii masculi pentru cucerirea unei femele, dispută care poate ajunge până la moarte. Iar eu, masculul din secolul XX nu eram în stare nici măcar să o abordez, neavând în preajmă niciun rival.

    -Oare?

Simplul fapt că cercetătorii îşi pun asemenea probleme, implică

 o concluzie stupefiantă, şi anume că sexul slab, fie el sau nu pe

 cale de dispariţie, este bărbatul, nu femeia.

     Rezultanta acestor cercetări nu le cunoşteam pe atunci. Dar le simţeam. Le trăiam. Eram sexul slab. Devenisem cel mai slab.

     Constatasem că în special la tineri, diferenţele somatice, de talie mai ales, începuseră să dispară. În special în ultimii ani. Știam că aceste diferenţe, în  selecţia  naturală nu pot apărea atât de repede.

     Dar a intervenit omul. Ştiinţa. Printr-o alimentaţie pseudo-controlată, nu totdeauna în beneficiul speciei. Tot mai des se observă fete tinere, dezvoltate, cu iniţiativă, care sunt la vârsta tânără superioare băieţilor.

    -Ce va fi peste  zece mii de ani, o perioadă care nu înseamnă nimic la scară biologică?

     Apoi mai e şi această ciudățenie omenească: chiar şi la o vârstă matură o femeie se poate lăuda că şi-a cumpărat ,, o rochiţă “    

     Niciodată un bărbat nu se poate lăuda că şi-a luat un ,,pantalonaş “. L-ar crede lumea sărit.

     Chestiune de răsfăţ, care asigură femeilor un loc privilegiat, de făpturi sensibile, care trebuie să fie protejate. Ele pot rămâne veşnic tinere. Chiar și numai pentru atât:  ele pot demonstra că

 sunt  slabe, delicate, sensibile.

O strategie inteligentă de asigurarea protecţiei, când în fapt nu

 au nevoie de ea. Biologic sunt mult mai puternice. Un bărbat

 n-ar putea suporta ceea ce îndură o femeie.

     Nici măcar masa musculară nu va mai fi poate atributul bărbaţilor. Atunci ce ne va rămâne? La unele specii mult inferioare nouă (aşa ne place să credem) masculul, mult mai puțin dezvoltat, este devorat de femelă după actul sexual.

     -Halal pasiune! O îmbrăţişare care sufocă. Până la ingerare totală.

     Filozofie biologică! Asta înseamnă că încă existăm. În mod real, nu numai în mintea noastră. Avem fiinţă, avem sentimente, avem duh. Credinţa ne dă putere, ne face să credem că suntem aidoma puterii divine.

     Şi nu precum lucrurile care, la o gândire mai profundă, nici nu par a exista. Filosofia politică pe care am învăţat-o atâţia amar de ani, care propovăduia superioritatea materiei (te văd, deci exişti, te ating, ai deci massă) se pare a fi desuetă.

     Căci unde este materia, dacă întreg universul îl poţi strânge într-un singur pumn, contopindu-l în el însuşi. Care era dimensiunea lui înainte de explozia inițială? De declanșarea Big –Bangului?

     Restul e energie, adică duh, adică noi, sufletele noastre, cu

simţurile, cu dorinţele, cu gândurile noastre.

     O energie a minţii. Adică numai prin energie existăm şi vom dăinui prin existenţa perenă a gândirii, a credinţei, a iubirii. Conform formulei lui Einstein. Mi-am amintit de discuția purtată cu Alex, soțul lui Moț.

     Universul este un caer enorm din care se desprinde energia, se desprind firele de lumină. Cu ele ţesem tot ce vrem să vedem, să auzim, să mângâiem. O iluzie pe care o denumim impropriu materie, trupuri.

    -Halal gânduri reacţionare în capul unui cadru de nădejde şcolit la învăţătura materialist dialectică!

     Aceasta era cauza pentru care clasa muncitoare nu avea încredere în intelectuali: îşi  pun  prea  multe  întrebări iar  răspunsurile lor nu  sunt  aidoma filozofiei marxist leniniste.

      La hotel m-am străduit să-mi transcriu pe hârtie o cugetare poetică, pe care, ca din întâmplare, să o strecor printre foile orelor ei libere. Încă netrăite, adică necitite de ea. Într-o zi. Rămăsesem pentru și prin poezie romanticul incurabil. Îmi făcea plăcere această stare. Jocul acesta de-a adolescența.

     Versurile îi erau  adresate Cenuşăresei pe care o pierdusem şi apoi o regăsisem acolo, pe treptele castelului meu, unde dispăruse cândva:

 ,,Mi-ar trebui un trup nou, cu organe la schimb, eventual o barieră în curgerea vremii,

un repaus al aerului.

El îmi conduce de mână răsuflarea,

doar el îmi poate opri  în loc aceste ore fugărite.

Aş dori să-ţi ambalez şi ziua aceasta

într-un cer de ţiplă albastră,

ţi-o voi face cadou

împreună cu celulele mele de suflet acum,

când au ieşit la drumul mare atâţia tâlhari,

şi sunt atât de mulţi ghicitori în stelele ochilor orbi

căutători de comori blestemate,

culegători de perle  în sertarele scoicilor false.

Iar tu nici nu mai ţii minte

când ţi-ai uitat pe treptele acelea,

în adolescența noastră,

condurii paşilor călătoriţi împreună cu mine,

în timp ce amândoi urcam primele trepte

ale castelului nostru de basm.

Noi ştiam să dăruim viaţă lucrurilor atinse.

 Acum, cu o bună  cunoaştere le putem oferi

o parte din strălucirea fiinţelor,

le implantăm mirajul trăirii în memoria lor.

Noi suntem atât de aproape de rădăcinile slavei,

de unde începe seva înălţimilor a se zămisli,

noi întemeiem verdele în viaţa clorofilei,

noi cedăm soarelui ambiţia de a stăpâni întunericul. Ştim toate acestea.

 Dar nu ştim de ce adesea ne întunecăm cugetul stând ca acum pe banca unui gând pietros

şi privind adânc în prăpastia neagră a întâmplării de a fi despărţiţi ”.

Şi am avut puterea să i-o dau, mai târziu, nu Cristinei, cea din amintirile mele, ci ei, celei adevărate. Lorennei.  Pentru că atunci, a doua zi, a trebuit să părăsesc Parisul.

     Perioada sejurului meu la Paris se terminase. Am luat trenul către Angers. Tren rapid, căruia nu i se deschideau ferestrele. Protecţie sigură pentru asemenea viteze. Când au trecut două trenuri, unul pe lângă altul în direcţii opuse, s-a însumat viteza şi presiunea aerului a iscat o adevărată explozie.

     Pe care eu, neumblatul prin lumea aceasta am comparat-o cu zgomotul de la sfârşitul lumii. Din Apocalipsă.

     La geam nu mai era nevoie să se scrie preventiv, ca pe la noi, în toate limbile pământului, pe pervazul ferestrelor: ,,Nu vă aplecaţi în afară!  E pericoloso sporgersi! Nicht hinauslehnen! Do not lean out of the window! “

     Şi bineînţeles în franceză, „Ne pas se pencher au dehors!”  Ca şi cum România ar fi fost plină de străini handicapaţi care ar fi mers cu trenul prima oară şi s-ar fi holbat uimiţi peste fereastră la măreţele noastre realizări.

     Urma să petrec o săptămână la ferma doctorului Lucien Barr,  un coleg de breaslă cu fermă proprie, un medic veterinar.

     M-a primit în gară, jovial, simpatic, un om distins, cam la vreo 55 de ani. La câţiva kilometri de Angers, acasă la el, într-o mică localitate, Saint- Jean de la Croix. Foarte aproape  era şi ferma lui. Moștenire de familie. La care muncea singur, adică întreaga familie putea trăi din ce producea ferma aceea.

     Casa era relativ izolată, amplasată în mijlocul proprietăţii. O casă mare, veche, probabil a familiei lui sau a ei, o casă modernizată, cu încălzire cu gaz lichefiat pe care-l depozitau într-o cisternă mare, semiîngropată. Și pe care o umpleau în fiecare toamnă.

     Spre surprinderea mea erau foarte economi. Probabil că atunci când ai, înveţi să şi preţuieşti. Când n-ai mai nimic, devii darnic, tolerant, până la risipire. Te laşi călcat în picioare pentru că n-au ce să-ți mai ia.                                                                                           

Astfel se naşte filozofia săracului, căruia i se duce buhul de creştin de treabă, pentru că lui nu-i rămâne nimic altceva mai de preţ decât speranţa într-un dumnezeu care are grijă de el.

     Am locuit toată săptămâna la oamenii aceia, am dormit într-una din camerele fetelor, care erau plecate la sudii.

     În dormitorul meu nu erau mai mult de paisprezece grade. Chiar şi la internat, la Iaşi, în studenţie, fusese mai cald. M-au lămurit cu argumente că e foarte sănătos să se doarmă în frig. Nu ştiam. Poate că pentru ei era, pentru mine nu. Am contractat imediat o răceală, un guturai banal dar deranjant. Se aşezase comod peste răceala cealaltă, pe care o luasem stând în prima noapte pe banca de lângă Air France din centrul  Parisului. Care abia îmi trecuse.

    Chiar îmi era ruşine. Doctorul era împotriva medicaţiei pentru aşa ceva. Mi-a făcut doamna nişte ceaiuri.

     Oameni amabili, cu grijile lor, cu fetele la şcoală la un colegiu din Londra.

     Imediat mi-a fugit mintea la acea povestire în care ţăranul nostru, sărac lipit, se duce la boier şi-l roagă să-i mai dea câte ceva, un sac de grâu, sau de porumb,  cât să-i ajungă să iasă din iarnă. Îi prezintă necazurile sale, cele mărunte, de trăit de azi pe mâine, să-l împrumute pentru ceva de pus pe masă, gaz de luminat cât de cât şi alte asemenea trebuinţe.  În replică boierul, la rândul său i se plânge,spunându-i câte ceva despre necazurile lui, explicându-i cât de mult îl costă întreţinerea fetelor la pension în străinătate, etc. Adică fiecare cu necazurile lui. Cine are dreptul să le compare?

Imediat m-am întrebat în sinea mea:

 – De ce la Londra şi nu la Paris?

Pentru C.V. într-adevăr! Costa mult întreţinerea lor acolo, dar

 spuneau că merită efortul. Probabil era ceva similar cu ce erau pentru noi, între războaie, studiile la Sorbona. Când tinerii noștri veneau în țară mândri că erau posesorii unor diplome de licență sau doctorat, în care se specifica:   Bon pour L-Orient 

    -Pentru ce astfel?

Însemna că existau diplome normale pentru cei ca ei, și diplome de categoria a doua, pentru ai noștri.

     La ei se păstrase ideea că un absolvent al unei școli din Londra era superior unuia din Paris. Era o problemă de mentalitate, de obiceiuri, de reclamă. Noi eram foarte departe de asemenea mofturi.

     Doctorul, singurul care muncea, se zbătea mult. Doamna era

 casnică. Poate de aceea introdusese ferma şi casa în circuitul

bursier. Sau poate hotelier, turistic. Mai primea ceva bani şi pentru asta. N-am întrebat. Nu se obişnuia, aş fi comis o mare impoliteţe. Curiozitate tipică de român. Obișnuit să se vâre neîntrebat în sufletul omului.

     Am mai înţeles și că la ei nu era moda cu tânguiala. Fiecare îşi respectă necazurile, nu le tăvăleşte prin faţa tuturor victimizându-se.

   -De unde luasem noi acest stupid obicei?

Poate ca să contracarăm invidiile, care oricum se exprimă liber.

Pe faţă.  Un fel de sport naţional al nostru.

     În amabilitatea ei, doamna şi-a pierdut o zi şi m-a condus cu

 maşina ei să văd minunăţiile Angerului. Nu cred că aşa ceva era prins în program.

     Era o adevărată franţuzoaică. Îşi iubea ţinutul, ţara. Mi-a

 povestit înflăcărată câte ceva despre tot ce vedeam. Într-adevăr, locuri de poveste.

     Oraşul Angers, situat pe Marna, la opt kilometri de con-fluenţa sa cu fluviul Loara, e capitala ţinutului Anjou. În legătură cu râul Marna ştiam câte ceva despre bătăliile crunte care s-au dat aici în primul război, despre masacrele cumplite, atât în 1914, cât şi la terminarea războiului în 1918.

    Învățasem sau citisem despre casa de Anjou, de Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, care în sec al XIV-lea fusese învins

 de Basarab întâiul la Posada. Niciodată nu m-am gândit că descendenţii familiei nobiliare  de atunci ar mai fi putut încă să locuiască în castel.

    Noi ne-am situat în afara acestor structuri.  Am rămas cu ale noastre, cu munţii noştri, cu oile noastre, cu pădurile în care fugeam în bejenie, cu necazurile noastre pe care nu voiam să le dăm nimănui. Dar nici nu-i lăsam pe alţii să ni le ia, să ni le ducă la ei. Cu ortodoxia noastră.

     Ei au dat regii Europei. Au plecat de aici, dintr-un orăşel care acum, după aproape un mileniu, abia numără treizeci de mii de suflete.

     Ne  mai vorbind de castelele medievale de pe valea Loarei, care sunt în număr mare şi foarte aproape, despre  care doamna Barr mi-a povestit destule, mult mai mult decât cele ştiute  din romanele lui Dumas.

     Am vizitat castelul-cetate Angers. Castel situat pe malul stâng al râului, despre care doamna Barr mi-a relatat câte ceva:

     Fusese construit în sec. XIII, mai exact între anii 1228 şi 1238 de ducele Saint Louis, cu un secol înainte de descălecatul principatelor noastre.

     A fost ridicat peste un altul, al ducilor de Anjou, existent

 încă din secolul al nouălea. Cele 17 turnuri rotunde se întindeau pe mai mult de un kilometru, cu 40-50 de metri înălţime, având câte unul sau două etaje. Arheologii au găsit artefacte, urme ale existenţei umane de acum 6500 de ani. Era un edificiu conservat foarte bine, cu ziduri impresionante, cu turnuri de apărare.

     Îl făcuseră muzeu, n-am aflat dacă descendenţii casei de Anjou mai locuiesc în vreo aripă a castelului sau nu. N-am întrebat.

     Doamna Barr era o franţuzoaică adevărată. Din ton, din expunere, din transfigurarea ei, din modul delicat de exprimare, din nobleţea fiinţei sale mă făcea să vibrez cu aceeaşi dragoste la vederea acestor locuri. Ce minunăţii! Evul mediu retrăia în

 toată făptura ei. 

     Mi-a prezentat castelul ca pe un exemplu tipic de arhitectură feudală, construit din ardezie şi piatră albă. Vechile şanţuri de apărare, care anterior fuseseră umplute cu apă, acum erau transformate în splendidele grădini ale castelului.

     În timpul războaielor religioase regele Henric al III-lea dăduse ordin să se demoleze întreg castelul.  Norocul a făcut ca guvernatorul să tergiverseze lucrările, să înceapă distrugerea cu turnuleţele de sus, care aveau valoare mai mult ornamentală, astfel că, între timp regele murind, să se sisteze demolarea. Ce şansă!

     Toate construcţiile din interior fuseseră reconstruite în sec. XV de către Iolanda de Aragon, inclusiv capela şi locuinţa seniorală. Mai recent, în secolul al XX-lea s-a adăugat o construcţie nouă pentru a adăposti valoroasa tapiserie a Apocalipsei.

     Această piesă, unică în felul ei, şi cea mai importantă avea o lungime de 168 de metri şi înaltă de cinci. Are la origine şapte piese, executate la Paris între 1375 şi 1380, deci în numai cinci ani. Pentru ducele Louis I d’Anjou. Într-o altă sală erau expuse încă şaptezeci de tablouri, apoi tapiseria pasiunii, realizată în sec.XV.

     Îmi prezenta  tapiseriile acelea superbe ca şi cum ar fi fost ţesute la războaiele înaintaşelor ei, ale bunicilor și străbunicilor ei. Le cunoştea pe toate, cu lux de amănunte, inclusiv catedrala Saint Maurice, un edificiu religios din secolele XII-XIII.

     Aici, în oraşul acesta se născuse. Dar parcă şi copilărise în camerele acestea vechi, coborâse din poveştile noastre cu feţi frumoşi şi fete de împărat. Sau poate era chiar legată cu vreun fir nevăzut, ascuns în profundul cromozomilor ei de înaintaşii care stăpâniseră aceste locuri. Cine ştie?

     Genetica are miracolele sale, secretele ei ascunse în firidele

întunecate ale genelor. Ale nepătrunderii cunoştinţelor noastre. În bezna luminată a ribozomilor. Din când în când ies la lumină, se exprimă fenotipic prin diferite caractere. Ale genelor dominante, ale celor care au condus  acest  ţinut  şi  care au  dat  o  parte  din  conducătorii Europei. Casa de Anjou.

     Prin aspectul princiar pe care la fiecare mişcare îl sugera doamna Barrr, părea descendenta acestor înaintaşi.

     Cu doctorul Barr am petrecut restul timpului. În cele câteva zile am participat împreună cu el la activitatea fermei sale, la relaţiile sale strânse cu clienţii, cu furnizorii. Ferma era un organism viu.

     Trăia prin el, împreună cu el. Nu-şi permitea să ţină decât trei salariaţi, oameni vechi, devotaţi, poate prieteni din copilărie, relaţii apropiate. Problemele complicate, de strictă specialitate le rezolva singur. L-am ajutat. Mai precis mi-a arătat. Alt nivel de abordare, de medicaţie, de tehnologie.

     Era îndrăgostit de câteva zeci de exemplare de pui de curcă pe care în fiecare dimineaţă, când îi vizita, îi dezmierda chemându-i:

-,,Bon matin, mes petits dendenons!“.

Erau liniile pure dintr-o rasă foarte valoroasă. Îi cumpărase cu o

 ocazie. Îi iubea.

     Am participat cu el la cântărirea, citirea crotaliilor, înscrirea

într-un registru de urmărirea dezvoltării lor. N-a vrut să-mi spună cât valorau. Nu trebuia să întreb. Nu se întreabă aşa ceva. Am înţeles că prin lumea aceea nu trebuie să vorbeşti gratuit. Să nu te plângi, să nu exagerezi. Adică să nu bați câmpii.

     Dar aflasem ceva de necrezut pentru mine la ora aceea. Anume că masculii acestei linii genetice pot depăşi patruzeci și cinci de kilograme, şi chiar mai mult, încât, pentru că femelele nu au asemenea talie, pentru a nu fi strivite sub greutatea lor, este necesară inseminaţia artificială. Şi se practica pe scară largă.

     Acasă la ei, răsfăţându-mă cu răceala mea, care nu avea nevoie de nimic, doar de trecerea celor şapte zile pentru a se vindeca de la sine, el mi-a programat în final un medic. Pe cheltuiala mea, bănuiam. Sau a lor. Bine că am refuzat. Cine ştie cât ar fi costat. Un moft. În tot şi în toate era o altă rânduială. Una temeinică. Puteai crede în ea. Nimic artificial sau creat la întâmplare, de azi pe mâine, că vom vedea, că poate va merge. Ceva fără viitor. Nu-şi permiteau să arunce banii pe fereastră. Munca lor.

      Dorea să creeze o linie nouă cu acei ,,petits dendenons“. Mai avea de aşteptat, de trecut pragurile unor riscuri inerente.  Şi acum mă rog să fi reuşit. Punea atâta suflet! N-am auzit nimic despre linia lui. În următorii ani nici nu aveam cum. Pe la noi nu pătrundeau nici revistele de specialitate. Sau pătrundeau

foarte greu. Costau. Nu trebuia cheltuită valuta ţării pe aşa ceva!

     Cele şapte zile petrecute la Angers, la Saint–Jean de la Croix, au trecut repede. Între frenezia activităţii de zi şi repausul de seară, când, căutând să nu deranjez, mă retrăgeam în camera mea, de fapt a uneia din fetele lor, cameră răcoroasă dar primitoare. Eu nu doream să stau seara cu ei, aşa cum obişnuiau, lângă marele şemineu, care era singura sursă de căldură pentru camera aceea largă şi destul de răcoroasă. Le plăcea să trăiască ca la castel.

    Camera avea un căutat aspect de epocă medievală: cu o panoplie, ceva tapiserii, cărămidă veche aparentă, lumină difuză, ca venind de undeva, din trecut, din autenticele făclii de pe vremuri.

     Eu, acolo sus în camera mea, la etajul clădirii, îmi împăcam gândurile, proiectele, visarea, poezia locului, cu realitatea momentului, notam în caietul de activităţi tot ce-mi venea în minte. Nu voiam să-i incomodez. Clădirea avea vreo două secole.

     Uneori mă gândeam la Cristina. La Cristina cea din

 adolescenţa timpurie, în amintirea căreia i-am dat numele primei mele fetiţe.  Clipele acelea îmi răscoleau din nou cenușa unor aduceri aminte. Şi cine mai știe ce gândeam. În frigul acela căutam cu o  migală să găsesc încă arzând ultimii tăciuni din focul pe care  acum douăzeci de ani îl părăsisem.  Ce ciudățenie! Cădeam pe gânduri admirând în închipuire fumul care tânjea după flăcările acelor clipe aprinse de răsăritul soarelui de la Vasile Roaită.

    -Ce ciudată este viața!

Cu dărnicie mi se oferise din nou ocazia reîntâlnirii, care iată, luase chipul unei închipuiri. Era ea, cea de demult, sau imaginea ei oglindită în apele timpului. Ca o felină mi se gudura pe lîngă glezne, mă acoperise cu blana înfrigurărilor sale. O albă adiere sosită în spinarea coamei de aer. Eu, cu amintirile mele, cu o plăcere stânjenită îmi aplecam imaginaţia asupra trupului ei, mângâindu-i înfiorarea moale şi caldă ca a acelor zile trăite la malul Mării Negre.

    Ar fi  trebuit să o uit, sau cel puţin să nu mă mai gândesc la ea! Îmi porunceam ca un senior medieval. De m-ar asculta supusul din mine! Nu reuşisem să depășesc barierele timidității din adolescență. Eram conștient că acesta nu era  decât un fetiș construit în mintea mea. Personificasem o amintire. O încărcasem în sentimentele mele de demult. Sentimentele unui adolescent frustrat.

    Pe de altă parte, ca tot ce coboară din adolescență, părea un sentiment frumos. Pur şi înălţător. Nu sfâşietor, nu dureros. Îşi păstrase inefabilul adolescentin. Dar poate era măritată, poate avea copii, familia ei, echilibrul ei. Se măritase devreme, plecase din ţară. Nimeni nu mai ştia nimic despre ea. Se zvonise la un moment dat, nu se știe de unde și de la cine, o veste, precum că ar fi fost măritată cu un pictor german.

     Familia ei se mutase din casa în care locuiseră, de fratele ei, mai mic decât mine cu un an, nu mai știam chiar nimic. De fapt nici nu m-a interesat. Viața mă luase pe sus ca un torent, sau o avalanșă căreia nicicum nu puteam să-i zădărnicesc

 drumul.

    Viaţa mea, aşa cum era ea, pentru mine un miracol, un har genetic, construită aşa, precum se ridică orice întâmplare, idee din idee, cuvânt din cuvânt, renaştere după naştere. Ca toate acele zile ale mele, înlănţuite unele din altele. Coloane ale infinitului. Cristina, cea de demult, stătea acolo, într-o firidă a memoriei, ea, sau holograma ei, într-o sinapsă neuronală, o conexiune păstrată şi păzită de nişte substanţe, de catecolamine, de endorfine, de neurotransmiţători, care nu i-au dat voie să se disipeze. Germenele unei seminţe, care, atunci când găseşte condiţii propice dezvoltării, încolţeşte. În pământul sufletesc, în trupul  meu de lut fertil.

    -Ce biologie  Dumnezeule! 

M-a luat de tânăr valul vieţii, nici n-avusesem timp să mă gândesc. Şcoli, serviciul, familie, responsabilităţi!  

    La început până şi doamna Argint îmi fusese dragă. Parcă mi-aş fi dorit dragostea tuturor fiinţelor înainte de a le cunoaşte.

    -Un naiv!

Pe toate le investeam cu o mulţime de calităţi. Eram ca o pasăre

 fără aripi. Voiam zborul, îl iubeam, fusesem acolo sus cândva, cunoscusem locurile acelea dintr-o altă viaţă, din poveştile trăite în copilărie, privind pozele viu colorate.  Prea mult am crezut în promisiuni, mai presus de întâmplarea de a fi eu, cel

 care sunt.

     Dar, din păcate, nu am rămas decât cel ce am fost, fără a intui ce voi deveni, cu toată strădania clipelor trăite, sau a celor mereu alergate înaintea  propriei fiinţe.

     Cât am rămas la familia Barr, mai ales dimineaţa, când mai aveam timp să stăm de vorbă la o cafea, ba de una, ba de alta, le povesteam câte ceva despre ţara mea. Ea ştia prea puţin despre partea aceasta a Europei. Ne îngloba pe toţi în marele continent al comunismului. N-o interesa. Avea câteva noţiuni, din ce-i relatase soțul ei, doctorul care, cu vreo câţiva ani înainte ne vizitase, destul de puţin, ca să-şi facă o idee corectă. Fusese trimis de firma doamnei Studler, de la care importaserăm noi primele linii pure, şi  pe baza cărora specialiştii noştri obţinuseră hibrizii outori, liniile Albo 67 şi Albo 70.

     El păstrase amintiri foarte frumoase, fusese tratat cum se cuvine, cum facem noi cu toţi străinii, fusese onorat, băgat mult în seamă de oficialităţi.

     Îmi povestea că cel mai mult l-a impresionat, vizitând o mânăstire, sunetul acela ritmic. Cel venit dintr-o altă lume. Sunet de scândură bătută, un cântec al lemnului, răsărit din străfundurile credinţei, ca şi cum însuşi lemnul ar fi glăsuit.

     -Toaca! Am exclamat.

Iată ce poate să-l impresioneze pe un străin! Nu mai văzuse  ceva asemănător. Aprecia ineditul instrumentului de percuţie care avea muzica lui, care într-adevăr te poate purta în negura timpului. Acea muzică stranie a lemnului, a naturii pure, care cobora din începuturile creştinătăţii şi pe care ei, catolicii nu o aveau. O pierduseră.

    -Când?

Şi culmea! Noi ne-am tot străduit să-i imităm, să devenim ca ei, distrugând tradiţiile, demolând satele, bisericile, lăsând nimănui păşunile alpine. Transformându-ne în ceva ce n-am reuşit să fim, alergând mereu, cu sufletul la gură în urma lor.

     Planuri cincinale, importuri de tehnologii deja perimate, dorind, năzuind, suferind, pentru ceva care nici nu ne trebuia. 

     Nu ne era specific felului nostru de a fi. Creasem o lume artificială, cu mari eforturi, cu privaţiunile a cel puţin două generaţii, care s-a dovedit caducă, la prima suflare de vânt, s-a năruit.

     După şapte zile m-am despărţit de ei cu nostalgie, ca de cineva drag, un fel de rude, pe care hazardul le-a aruncat la capătul acela al continentului, şi alături de care am stat o clipă  la masa întâmplărilor. Cu ei am ciocnit un pahar de vorbe frumoase şi am petrecut câteva zile senine, pe care mereu le-am

sărbătorit apoi, povestindu-le alor mei.

     M-au condus amândoi la gară. Le-am promis că le voi scrie. Un timp chiar le-am scris, i-am invitat în ţară ca turişti. (ştiau că nu am voie să-i invit în nume personal).  Urma să iau trenul spre Bordeaux. Acolo să-l schimb cu un altul până la Dax, de unde trebuia să iau un autobuz local până la Mont de Marsan unde se afla institutul.                                                                      

     Am ajuns fără peripeţii. Cu puține bagaje.  Consumasem demult alimentele aduse din ţară, chiar şi pe cele de rezervă, pe care mi le pusese la plecare Nora în geamantan.

     Doar paltonul mă mai încurca. Trebuia să-l car pe mână ca pe un infirm, care păcătuise pentru netrebuinţă. Acolo până şi geaca cumpărată de la Tati mi se părea inutilă.

      Era cald, eram în sudul Franţei, aproape de Mediterană, oamenii mergeau în talie. Niciodată nu era iarnă. În oraş se simţea suflul Spaniei, spiritul sudului, al corridei. Un oraş de mărimea Angerului.  La institut m-au primit cu căldură.

Zâmbete şi feţe luminoase de jur împrejur.  Oameni calzi,  din sud. Fără prejudecăţi. Feţe bronzate, de trăitori în căldura locului, dăruiţi cu multe zile senine. Venea un coleg, de departe. Eram o raritate.

     Pe Cristina nu o căutam eu, ci ochii mei. Ar fi zărit-o din o mie de chipuri dacă ar fi fost aici. Dar nu era. Timpanele n-o puteau auzi, n-ar fi recunoscut-o, o auziseră prea puţin vorbind.

    Memoria auditivă nu e dezvoltată decât la nevăzători, ca un fel de compensare a simţurilor. Poate doar mişcarea buzelor să fi rămas incrustată în retina auzului.

   – Ce păcat că ochii nu aud!

Îmi răspunsese atunci ceva despre firma Larnaudi. Dar pe vremea aceea eram surd, cum şi auzul este orb de vedere într-un amestec al simţurilor.

   De a doua zi am început programul. Urma să rămân acolo, în zona aceea mai  bine de cinci luni, până aproape de terminarea

 programului.  Până în plină vară.

     Ultima perioadă, câteva zile, trebuia să revin în Paris, la minister, să-mi fac pregătirile de plecare, să iau avionul către acasă.

    -Lung timp!

Acasa mea era departe, plecasem parcă demult, urma să mă întorc peste o veşnicie.

     Acolo se arăta o vreme de început de vară, cu toate că nu era decât mijloc de  februarie. Unii umblau în bluze.

    -Ce ciudăţenie şi latitudinea aceasta!

     După dimensiunea clădirii și a  fermele sale experimentale, edificiul era cotat un important institut de cercetări în domeniu. Bărbaţi şi femei. Domni şi doamne. Camere, multe camere. Era situat în zona Landaise, în patria foie gras-ului francez. În Aquitania.

     Am intrat la şeful instituţiei să mă prezint, la profesorul Monachon, membru al Academiei Franceze.

Monsieur Monachon. Aşa-i spunea toată lumea. Un domn. Cam la vreo şaizeci de ani, destul de corpolent, cum erau francezii la o vârstă, probabil gurmand, după cum aveam să constat mai târziu, un bun cunoscător al deliciilor bucătăriei franceze. Jovial, amabil de serios, deosebit de cald cu un necunoscut ca mine.

     M-a întrebat ba de una, ba de alta, de toate. Şi el vizitase cu ani în urmă România ca turist. Îi plăcuse. Pentru că în multe privinţe se asemăna cu Fanţa: relief, climă, ospitalitate, limbă.

Era părerea lui, care mă onora. N-a prea fost interesat de activitatea mea, atâta timp cât nu fusese una de cercetare.

     Ştia câte ceva şi despre istoria noastră. Nu prea înţelegea de ce nu aveam cetăţi, castele. I-am explicat că mereu fusesem călcaţi de duşmani, de tot felul de năvălitori. M-am arătat cunoscător şi i-am înşirat cronologic toate neamurile prădătoare care au trecut peste noi: goţi, huni, gepizi avari, slavi, unguri,

 pecenegi, cumani, tătari, turci, ruși.

Decum cum am scăpat de primii şi am avut o clipă de liniște,

ne-am constituit şi noi ca state centralizate. Dar imediat au venit turcii, apoi ruşii, avându-i în permanenţă în coastă pe unguri, pe austrieci, chiar şi pe bulgari. Sau cum se mai spunea pe la noi, singurul prieten constant ne este Marea Neagră. Și nici ea totdeauna.

     Am susținut în fața lui că noi am fost un popor paşnic, iar în vremurile acelea grele fugeam în păduri, bejeneam, păstrându-ne astfel fiinţa. A replicat imediat:

    -dar de ce nu vă organizaţi, de ce nu vă uneaţi între voi?

Mi-am dat seama că avea cu totul altă viziune asupra modalităţilor de supravieţuire, la care nu mă gândisem. Totdeauna luasem de bună cele învăţate, că duşmanii erau mulţi şi tari, iar noi nişte ţărani paşnici.

     Am răspuns ţinând-o „langa” cu ce fusesm obişnuit să gândesc.

    Chestiunea cu bejenia, cu fuga în pădure, n-o putea înghiţi ca atare. Ca cercetător, cunoscător nu numai a istoriei Franţei, dar şi a celei universale, după cum aveam să constat, era convins că altul trebuie să fi fost adevărul. A promis că va studia îndeaproape problema noastră.  Dar neavând alte surse, nu cred că a ajuns la altfel de  concluzii, în afara celor stabilite de istoricii noştri.

     Şi cum  istoria era o ştiinţă politică, se subînţelegea că nu putea ajunge la altă interpretare. Sau poate că ştia mai multe, avusese alte surse, şi doar voia  să mă încerce. N-am aflat.

     Când a venit vorba despre timpul petrecut de mine în Paris, şi i-am expus în câteva cuvinte ce mă impresionase în mod deosebit, l-am câştigat definitiv. În special cu cele câteva comentarii asupra muzeului Rodin, de parcă aş fi câştigat un concurs de escaladare pe Everest.

     Ştiam că Brâncuşi al nostru fusese elevul lui. Și multe altele pe care le aflasem la muzeu. Pe atunci nu aflasem că marele Brâncuşi, la sfârşitul vieţii oferise statului român, în mod gratuit capodoperele sale, și comisia formată din numele mari ale culturii şi intelighentiei noastre: academicienii Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Camil Petrescu, George Oprescu, Alexandru Graur, Geo Bogza şi sculptorul Ion, Jalea, întruniţi în comisia din 7 martie 1951, au hotărât că operele lui sunt necorespunzătoare, decadente. S-a refuzat atunci aducerea în ţară a 230 de sculpturi, 41 de desene, 1600 de fotografii şi alte piese, existente în atelierul său.

    Cutremurător şi totodată elocvent pentru servilismul şi oportunismul membrilor comisiei a fost justificarea negaţiei exprimate de George Oprescu, istoric şi critic de artă, fondatorul Institutului de Istoria Artei, care a spus:

 ,,nota tovarășului Călinescu a lămurit o serie de chestiuni importante. D-sa, în datele şi faptele citate de D-sa cu privire la Brâncuşi, o figură mai puţin cunoscută, arată lipsa lui de sinceritate, şi îl ilustrează ca pe un om de talent şi de mari speranţe în prima parte a activităţii sale, dar care, sub influenţa unor sculptori la modă la Paris, care cultivau indefinitul, şi a cubismului, a devenit formalist, chiar când foloseşte elemente din arta populară, speculând prin mijloace bizare gusturile morbide ale societăţii burgheze”. 

 Oare pe atunci sovieticii ne obligau să ne repudiem  valorile?

     Personal nu cred. Era o perioadă în care excesul de zel în a aplica noile direcţii pe care urma să le ia societatea întrecea măsura bunului simţ. Erau excese personale ale oportuniştilor de tot felul.

     Pentru academicianul Monachon eram un străin venit dintr-un sistem închistat care aprecia arta franceză. Iar ai lui, studenţii lui, francezi, nici nu trecuseră pe acolo, nici nu auziseră de Rodin. Era din acest punct de vedere indignat de lipsa de interes a  conaţionalilor săi.

     Eu le dădeam circumstanțe atenuante. Consideram că aveau

alte preocupări, iar în avalanşa de tentaţii, pentru un tânăr era explicabil. În profesor însă urla patriotismul francez! 

     M-a condus apoi prin secţiile institutului. M-a prezentat personalului, urma să trec pe la fiecare, să-mi însuşesc tehnica lucrărilor.

     Exista o bibliotecă impresionantă, care conţinea lucrările institutului, operele științifice cu specificul activității, cărți de valoare ale științei și culturii franceze. Și nu numai. Orânduite pe ani, subiecte, teme.

     O bună vreme acolo a fost centrul activității mele. Acolo citeam, traduceam, scriam, acolo mi s-au concretizat primele idei, mi-am început schiţarea capitolelor cărţii pe care aveam să o editez câţiva ani mai târziu în ţară. Singura la acel nivel de tehnologie, pentru acel timp, scrisă la noi.

     Eram liber să fac tot ceea ce voiam, dar să nu mă abat de la programul şi regulamentul institutului.

     Despre Cristina, nimic.

    -Ce poveste! Câte odată dorim să fi rămas copii. Câteodată. Raţiunea mă sfătuia să mă lecuiesc de himere. Cu propriile puteri. Ar fi trebuit să mă ascund în temeiul realităţii, să uit de toate, de tot ce fusese clădit în jurul și în interiorul plăsmuirilor mele. Chiar dacă umbra lor încă îmi mai colinda potecile,  ascunsă în castelul cu drumuri slobode ale imaginaţiei.

     Urma o perioadă  lipsită de strălucire. Încărcată de studiu, de căpătarea unor noi însușiri, pe specificul noii tehnologii pe care urma să o asimilez. Pe care urma să o aduc în țară. Să o aplic în unitățile noastre de profil. N-ar fi trebuit să mă gândesc la altceva. Nici să văd. Îmi repetam că nu trebuie să-mi fie dor nici de acasă, nu trebuia să am alte slăbiciuni. Aveam destule de făcut.

    Ar fi trebuit să văd numai ce era în interesul tehnologiei, nu ceeace mi-ar fi plăcut să văd. Mintea crează adesea imaginile pe care ni le dorim.

    -Complicate mai sunt căile Domnului! Dar ale mele atunci?

Bariere ridicasem în calea minții îmbălsămate cu parfumul  amintirii. Acolo puteam îmbrăţişa liniştea, aveam acest drept, mă puteam bucura de curgerea liniştită a unor zile tăcute, numărându-le secundele. După cinci luni  mă întorceam acasă.

     Totuşi, gândindu-mă la viitorul imediat, aruncat în acest colţ de lume, întrezăream o plictiseală de moarte. După cele două săptămâni petrecute la Paris, aici părea că locuiam într-o piramidă.

     În acest orăşel de şes care nu oferea mai nimic. Cred că de aceea fusese gândit institutul de cercetări în locurile acelea, pentru ca oamenii să cerceteze, nu să fie supuşi tentaţiilor unui mare oraş.

     Oceanul, marea Mediterană erau aproape, dar nu şi pentru  mine. Nu aveam mijloc de deplasare personal.

     Mă gândeam că va trebui să mă organizez pentru un nou început. Un început plictisitor, cu trecere lentă.

     Şi tocmai trecuseră câteva zile. Mă obişnuisem cu noul loc. Mi se părea că trăiam acolo, împreună cu ei de când lumea. Oameni drăguţi, amabili, modeşti.

      Dormeam într-o cameră izolată din clădirea institutului. Bănuiam că era camera lor de oaspeţi. Una dintre ele. Mi-o repartizase chiar monsieurs Monachon, academicianul. Aveam mereu grijă ca la plecare să las totul în ordine. Mâncam la un fel de cantină-restaurant din incintă, la demisol. Preţuri bune. Ca pentru salariaţii de stat.   

     Oraşul Mont de Marsan era foarte aproape. Se putea merge pe jos. Un orăşel mic, cochet, colorat. Interesant pentru o zi, o săptămână, până când ajungeai să-l cunoşti. Dar după aceea?

     Într-adevăr, totul strălucea, vitrine, străzi, oameni, zâmbete,

 soare. Situat în departamentul Landes.

    -O minune de viaţă! De student nesupus tentațiilor.

Pentru cei care trăiau acolo, care aveau grupurile lor de prieteni

 cunoştinţe, rude, era normalul. O ţară a soarelui. Nici nu și-ar fi dorit altceva. Liniște, viață de provincie. Majoritatea zilelor erau scăldate într-o lumină albastră-aurie. Albastră, spre negru-antracit în nopţile fără lună, sau antracit-argintie în cele în care te  lăsai scăldat în razele astrului nopţii.

     Acolo stelele păreau mult mai apropiate de pământ. Aproape că trebuia să te fereşti de cele căzătoare. Aidoma celor întâlnite în Mărginimea Sibiului în copilăria mea. Puteai să le culegi una câte una ca pe cireşe sau ca pe nucile noi. N-aveai buzunare destule pentru ele. Se puteau coji de înveliş şi te murdăreai pe mâini cu praful lor de aur, ca de cămaşa verde a nucilor crude.

     Prin mijlocul oraşului trecea un râu cuminte şi timid.  O fecioară fluidă, ruşinoasă. Se ascundea adesea pe sub podurile uşor boltite, care-mi lăsau impresia că circul printr-un parc amenajat la mijlocul mileniului. Totul părea a fi conceput de un arhitect peisagist după regulile unei vechimi modernizate.

     Puteai lesne crede că aici ar fi fost locul în care s-a născut pacea. Dar n-o spunea nimeni. O simţeai. Ca pe o credinţă. Ca atunci când sufletul  trebuie să ia forma trupului. Un lichid turnat într-o amforă somatică.  Trăiai cu impresia că toţi trebuie să ne naştem frumoşi. Şi curaţi. Foarte curaţi. Şi nobili în sentimente.  Că nicicând nu s-ar fi putut  petrece un lucru nemaiîntâlnit.

     N-am auzit decât vorbe sincere. Vocalele lor turnate în paharele buzelor. Le-am sorbit elixirul liniştii.

     Acolo nu mi-am mai încercănat nedormirea cu zaţul uitat pe fundul ceştii unor necazuri din ziua care abia trecuse, căutând liniștea universului omenesc într-o picătură de lacrimă uscată.

     Îmi studiasem suficient de-a lungul vremii filosofia zădărniciei. Acolo totul devenea posibil.

      Două seri mi-am șlefuit pașii de unul singur pe străzile oraşului aceluia. A fost o plăcere de neuitat. Aveam timp pentru toate. Nu se auzea ţipătul străzii chinuite sub roțile mașinilor, cum se întâmpla prin părţile noastre. Sau la Paris. Mai ales la Paris. Nu trebuia să-ţi cumperi liniştea la mâna a doua, pentru a ieşi mai ieftin.  Sau, seara, după o zi de muncă, să-ți înlături de pe conștiință rănile veștilor proaste, pe care sigur le căpătai în luptele purtate pe frontul muncii.

     Respectând regulile locului nu mi-ar mai fi rămas mai nimic de făcut, aveam timp. Mult timp. Pentru prima dată mult timp. Nici măcar nu trebuia să dau socoteală cuiva, sau să susțin vreun examen la sfârşitul perioadei.

     Aveam suficient timp mai ales pentru a trăi frumos. Poate în perspectivă puţin prea plictisitor, comparând cu tumultul vieţii mele de până atunci.

     Plimbându-mă aiurea pe străzile acelea mi se umplea pieptul de poezie. Ca de un aer curat. În respiraţia slobodă şi liniştită.

     Scriam cu privirile pe ziduri, cu paşii pe drumurile netede, domoale, oamenii erau literele mele, aşezate de o viaţă acolo unde trebuia, pentru a ieşi o poezie frumoasă, pentru a fi citite.

     Şi recitite la fiecare plimbare.

     Un oraş mic în care viaţa curgea în linişte, cu iubirile ei, cu metehnele, cu deşertăciunile ei, cu gelozii, intrigi, bucurii şi suferinţe ca peste tot. Le bănuiam că există. Nu se putea altfel, atât timp cât exista suflare omenească. O suflare omenească însorită. Meridională. Lipsită de griji. O miniatură.

Capitolul V

                Lorenne

Ultimul rămas bun în dragoste

 este acela care nu se spune

Alexandre Dumas

    Iar luni s-a petrecut minunea.

Ca de obicei, obişnuit să mă scol în viul dimineţii, eram deja în bibliotecă. Priveam indiferent pe geam. În curtea interioară. Veneau salariaţii, aşa, pe rând. Câte unul câte doi, cu maşinile sau fără.   

     Dintr-o maşină, dintr-un Citroen „deux chevaux”, a coborât ea. Zveltă, frumoasă, vaporoasă. Zeiţă. Coborâtă din neantul închipuirilor mele. Din neamurile poveştii. Ale visării celulelor mele. Ale întregului meu trup. Cu o eşarfă albastră în jurul gâtului. Părul blond, eşarfa albastră. De acolo de unde eram eu o vedeam aşa, ca şi cum ar fi răsărit soarele deasupra mării.

     Miracolul se petrecuse. Exista! Era ea, cea reală, nu numai cea din închipuirile mele. Şi lucra acolo, aşa cum ar fi fost şi firesc. Nu dispăruse. Nu se evaporase ca o nălucă.

     Îmi venea să cobor în fugă, să-i ies în întâmpinare.

Era  Cristina, cea de când lumea. Cea de o vârstă cu  plăs-muirile mele, cu imaginea din mintea mea. O regăsisem. A doua oară. A câta oară? Începusem să tremur. Nu mă mai recunoşteam. Ştiam fiziologic ce se întâmpla în mine. Adică în plexul meu solar. La originea sufletului. Mă comportam ca un licean.

   -Ce genial a fost Freud!

Trebuia să mă stăpânesc. Puteam fi observat de ceilalţi. Şi m-am stăpânit. Am urmărit-o până când a intrat în clădire. Ştiam că nu va mai fi decât o problemă de timp până când o voi reîntâlni.

     Şi aşa a fost. Nu aflasem la ce secţie sau la ce laborator lucra, dar eram convins că în curând voi trece pe acolo. Prin program trebuia ca, prin rotație, să cuprind toate activitățile institutului.

    Și am întâlnit-o din nou. La cantina institutului. Venise  împreună cu un coleg. Râdeau. Şi-au luat ceva, s-au aşezat la o masă. De acolo, de unde eram îi vedeam pe amândoi. Ar fi putut fi prietenul ei, logodnicul, ar fi putut fi soţul.

     Dacă ar fi fost ea, Cristina, ar fi trebuit să fie de vârsta mea. Părea ceva mai tânără. Trup zvelt, elastic, de om obişnuit cu mişcarea. Îşi punea în valoare talia, expunând-o. Era prinsă strâns într-un cordon discret. Rochia uşor deasupra genunchilor, fără a fi mini. Glezne subţiri, pe care i le zăream pe sub masă, nestăpânite în monotonia repausului.

     Gesticula, ca acolo la standul expoziţiei. Gesturile ei, de neconfundat, vorbeau mai mult decât putea exprima mişcarea braţelor. Ştia cum să elibereze  duhul vorbei din aerul mişcat, îmbrăţişat sau respins din faţa ei, care devenea vizibil prin gesturile ei.  Râdeau.

     Am rămas acolo trăgând de timp, mărunţindu-mi încet îmbucăturile, ca şi cum mi-aş fi studiat cu atenţie actul masticaţiei. Au terminat. Au plecat. Aşa cum au şi venit. Ea, în pas  de dans. El?

     Când au trecut pe lângă mine i-am întretăiat privirile. Nu mă puteam baza pe telepatie, nici nu prea credeam în ea. Cel mult în puterea gândului, în transmiterea influxului nervos. Dacă ar fi fost vorba de biocurenţi, ei puteau lesne depăşi bariera somatică, puteau pluti măcar până la o anumită distanţă în afara corpului. Întocmai ca lumina.   Cât flacăra unei lumânări

plăpânde, cât bobul unui tăciune aprins. Trebuiau activaţi

neurotransmiţătorii, adrenalina, dopamina, acetilcolina, şi toate celelalte prietene fidele. Și feromonii. Trebuiau încurajaţi, stimulaţi, să se elibereze din chingile repausului.

     Am avut o clipă impresia că privirea ei a tresărit. Puţin. Oare? Pentru mine? Mă observase? Îi aminteam ceva?

    Ieşind, a întors puţin capul, am văzut-o din profil,  schiţând o umbră de uimire. Înaintea unei curiozităţi. Zărise în ochii mei trecerea celor douăzeci de ani într-o singură clipă?

     M-a străbătut un fior. O mângâiere. Căutasem să pătrund în vitrina ei somatică, să mă regăsesc acolo unde demult stătusem expus. Un manechin al stărilor sufletești. Să mă  descopăr plutind în apa vremii care trecuse.

     O căutam pe ea, cea rătăcită în mrejele timpului. Fusesem demult două bătăi ale aceluiaşi puls. Așa sperasem. Măcar un timp, cât de scurt o fi fost el. Acolo, pe faleza din Vasile Roaită. Unde inima noastră, una şi aceeaşi, fusese închisă într-un  trup nou. Al dimineții aceleia.

     Am întâlnit-o şi a doua zi. Şi a treia. A venit singură.              Oare dinadins singură? Învăţasem ora la care venea la masă.  Aş fi putut să o aştept întreg intervalul de o oră şi jumătate cât dura pauza de prânz. Începuse să-mi fie rușine de comportarea mea de licean.

    -Qui prodest?

     N-ar fi interesat pe nimeni ce se petrecea în mintea mea. Fiecare avea problemele lui. Exista un fel de discreţie, fie ea și numai aparentă, legată strict de educaţie. Dar şi sufletul are inteligenţa sa. Simţurile sale. Intuiţia sa. Sufletele pot observa, bănui, trage concluziile sentimentelor nesupuse logicii. Şi primul pas l-a făcut ea. Sau spiritul din copilărie al Cristinei, care mă urmărise până acolo, stătuse cuibărit în fiinţa mea, preschimbat în făptura aceea blondă, cu aspect de  scandinavă, ca o vikingă ce se adaptase  în sudul Europei.

     S-a aşezat la masă, lângă mine, zâmbindu-mi, ca şi cum ne-

am fi cunoscut de când lumea.

     Mă topisem. Se comporta atât de natural, încât m-am cufundat imediat, total în ochii ei, în vocea ei, în aerul pe care-l respira. A intrat în vorbă, iar eu, buimăcit, nu m-am  priceput  decât să-i şoptesc numele pe care-l cunoşteam, pe care-l repetasem atâta vreme:

     -Cristina! L-am pronunţat cu cea mai corectă pronunţie românească, fără a graseia.

     –Pardon?

Mi s-a părut că am fost penibil. M-am salvat spunându-i că semăna leit cu o fostă colegă din şcoală. S-a arătat încântată, ca şi cum o ridicasem la rang de prinţesă într-o ţară exotică din celălalt capăt al continentului. Sau că am înnobilat-o apăsându-i pe umăr latul sabiei. Privirile mele.

     Apoi i-am povestit uşor amuzat povestea mea ciudată din zorii adolescenţei. Cât am putut de degajat. A amuzat-o descrierea scurtei mele apropieri sentimentale de Cristina.

     Am fost convins că a perceput scena falezei așa cum fusese: de o  frumuseţe şi puritate deosebită, cum numai la vârsta aceea se putea întâmpla.

    -De ce numai la vârsta aceea?

A venit brusc întrebarea ei, punându-mă din nou în dificultate. Apoi s-a arătat amuzată, încântată de comparaţie. Flatată ca orice femeie, chiar şi prin substitut, că a putut trăi atât de mult  în inima unui bărbat. Iar douăzeci de ani în viața unei femei este cam cât o eră geologică.

     O priveam, văzând-o acolo, în faţa mea, în carne şi oase, nu o simplă himeră, o imagine a închipuirii. Puteam pătrunde cu privirile chiar şi prin tăblia mesei, mângâindu-i coapsele, genunchii, gleznele. Mi-a confirmat că de fapt mă remarcase încă de la Paris, la standul institutului, la expoziţie, amuzând-o că dădeam târcoale locului. Nu-i scăpase nimic.  

     I-am povestit câte ceva despre ţara mea, unde lăsasem o

 soţie, două fetiţe, una de nouă, cealaltă de doi ani, ambele din căsnicii diferite, mă deschisesem în faţa ei fără a avea nici un temei de recul.  Şi ea fusese căsătorită. N-a mers.

    -De ce?

Nu aflase cauza reală, nici după ce trecuse ceva timp. Poate de gelozie, poate de orgolii, poate din cauza imaturităţii lui. Poate că aşa a trebuit.

     Se comporta natural, o simţeam apropiată sufletului meu. Ciudat de apropiată. Numai convenienţa protocolară o ţinea la o oarecare distanţă, ca o obligaţie a gazdei de a da atenţie unui străin, unui oaspete. Nimic nu lăsa impresia de penibilitate acestui început. Eram doi colegi. Ea profesoara, eu studentul. M-a invitat să-i vizitez laboratorul, pe care-l aveam în program o lună mai târziu.

     Mi-a povestit în câteva cuvinte ce făcea. Ceva foarte interesant. Un apogeu al tehnologiei în domeniu: cu un aparat special de imagistică urmărea traseul unei anse. O introducea prin trepanaţie în cavitatea craniană a păsării. Cu mare atenție traversa membrana de duramater, se insinua printr-un traseu sensibil şi complicat în encefal, distrugând centrul foamei. Totul bine înţeles după anestezie generală. Opera astfel pasărea, fie mulard, fie din rasele Barbarie, sau Landaise, rase cu aptitudini specifice producerii de „foie gras”.

     Aceasta, după o perioadă de convalescenţă nu prea lungă, nu

mai avea controlul saţietăţii, se alimenta continuu, auto- îmbolnăvindu-se de steatoză hepatică şi devenind obeză. Astfel, îşi producea singură, prin autoîndopare, printr-o autoforţare alimentară, degenerescenţa grasă a ficatului.

     Era desigur o metodă de studiu, costisitoare. Ea, medic veterinar, ca şi mine, împreună cu o asistentă, nu puteau opera mai mult de douăzeci de păsări pe zi.

    Metoda clasică, prin gavaj forţat, practicată încă de pe vremea romanilor, era cea curent folosită. Bineînţeles făcută industrial, cu utilaje specifice, diferite în funcţie de tehnică. Erau utilizate ambele forme de gavaj: cu hrană umedă, sau cu hrană uscată. Urmau probele biochimice, analizele, pentru stabilirea nivelului de proteine, lipide, carbohidraţi şi alte elemente conţinute în produsele finite. Şi mai ales probele  organoleptice, cele gustative, olfactive.

     Iar ceeace făcea ea, poate unicat în lume, reprezenta o înaltă culme a tehnologiei în  domeniu.

     În rest, povestea ea, îşi pertecea timpul ca oricare tânără, cu tot felul de activităţi, avea prieteni, prietene, colegi de serviciu. Împreună cu ei, se organizau petreceri, excursii.

     În Mont de Marsan nu prea aveau ce să facă.

     Dar Aqvitania, îmi spunea ea, este o regiune superbă, aici, la nord de Pirinei. Capitala la Bordeaux. Este de asemenea și una dintre cele mai variate regiuni istorice franceze, întinzându-se de la poalele Masivului Central în partea de nord, la granița cu Spania în sud, pe o distanță de 300 kilometri. Cât o ţară  mică.      Partea de nord-vest, spunea, este compusă din departamentele Dordogne și Lot et Garonne.

     Regiunea dispune de un peisaj deluros. Partea de nort-est e acoperită de o pădure densă, plus arii întregi de teren agricol și ferme în părțile colinare. Aria ocupată de departamentul Dordogne era faimoasă pentru ruralitatea sa, cu văile și localitățile blânde, care par uitate de lume și pierdute în timp.

     Era îndrăgostită de Bordeaux, capitala regională și totodată capitala departamentului Gironde,  un oraș de excepție, așezat în zona cea mai joasă a fluviului Garonne, ferit  de vânturile și valurile puternice de pe mare. Statutul său special, îmi spunea, este preferat de către proprietarii de iahturi. Aici pot fi întâlnite ,,dunele lui Pilat” cele mai înalte dune de nisip ale Europei.

     Noi suntem aici, spunea ea arătându-mi pe hartă, în partea

 de sud a Aquitaniei, care este formată din două  departamente:

Landes în care era situat oraşul Mont de Marsan și Pyrénées

 Atlantiques. Departamentul  Landes, unde eram noi, este și

departamentul unde se află multe case de vacanță.

     Celălalt departament sudic, Pyrénées Atlantiques, este compus din provincia Bearn și țara Bascilor. De remarcat sunt  plajele din jurul localităților St. Jean de Luz și mai ales Biarritz, mult apreciat de Napoleon al treilea, precum şi pârtiile de schiat, înalte din Munții Pirinei, în perioada iernii. Poalele munților formează o zona pitorească majoritatea lunilor anului. Pau, capitala departamentală, este un oraș modern, cunoscut datorită băilor termale prezente aici.

     Îmi relatase tabloul turistico-geografic al regiunii, pe care-l ştia pe dinafară, vizitase împreună cu ceilalţi, cu soţul său, fiecare colţ.

     Spunea că aproape nu există weekend în care să nu se organizeze o ieşire. Era ţara ei, această regiune minunată, în care trăia, lucra, iubise, urâse, se despărţise.

     Nemaivorbind că nu departe de acolo era Coasta de Azur, despre care nu trebuie comentat. Toată lumea ştia câte ceva.

     Părinţii ei locuiau în Finlanda de un timp, locul de unde provenea tatăl său.

     -Finlanda?

Puteam asocia astfel aspectul său. Era vizibil aerul său nordic de scandinavă. În afară de pistrui. Bine că nu-i avea. Şi ea se născuse acolo, în Helsinki. Venise cu părinţii încă din copilărie. Mama franţuzoaică.

     Îmi povestea că singurele dispute pe care le observase la părinţii ei erau legate de prenumele ei. Tata o apela Rauha sau uneori Ursula, iar mama îi spunea Lorenne. De fapt o chema Anderson Lorenne Rauha. Nume complicat. Dar frumos. Era al ei. Era ea, jumătate franţuzoaică, jumătate nordică.

     După câteva zile am îndrăznit să o invit la o plimbare de seară prin oraş. Apoi la un restaurant pentru cină. A acceptat. Chiar nu mă aşteptam. Nu-mi dăduse impresia că ar fi suferit

de singurătate.

    -Ciudat mai e şi omul!

     Începusem să-mi muncesc gândurile cu altele. Îmi făceam procese de conştiinţă. Dacă ar fi fost Cristina aş fi fost legitimat să mă apropii de ea. Să contopesc în ceva nedefinit cei douăzeci de ani, să reluăm firul întrerupt. Aş fi avut dreptul. Pentru că o cunoscusem mult înaintea Norei. Dar aşa? Era Lorenne, complet altă persoană. Fără absolut nicio legătură cu prima mea dragoste din adolescenţă. Chiar dacă în sinea mea o numeam Cristina.

    -Spune-mi cum doreşti. Şi Cristina este un nume nordic, scandinav.

     Numele este personificarea individului. El îi dă substanţa, aspectul, culoarea, îl construieşte în mintea noastră. Îl identifică. Pentru el se produce vibraţia aerului, apare sunetul care îl aduce în faţa noastră. Aerul îl construieşte, îl renaşte în faţa ochilor cei fără privire. Ochii imaginaţiei.

     Mie îmi era mai uşor să-i spun Cristina. Avea o continuitate

în auzul meu, în dorinţele mele. Aveam o justificare. Și fără nicio legătură cu viața mea alături de Nora. Împreună cu Nora păşisem printre atâtea încercări, probasem acea puternică legătură în timp, cu ea trecusem prin divorţul de Marina, prima mea soţie, care durase trei ani, prin procesul de tăgada paternităţii pentru un copil născut de aceasta şi care nu era al meu.

     Nora avusese şi avea în continuare grijă de boala incurabilă a mamei mele, de noi toţi, de mersul corabiei noastre, care se numea familie, printre atâtea obstacole pe care acel sistem greşit, anormal şi utopic ni le scotea în cale.

    -Dar uitarea, unde rămâne uitarea? În ce cotlon al sufletului se pot păstra aceste trăiri, încât să nu dispară? Care este organul intim al sentimentelor? Inima? Plexul solar?

     Din câtă biologie, câtă fiziologie, fiziopatologie ştiam, nu-mi puteam explica. Nu credeam că cineva ar fi putut da

explicaţii reale acestor fenomene. S-au scris tomuri de analize

psihologice.

    -La ce  bun dacă nu s-a ajuns la nicio concluzie?

    -Aici intervine harul Domnului, divinitatea!

Taina, necesitatea întâmplării. În fond nu se întâmplase nimic. Şi nici nu se va întâmpla. O simplă prietenie nu face rău nimănui, nu deranjează nici măcar propria conştiinţă. Așa îmi spuneam, fără a mă suspecta de fariseism.

     De altfel nimeni nu se sinchisea. Pe ea o cunoşteau toţi. Eu nu eram decât o curiozitate pasageră, aterizat printre ei dintr-o zonă comunistă. Un ciudat. Mai ciudat decât arabii, sau decât afro-europenii cu care erau ei obişnuiţi.

     Pe această femeie părea că o cunosc de când lumea

    -Ce sentiment poate fi acesta? Un amestec de curiozitate și dorință, și mai ales o stare deosebită, aparent pură. N-ar fi trebuit să existe. Mi-l construisem singur. Îi știam originea. Dar ființa originală nu exista. Aceasta nouă era  clonarea ei. Imaginea, holograma. Un fals apărut în mintea mea.

     Iar pentru toate acestea îmi trebuia linişte. Pace. Numele ei, Rauha, în finlandeză însemna pace.

     Cred că o parte din originea sentimentelor se află pe traseul nervului optic. Că adesea ce privești se naște înaintea ta. Ceeace este în afara simțurilor nu există. Iar pentru a  vedea numai ceeace dorești să vezi, trebuie să ai puterea de a nu clipi. Ochii mei căpătaseră puterea de a o recunoaşte.

     Apăruse din neant, din nicăieri, dintr-o umbră.

Pentru ea simţeam altceva, o linişte răscolitoare, Devenisem o simplă celulă în diviziune mitotică. Mă multiplicam. Mă cream un altul. Cel ce ar fi trebuit să fiu acolo, în sudul Franței.

    -Dar ea?

     După o săptămână părea că suntem împreună de când existam. Mâncam împreună, ne plimbam seara prin oraş amândoi. Mă lua de braţ lipindu-se de mine. Mă feream, mi-era jenă de cei din jur, aveam impresia că, chiar dacă pentru ei eram un necunoscut, mă priveau cu o amabilitate amestecată cu o curiozitate aparte, de om venit de pe altă planetă. Un extraterestru. Coborât din planeta comunistă.

     Era părerea mea de provincial. În realitate nu interesam pe  nimeni. Era o firavă legătură care se înfiripa. Încet. Între doi colegi.

     Îmi aminteam adesea porunca doamnei Argint. Îmi suna în urechi ca o condamnare:

    -Să nu întreţii relaţii de niciun fel  cu străinii! De niciun  fel! Strict profesionale! Numai în interesul scopului pentru care ai fost trimis.

     Trebuia să fiu un simplu instrument. Un fel  de indigo pentru copiat tehnologii, microfon, cameră de luat vederi. Să înregistrez şi apoi să reproduc în ţară cele înmagazinate în aparat. Fusesem ales şi  trimis ca un simplu obiect. Un aparat al sistemului. Dar iată că obiectul se însufleţise. Nici nu se putea altfel în mediul acela frumos, colorat, de basm.

     Apăruse acel nou sentiment. Pur, nevinovat, fără  nicio legătură cu sexualitatea.

    -Şi nici nu va avea!

Aşa îmi spuneam. Îmi propusesem cu tărie.

     Totuși, simţeam că în fiinţa aceea exista  un cromozom pereche al genomului meu. Ca o necesitate de a fi. Duhul Cristinei nu ne făcuse  decât legătura.

     Mi-era teamă de braţul cel lung al securităţii, de ochiul ei magic, care găsea vinovaţii şi acolo unde nu existau. Vor afla totul. Era posibil să aibă ,,acoperiţi” chiar şi aici, printre salariaţii institutului.

   -Doamne, ce mă va aştepta în ţară?

Căutam să fiu cât mai rezervat. Relaţii stricte, de colegialitate.

 Aşa trebuiau să fie, să rămână. Pe ea o cunoşteau: exuberantă,

cu sete de viaţă, prietenă cu toată lumea, prin ea se putea

cumpăra orice, până şi facerea de bine sau alte sentimente la

 prima mână sau la mâna a doua, numai aşa, pentru a nu rămâne

nimic neplătit. 

     Chiar ea spunea că nici măcar bulgărele de lumină al noului născut nu se obţine gratuit.  Se achită cu ţipătul mamei, care îl poartă ca pe un triumf, o nemaitrăită şi strălucitoare durere a venirii din cealaltă lume, unde o clipă a şi coborât smulgându-i neantului acea nouă fărâmă de viaţă.     

     Și eu învățasem cu prisosință aceasta

    -Da, nimic nu poate rămâne neplătit!

Mai devreme sau mai târziu. Numai că nimeni nu-ţi spune de la început preţul. Cel mult îl poţi intui. Viaţa nu este o simplă piaţă în care vinzi şi cumperi. Cel mai adesea cumperi şi plăteşti.

     Nimic nu-i oferit de pomană. Numai în religie. Eu eram intrusul, cel care trebuia să am grijă de toate. Eram cel care trebuia să păstreze aparenţele, reprezentam o altă lume despre care cei de pe aici aveau o impresie total greşită. O înfrumusețau.

     O considerau o lume a egalității. Egalitatea, după ei, stătea la baza libertății, a fraternității

     O înfrumuseţare teoretică, pe principiile aclamate de revo-luţia lor : liberté, égalité, fraternité. Și culmea!

Considerau că mai devreme sau mai târziu vor ajunge şi ei pe calea comunismului.

     Teorie! Nu ştiau nici pe departe realitatea noastră.   

Nu comentam cu nimeni probleme politice. Nici nu cred că ar fi putut înţelege ororile care fuseseră la noi în perioada Dej, când trebuia instalat noul sistem. Chiar şi acum…

     Nu trebuia să fiu remarcat prin nimic. Acestea erau instrucţiunile din ţară pentru care semnasem de luare la cunoştinţă. Să fiu precum apa. Să vin, să văd şi să plec îmbogăţit cu o tehnologie, pe care ei, cei de aici, nu o ţineau ascunsă. Era la vedere.

     Niciun moment nu m-ar fi considerat un viitor concurent în

 domeniu. Distanţa era prea mare pentru a fi recuperată. Ei ştiau asta. Eram o apă care urma să trec printr-o stâncă de calcar îmbogăţindu-mă cu acesta, iar mai apoi, în peştera unde îmi duceam eu viața de toate zilele cedându-l, construindu-mi o stalagmită. Picurând-o.

     Eram apa. Aici era calcarul. Peştera se afla în ţara mea.

În rest nimic. Aveam dreptul să respir aer occidental, să observ lucrurile acestea minunate, să aud şi muzica altor sfere, să învăţ lucruri noi.

     N-aveam dreptul să mă mir. N-aveam încuviinţare de la doamna Argint. N-aveam voie să mă împrietenesc. Cu nimeni. Ca şi cum sufletul ar fi un obiect. Pe care-l foloseşti, îl uzezi şi îl laşi acolo de unde l-ai găsit.                      

     Dar s-a întâmplat atunci. Era într-o vineri după prânz. Urma weekendul. Iar Lorenne mi-a propus să plecăm amândoi la Biarritz. La ocean. La oceanul Atlantic! La marele ocean! Numai noi, cu mașina ei.

     -Dar ce va zice lumea? Ce va spune monsieurs Monachon când va afla?

S-a uitat lung la mine, uşor mirată, puţin dispreţuitoare, ca şi cum s-ar adresa privirii curioase ale unui neavenit.

     -Fiecare să-şi vadă de treaba lui!

Zis şi făcut.

    –Alea jacta est! Fie ce-o fi!

Cu sentimentul că nu fac ce trebuia, am acceptat. Cu inima strânsă. Ar fi trebuit să plătesc eu camerele de la hotel. Ea cheltuia benzina. Așa gândeam. Vom merge amândoi ca doi colegi. Ea, ghidul, eu, turistul.

    -Voi face economie la altele! Cât de înșelătoare puteau fi adierile acelei după amiezi!  Plecam la Biarritz, la Bayonne în locurile Franţei de poveste! Despre care auzisem că acum o sută şi ceva de ani, acolo îşi căuta repausul Napoleon al III-lea,

cel căruia în bună parte îi datoram înfăptuirea primei noastre

uniri. Mai multe nu ştiam.

Despre ţara bascilor mai nimic, o localizam strict în nord-vestul

Spaniei.  Nu știam că bascii locuiau și în sud-vestul Franței.

     -Ce ciudățenie!

Îmi pierise teama că plecarea noastră va fi interpretată. Chiar nu-mi mai păsa. Trăiam ceremonia plecării.     

   -Aceasta este nerăbdarea, mi-am spus. Sărbătorirea ei.

Apoi am plecat. Repede. Să nu ne răzgândim. Drum îngust, asfaltat, nici ţipenie de om sau maşină. Numai noi doi. Treceam prin sate cochete, cu nume exotice,  târguri abia schiţate pe harta pe care mi-o dăduse ea. Treceam prin Landes. Prin sudul Aquitaniei.

     Conducea repede, dar prudent, ca femeile.

Eu, stingher. Eram la mâna priceperii şi a prudenţei ei. Nici nu-mi luasem de acasă carnetul de conducere. Habar n-aveam dacă aveam dreptul să conduc în Franţa.  

    -Facă-se voia Ta, Doamne!

     Admiram câmpiile, după aprecierile mele uşor deşertificate. Un pământ nisipos, bun pentru crescut iarba perenă. Am părăsit Mont de Marsan, trecând prin localităţi binecuvântate după aspectul lor, purtând nume de sfinţi: Saint Pierre du Mont, Saint Perdon, Carcares-sainte-Croix, Saint-Vincent de Paul. În sfârşit am ajuns la Dax.

    La venire, coborând din tren, de aici luasem un autobuz până la Mont de Marsan. Acum făcusem calea inversă, mi se deschiseseră ochii,vedeam locurile acelea altfel. Adică vedeam. Data trecută, atent la păstrarea itinerariului într-o ţară străină, nu zărisem nimic.

     Iar localităţile prin care treceam, de un pitoresc de poveste, păreau coborâte din cărţile de limba franceză ale doamnei Diamandi. O clipă mi s-a părut că aerul acela poartă parfumul profesoarei mele.

     Iar eu căutam munţii, gândind că localităţi ca Mont de

Marsan, Saint Pierre du Mont, poartă povara unor înălţimi. Nici

vorbă. Căutam pădurile umbroase și întinse ca pe la noi, cel puţin ca cele de la poalele munţilor. Și nimic.

     Eram  înclinat să aflu asemănări și deosebiri cu locurile cunoscute. Se spunea că Franța și România se aseamănă. Că au aproximativ aceleași forme de relief.

    -Cum e la ei, dacă la noi e altfel?

Nu știu de unde răsărise această stupidă tentaţie. A comparației.                                                                                     

Mă trezeam că-mi reamintesc istoria noastră, a românului simplu, a cărei viață era strâns legată de pădure. Trecătorii străini care veniseră prin ţările noastre descoperiseră cu uimire  sate întregi situate  chiar în inima deselor păduri. Acolo aveau tot ce le trebuia, trăiau într-un sistem închis, apăraţi natural de codru. Se spune că-şi adaptaseră căruţele pentru drumurile înguste ale pădurii şi, pentru că nu era loc să întorci carul în loc, adaptaseră o oişte şi în spate. Îngenioasă inovaţie! Adaptată vremurilor.

    -Peste cei de aici nu veniseră duşmani?

    -Vai de mama noastră! Mi-am spus, uitând pentru o clipă lângă cine eram, şi la câte mii de kilometri de locurile la care îmi fugise gândul.

     Cu doar o sută şi ceva de ani mai devreme, satele noastre de câmpie, izolate de marile târguri, nu aveau case. Erau construite în pământ, un fel de bordeie.   

     Un trecător descria acele locuri ale noastre, adică ceeace l-a impresionat pe el mai mult:

     ,,nu se vedea nicio biserică, nici casă, nici gard, nici car, bou, vacă, nici rezerve de hrană, numai nişte odăi în pământ, în care încăpea cu nevasta şi copiii lui, în jurul unei vetre. Iar după sobă exista o altă gaură, prin care el şi cu ai lui trebuiau să scape dacă la uşa sa ar fi apărut vreun duşman, care să-i ceară dările. Dacă-l prindea, îl putea vinde altuia, căruia să-i fie slugă în contul datoriei.”

    Astfel povestea  marele boier Dinicu Golescu că  se petrecea

la începutul secolului nouăsprezece. În vremurile acelea, Franţa trăia epoca de glorie a lui Napoleon Bonaparte.

    -Unde eram noi, şi unde erau ei!

     Aveam un sentiment de vinovăţie. Parcă mă pândea istoria lor de după fiecare copac, privindu-mă ca pe o ciudățenie.

    -Ce făcusem?

Mă înscrisesem fără să-mi dau seama în pelerinajul drumului aceluia. Era un drum al vinovăţiei. Eram vinovat că aveam permisiunea să admir peisajele acelea. Imaginile se succedau cu repeziciune. Îmi ofereau frumuseţea pe gratis. Contra unui zâmbet stingher şi timid pe care-l schiţasem încă de la plecare.

     Apoi, ea, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, a făcut un gest la care nu mă așteptam și care m-a scos din visare: mi-a luat mâna, mi-a strâns-o cu drag, mi-a pus-o pe genunchiul ei drept. Eu mi-am privit dosul palmei. Stătea acolo ca o pasăre rănită, muribundă, cu aripile desfăcute pe piciorul ei alb. Am tresărit. Nu mă așteptam.

    -Ce trebuia să facă pasărea aceea?

Trebuia să se zbată încet, ca o înfiorare, ca o presimţire. Dar încet, moale, fierbinte. A urmat o renaștere, o suflare înviorată de căldura pielii aceleia albe, de marmură topită. O piatră  fierbinte care se prelungea mai sus de genunchi.

     Apoi pasărea aceea a început să capete viaţă, a zburat  încet, dar în siguranţă mai sus, cât mai sus, până când maşina s-a oprit. Acolo, pe dreapta. Între două localităţi, pentru noi doi inexistente.

În pustiul verde al culturilor crude.

     Am săvârşit amândoi firescul unirii trupeşti, care a coborât  de sus, din imensitatea a două suflete care fuseseră hărăzite unul altuia încă din adolescenţa mea. Poate şi a ei, chiar dacă atunci nu mă cunoscuse. Dar existase sub acest aspect fizic și luase numele Cristinei. Era trupul care ar fi trebuit să fie dăruit

 tinereţii mele. Nu-mi mai era ruşine de nimeni şi de nimic.

    Nici măcar nu încercaserăm să ne ferim de eventualele priviri neruşinate ale unor întârziaţi ai drumurilor. Trăiam amândoi clipa fericirii regăsite.

    –Carpe diem!

Parcă de când lumea aparțineam unul altuia.

     Acelaşi sânge, aceleaşi endorfine ne guvernau simţurile, aceiaşi feromoni se îmbrăţişau în afara noastră, iar noi doi, somatic, ne cufundaserăm unul în celălalt ca doi gameţi. Cei ai foamei după dragoste. O dragoste imposibilă, care totdeauna atrage. Prin ineditul ei.

     Atunci mi s-au deschis porţile soarelui de asfinţit. Am pătruns în împărăţia aceea, mângâiam obrazul îmbujorat al serii care se apropia, adulmecam moleculele umede cu pofta de pradă a animalului condus de simțul olfactiv.  Înfăşuram aerul serii pe mosorul respirării. Un fir al Ariadnei care mă ajuta să nu mă rătăcesc în parfumul trupului ei.

     Când m-am trezit, am constatat că nu-mi simt genunchii. Nu-mi răspundeau poruncilor mersului. Nu-mi mai cunoșteam limbajul rotulelor tremurânde.

     Emoţiile îmi tâlhăriseră mersul. Drumul de doi paşi până la maşină mi s-a părut nesfârşit.

     În clipele acelea am cunoscut destinaţia fericirii.  Mă simțeam într-un cer de lumină fierbinte, în care mi se promisese viaţă veşnică.     

     Trupurile noastre se îmbrăţişaseră, nu noi. Ele, cu frenezia  aşteptării prelungite. Ca două patimi ce-şi căutaseră acelaşi stăpân într-un nou tărâm al sentimentelor. Nici nu mai existam. Eram deja duhuri, undeva sus, unde începea tărâmul îngerilor, printre heruvimi.

     Nu trecuse nimeni. Părul ei auriu plecase către o răzvrătire, să-şi ceară dreptul de astru nou la asfinţit de zi. Se îmbogăţise cu o înserare. Cu razele sângerii ale apusului. Era ea. Era

certitudinea. Fusese şi era a mea.                                                

   -Ce vom face de acum?

Era o întrebare pe care raţiunea mi-o aruncase în faţă.

Dar tot raţiunea mi-a răspuns pe loc:

   -Tot asta. Adică ne vom continua drumul către Biarritz.

   -Dacă ne va prinde noaptea pe drum? Am îngânat sugrumat încă de emoţia întâmplării.

    -Ei şi? a venit răspunsul ei prompt.

Eram în ţara ei, ţară turistică. Ştia tot, şi drumuri, şi locuri, obiceiuri, pensiuni, hoteluri. Am mers până la înnoptare. Ajunseserăm în oraş. Am tras la o pensiune cunoscută de ea, după ce a condus pe nişte străzi întortochiate. O clădire simplă, cochetă, tipică pentru zona bască franceză.

    O doamnă în vârstă ne-a deschis, s-a bucurat când a văzut-o. Se purta apropiat, cald cu ea, ca o rudă apropiată. Ne-a pus masa ca pentru copiii ei.

     Apoi a stat cu noi, discret, întrebându-ne dacă ne place, dacă mai dorim ceva. A insistat asupra calităţilor cinei. Ciudat, mi-am zis, nici la mama acasă nu mi se dădea atâta atenţie.

     Am întrebat-o încet pe Lorenne dacă femeia aceea îi era vreo rudă. Mirându-se, mi-a răspuns:

    -Nici vorbă, suntem doi clienţi.

Am înțeles de pe atunci valoarea expresiei care a început să circule mult mai târziu și pe la noi: „clientul nostru stăpânul nostru”.

     A mai sporovăit ba de una, ba de alta, apoi mi-a  înmânat cheia camerei. Mie. Mă recunoştea drept bărbatul  acestui nou cuplu. Stăpânul. Şi nu ei, pe care se părea că o  cunoştea de mult.

     Gestul ei  mi-a dat siguranţă, m-a repus în drepturile mele

aici, în partea aceasta a lumii.

     Decum am încuiat uşa, am luat-o în braţe. Aşa, pe îndelete, cald şi topit, cu o putere reţinută. Un val care strângea în undele lui o întreagă stâncă albă, mărunţind-o, înmuind-o, spărgându-se şi refăcându-se în larg pentru o nouă îmbrăţişare.

Şi apoi încă o dată ca o nesfârşire a iubirii.

     Ne-am prăbuşit în patul nefăcut, dezgolind-o încet, ca  acel val ce-i trage stâncii îmbrăcămintea de spumă, cea pe  care el, vremelnic i-o dăruise. Ne-am privit unul pe celălalt depărtându-ne corpurile, eram două oglinzi paralele, ne descopeream văzându-ne până la infinitul cunoaşterii. N-aveam nevoie de ochi. Priveam cu mângâierile, cercetam cu înfiorarea, auzeam zgomotul pulsului cu vârful degetelor. O strigam pe numele acela împrumutat:

    -Cristina!

Îi plăcea. O amuza. Se complăcea în jocul acela de-a reboteza-rea. Era obişnuită să aibă mai multe nume. Nu puteam să o strig Lorenne. N-ar fi fost ea, cea din braţele mele. Ar fi trebuit să fie  creaţia mea, cea de demult, din adolescenţă, păstrată în mine cu sfinţenia neuitării.

     Mă scufundam în ea, nu mai trăiam pe această planetă niciunul, devenisem noapte, devenisem zi, ne aflam într-un cuib al vieţii construit de o pasăre măiastră în crengile aerului.

     Acolo. În noaptea aceea din Biarritz nu mai eram singurul meu stăpân, cedasem independenţa, ca pe o respiraţie, aerului din jur, acestei fiinţe pe care o simţeam ca făcând parte din mine. Cu ea îmi împărţeam pulsul: o sistolă eu, o diastolă ea.

     Era aceeaşi lumină, pluteam în acelaşi întuneric al trupurilor împreunate. Eram construiţi după felul şi asemănarea aceluiaşi fel de a fi. Precum razele lunii, care în noaptea aceea răsăriseră din corpurile noastre, luminându-ne. Deveniserăm acolo una şi aceeaşi fiinţă. Locuiam în aceeaşi inimă. Făcuserăm schimb de endorfine prin transparenţa epidermei.

     Ea era superbă. Îi priveam corpul cu toate trăsăturile sale: dimensiuni dolicomorfe, longilinii, un exemplar care  ar fi fost

invidiat de orice fată de douăzeci de ani.  Avea treizeci şi unu.

 Îmi spusese  direct,  nu se ferise. Mai tânără decât mine cu

patru ani.

     Mi-a povestit câte ceva despre oraşul său natal, al copilăriei

 sale, despre Helsinki, câte ceva despre Finlanda. Despre care nu prea ştiam mare lucru, în afara originii de poveste a lui Moş Crăciun, de vitejia lor, de generalul Mannerheim. De Marea Baltică şi de apropierea de Leningrad.

     Când mergea acolo se numea Rauha sau, cum o striga tatăl său, Ursula.

     Eram convins că pentru această fiinţă se săvârșise minunea. Că purtasem în mine acel sentiment, ca pe o pulbere de foc, care iată, atunci explodase. Atunci trebuise ea să explodeze.

    -Ce vei face tu cu dragostea mea?

A întrebat dimineaţă, decum a deschis ochii, privindu-mă din nicăieri.

     Întrebarea a căzut ca o ghilotină. Exprima mult, mai mult decât înţelesul imediat al acelor câteva cuvinte înşirate la poarta auzului. Simţeam că trebuie să dau un răspuns imediat. Nu-l aveam, Nu eram pregătit. Abia putusem să-mi povestesc mie explozia acelor sentimente.

    Trebuia să hotărăsc .

Dar de ce atunci, atât de repede?

     Mi-am spus că întrebarea ei trebuia să fie retorică, exprima un fel de promisiune, un jurământ, se lăsa total în voia brațelor mele, puteam să fac cu ea orice voiam. Nu mă obliga la nimic.

     Am dat un răspuns liniştitor, un fel de:

    -Nu știu acum, vom  vedea.

A tăcut. Părea că s-a întristat. Întrebarea, ca şi răspunsul, au

plutit în aer. În noaptea aceea ridicasem între noi un pod.  O punte. Dar neterminată. Păşeam pe ea cu mare atenţie, să nu se prăbuşească. Era un fel de transfuzie incompletă.

     Am plecat la ocean. Toată ziua am bântuit pe străzile acelea,

până la faleză. Aflasem că era una dintre cele mai apreciate

stațiuni turistice franceze la Oceanul Atlantic, la golful Biscaya. Că plajele din această stațiune sunt printre cele mai apreciate.

     Am admirat arhitectura oraşului. Am fost pe plaja Miramar. Am văzut hotelul la care se caza Napoleon al III-lea când venea în vacanţă. Am păşit pe cele două insuliţe legate de continent ca în poveste, prin două punţi.

    La un colţ, cred că pe rue Gambetta, am băut o cafea. Cea mai bună din lume!

   Apoi am hoinărit prin magazinele care o atrăgeau pe ea ca un magnet. De pe coasta Bască am zărit coasta spaniolă; sau doar mi-am imaginat-o. O azvârlitură de băţ.

    Mi-a spus câte ceva despre locurile acelea, despre Ţara Bascilor. Un neam despre care auzisem că sunt altceva decât indoeuropenii. Vorbeau o altă limbă Adică ce sunt? Urmaşii ultimilor Neanderthali?

     Acolo, mai la sud, în nordul Spaniei, aproape de Burgos, era o peşteră în care de curând se descoperiseră vestigii ale unor oameni care nu aparţineau speciei noastre. În peştera Sima de los Huesos (groapa oaselor) din munţii Atapuerca. Locul era cunoscut de mult de localnici, tinerii îşi demonstrau curajul coborând în adâncul ei, pe un traseu deosebit de dificil, de unde

aduceau colţi de urs fosil, pe care îi ofereau iubitelor.

     Se descoperiseră artefacte care aparţineau unui hominid ce nu semăna nici cu Neanderthalii, nici cu Homo Sapiens. Ce era? Mai târziu am aflat că era identic cu specia umană descoperită în Germania cu şaptezeci de ani mai devreme, denumit Homo Heidelbergensis, omul de Heidelberg.

     Ulterior s-a acceptat ideea că acesta ar fi un strămoş comun atât al speciei noastre, Homo Sapiens, cât şi Neanderthalilor, descoperirea eliminând ipoteza că am fi urmaşii direcţi ai omului de Neanderthal, care avea de altfel pielea albă, şi chiar părul deschis la culoare, roşcat, asemănător cu al nostru.  Cu ei, astfel, am fi consideraţi veri primari.

     Iar faptul că în peştera Sima de los Huesos nu au fost

 descoperite urme de foc, cunoscut de altfel genului Homo cu un milion de ani înainte, demonstrează că în peşteră nu au locuit oameni, ci că ar reprezenta o groapă comună în care strămoşul nostru îşi îngropa morţii. Avea cultura înhumării. O formă înaintată a culturii. Neanderthalii nu erau deci niște brute. Erau asemenea nouă. Verii noștri.

     Ne înrudiserăm cu ei şi prin împerechere. Se consideră deci că noi, europenii de astăzi, purtăm în cromozomi cel puţin două procente din genele oamenilor de Neanderthal, deci şi din caracterele acestora.  Caracteristici pe care africanii nu le au. Pentru că ei, făcând parte din populaţiile de Homo Sapiens locale, care nu au părăsit Africa în trecutul îndepărtat, nu au avut cum să se combine cu aceştia.

     Iar acum, noi doi  ne aflam într-una din cele şapte provincii ale acestui ţinut în care locuiau în jur de două milioane de oameni nimiţi basci.

     Adică în cele trei din Franţa, care nu aveau identitate proprie, iar locuitorii se considerau francezi, şi patru provincii în Spania, care-şi păstraseră identitatea, fiind mândri de aceasta şi de originea lor. Nu se considerau spanioli.

     Eu nu auzisem decât de trei oraşe situate în Spania: Bilbao,

recunoscut după echipa de fotbal Atletico,  Guernica, denumire de tristă amintire, din vremea războiului civil care a fost bombardat de aviaţia germană, şi acel Burgos în care se studiaseră recent artefactele aflate în peştera oaselor.

    Spre seară am privit apusul la ocean. O privelişte pe care niciodată n-aş fi putut-o avea în ţară, unde la mare vedeam numai răsăritul soarelui. În ţară răsărea, aici apunea. O poveste fascinantă prin înţelegerea ineditului ei.

    A doua zi am hoinărit prin Bayonne. Oraş vechi de un mileniu, de poveste. Să vezi, să auzi, să mângâi aerul care-l ţine în braţe. Aici Spania era peste tot. Îţi pătrundea insidios în suflet cu arenele sale în care intuiai desfăşurarea corridelor. Au fost două zile de basm. Nu ne-am mai pus întrebări. Ne simţeam bine împreună. Coborâsem în timp, dar prin alte locuri, într-o altfel de viaţă. O viaţă de vacanţă, de soare, de

mister, de altceva.

     Ne-am întors la Mont de Marsan noaptea târziu. Eu obosit, dar încântat de tot şi de toate. Trăiam într-o poveste cu feţi frumoşi, cu minuni, cu o singură Cosânzeană. A mea.

     O priveam din profil cum conducea, tăcută, dar mulţumită. Ce gândea? Probabil ce gândeşte în asemenea situaţie orice femeie la treizeci de ani. Am înnoptat la ea. Nu voiam să apar la uşa portarului după miezul nopţii.

     A doua zi trebuia să reluăm viaţa reală, de acolo de unde am lăsat-o. Dar mai altfel. Am început să înnoptez când la ea, când la institut.

     Într-o seară târziu, în noapte, îmi aruncă aşa, ca din senin, ca ieşind dintr-o cugetare adâncă:

    -Nu ştii ce vrei!

La ce se referea? Bănuiam. Era a doua întrebare, explodase ca un obuz. Peste frământările mele. Nu eram în stare să-i descifrez gândurile.

     Implicaţiile vreunei promisiuni necugetate ar fi fost ale unui

gest pripit.

     Poate că mă considera laş, profitor, niciodată n-am cunoscut ce se poate ascunde în circumvoluţiunile unei femei, în intuiţia ei, în simţurile pe care le are. Ţineam la această relaţie care, din neatenţie, s-ar fi putut destrăma oricând, cu durere din ambele părţi. Mai aveam de stat încă vreo patru luni.

    -De ce să luăm în pripă o hotărâre?

Acum ne era bine amândurora. Asta doream.

   – Şi ce hotărâre să iau?

 Pentru mine era clar. Mă voia. Mă voia pentru tot restul vieţii ei, mă descoperise, aşa cum eram. Mă răpise. Avea sentimentul de posesie asupra mea. Eram bulversat. Nu doream să-mi pun probleme noi. Mă simțeam bine așa cum eram.

     Dar ce poate obţine o femeie de treizeci şi unu de ani de la un bărbat, fie el şi medic, dar sărac, desnaţionalizat, a cărui diplomă nu credeam că se putea echivala. Şi nici n-o aveam la mine. Pentru ce să o fi luat? Ar fi bătut la ochi. Mi-o puteau descoperi la aeroport, şi atunci?  

    -Adio plecare!  Şi ce repercusiuni ar fi urmat!

De altfel nici în ţară nu aveam mai nimic. Un apartament într-o casă veche, donaţie de la părinţi, care suferise două cutremure, pe cel din 40 şi pe cel din 77, în plus un bombardament în 1944. Acolo locuiam cu Nora, cu părinţii mei, cu fetiţa noastră, Loredana. Iar când venea la noi, stăteam împreună şi cu Cristina.

    -Ce mai, claie peste grămadă!

În cazul în care aş fi hotărât să rămân, statul mi-ar fi confiscat apartamentul, ai mei toţi ar fi putut fi scoşi în stradă, cum se mai întâmplase. Nepoţii mei, copiii fratelui n-ar mai fi intrat în veci la vreo facultate, cu un unchi transfug.

Nu puteam şti dacă Franţa îmi acorda azil politic.

    -Unui comunist? Printr-o nouă căsătorie? A treia?

Nu suna nicidecum bine. Totul părea imoral. Iar eu aveam în ţară o căsnicie frumoasă, aşezată.

     Totul era foarte complicat. Nu-i puteam explica ei toate acestea, nici măcar nu le-ar fi putut înţelege, ar fi obosit numai ascultându-mi problemele. Nu voiam să o încarc pe ea cu acestea. Trebuia să rămână o relaţie frumoasă. Până la sfârşit. Aşa cum începuse. Niciunul din noi n-aveam interesul să o  stricăm. Să ne bucurăm fiecare cât mai mult de ceea ce  aveam.

     Într-o noapte am auzit-o chemându-mă pe nume, cu o corectă pronunţie românească, Parcă nici nu mai graseia. I-am răspuns încet. Apropiindu-mi faţa de a ei, am constatat că dormea. Vorbea cu mine prin somn. Mă chema prin vis într-o franceză românească. Trăia cu mine, zi şi noapte. Existam în ea

În vis învățase românește.  Apoi vreo două săptămâni am lucrat în laboratorul ei de imagistică. M-a învăţat practic tot ce ştia. Teoretic trebuia să învăţ singur. Mi-a oferit câteva referate de-ale ei. Îi plăcea ce făcea. Iniţial, ca medic, se ocupase de animalele de companie. Lucrase la o clinică veterinară. Terminase facultatea la Marsilia Apoi venise la institut. De patru ani. Fostul soţ era din Mont de Marsan.

    Când se purta cu mine ca o profesoară, devenea o altă persoană.  Intransigentă. Neînduplecată. În două săptămâni voia să  ştiu cât ştia ea. Tot ce acumulase  în cei patru ani.

     În tot acest timp trăiam aceeaşi teamă să nu ne surprindă cineva. Să nu se afle secretul. Precauție inutilă. Aparent nu interesa pe nimeni.

    -În realitate?

Şi pe acolo trebuiau să fie curioşi, bârfitori. Oameni, ca peste tot. Facem toți parte din aceeași specie, descendenţi din antropoide, nestăpâniţi, invidioşi, răi, răzbunători. Războaiele au demonstrat-o.

     Monsieur Monachon nu mi-a reproşat niciodată nimic. Dar eu trăiam mereu cu teama vinovăției. Îi ştiam consecinţele din ţară. Nutream speranţa că totul se va rezolva de la sine.

    -Începuse frumos, trebuia să se termine frumos.

Acesta era normalul. Dar? Câte nu puteau interveni în cele  patru luni pe care urma să mai rămân acolo? Era destul.

     Un timp nu a mai adus vorba despre viitorul nostru. Îmi lăsase mie sarcina de a rezolva totul. Păstra în ea un fel de teamă. Nu-şi mai dorea nicio explicaţie. Îşi imagina că e ceva foarte complicat. Chiar dacă nu cunoștea toate amănuntele. Nu i le explicasem. Nu puteam.Trăiam pe atunci viaţa mea de acolo, pe care nu o puteam amesteca cu cea din ţară. Era o perioadă frumoasă. Ne descifram înfiorările la fiecare mângâiere. Ca o citire în Braille. Fără vedere. O învățaserăm împreună.

     Despre trecutul ei nu aflasem aproape nimic. Nu voiam să-i

 răscolesc viața. Am lăsat-o să-mi relateze numai ce dorea.

     De soţul ei se despărţise de vreo doi ani. Fusese din cale afară de gelos. Mai şi bea. Să-i treacă, spunea. Devenea rău, certăreţ, periculos. Nu se putea trăi. Nu-l mai suporta. De multe ori i se făcea frică. La început îl ura pentru toate visurile ei sfărâmate, pentru speranţele năruite.

     Apoi îi devenise indiferent. După despărţire el plecase din oraş. Nu aflase unde. Nici n-o interesa. Avusese povestea ei. De viaţă. Fusese călcată și ea de întâmplările vremii.

    Acum era cu mine. Două fiinţe care ne duceam pe umeri timpul. Acelaşi timp.

   -Dar pentru câtă vreme?

Eu ştiam. Ea nu. Sau mai puţin. Cel puţin avea speranţa.

    Avusese iubirea ei, împlinită, consumată, sfârşită urât, pe care o azvârlise din suflet. Cum ai lepăda de pe corp o îmbrăcăminte uzată, de nepurtat. Ca şi cum ai lăsa-o neglijent pe braţul unui fotoliu în neorânduială. Înainte de a o arunca în lada uitării. Iar eu în această încăpere năvălisem. Căutând o himeră.  Era încăperea vieții ei. Ca un intrus nedorit. Un hoţ care-i furase liniştea. Căutând ceva care nici măcar nu exista. Un adolescent care, din întâmplare, s-a trezit adult. Trecând prin destule. Eram eu, un actor neaplaudat al faptelor petrecute. Cel care se strecurase prin ungherele vremii, îşi julise sfârșitul copilăriei cu tăișul primei sale iubiri. Eram cel care adesea căzuse de la înălțimea dorințelor neîndeplinite.

     Iar acum mă purtam cu această fiinţă ca şi cum ar fi fost o metaforă, o poezie, o recitam numai pentru mine, la serbările sufletului meu. Era o taină a înțelegerii vorbelor care nu se cuvântă, un alt fel de a boteza aripa de înger.

     O întrebasem odată, dintr-o curiozitate jenantă: -ce te-a atras spre mine? Fusese dorinţa bărbatului de a afla. A învingătorului de a fi  aplaudat. Era exprimarea vanităţii? Nu ştiu, mi-a venit aşa, dintrodată. Ca o ploaie repede şi uşoară de vară. La fel a venit şi răspunsul ei. Un citat frumos, electrizant, cu infinite înţelesuri:

    –Tu es très charmant quand tu n’essaies pas de me  tuer.

Eşti fermecător când nu încerci să mă ucizi.

     Am fost şocat. Nu-mi mai spusese nimeni aşa ceva. Poate că

era într-adevăr, un simplu citat. Dar foarte frumos. O apă adâncă, cu ascunzimi de nepătruns.

     Narcisismul meu fusese satisfăcut. Nu mai aveam decât să mi-l înfăşor în minte. Fir de gând ușor, pentru neuitare.  Am simțit că trebuie să-mi îmbrac câteva vocale în hainele cele noi, să-i spun vorbe frumoase cum ea până atunci nu le mai auzise.

     Dar nu puteam face asta în limba ei. Nu eram poet decât al limbii mele. Mi-am aprins atunci cum m-am priceput privirile. Mi-a înţeles poezia în cartea ochilor. Ca o promisiune. I-am spus:

    -Oricât de departe vom merge, dacă ne vom despărţi, te voi aduce cu respirația mea înapoi.

O metaforă frumoasă.

     Apoi i-am tradus în limba ei că amândoi suntem ca două

picături de apă  pe un geam, care s-au atras una pe cealaltă ca să privească împreună lumea dinăuntrul lor. M-a sărutat în loc de mulţumire. Înțelesese.

     În sinea mea ştiam că relaţia aceasta nu putea duce la nimic

 bun. Numai la suferinţă. Lanţurile care mă ţineau legat de ţară erau de nesfărâmat.Nu voiam să o rănesc. Nu puteam. Amândoi trăiam o perioadă frumoasă.Trebuia să o lăsăm să curgă ușor, cum va voi timpul. Timpul meu şi al ei. Al amândurora. Până se va consuma.

     Va arde ca o flacără care în final va deveni cenuşă. Ca toate

flăcările Ca toate trăirile.

     Acolo, la institut n-aveam nicio răspundere, eram iubit,  apreciat, fără griji imediate, era cald, vremea se străduia să-mi arate numai zilele sale senine.

    Părea că până şi ploile primăverii erau în vacanţă. O vacanţă nesfârşită. Eram cel răsfăţat.

     Se făcuse deja luna mai. Sărbătorile de paşte trecuseră. Cu obiceiurile şi culoarea lor de acolo. Plecarea era încă departe. Mai aveam mult până când va fi trebuit să mă duc la gară ca la uşa unui altar al despărţirii.

     Pentru a întârzia apropierea acelei clipe eram în stare să las să treacă viitorul pe lângă mine. Să-l pierd, așa cum pierdusem atâtea trenuri în care nu reușisem să mă urc. Și care deveniseră trecut. Îmi doream o linişte a bucuriei. Pentru ea eram în stare să-mi chem înapoi tot zbuciumul prin care trecusem. Cum își cheamă ochiul privirile neînvăţate să privească faţa frumoasă a lucrurilor.

     Cu Nora vorbeam din când în când la telefon. Ea era reală, era acolo, în viaţa adevărată. Acolo eram acasă. Aici trăiam un vis. Eram conştient de asta.

     Însăşi Lorenne era o creaţie. A minţii mele, a sufletului meu scăpat, evadat. O creaţie a întregului văzduh din partea aceasta a lumii, care îndemna la apropiere, trăire frumoasă. Acum, în prezent, nu în viitor. Nu mai voiam să fiu mereu călcat de întâmplările nedorite. Să aştept mereu să mi se întâmple ceva.

Simțeam că și relația aceast fusese creată de undeva de sus, ca o recompensă a trăirii de până atunci. Trebuia să trăiesc acolo, în occident o viață completă, care includea și astfel de sentimente. Simțeam aceasta, ca pe o forță care venise dinfara mea.

     Eram bucuros seara, când rămâneam cu mine însumi, fiind convins că mie, sau familiei mele, tuturor celor apropiaţi nu li s-ar putea întâmpla nimic rău.

     Mă săturasem să trăiesc viața inertă a salariatului socialist, ca o piatră răsărită în mijlocul  drumului, să se împiedice timpul de mine. Venisem din altă lume, trecusem obstacolul neplăcut  de la aeroport, gustasem din plăcerile vieţii oferite cu atâta dărnicie aici, unde toţi respirau, fără să-și dea seama că ar trebui să aprecieze aceste alte molecule de aer.

     Chiar văzduhul avea un miros frumos, un parfum al ierbii, al

plantelor care nu mor niciodată, al oceanului, al Mediteranei.           Nu trebuia decât să inspir acele minunăţii şi în fiecare zi, dis de   dimineaţă să-mi încarc trupul cu frumosul de neînlocuit al

optimismului.

     Acolo trupul nu era numai un vehicul pentru transportul prin

 viaţă al sufletului. Trăia pentru el, pentru celulele sale înzestrate cu simţuri, cu receptori pentru frumos. Pentru linişte. Pentru pace.

    Pentru Rauha.

     Apoi începuse luna iunie. Vacanţele. Concediile. Lorenne mi-a propus să mergem câteva zile pe Coasta de Azur. Am acceptat imediat.

     Pentru prima dată nu trebuia să cer aprobare nimănui. Să fac din timp cerere. Să stau cu sufletul strâns şi cu incertitudinea aprobării. Aprobare care de obicei venea ca un hatâr al stării de spirit, a chefului din momentul acela al şefului, al secretarei, care ştia cum să-i ducă mapa la semnat.Trebuia numai să anunț

Eram în sfârşit şi eu stăpânul propriei mele hotărâri.

     A fost o excursie superbă. Am dat pentru prima dată mâna cu Mediterana. Am sărutat-o. I-am sărutat pletele de apă. Albastre.

    -Doamne, ce apă, ce culoare!

Nu-mi imaginam că poate exista aşa ceva. Oceanul nu avea

asemenea culori. Nici la răsărit, nici la apus.

    -Azur!

Acolo şi cuvintele trebuiau exprimate cu ochii închişi, să li se audă ecou. Orbul auzului. Era un cântec continuu. Al valurilor sparte în mii de diamante.

     Niciodată nu întâlnisem la Marea Neagră o asemenea nuanță de albastru. Grecii au botezat-o în comparaţie cu Egeea lor. Sau romanii? Nicio apă nu era colorată astfel. Nici lacurile, nici Dunărea, care pe alocuri părea doar cenuşie. Am petrecut o perioadă de vis. În inima de vacanţă a Europei.  Dragostea la ea acasă!

     Nu puteai să nu te îndrăgosteşti. Din cremene să fi fost. Mi-a fugit gândul la tovarășa Argint. Nu ieşise niciodată din ţară. Nu avea voie. Dacă ar fi văzut astfel de locuri, poate ar fi devenit mai umană. Ar fi înflorit şi iasca din ea.

      Dar regimul socialist nu avea nevoie de flori. Trebuiau oameni duri, sfâşiaţi de orgolii, invidii, eficienţi. Nu de oameni cu suflet frumos.

     Mi-a fugit gândul la Nora. Aş fi dorit să fie cu mine, acolo.

Nu se putea. Era interzis. Cine şi-ar fi luat răspunderea că cei doi, familie fiind, n-o vor şterge? Nimeni!

     Dar pădurile de iahturi! Albe ca o zăpadă căzută din  nicăieri. Acolo, atunci, până şi auzul își punea tăcerea ca  pe o palmă ciulită la ureche, să audă muzica valurilor.

     Lorennei i se citea pe buze dorinţa de a împărți tuturor,  aşa, la vedere, săruturi, ca o adevărată mireasă a mării. Era mai frumoasă ca oricând.

     Purta la gât eşarfa ei albastră. Îi contura faţa, părul blond de

culoarea nisipului auriu. Culoarea eşarfei era aidoma apei.

     Deasupra ei, părul, ca un răsărit de soare. Superbă. O prinţesă a naturii, a locurilor acelora. Îmi înveşmântasem trupul în aerul ei. În parfumul ei. O simţeam în afara şi în adâncul meu ca şi cum celulele îmi înfloriseră în pomul arterelor. Făcea parte din mine. Şi eu din ea. Pe faleza aceea eram hotărât să nu mă mai despart.     

    -Niciodată!

Fie ce-o fi. Nu mai puteam pleca. Eram un rătăcit în patima propriilor dorinţe. O vrajă mai presus de raţiune. O vrajă care mă făcea să mă sperii de mine, de cel care devenisem. Tot jur-împrejurul acela mă ţintuia locului. Și timpului. Mă dăruia în întregime numai ei.

     Mă dezlegasem de obligaţiile vremii. Toţi ochii sclipitori ai apei mă orbeau, braţele valurilor îmi aruncau pe glezne cătuşele ce trebuiau să mă închidă. Să mă încarcereze în locurile acelea. O încarcerare în libertate. În libertatea de a visa, de a iubi, de a fi al ei Și împreună cu ea, al meu.

     Am luat-o de la capăt, cu Citroenul ei, de-alungul coastei, de

 la Saint Tropez, trecând prin Saint Maime, Frejus. Ne-am oprit la Cannes.

     Am înnoptat la camping. Nu-mi permiteam o cazare la hotel din bursa mea. Pe ea mi-era nu ştiu cum să o las să plătească. Măcar atât puteam să ofer şi eu. Cinci nopţi în camping pentru tot sejurul.

     Acolo era locul meu. Eram conştient de asta. Pe ea n-o deranja. Înţelegea diferenţa.

     Apoi Antibes, Cagnes-sur-mer, Nisa şi în sfârşit Monaco. Mai aveam puţin şi puteam trece prin tunel în Italia, la San Remo, patria muzicii uşoare. Pe coasta Ligurică. Ea ar fi putut trece. Lesne. Mi-a propus şi mie, o maşină cu număr de Franţa ar fi trecut uşor, fără control.

    Mi-a fost teamă. Eu n-aveam viză pentru Italia. Nu trebuia forțat norocul. N-aveam aceleaşi drepturi. Făceam parte din altă categorie umană. Eu eram un simplu umanoid. Un Pitecantrop. Australopitec. Nu ajunsesem încă la stadiul lor de dezvoltare. Pierdusem într-adevăr îmbrăcămintea piloasă, aveam pielea albă. Dar nu era suficient pentru a-mi dovedi la mine în țară calitatea de om. De Homo Sapiens. Nu aveam principala însuşire: cea de a fi cu adevărat liber.

     Aici cred că puteam lesne să fiu denumit om după felul în care arătam.

    -Când deveniseră cei de prin locurile acelea oameni, adică au început să facă parte din specia Sapiens?

     Ştiam că pielea albă, dezgolită, în douăzeci de mii de ani poate deveni neagră, dacă este expusă unui mediu puternic însorit. Pigmentul de melanină devine caracter dominant şi se transmite astfel ca însuşire genetică. Şi invers, dacă epiderma neagră nu este expusă la soare un număr echivalent de ani, pierde pigmentul melanic, cel care o protejează de soare, și indivizii căpătă pielea albă. Ca nordicii.

    -Dar ce factori ne-au expus pielea, fără protecţia părului, la

 biciuirea intemperiilor? A fost o întrebare care mă chinuise

 destul. Încă din facultate.

     O explicaţie am primit-o ulterior de la prietenul meu Toni Oltenacu, care avea asemenea preocupări şi care, fugind din ţară, a ajuns profesor de antropologie la facultatea din Oklahoma.

     Îmi spunea că indivizii genului Homo obişnuiau să-şi alerge mult timp prada, până când aceasta obosea şi devenea victimă sigură. Omul ancestral era unul din cele mai rezistente fiinţe la efortul alergării. De fapt aşa reuşeam să ne procurăm hrana.

     Dar, întrucât la un asemenea efort necesitatea de a elimina toxinele este absolut necesară, mare parte din glandele sebacee ale pielii, necesare întreţinerii blanei, s-au transformat în glande sudoripare, de eliminare a toxinelor, de răcorire a organismului supraîncălzit de efort.

     Astfel, treptat, în milioane de ani, noi, genul Homo am devenit cei de acum. Au intervenit desigur şi alţi factori hormonali. Explicaţia sa mi s-a părut interesantă, logică, dar n-am întâlnit-o în altă parte, dar nici alte teorii nu m-au satisfăcut.

     Dar aici, pe Coasta de Azur, îndiferent de asemenea teorii, mă simţeam mai mult decât om. Un bogat printre bogaţii acestei calităţi. Aici nu mai eram ,,Băi tov-ule!” Eram strigat pe

nume, cu o oarecare atenţie, ţinând cont de titlul meu de doctor.

     Aveam ceva  care valora mai mult decât banii lor. Aveam tinereţea, dragostea Lorennei. Iar departe, în ţară, a Norei, a familiei.

     Pe acestea mi le evaluam singur, ca pe comorile mele de nepreţuit. În rest, mă puteam îmbogăţi cu averile altora, privindu-le și bucurându-mă de minunăţiile lor.

     Aici, la malul Mediteranei până şi tăcerea purta culoarea azurului. Puteam pluti pe vedere, până hăt departe.   Puteai pluti în apa auzului mut. În acea minune de vreme.

     Nici nu trebuia să fii îndrăgostit de frumos. Totul în jur te obliga să trăiești în miezul acestui sentiment nobil. De când lumea. Mă născusem în interiorul său. Puteam citi poveştile fiecărei celule, să le învăţ pe dinafară recitându-le. Într-o poezie a trupului. A trupurilor dezgolite, lăsate în voia soarelui.

     În faţa noastră nu mai era marea, era ideea de mare, o vedeam peste tot, chiar şi în spuma de val a nopţii. Nu mai era visul, era ideea de vis.

     De parcă totul în jurul nostru era numai idee, o plăsmuire a minţii, o imaginaţie. Cum e însăşi iubirea. Cum e viaţa însăşi.  Ideea de viaţă.    

     În dimineața aceea Lorenne mi-a propus să mai rămânem măcar încă o zi. Voia să-mi ofere o surpriză. N-a dorit să-mi explice. N-am insistat.

     Am depășit orașul St-Tropez, luând-o spre Toulon. Am trecut printr-o serie de localități mici, înainte sate de pescari, acum stațiuni de lux. Păduri de iahturi multicolore, cu velele albe. O feerie a mării. A bunăstării.

     Cavalaire-sur-Mer, Rayol, Cavaliere, Aiguebelle, Le Lavandou. Apoi mașina ei a părăsit șoseaua, mergând printre dune pe un drum abia schițat. A ajuns la un fel de debarcader situat în prelungirea unei locuințe simple, de pescar. Lângă debarcader un velier. Un fel de corăbioară cu pânze, care nici iaht nu era, dar nici barcă pescărească. Se vedea că fusese modificată după dorința proprietarului. În față, sub copastie, era scris numele ambarcațiunii: L-hirondelle. Rândunica

     Se sprijinea cu babordul de marginea debarcaderului. Gata de plecare. Omul care era la cârmă părea că ne așteaptă. Când a fost anunțat? Lorenne fusese mereu lângă mine. M-a străbătut un fior. Cine era bărbatul acela? Ce relație era între ei doi?

     Am refuzat să mă gândesc la asta. Nu voiam să știu.  S-au făcut prezentările. Eu, românul. El, urmașul în linie directă a lui Neptun. Atletic, barbă ușor înspicată, păr bogat, lăsat să crească liber, acum strâns la spate și țintuit în bătaia vântului de un fel de basma roșie. Pe care, eram convins, atfel și-ar fi purtat-o în jurul frunții. Cum își purta Lorenne eșarfa ei albastră în jurul gâtului. O arătare. Nici om nu era, și nici zeul mării. Avea câte ceva din fiecare.

    -Un închipuit, mi-am zis.

Pe închipuit îl chema Filip. Îmi imaginam că se scrie Philippe. Ca să nu greșesc.

     Nu știu de ce, dar omul nu mi-a plăcut. Poate că sădise inconștient în sentimentele mele un fel de gelozie.

    -Ce relație fusese totuși între cei doi?

Priveam cârma ambarcațiunii. Și pe Lorenne, lipită de brațul cârmei.

    -Unde ne va duce?

Ea ținea în brațe lemnul acela cu o duioșie aparte, ca și cum de acea îmbrățișare a ei ar fi depins drumul nostru pe apa vieții ce va urma. Lăsam în urmă o tulburare discretă a albastrului. O înfiorare a epidermei acvatice.

     Marea, o imensă ființă. O mamă, femeie, iubită, întinsă peste nemărginire. Și peste ea, înfiorând-o, eram noi trei, cu barca aceea.

     În urma noastră, secundă cu secundă se așternea trecutul. Înainte, în fața pupei, a bompresului, ni se înfățișa viitorul.

    -Unde mergem?

Întrebarea mea a plutit spre albul întins al velei mari, spre vârful catargului. Un gest abia schițat al corăbierului a arătat spre vârful prorei. Și apoi mult peste vârful ei. Ar fi trebuit să înțeleg că acolo, în larg, în necunoscutul albastru se contura și ființa neantului.

    -Quo vadis? Am șoptit încet, ca pentru mine.

Acum dumnezeul nostru era vântul și dorința acestui tânăr trecut, cu aspect de zeu marin pe care nu-l cunoșteam.

     Nu mă simțeam bine în pielea mea. Era aceeași senzație de nesiguranță, pe care o avusesem la venire în avion. Aici, pe apă, era ca și în aer. Totul într-un fel de mișcare înșelătoare, un tangaj pentru care răspunzător era vântul. Adică aerul. Eram un

iremediabil om al terestrului solid. Din moși strămoși. Chiar

 dacă brazdele pământului adeseori seamănă cu valurile mării.

     Singura mea legătură cu apa era înotul în lacurile marelui meu oraș și câteva vacanțe petrecute la malul Mării Negre. Atât. Simțeam că trebuia să-mi rostesc pravila unei rugăciuni speciale, să suport  nevoința cea nouă.

     La lumina aceea reflectată nu învățasem încă să-mi țin ochii deschiși. Gândeam că și pentru aceasta trebuia să fi avut exercițiu îndelungat. Adică să fi ajuns să zăresc fărâma de întuneric în marea aceea de lumină.

     Pentru că fărâma de întuneric ar fi putut fi un om care cere ajutor. Putea fi întruparea sufletului unui înecat. Aș fi putut fi eu, un rătăcit în marea occidentului, cu aceste două ființe umane lângă mine. Una era Lorenne, care împrumutase ceva din enigma omului de lângă ea.

     Iar eu mă înecasem în apa fericirii. Așa ar fi trebuit.

    -Surpriza ei era prezentarea acestui individ exotic? Ce dorise să-mi arate? Să mă facă gelos? Enigma aceea avea obligația de a fi descoperită. Ar fi trebuit?

    -Qui prodest?

Eu, oare ce mi-aș fi putut dori mai mult? Aveam totul. Neam de neamul meu nu ajunsese pe tărâmurile acelea. Și în acele condiții. Eram iubit, viitorul era în mâinile mele. Adică eu țineam brațul solid al cârmei.

     Chiar dacă mă încerca straniul sentiment al geloziei. O repetabilă sfichiuire. Cu biciul dureros al dorinței de a cunoaște relația dintre cei doi. În locul nostru vorbea marea. Și foșnetul de mătase al apei despicate de duritatea chilei. Care se lăsa arată, cum se lasă pământul arat de lama unui plug. Era o  pătrundere tăioasă în corpul apei.

     În clipele acelea căutam tridentul. El era însemnul puterii. Ca toiagul lui Moise, cârja arhierească, stâlpul casei bătrânești. Aveam nevoie de el să-mi sprijin răsuflarea. Un apropiat al trupului. Un sprijin căruia nu trebuia să-i dau explicații. Și care nu-mi va pune niciodată întrebări. Și  nu-mi va adresa nici

 reproșuri. Niciodată.

    -Oare apa suferă? I s-au atribuit nenumărate însușiri. Ca unei ființe vii. Mă scufundasem în ceasul trecător al zilei. Cu trupul, cu mintea, cu sentimentele. Deja mă înecasem. Înghițisem apa depărtării. A lipsei unui orizont. Malul părăsit nu se mai zărea. Nici alt liman.

     Corăbierul conducea după regulile lui marinărești. Pentru el erau drumuri bătătorite. Pavase cu greutatea chilei șoseaua îndepărtării de țărm. Deja ne apropiam de prânz. Soarele se ridicase la zenit. Eu priveam spre nadirul adâncului. Acolo, în bezna stâncilor acoperite de apă era mai răcoare.

     Nu eram pregătit pentru această escapadă. O acceptasem, ca pe un capriciu al Lorennei. Nu se putea altfel. Acum regretam.

     Nu vedeam nimic deosebit în această distracție. Ore întregi îm mijlocul valurilor.

    -Ca să ce?

     Admirasem, mă bucurasem, apreciasem. Îmi era de ajuns. Mi-am amintit povestea cu motanul care își luase pisoiul pe acoperiș, să-l învețe la pisici. Era o vreme de toamnă, rece și udă. Cel mic, după ce stătuse vreo două ore în ploaie, a cerut să fie dus acasă. Se săturase de iubit. Cam așa mă simțeam eu. În fața bărbosului eram un novice. Nedat la plăcerile mării. Mă

săturasem.

     Tocmai atunci Philippe a oprit ambarcațiunea și s-a aruncat în mijlocul apei. După el și Lorenne, care, de la vreo zece metri, din mijlocul mării îmi făcea semne să sar și eu.

    -Unde?

Apa vălurea o spinare ca de balenă, în continuă mișcare. Valuri de larg. Nu mai văzusem. Spinări de ființe albastre.

    -Oare apa suferă?

Din nou gândeam că se atribuiseră nenumărate însușiri, ca unei ființe vii.

    -Unde să mă arunc?

     Mă scufundasem în ceasul trecător al zilei. Cu trupul, cu

mintea, cu sentimentele toate. Deja mă înecasem în neantul depărtării. În jur apă. Cât vedeai cu ochii numai apă. Și bine înțeles această barcă și trupul meu adâncit în carnea ei. Priveam cum spintecă marea cu ascuțișul chilei. Chiar așa, stând aproape pe loc. Philippe o ancorase. Habar n-am cum, dar nu se mai mișca. Nici vântul nu mai umfla velele.

    -Nu eu te rănesc, frumoaso! Îmi venea să-i strig apei, purtând în mine reproșul de a fi comis o fărădelege.

     Iar corabia semăna izbitor de mult cu ființa mea de atunci. O fărâmă de parte solidă, care era lăsată în voia valurilor și care mă ducea în spate pe mine, păcătosul. Iar deasupra, pânzele albe, imaculate, strălucitoare, vizibile de la mare distanță. Sentimentele mele.

   –Viens a nous!

O auzeam pe Lorenne strigându-mă din larg, făcându-mi insistent semne cu ambele mâini. Iar lângă ea era acel Philippe, bărbosul, care de la început îmi devenise nesuferit. Nu agream surpriza. Ce dorise ea să-mi arate? O plimbare pe mare? Nu gustam. Cunoscusem marea numai în zona ei telurică. Nisipoasă. Unde e mai mult uscat decât apă. Unde totul este solid. Numai aventurierii treceau dincolo de geamanduri, în țara înecului. Mă simțeam bine dacă, înotând, știam că oricând pot atinge pământul cu vârful tălpilor. Dar acolo?  Trebuia să plutesc deasupra unui hău de sute de metri. Sau mii.

    -Nu fac parte din lumea aceasta! Îmi venea să le strig.

Era lumea lor. Nu țin mine să-mi fi învins vreodată curajul și să fi trecut dincolo de barierele teribilismului. Dar nici nu trebuia să fac pe îmbufnatul. Masculul din mine, atât cât mai rămăsese, trebuia să se ițească. Să-și demonstreze calitățile. Așa este în întregul regn animal.

     Simțeam că trebuie să se deschidă în fața mea marile porți ale Mediteranei. Să pătrund întrutotul în taina vrajelor sale. O cetate a apei. Ce era dincolo de zidurile sale mișcătoare? Numai

 o împărăție a peștilor?

     Gândeam că lumea aceea acvatică, pe care nu ajunsesem să o cunosc, trebuia să fi fost mult mai bogată, mai variată, mai numeroasă decât cea terestră. Peștii puteau înota până la o înălțime pe care n-ar fi atins-o nicio pasăre cu zborul său.

     Mi se părea că îmbătrânisem în gânduri. În câteva clipe. Îmi crescuseră riduri pe epiderma ideilor

    -Doamne, trimite-mi un Iisus, să mă învețe să pășesc pe apă!

Doream cu toată ființa să se producă o minune. Cum să cobor eu din barcă în apă? Nu mai sărisem din copilărie. Și atunci, în picioare, nu cum au țâșnit ei, ca înotătorii, cu capul înainte, prăvălindu-se în prăpastia adâncului. Aș fi fost penibil dacă aș fi coborât încălecând copastia aidoma unui copil care abia învață să meargă. Îmi sunau în urechi cuvintele lui Nietzsche:

    –cine vrea să învețe să zboare, trebuie întâi să învețe să stea drept, să meargă, să alerge, să sară, să danseze.

Adică să micșoreze contactul cu solul. Așa trebuia să fac.

    –Dan, vien a nous! Am auzit-o din nou pe Lorenne.

Iar atunci, nu știu cum, În mine a început să se recite poezia lui Nichita, Lecția de zbor:

Mai întâi îți strângi umerii,

mai apoi te înalți în vârful picioarelor,

închizi ochii,

refuzi auzul.

Îți spui în sine:

acum voi zbura.

Apoi zici:

zbor.

Și acesta este zborul.

Și așa am făcut. M-am prăvălit cu capul înainte. Așa, cu toată încordarea ființei mele. În direcția de unde mă auzisem strigat.         

După ce am primit botezul rece al apei și m-am cufundat în trupul ei, o forță teribilă m-a aruncat afară, ca pe un nelegiuit

 de om ce nu avea dreptul să fie primit mai jos de locul unde sângele mării devine negru. Și unde nu pot avea acces decât acei dăruiți cu harul înecării.

Mi-au sunat în timpane, venind de foarte departe, de la începutul vieții mele, cuvintele preotului: Se botează robul lui Dumnezeu Dan, în numele Tatălui, Amin. Al fiului, Amin. Al Sfântului Duh. Amin.

     Mi-a trebuit un timp să mă desmeticesc, apoi, cu capul afară, am încercat să-i găsesec. De la nivelul apei nu se vedea nimic. Numai o apă vălurită, într-o veșnică nestatornicie a echilibrului. Și corabia. Am strigat cât am putut:

    -Unde sunteți?!

Am descoperit în depărtare, la o ridicare de val, două puncte. Mi s-au părut foarte departe,

    -Ce să caut eu tocmai acolo? Dacă nu mă voi putea întoarce?

 La suprafața apei învălurite nu te mai ajută vederea. Numai auzul, atât  cât poate el străbate acea suprafață mișcătoare.

     Simțeam că cel adevărat din mine plecase. Nu mai eram cel zămislit în laboratoarele Societății multilateral dezvoltate, nu mai purtam în țara trupului meu nimic din însușirile acelea căpătate. Eram numai eu, cel nou, elaborat între tribordul și babordul acelei albe ambarcațiuni, ca între alte brațe ale Lorennei. Care mă lepădaseră. Și care dispăruse, fugind cu Bărbosul. Amândoi în mrejele mării.

     Nu știu cât am plutit. În final m-am trezit cu amândoi lângă mine, veseli, ca și cum participaseră la o sărbătoare a apei. Eu știam că veselia mai totdeauna e îndoielnică. Și nu poartă acea grație a tristeții. Dar acolo, în locul acela tristețea nu avea ce căuta. Ea era un sentiment teluric, legat de lut, de naștere și moarte, de viață. Iar uscatul nu se vedea. Îl adusesem cu noi, întruchipat numai în ambarcațiunea aceea cu nume atât de frumos: L-Hirondlle. Rândunica. O nouă esență a zborului.

     Venirea  lor  lângă  mine, nou botezatul, mi-a făcut dintr-odată, bine. N-avea  nici un rost să mă simt inferior. Fiecare cu ale lor. Omul acela nu-mi dăduse niciun semn de ostilitate. Mă primise ca pe un prieten. Numai pentru că eram în grațiile Lorennei. Dacă a fost ceva între cei doi, n-avea rost să cercetez.

    –A quoi bon?

Trebuia să mi-l scot din minte pe individul acela vechi, care încă mai sălășluia în trupul meu. Trebuia să-l spăl cu apa aceasta înălbăstrită de frumos și fericire. Să nu rămână nicio urmă din cel care fusesem. Din individul atât de legat de pământ. Cu strămoși legănați numai de valurile împădurite  din munții Cibinului.

    -Totul de la capăt! Aceasta era porunca Mediteranei.

Da, aceasta însemna adevărata înnoire! Cum se înnoiește apa aceasta, mereu alta, chiar dacă juri că este aceeași.

    -Învață de la apă, de la măreția ei! Acesta era secretul. Învață

de la apă! De la aceste două elemente care s-au unit încă de la

facerea lumii întru  eternitate: oxigenul și hidrogenul.

     Bine înțeles, Philippe m-a ajutat să mă cațăr din nou în barcă. Și pe Lorenne. Numai el, dintr-o smucitură a fost sus. Dacă aș fi fost singur, nu știu dacă aș fi reușit să ajung pe punte. Trebuie să fi existat o chibzuială și în treaba aceea.

     Eu eram aproape epuizat. Cred că dacă m-aș fi depărtat, așa cum au făcut ei, n-aș mai fi putut ajunge înapoi. Poate că pe Lorenne o ajutase el.

    -Dar cum? O luase în brațe?

Am înlăturat cu furie astfel de gânduri. Ajunsesem să fiu penibil înaintea propriei rațiuni.

    -Las-o naibii de treabă, ești copil? Te faci de râs!

Îmi șopteam cu furie.

     Philippe și-a reluat locul de navigator, a acționat vinciul de ancoră. Apoi, din câteva mișcări sigure, a acționat parâmele, a așezat corabia în vânt. Înainte! Cap compas Ile du Levant. Aflasem destinația.

     Cu siguranță fiecare iubire are nevoie de o insulă. A ei. Ca o uitare. Departe de lumea obișnuită. O părăsire a cotidianului, a obișnuitului. O părăsire în niciundele trăirii. În care efemerul se confundă cu veșnicia. Fericirea cu remușcarea, plăcerea cu păcatul ei.

     Philippe mi-a întins apoi o hartă. Mi-a făcut semn să mă uit la ea. El vorbea puțin. Poate din prea puținul preocupărilor sale. Harta înfățișa sudul Franței, Coasta de Azur, iar puțin mai la sud, insulele D-Hieres. Adică insula Porquerolles, Insula de port-Cros, insula du Levant.

     Urma să mergem în Ile du Levant, o insulă, care pe hartă era indicată ca zonă militară.

    -Ce să căutăm noi acolo? 

Deja era după amiaza. Până am fi ajuns ar mai fi durat ceva timp. Se prefigura înnoptarea pe insulă.

    -Probabil la vreun hotel, am gândit.

     Lorenne a venit lângă mine, cuibărindu-se și cuprinzându-mi talia. Fuseserăm prea mult despărțiți.

    -Aceasta era surpriza? Am reușit să o întreb.

    –Tu verras, mi-a răspuns clipind și mijind ochii.

Trebuia să mă aștept la mai mult. Escapada aceasta nu era cuprinsă în program. Nu-i puteam mărturisi că acea deplasare pe Mediterana, cu o barcă cu pânze, nu reprezenta pentru mine mare lucru. Dar am hotărât să nu-i stric cheful, să mă comport ca și cum nu mai auzisem și nu mai văzusem așa ceva. Poate numai în filme, sau în cărțile copilăriei, în scrierile cu pirați și insulele comorii.

     Călătoria s-a desfășurat în tăcere. Philippe ducea tot greul. Corvoada aceea îi plăcea. Trecea când la pupa, când la prora, manevra parâmele cu o dibăcie de vaporean.

     Lorenne și cu mine stăteam la cârmă. Aproape îmbrățișați. În disprețul simțului său vizual. Mă jenam de insistențele fierbinți ale Lorennei.

    -Dacă voia să-i demonstreze lui ceva? Poate un fel de nouă

prezentare a cuceririlor sale?

    Greșeam. Așa era ea. Expansivă și plină de viață. Iar Phlippe părea total indiferent.

    Spre seară vântul s-a întețit.

Deja se vedeau  coastele uscatului. M-am bucurat precum acei corăbieri ai lui  Noe, atunci când au zărit pasărea cu ramul de măslin în cioc. Îmi venea să strig:

    -Pământ!

Mă săturasem de atâta albastru. Mi se făcuse foame. Foame omenească, animalul din mine trebuia hrănit. Sentimentele, fie ele și plăcute, nu îndestulează.

     N-am întrebat. Dar am înțeles că nu intrase în calcul aprovizionarea cu alimente. Urma să trăim viața din sălbăticie. Cum îi plăcea lui Philippe.

     Eram convins că urma să ne culcăm cu burțile goale. Lorenne nu se plângea de nimic. Era încântată. Surpriza era a

ei, pentru ea. Numai pentru ea.

     Curând velierul a fost tras pa mal, ancorat, legat bine cu o frânghie groasă de tulpina unui cocotier.

    -Frânghie de Manila, m-am dat eu cunoscător. Exclamația mea nu a trezit nicio reacție. Știam că sforile fabricate la Manila erau cele mai rezistente, întrebuințate în marinărie. Mai știam și eu câte ceva. Că erau constituite din fibrele extrase din pețiolul frunzelor, dintr-o specie de bananier, originală din Filipine. Foarte rezistente.

     Philipe a împărțit rolurile: până la lăsarea serii, în timp ce el se va duce să caute câte ceva de mâncare, noi doi urmam să ridicăm cortul. Ni l-a aruncat din barcă direct pe nisipul pietros al plajei, și-a luat o undiță, un sac în care am bănuit că avea ceva unelte de pescuit și ne-a lăsat singuri. După ce s-a deplasat vreo zece metri s-a întors spre noi și a mai dat o poruncă:

    -După ce terminați ridicarea cortului, adunați lemne și faceți

focul.

     N-am schițat niciunul nici un gest de protest. Mi s-a părut că Lorenne știa obiceiul. Îndemânatică, a confecționat destul de repede alcătuirea aceea din pânză, pe care proprietarul o denumise cort. Era destul de uzată, roasă de dinții ascuțiți ai timpului. Apăra de ploaie și vânt. În rest nu avea nicio calitate.

     Era numai pentru două persoane. O alcătuire textilă modestă pe care o numeam cort. Îmi stătea pe buze întrebarea:

    -Ai mai ridicat vreodată cortul acesta?

Sau mai precis ar fi trebuit să o întreb:

    -Când ai mai ridicat cortul acesta?

Răspunsul ei a venit prompt, direct, intuind întrebarea. Simțul atribuit numai femeilor, se activase:

    -Da, am mai fost cu prietenii în insula du Levant. Nu este nimic din ceeace crezi tu. Pe Philippe îl cunosc demult. Am copilărit împreună. Niciodată nu a existat nimic între noi. Numai un sentiment de prietenie. Suntem ca frații. De altfel, el devine repede frate cu toată lumea. Și ca să te liniștești, află că este gay.

     Era pentru prima oară când vedeam pe viu un asemenea personaj. În țară era subiect tabu. Toți știam că există, dar nu erau la vedere. Era un aspect uman rușinos chiar și pentru a-l

 aduce într-o discuție. Am trecut repede peste subiect.

     Aerul din jur mi se prefira printre degete împreună cu  secundele înserării. Trupul îmi devenise clepsidră. De foame, de nerăbdare. Auzeam vocile înspumate ale valurilor izbindu-mi țărmul timpanelor. Era o muzică specială, care ar fi trebuit să sugereze năruirile zilei peste care începuse să se prăvălească întunericul.

     Trebuia să ne grăbim, cât mai era lumină să adunăm lemne, subțiri, mai groase, apoi chiar tulpini de arbori căzuți. Peste noapte se lăsa frig. Gândurile îmi deveniseră sărate în lumea  dintre orizonturi.

     Mi-am luat în serios slujba de căutător de lemne pe  plaja

aceea stâncoasă. La asta mă pricepeam. Îmi luasem licența în copilărie, când mergeam în pădure, într-un loc numit de localnici Berebința, vara, în Mărginimea Sibiului, la Săliște, să culeg lemne uscate, pe care le strângeam într-un mănunchi mare, legat, atât cât îl puteam eu căra cu spinarea, măturând drumul.

     Am adunat cât mai multe frunze uscate. Trebuia să facem un foc cât pentru o noapte întreagă. Nu știu cum am fi avut loc să dormim toți trei într-un amărât de cort de numai două persoane.

     Spre interiorul insulei am găsit și lemne bune. Crengi uscate

 smulse de vântul litoralului. Le-am adus pe rând lângă locul destinat focarului. Între timp Lorenne reușise să înjghebeze un foc bunicel. L-am alimentat amândoi, bucurându-ne ca doi copii la primul foc de tabără. Era focul nostru. Al serii aceleia, dincolo de țărmurile Franței, în Ile de Levant.

     Priveam chipul flăcărilor. Era vremea năvălirii clipelor îndrăgostite de frumosul înserării. Prindeau viață sub ochii noștri. Erau viața însăși. Partea de viață care se născuse după retragerea potopului.

    -Clipa are dimensiunea eternității, spusese Lorenne altădată

 Acum citeam în ochii ei. Nu era nevoie de cuvinte.

 Rămăsesem singuri, pe o insulă pustie. Nu era nimeni în jur.

     Philippe știuse unde să ancoreze barca. De jur împrejur era   întunericul. Pustiul, de pretutindeni ne îmbrățișase.

    -Măreția pustiului n-are asemănare. Cât e imensitatea mării.

Aici, pe o rază de kilometri nu exista nicio floare tristă cu petale de lacrimi. Numai duioșia mistuitoare a focului nostru.

    -Ce vreme! A exclamat Lorenne. Expresia ei suna a dangăt de clopot. O mulțumire pe care o înălța într-o catedrală a trupului ei înaintea minunii.

    -Discretă ca o mângâiere ușoară, o chemare la liturghia de seară a pulsului, am șoptit eu un vers dintr-o poezie amintită.

     Simțeam că pentru toată această nemaiîntâlnită fericire

trebuiau înălțate altfel de flăcări. Ale rugăciunilor de mulțumire. Nu era dragoste între noi doi, aici era mult mai mult. Nu pasiune. Pasiunea implică și profanare carnală, hormoni și umori care țin de terestrul animalier. Era un fel de deflorare exotică a vremii care se strecurase în noi, și care ne înserase. Noi deveniserăm elementele din timpul Facerii: apa aerul, pământul și focul. Ar fi trebuit să ne combinăm pentru a deveni alte ființe umane. Dar întârziam. Ne plăcea să auzim scâncetul focului aprins în amâmndoi.

     Atunci am întins mâna. Nu mâna, ci paharul palmei, să bea elixirul unui fior, un strop de  mângâiere. Ea m-a îmbrățișat acolo, la marginea focului, strâns, dureros. O contopire a celor patru elemente ale alcătuirii noastre.

     Tocmai atunci s-a întors Philippe. Discret, ca o pisică. Aducea pe umăr rodul pradei sale. Câțiva pești. Cum îi prinsese numai el știuse. Mie îmi trecuse foamea. Există o limită care, odată traversată, unele instincte pot să dispară. Foamea este unul dintre ele. Mult mai ușor de amăgit decât setea.

     Omul s-a așezat tacticos lângă foc, a început să scoată din felul acela de traistă câte un corp de pește. Am numărat opt. Fuseseră desolzați, eviscerați, fără capete și cozi. Numai buni pentru așezarea pe jeratic.

    -Când avusese timp pentru toate? Nu cred că prin preajmă se afla un magazin și nici vreo cherhana. Locul era pustiu, pustiu. De altfel și pe harta pe care mi-o arătase, nu era prevăzută nicio localitate. Și nici vreo plajă mai acătării care ar fi atras turiști. Cel mult doritori de sălbăticie ca noi, sau cel mult nudiști. Numai aceia se ascund printre pietroaiele și stâncile țărmului.

    Omul era al naibii de priceput. Se vedea de departe că se obișnuise să trăiască în sihăstrie, ca un pustnic. Nu cred că era  credincios, infirmitartea sa sexuală era socotită un mare păcat.

În toate dogmele creștine.

   -Dar dacă nu era creștin? Putea fi adept al oricărei alte credințe permisive. Nu era treaba mea.

    A prăjit peștii direct pe jar, cu o pricepere de om învățat să-și rezolve singur problemele culinare. Dar se vedea că îndeletnicirea aceasta îi făcea plăcere, era arta lui aplicată, cu mirosuri și gusturi speciale. Am mâncat hrana aceea cu o lăcomie de primitiv. Nu vase de spălat ulterior, nu tacâmuri. Numai mâinile, care au păstrat un timp amintirea deliciilor ospățului.

     Apoi Philippe a dispărut. Am fost convins că s-a dus să se culce la el în barcă, lăsându-ne singuri. Rămăseserăm numai noi doi și cortul. În rest țipenie. Noaptea căzuse neagră, caldă, numai stele și apă. Iar aici, sub noi, o unghie de plajă printre stânci. Nici nu ne trebuia mai mult.

    Lorenne s-a strecurat în cort. Eu am mai rămas un timp afară

să mai întețesc focul. Mi-era teamă să nu ne tezim cu cine știe ce sălbăticiuni, atrase de mirosul peștelui prăjit. Cred că mirosea pe o rază de câteva sute de metri. Știam din povești că focul ar fi trebuit să alunge fiarele. De oameni nu-mi era teamă. Eram totuși pe Coasta de Azur.

     M-am adăpostit în cort. Lorenne adormise. Nu o zăream, îi auzeam respirația ușoară și egală. După puțin timp am simțit dorința de a ieși pe plajă. În cort era prea cald. Și de altfel, cu siguranță aș fi deranjat-o. Am lăsat-o să doarmă singură, m-am întins lângă foc, privind nesfârșirea mării și stelele care împrăștiau o lumină de cer negru. Atâtea stele parcă nu văzusem niciodată. Nici în vârful muntelui, la mine, în România, în munții Cibinului, unde înnoptasem în copilăria mea, sus, în șopurile cu fân, la stânele ciobanilor.

     Acolo brazii luminau. Aduceau cerului lumina pământului. Aici marea era neagră, cerul întunecat. Numai stelele aruncau lumina lor cea întunecată.

     Apoi, la căldura maternă a focului, cred că am ațipit. Nu

știu cât. M-a trezit mâna Lorennei pe umărul meu, și șoapta ei:

    -Hai în apă!

M-am ridicat imediat. Ea era deja la marginea primelor valuri. Iar acolo, apa era ca un pod între două continente. Un pod construit de ea, întâiul element al naturii. Valuri nestăpânite, mereu în mișcare.  Atât de solid în modelarea lui continuă, încât nu l-au putut surpa nici ploaia, nici vântul, nici alte urgii.     O vedeam pășind peste marginea acelui pod, acolo unde se îmbina lucrarea apei cu țărmul. Un timp s-a scufundat până la genunchi, s-a întors către mine, mi-a făcut semn să o urmez. Gesturile nu se aud, nu strică vraja vocală a valurilor. Totuși, a șoptit, cât a putut de tare:

    -Vino pe aici, pe acolo sunt pietre tăioase.

Se ferea să nu o audă, cine? Cunoștea poteca de nisip de sub apă, care făcea legătura dintre uscat și adâncurile mării? Însemna că mai fusese prin aceste locuri. Da, mai fusese pe acolo. Dar cu cine? Numai cu Philippe? Acesta era gay. Ce rost ar fi avut? A venit desigur cu altcineva, adusă de Philippe. Sau numai cu acela. La țărm, de-a lungul coastei erau sute sau chiar mii de ambarcațiuni. Ar fi putut fi proprietarul oricăreia dintre ele. Locuri, cunoștințe, drumuri umblate.

     Am simțit din nou aceeași piatră grea ce-mi atârna sub aripa coastei. Acolo, în mijlocul plexului, sub capul pieptului. Acolo unde dintotdeauna am știut că ar trebui să fie organul  nevăzut al sufletului. Cel nedescris în nici un manual de anatomie umană. Organul sufletului are numai fiziologie. E fără materialitate. Se poate descoperi doar cu simțirea.

     Nu știam mai nimic despre trecutul ei. Fusese la început Cristina, cea mereu căutată. Apoi devenise Lorenne. Sau Rauha. Dar mai bine Lorenne, acolo, în Franța.

     Ea știa aproape totul despre viața mea. Despre Nora, Marina. Despre fetele mele. Îi povestisem tot. Sau aproape totul. Când aduceam vorba despre trecutul ei, avea un mod iscusit de  a se ascunde în răspunsuri ambigue, de scufundare

în  apa  vorbei. Dispărând treptat. Apoi întreba naiv:

    -Nu ți-am spus? Ba ți-am spus, dar nu vrei tu să ții minte. Nu te interesează!

     Erau reproșurile unor discuții neterminate, lăsate să plutească fără aripi.

     În noaptea aceea am urmat-o. La început cu atenție, pășind ușor peste pietrele alunecoase, căutând poteca de nisip ferm. După un baraj de bolovani ascuțiți și alunecoși, am găsit drumul neted care ducea spre adânc. Era o apă caldă. Purta căldura așternutului. Unui pat din care abia ieșise ea.

     Și ieșise. Apa împrumutase o parte din mirosul somnului ei. Era la vreo zece metri de mine. Înota. Ceeace însemna că acolo unde era, adâncimea depășea statul unui om. Își lăsa în valuri căldura somnului abia părăsit. Apoi, cu o mișcare de sirenă s-a răsucit spre țărm, venind spre mine, unde apa îmi atingea

marginea bărbiei.

     M-am lăsat în voia ei, înotând ușor, mai mult plutind.

Atunci Lorenne a venit lângă mine, pe mine, în mine. Era ea, peste tot. Ea, fierbinte într-o apă caldă. În așternuturile patului ei calde. O contopire.

     Ea, marea, cerul, eu, eram una și aceeași ființă. Era îmbrățișarea însăși. Brațele îmbrățișării, care mă cuprindeau peste tot. Brațele ei, brațele mării. Una și aceeași persoană. Era contopirea.

     Trăiam un vis. Visul meu acvatic. Cel de la începutul lumii, când toți și toate erau în oceane. Când nu ni se dăruise uscatul pentru viețuire. Iar eu devenisem o entitate umană prinsă în mrejele fericirii. Nu mai trăisem nicicând astfel de sentimente. Făceam dragoste cu ea, cu marea însăși, cu elementul de bază al naturii.

     Deveniserăm doi delfini, așa cum văzusem în filme. Doi delfini care înotau unul lângă celălalt, contopiți în aceeași ființă. Deasupra noastră stelele și noaptea. Nicio fărâmă de lună. Era bezna cea mai luminoasă din imaginația mea. Îi

ghiceam fața, trupul care devenise parte din trupul meu.

    Pentru totdeauna, gândeam atunci. Eram sigur de asta. Apoi, nu știu după cât timp, care trebuia să fi trecut, după explozia trupurilor, în jurul nostru n-a mai fost nimeni și nimic. Numai apă. Devenisem apă. Ar fi trebuit să ajungem odată cu valurile la țărm, pe nisipul ferm. Dacă n-aș fi ajuns, n-aș fi avut atunci nici un regret. Trăisem tot ce se putuse trăi. Așa îmi imaginam. Așa credeam.

     Dar am ajuns. Ne-am târât până la țărm.

Am simțit în momentele acelea lanțurile grele ale gravitației. De nesuportat. Trebuia în continuare să trăiesc înlănțuit, cu ghiuleaua pământului strâns legată de glezne.

    În apa aceea zburasem. Mă înălțasem. Trecusem de barierele cerului. Nu știu cum. Simbolul zborului e aripa. În antichitate cea care era situată la glezna piciorului, ca la zeul Mercur. Apoi, în evul mediu aipile au urcat la umeri. Ca la arhangheli sau la îngeri.

     Abia la Brâncuși zborul și-a pierdut aripile, a căpătat forma ovală, a unei sfere modificate care, prin noua formă, ovoidală, se înalță. Se desprinde de pământ. Cum se alungește picătura de apă înainte de a se desprinde de suport pentru a cădea, adică a se înălța spre miezul pământului.

    Pe țărmul acela nisipos zborul meu omenesc se împotmolise.

Ne-am târât până la cort. Ne-am prăbușit amândoi așa, îmbrățișați și despuiați.

    Deveniserăm două făpturi ale lui Dumnezeu. De la Facere. Adam și Eva.

     Cu gândul acesta am alunecat într-un somn adânc, indiferenți la orice s-ar fi întâmplat în jurul nostru. Ca și cum biologic ne-am fi încheiat misiunea pe acest pământ. Nu mă interesa nici când vom pleca, nici unde dispăruse încă de aseară Philippe, nici că ar fi putut veni careva peste noi. Absolut nimic.

     M-a trezit un miros tare de cafea arsă, care atinsese buzele

focului. Lângă mine nu mai era Lorenne. Afară, lângă cort, la lumina puternică a soartelui, împreună cu Philippe, amândoi își beau licoarea neagră pentru trezire.

    -Bună dimineața! Mi-au urat amândoi într-un glas.

Eu, răspunzând, l-am întrebat unde a dispărut  peste noapte. Întrebare inutilă, de om care n-are ce face, și se află în treabă. Ca pe la noi. Curiozitate inutilă.

     Bine înțeles că nu mi-a răspuns. Lorenne mi-a făcut semn să-l las în pace. Era numai problema lui, atât timp cât dimineața venise după noi să ne ducă pe continent.

    -Dacă ar fi dispărut, cum am fi ajuns înapoi la mașină? M-am adresat Lorennei, ca o justificare a unei întrebări tâmpe.

    -Ne-am fi descurcat. Nu suntem în pustiu. Suntem în Franța.

Philippe era omul locului. Se dusese și el la ale lui. Poate că avea în apropiere vreo cunoștință.

     Într-o oră am ridicat ancora. Drum lin, frumos, fără evenimente. Cu cât ne apropiam de țărmul continentului, cu atât se înmulțeau ambarcațiunile. Erau de toate felurile. De la cele simple, fără propulsie proprie, canoe, caiace, un tip de gondole, la cele cu vele, care pluteau majestoase pe întinderea albastră, impresionante prin eleganța lor. Aidoma unor mirese ale mării. Apoi iahturile, de toate mărimile, expresia nivelului de civilizație a vestului marin.

     Am găsit mașina acolo unde o lăsasem, nimeni nu se sinchisise de poziția ei dintre dune. Un Chevrolette deux chevaux n-ar fi interesat pe nimeni

     Ne-am luat rămas bun de la Philippe. Lorenne îmi oferise într-adevăr, o surpriză de neuitat.

     Eram convins că o parte din mine urma să rămână acolo. În țara aceea a valurilor nestăpânite, ca o certitudine a faptului că, în timpurile acelea cenușii, din țara mea, eu fusesem privilegiatul căruia i se dăruise o felie de soare. De apă. De aer curat. Pământul îl aveam din naștere, bucata de lut a trupului meu. Reușisem pentru un timp să fiu o parte din toate cele patru elemente. Ele alcătuiseră lumea aceasta frumoasă: apa, aerul, focul, pământul.

     Învățasem că acolo era adevărata veșnicie, nu în satele noastre, cum mă asigurase Blaga.

     Sau, dacă se născuse în satele noastre, sigur se mutase acolo, în locurile colindate de umblările mele.

     Acolo era veșnicia ființei mele și a Lorennei. Așa ar fi trebuit să fie spus. Și scris.

    La puţin timp după întoarcerea noastră, a trebuit să plec la Dax pentru câteva zile. Era în apropiere, se putea merge cu o cursă locală. Urma să vizitez o firmă aflate în program. Firma avea ca obiect de activitate producerea utilajelor, instalaţiilor pentru gavaj, în alimentarea forţată a păsărilor. Era prima  despărţire de Lorenne după patru luni. Mi se oferea cazare completă, conform programului. Patronul firmei era membru al Partidului Comunist Francez.   

   -Ciudat!

Întâlneam primul comunist într-o ţară capitalistă. N-am pierdut ocazia să-l întreb cum împacă el noţiunea de comunist cu cea de patron.

    -Comunism presupune, conform filozofiei marxist leniniste, în primul rând naţionalizarea tuturor mijloacelor de producţie. Ceea ce s-a şi făcut la noi imediat, încă de la  unsprezece iunie 1948.

     Mi-a dat un răspuns halucinant. Anume că, chiar dacă el este proprietarul acelor mijloace, el se comportă ca un comunist, adică nu ia hotărâri de unul singur. Atunci când primeşte o comandă, se consultă cu oamenii lui, cu salariaţii.

Avea douăzeci de muncitori.

   -Dar profitul? Cum se repartizează?

Este al patronului, mi-a răspuns. Muncitorii au salarii.

    -Dar acesta nu este comunism, i-am replicat.

   – Ba da, este comunism francez!

Răspunsul a venit atât de prompt, încât mi-am dar seama că pentru el avea valoare de axiomă.

     Atunci mi-au trecut prin minte toţi scriitorii şi intelectualii comunişti francezi, stipendiaţi de Uniunea Sovietică, care le-au umplut minţile cu fel de fel de ciudăţenii ale raţiunii filozofice, gândind fiecare în felul lor, dând faţete strălucitoare  unui sistem rigid, imuabil.

     Mulţi  s-au lăsat fascinaţi de doctrina comunistă, de Stalin şi de filzofia marxistă.

     Romain Rolland şi soţia sa se considerau  onoraţi să fie fotografiaţi în compania lui Stalin. André Gide a fost invitat şi a vorbit la Moscova de la o tribună la care se afla şi Stalin, cu ocazia funeraliilor lui Maxim Gorki.

     Poetul  Louis Aragon şi soţia sa Elsa Triolet au asistat la decernarea premiului Stalin laureatului Ilia Ehrenburg. La Kremlin. Vremuri ciudate în făţărnicia lor!

Toți fuseseră nişte utopici care s-au lăsat seduşi de utopie, n-au trăit ca simpli muritori într-o societate comunistă.

     Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir, cuplu mitic, reprezentând în anii 60 şi 70 tot ce avea Franţa mai interesant şi mai curajos în materie de filozofie şi literatură, au făcut numeroase călătorii în Uniunea Sovietică.

     Henri Barbusse, André Bréton, actorul şi cântăreţul Yves Montand,  chiar André Malraux au fost fascinaţi de Revoluţia din Octombrie şi de ,,opera de construire a socialismului”.     

    -Oare cum nu şi-au dat ei seama de faptul că Rusia făcea tot posibilul pentru a-i ,,seduce„? Pentru a manipula scena literară şi jurnalistică franceză? Iar de aici, prin artă occidentală de valoare, să se propage în toată lumea.

     Era prima direcţie a politicii externe. Un exemplu clar de manipulare prin propagandă.

     Atât de puternic și totuși atât de insidios fusese pusă în aplicare tehnica manipulării, a mistificării, încât este aproape de neconceput cum, în momentul în care au ajuns în Franţa primele mărturii teribile despre Gulagul sovietic, presa controlată în mare parte  de personalităţi de stânga, să nu fi  vrut să audă de respectivele  acuzaţii. Considerându-le scorneli intenționate ale propagandei capitaliste.

     Numele de Gulag a devenit familiar în Occident abia după publicarea clandestină de către  Alexandr Soljeniţân a cărţii sale, în 1973. Arhipelagul Gulag.  Şi nici atunci la adevărata dimensiune a ororilor.

     După părerea mea, a unui pacifist convins, însăşi revoluţia

franceză a fost un genocid. Au murit atâţia nevinovaţi pentru o himeră. Pentru egalitate. Care egalitate? Biologic nu putem fi egali. Nu suntem clonele lui Dumnezeu. Suntem creaţi după chipul său, luat ca model. Nu suntem copia fidelă a chipului său.

    -Și multiplicați în atâtea variante!

Genetica ne diferențează. Hazardul, combinarea aleatorie a cromozomilor, a genelor în momentul fecundării.

     Rămâne pentru ştiinţă un mister al norocului, sau al

 ghinionului.    

    -Libertate?

Dar şi pe la noi oamenii sunt liberi. Liberi să muncească, să aducă la îndeplinire sarcinile trasate prin documentele de partid şi de stat. Să trăiască conform normelor stabilite de sistem. O libertate obligatorie.  O dictatură a libertăţii înţelese unilateral şi impuse cu pistolul la ceafă.

     M-am întors la Mont de Marsan cu capul plin de discuţiile în contradictoriu cu acest patron. Care, în concepția mea, nu era decât un filozof singular al marxismului.

     Aşa cum îl înţelegea el.

După părerea mea, singura filozofie cu adevărat comunistă era creştinismul. De creștinism el nici nu voia să audă. Considera filozofia credinţei o simplă utopie.

    -Dar marxismul nu? Îl întrebam.

A dat nepăsător din umeri.  Apoi, vizibil interesat de răspunsul său asupra unui scenariu posibil, care a fost pus în aplicare la noi după război, şi impus de tancurie sovietice, am continuat:

    -Pornind de la filozofia lui Saint-Simon, Marx considera că în existenţa omenirii există o luptă continuă a claselor sociale, adică între cei care deţin mijloacele de producţie, adică patronii şi muncitori. Aceștia nu deţin altceva decât propriile braţe, adică forţa de muncă. Plusvaloarea, cea care depăşeşte drepturile salariale ale angajatului, adică cea care generează profit, aparţine în exclusivitate proprietarului, care, după aplicarea unor taxe datorată statului, dispune după bunul său plac de ea. De acord?

     Din nou a reacţionat dând din umeri, dar de data aceasta ceva mai interesat de expunere.

     Am continuat: din profit, fie investeşte o parte, fie o oferă în totalitate consumului propriu. Există concepţia, care decurge din filozofia Hegeliană că pe măsură ce omul, adică salariatul produce mai mult, proporţional va consuma mai puţin din ceeace produce, îmbogăţindu-l astfel pe patron şi crescând diferenţa dintre cei doi. Iar pe măsură ce muncitorii vor fi conştienţi de această inegalitate, vor declanşa revoluţia, ce va permite înstaurarea comunismului, chiar şi aici, şi în Franţa.      Şi atunci, la revedere cu patronii, va urma naţionalizarea, cu toate urmările sale. În continuare, patronii vor înfunda puşcăriile, ca duşmani ai clasei muncitoare. Cum vezi acest scenariu? De fapt, cam aşa ceva  s-a petrecut cu două sute de ani înainte aici. A izbucnit revoluţia franceză. Atunci împotriva nobililor. De data aceasta ar fi împotriva burgheziei, a patronilor, împotriva celor ca dumneata.

     Expozeul meu a avut efect. A încercat să înţeleagă. Ştia el câte ceva din filozofia marxist-leninistă, dar prezentată într-o manieră favorabilă occidentului.

     A rămas pe gânduri, cumva contrariat de această schimbare.

Apoi, schimbând tonul am sugerat că totuşi creştinismul rezista

de două mii de ani, şi nu dă semne că va dispărea curând.

    -Da, numai că acesta nu este un sistem social, şi este doar o utopie, în practică şi-a consumat vigoarea, prin apariţia atâtor variante, pe care le numim religii sau culte.

     Până la urmă a trebuit să cad cu el la pace. Discuţiile noastre nu duceau nicăieri.

     Gândeam poate ar fi trebuit să trăiască şi ei, măcar cât a suportat Austria, ororile sistemului sovietic, ale comunismului aplicat şi s-ar fi lămurit. Aşa, trăiau destui, ca şi el, cu nostalgia

unui sistem anormal căruia ei îi atribuiau însuşiri ireale.

     Îmi propusese să rămân în Franţa şi să lucrez la el, fie ca salariat, fie ca asociat, în cazul al doilea, din salariu, urma să dau o cotă pentru mărirea capitalului social al firmei.

    I-am mulţumit, i-am promis că-i voi da un răspuns. Doi aşa-zişi comunişti asociaţi, fiecare cu altă viziune asupra doctrinei, venind de la câte un alt capăt al Europei.

    -Ce ar fi putut ieşi?

    Când a aflat, Lorenne s-a bucurat. A îmbrăţişat-o ca pe o soluţie imediată de rezolvare a situaţiei mele. A viitorului nostru. Puteam rămâne în Franţa!

    Dacă patronul francez demonstra că sunt un specialist indispensabil funcţionării firmei lui, aprobarea ar fi putut veni mult mai rapid. Pentru început îmi dădea Citroenul ei să fac naveta. Apoi aş fi putut lesne să-mi cumpăr o maşină, fie şi la mâna a doua.

     Tentantă idee. Câteva momente am plutit. Apoi am coborât pe pământ. Pentru prima dată i-am expus toate lanţurile care mă legau de România, ce sistem guverna în ţara mea, implicaţiile rămânerii mele în Franţa, consecinţele, repercusiunile asupra tuturor celor apropiaţi. Că ar suferi până şi nepoţii, copiii fratelui meu, nemaivorbind de părinţii mei bolnavi care rămăseseră pe capul Norei. Şi altele. Părea că n-o interesează.  Avea  altă  viziune  asupra obligaţiilor.

     După ce am tăcut, aşa, ca într-o profundă chibzuială a exclamat ca un reproş, ca un profesor care apostrofează un elev ce nu şi-a făcut lecţia:

    -Dar de ce nu protestaţi?

Am privit-o stupefiat. Dintr-odată am realizat dimensiunea imensă a distanţei între realitatea noastră şi puterea ei de înţelegere. Nu cred că ar fi putut realiza că la noi n-ai dreptul să ai alt punct de vedere în afara celui oficial.

     Că puşcăria te aşteaptă cu porţile deschise. În cel mai bun caz spitalul de boli nervoase, adică internarea la casa de nebuni pentru că numai un redus mintal ar fi putut să gândească astfel.

      Se considera că la noi nu mai există deţinuţi politici. Din  1964, odată cu decretul semnat de Dej.

     Au fost destui care s-au sacrificat pentru un ideal. Am  avut şi noi rezistenţa noastră. Aşa ceva a înţeles. Prin analogie cu rezistenţa franceză.

     Din toată expunerea mea, Lorenne a tras concluzia că mi-e greu, sau nu voiam să rămân, că iubirea ei nu contează. Că n-o iubesc aşa cum mă iubeşte ea. Avea desigur o balanţă a ei cu ajutorul căreia cântărea sentimentele.

     Atunci am avut primele discuţii în contradictoriu.

Pentru ea sentimentul era cel mai important atribut al trăirii, era dragostea, cel mai nobil şi înălţător, pentru care merită sacrificat orice.

     Era categorică. Înspăimântător de categorică. Posesivă.

    -Numai iubirea ne-a făcut oameni, ne-a înnobilat sufletele, viaţa, numai ea ne deosebeşte de animale!

Un adevăr filozofic pentru susţinerea căruia trebuia făcut orice. Nu puteam să nu-i dau dreptate.

      În situaţia ei, nu avea nimic de pierdut. Avusese un soţ, o dragoste ratată, din vina lui sau a ei, ori a amândurora, aşa cum se întâmplă de obicei. Poate că atunci când fuseseră împreună el o sufocase cu dragostea lui. Gelozia e un sentiment care  izvorăște din  nimic. Sau  fusese din plin  alimentată  de modul

 ei  dezinvolt, poate prea comunicativ de a se comporta.

     Nu ştiam amănunte. Le bănuiam. Ea îmi spusese numai că nu s-au înţeles şi că s-au certat. Cam puţin pentru o destrămare.

    –Audiatur et altera pars. Trebuia ascultată şi părerea lui. Cândva.

     Ştiam numai că nu s-au înţeles şi că el a plecat din oraş. Unde? Nu ştia nici ea. N-o interesa.

    -Dar de loc!

Era bucuroasă că nu-l mai vede. Oraşul era mic, aveau aceleaşi

 cercuri în care se învârteau.

     Eu trebuia să hotăresc totul. Pentru amândoi. Viaţa noastră, fericirea, viitorul nostru era în mâinile mele. Cum voi şti să dezleg acest nod gordian era numai problema mea.  Dar eu nu aveam o structură războinică. Și nici măcar nu aveam o sabie ca Machedonul.

     Dorea din tot sufletul ei să rămânem împreună, şi pe măsură ce trecea timpul şi se apropia plecarea, văzându-mă mereu nehotărât, începuse să intre în panică. Visa să formăm o

 familie, să avem un copil. Sau mai mulţi.

     Aveam tot globul la picioare, puteam pleca oriunde. Era o viziune de femeie independentă, curajoasă, sigură pe profesia sa, şi pe a mea, care oriunde pe globul acesta aveau căutare. Nu o interesa neapărat căsătoria, ar fi fost complicat. Mă voia pe mine.

     I-am explicat. A câta oară? Că există riscul să nu pot obţine azil politic. Nici nu voia să audă. Din punctul ei de vedere aveam o gândire absurdă. În Franţa, ţara tuturor libertăţilor nu se putea întâmpla aşa ceva. Trebuia numai să încerc. Și mai ales să vreau.

     I-am descris, pentru înţelegerea ei, ce însemna ,,braţul cel lung al securităţii”, că oricând mi s-ar putea întâmpla ceva rău, că poate şi printre colegii săi pot fi spioni infiltraţi, „acoperiţi”.

Au fost nenumărate seri în care discuţiile noastre se terminau într-un plâns sfâşietor, cu acuzaţiile ei, că nu-mi pasă de ea, că am intrat  în viaţa ei liniştită, iar acum vreau să o părăsesc, că n-o mai iubesc. Ca un copil. Mă durea, îmi era milă, mă simţeam răspunzător, acuzat.

    -Ce voisem de fapt?

Eram un matur, cu responsabilităţi, cu  un trecut, cu o familie frumoasă. Avusesem strania plăcere de a escalada imposibilul, să cuceresc Everestul, să rup colţii stâncii cu mâinile goale, să readuc în actualitate trecutul, cel care era al meu, şi numai al meu.

     Să-mi demonstrez mie că şi la acastă vârstă pot cuceri o femeie frumoasă?

    -Ce voisem? Iubisem reîntoarcerea unei himere a copilăriei?

Mă prăbuşeam într-un neant al reproşurilor, n-aveam  niciun spital la care să-mi trimit rănile pentru vindecare. Nu mă putea ajuta nimeni. Nici măcar eu însumi. Nu era nicio soluţie, chiar dacă învăţaţii spun că numai moartea n-are rezolvare.   Eu eram convins că şi moartea are, dar nu fusese încă până atunci  descoperită.

     Pe când aceea a noastră nu.  Nu avea niciuna.

    -Niciuna!                                     

      În iulie, pentru zece zile, am plecat la firma Larnaudie. Aproape mă bucuram. Amândoi aveam nevoie de o pauză. Să ne liniştim gândurile. Depărtarea ne putea îndulci situaţia.

     Am ajuns la Bergerac, în departamentul Dordogne. O zonă turistică superbă. Întâlneam castele medievale la fiecare pas. Mi-am amintit de întrebarea domnului Monachon, mirat că nu avem cetăţi şi castele.

   -Avem, dar nu ne putem compara cu francezii, îi răspunsesem Acum puteam aprecia întrebarea lui. Numai Aquitania se spune că ar fi avut vreo o sută.

     În concepţia sa de erudit om de ştiinţă, cu educaţie strict occidentală, cetatea şi castelul rămâneau singurele mărturii ale calităţii de statornicie ale unui popor, ale curajului, ale dorinţei de a rămâne şi stăpâni cu înverşunare pământurile sale. Ale cerbiciei de a-şi apăra proprietatea. Iar pentru el, proprietatea era sfântă. Ea a stat la bază tuturor calităţilor unui neam. Nu concepea altă noţiune mai presus de aceasta. Iar statul era doar o formă de organizare în slujba acesteia. În slujba proprietăţii.

     Era limpede astfel, de ce noi pierduserăm atâtea calităţi omeneşti după naţionalizarea din unsprezece iunie 1948, iar la ţară, după colectivizare. Se spulberaseră odată cu furtul proprietăţii. În timp, sentimentul acesta se diluase, până la a nu

 mai exista. Inclusiv iubirea strămoşească de pământ.  Dar mult mai devreme, prin părţile noaste însăşi noţiunea de construcţie durabilă dispăruse.

    -Ce să construieşti, dacă mereu există iminenţa apariţiei unei forţe de distrugere?

     O iei o dată de la capăt, o iei şi a doua oară, dar înveţi să nu ridici ceva trainic, pentru că oricum se va distruge. Şi atunci te adaptezi vremurilor şi timpului, construieşti pe fugă, pentru o singură generaţie, sau nici pentru atât.

     Am fost obligaţi să învăţăm repede noţiunea ,, în zadarului”, a sacrificiului suprem, prea costisitor pentru a face să dăinuie o construcţie. L-am inventat pe meşterul Manole, pentru a ne explica şi domoli lacrimile.

     Prea au trecut mulţi peste noi. Şi fără tăgadă purtăm în cromozomi şi genele lor, ale distrugătorilor. De-a lungul timpului am devenit un creuzet în care s-au amestecat toate caracterele genetice ale năvălitorilor, ale cuceritorilor noştri, sau numai ale trecătorilor prin părţile cestea. Cu bunele şi relele lor.

     Am rezultat noi, cei de acum, un heterozis, care din punct de vedere genetic ar trebui să avem calităţi superioare. Şi le avem. Pe acelea de a ne adapta orcăror condiţii şi de a rezista tuturor neîmplinirilor, considerându-ni-le destin, soartă, sau vrerea lui Dumnezeu.

     Firma lui Larnaudi se ocupa cu prelucrarea, industrializarea

şi comercializarea producţiei de foie gras şi a celorlalte piese anatomice valoroase. Era o bijuterie de fabrică.

     Colecta de la producători carcasele eviscerate, le introducea în circuitul tehnologic şi obţinea produsul finit pe care-l vindea fie sub formă de conservă, fie proaspătă, refrigerată, sau congelată. Pieței franceze și oriunde în lume. În Franța era principala firmă în domeniu.

    Zilnic veneau maşinile frigorifice cu materie primă. Zilnic plecau la diversele destinaţii. Firma era cunoscută în întreaga lume.

     În Franţa, fiind una dintre cele mai importante, la întrebarea mea, dacă îi va fi teamă de România când ea va începe să producă, şi va deveni o imensă firmă concurentă, m-a privit îngăduitor, spunându-mi simplu:

 -Ar trebui să aveţi brandul Larnaudie.

Am înţeles. Pentru comercializarea eficientă a produsului, va trebui să creem un brend. Brandul propriu.

    –Foie gras-ul de România

Mi-am explicat atunci de ce suntem noi nevoiţi să ne vindem produsele la piaţa adevărată, concurenţială, în dumping, adică sub preţul pieţii. Pentru a fi cumpărate. Nu aveam brand propriu aproape pentru niciun produs. Pe cele obţinute de părinţii noştri înainte de război, le-am pierdut.

     Un fapt mi s-a părut remarcabil: primeau marfă şi de la micii producători, pentru că în zonă această ocupaţie era tradiţională încă de pe vremea romanilor. Tehnica se transmitea din tată în fiu. Mulţi trăiau din această activitate, în familie, sau având unul sau doi salariaţi.

    La domiciliul producătorului se sacrifica pasărea, se depluma mecanic, se făcea refrigerarea carcasei. Apoi transportul până la firma Larnaudie. Predau carcasele la intrare, fără să asiste la cântărirea lor. Timp de aproximativ o oră, cât dura prelucrarea, aşteptau într-un bar al fabricii, unde consumau ce doreau, ca să treacă mai uşor timpul. După o oră se duceau la casieria fabricii, de unde încasau   banii care li se cuveneau,  calculaţi   exact   în   funcţie   de   valoarea  sortimentelor rezultate. Totul pe încredere.

     Pentru a-şi evalua performanţa muncii, odată cu banii primeau şi un înscris, un fel de fişă a produselor rezultate prin tranșarea carcasei: cantităţi, valori.

     Excepţională organizare! Nu contesta nimeni corectitudinea

 cifrelor. Funcţiona ceas.

     Auzisem că ungurii preluaseră sistemul. Mi-a fost confirmat câţiva ani mai târziu, când am fost trimis într-o vizită de informare la ei.  La un institut de cercetări avicole din Godolo, în  apropiere de Tatabanya.

La noi n-a mers. Nu se putea. Genera capitalism.

    -Ce prostie!

Şi monsieur Larnaudie mi-a propus să rămân în Franţa, să lucrez la firma lui. L-am refuzat imediat, ştiam că avea legături comerciale cu România, bine înţeles cu Prodexport, societatea noastră de comerţ exterior specializată pentru profilul avicol şi alte produse zootehnice, care colcăia  de securişti, ca de altfel toate unităţile de comerţ exterior.

     Nu l-a uimit răspunsul meu negativ. Privea în perspectivă. Ştia că România va deveni o producătoare şi exportatoare de foie gras.  Era numai o problemă de timp. Era sarcină de partid şi de stat. Livrarea nu se va face decât prin firma sa, desigur.

     Iar eu, ca primul specialist român pe această problemă, îi voi fi mai de folos de acolo, decât un salariat al lui în Bergerac. Gândire în perspectivă, de om de afaceri cu fler şi rutină.

     Poate şi pentru aceste motive, m-a invitat într-o seară la cină, într-un restaurant situat la parterul şi grădina unui castel din apropiere. Ce seară! Erau vreo cincisprezece persoane, nu cunoşteam pe nimeni. Venise însoțit de doamna Larnaudie.

     Ce feluri de mâncare! Ce gastronomie! Ce vinuri! Am înţeles ce înseamnă artă culinară la asemenea nivel. A durat până la miezul nopţii. Pot spune că nu m-am simţit deloc stingher, participanții mi-au dat chiar importanţă, din politeţe. Cred că îi atenţionase patronul.

     M-am simţit minunat. Amintiri de neuitat. Coborâsem în timp, în evul mediu, la ospeţele nobililor francezi. Era posibil ca unii din cei prezenţi să fi fost chiar descendenţi din aceştia. Nu mi s-a spus. N-am întrebat. Nu se cădea. Devenisem între timp unul dintre ei. Mă înnobilase locul. Pentru o seară.

     După zece zile am revenit la Mont de Marsan.   

Nici urmă de Lorenne. Mi se comunicase că plecase între timp în concdiu. Nu-mi spusese nimic înainte, nu-mi dăduse nici un  telefon. Nu-mi lăsase nicio veste.

    – Plecase supărată?

Nu vorbisem cu ea de vreo patru zile. Peste două săptămâni urma să plec definitiv. Se sfârşea sejurul meu la institut. După alte trei zile, din Paris, urma să iau avionul spre România. Se sfârşise Marea Vacanţă.

     Purtam în suflet o ghiulea de plumb. Sub meninge o

învălmăşeală de gânduri. În casa inimii o iubire dureroasă pentru această fiinţă de care, ciudat, eram legat cu firele sale nevăzute încă din adolescenţă. De ea sau de un vis personificat, de acel sentiment puternic pe care-l purtam încă în mine, cu valenţele nesatisfăcute, într-o biochimie greu de neînţeles.      Ea era creaţia mea, un fetiş al halucinaţiei determinate de un sentiment renăscut. Cu valenţele omului matur.

     Apoi, cu doar câteva zile înainte de plecarea mea s-a întors. Era aceeaşi. Cea de care mă despărţisem mai înainte, la plecarea în Bergerac. Dar se mai liniştise. Nu mai percepea despărţirea ca pe o catastrofă. Se obişnuise cu gândul. Nu mi-a spus unde dispăruse. Mă rodea o curiozitate dureroasă.

    -Începeau să apară între noi secretele? Camuflările? La ce bun?  

     Apoi mi-a aruncat aşa, în treacăt, ca şi cum ar fi spus că aseară a plouat:

    -S-a întors Julien. Vrea să ne împăcăm.

N-am ştiut cum să reacţionez. Ştiam că Julien este fostul soţ. Am perceput vestea ca pe o catastrofă. Ar fi trebuit să o îmbrăţişez ca pe o soluţie. Dar nu! Era pentru mine o lovitură dură. Simţeam primejdia. Mă durea înainte de a primi şi altă  lovitură.

     Şi  nici  nu-mi mai reproşa că după  ce o învăţasem cum  să trecă de barierele cerului (Les barrieres du ciel) şi văzuse lumea de dincolo, voiam să o părăsesc. Se părea că acceptase situația.

    -Oare voia să mă încerce, să devin gelos? Era o strategie?

Cu acelaşi ton a continuat.

   – Vous choisissez ! Tu alegi! Făcu o reverenţă. Apoi, din nou:

-Tu connais mon souhait  Ştii dorinţa mea.

Se schimbase. Nu mai  suna a implorare, a disperare. Era numai  degajare de sarcină, o apăsare asupra mea cu toată greutatea hotărârii

     Am încercat să trag de timp, să o întreb amănunte despre

 acest Julien care apăruse din nicăieri, ca şi cum mi-ar fi fost greu să o las pe mâna unui necunoscut. A intuit ce voiam. Inainte de a silabisi ceva, a propus :

    -Ne putem vedea toţi trei la restaurantul Villa Mirasol  de pe bulevardul Candau.   Era  un restaurant  în  centrul oraşului. Îl  știam. Nu i-am răspuns. Eram buimac. Luat prin surprindere. De fapt ce mai voiam? Să continui o piesă de teatru căreia îi scrisesem deja finalul, ca şi cum aş fi fost curios dacă soarta îl va respecta?

     Aş fi preferat să o las în orăşelul acesta singură, să tânjească următorii ani după câteva amintiri? Frumoase, într-adevăr, dar erau numai nişte amintiri! Avea dreptul la o viaţă frumoasă. A ei. Numai a ei şi nu împreună cu mine, un balast aterizat din estul Europei.

     Trebuia să o dezleg de a mea, cât mai nedureros, pe cât se putea, pentru amândoi.

Şi poate acest Julien era soluţia. Găsită de el, sau de un

Dumnezeu al sentimentelor frumoase, al îndrăgostiţilor fără viitor. Un nou miracol. Chemat de frământările mele.

Ale noastre.

     O priveam pe sub pânda pleoapelor să-i citesc dorinţele. Nu puteam pătrunde, nu mă mai lăsa. Aveam impresia că instinctul ei de conservare alesese. Mi-a povestit că Julien se modificase. În bine. Nu mai era tânărul răsfăţat, plin de orgolii, de gelozii inutile, bolnăvicioase, arogant, care o chinuise şi pe care n-ar

mai fi vrut să-l mai vadă  nicicând.

     Părea că se metamorfozase. Se maturizase. Deplasările, pe unde va fi fost îi făcuseră bine. Voia să înnoade legătura cu Lorenne. Se întâlniseră. Îi promitea vrutele şi nevrutele unei vieţi frumoase.

     Am acceptat. Nu fără o vădită neplăcere. Va trebui ca fiecare să ne scoatem sentimentele la vedere, să ni le pasăm unul altuia, dintr-o mână în cealaltă ca jonglerii la circul deşertăciunii.

     Cu ele să luminăm adevărul, întocmai ca luminile sparte ale unui felinar. Să ne scoatem la iveală faptele, dorinţele, promisiunile, căutând să nu mai dăm formă de viaţă visurilor, să ne mărturisim înaintea adevărului şi mai ales să încercăm să ne citim viitorul.

     Mi-am propus să închei un pact de neagresiune cu mine însumi, şi mai ales cu el. Trebuia să fie o discuţie civilizată. În sinea mea trebuia să asist la ofilirea voită a inflorescenţei acestei minunate poveşti.

    -Bine, i-am spus, hai să ne cunoaştem. Vorbisem la plural, ca şi cum trebuia să o cunosc şi pe ea, cea de acum. Era desigur o prostie. Ştiam că femeile au alte simţuri.

     Ce puteam observa eu la el mai mult decât ea, care era înzestrată cu receptorii pe care eu nu-i aveam: ai prudenţei, ai procreerii, ai întreţinerii flăcării dragostei, ai Facerii, ai reinventării vieţii.

     -Ea era Femeia! Ideea de femeie! Personificarea acestei idei!

Femeia, care nu face parte din specia Homo Sapiens, e mai presus de el, este o specie a tuturor speciilor, matca acestui uriaş stup al omenirii. Ca urmaşă a Evei este  mama tuturor mamelor, a tuturor neamurilor. Este însăşi Creaţia capabilă să

fabrice viață.

     Ştiam locul. Acolo am venit fiecare pe cont propriu. Eu de la institut, ea de la locuinţa ei, el cine ştie de unde.

     Decum am intrat l-am zărit. Părea că-l cunosc decând lumea.

Stătea singur la o masă izolată, cu faţa către intrare. M-am dus direct la el. Era vizibil mai tânăr decât mine. Chiar şi decât ea.

S-a ridicat în picioare. Politicos, protocolar. Mai înalt. Ne-am prezentat. Subţire, plăcut, brunet, tipic pentru un francez din sud, probabil şi cu ceva sânge spaniol,  sau basc.

     Ea a venit special mai târziu.

Trebuia să ne lase singuri, numai pe noi doi. Era o stratagemă.    Un instinct ancestral al femelei care nu trebuia să asiste la confruntarea dintre cei doi masculi concurenţi. Va alege învingătorul. Ca în întreg regnul animal. Dacă va fi vreunul.

    -Ce disputam noi aici? O femelă în rut?

Pe iubita noastră Lorenne, emiţătoarea de feromoni cu mesaje sexuale ale speciei  umane?

   -Sau fiinţa superioară, prinţesa gândurilor noastre, care sădise în ambii sentimentul frumos al iubirii, şi care desigur, n-avea nicio legătură cu instinctul de satisfacere a plăcerile primare ale strămoşilor ancestrali. Nu aveam de câştigat dominaţia asupra grupurilor constituite într-o familie, trib sau gintă.

     Eu cunoşteam toate acestea din biologie, o clipă, privindu-l m-am amuzat. Nici el nu avea aspectul masculului întărâtat de mirosul femelei, de chemările ei neauzite, dar percepute cu alte simţuri, poate că nedescoperite încă. Am discutat civilizat banalităţi.

    -Ce puteam vorbi? Nu putea fi vorba de o negociere. Nu disputam un trofeu. Pentru mine totul era clar. Idila căpătase conturul realităţii. Trebuia să plec. Iar ea,  dacă  va rămâne cu tânărul acesta îşi va reface viaţa, va avea o familie. Cu el sau cu altcineva. Era alegerea ei.

     Credinţa mea era că-și dorise această întâlnire pentru a ne vedea faţă în faţă, lăsându-ne pe noi să purtăm povara despărţirii.

    Şi văzându-ne astfel, pe amândoi dintr-odată, să-şi imagineze că suntem o singură persoană. O contopire în simţurile ei a celor două entităţi. Într-una singură. Cea cu care va hotărâ ea să  rămână. Sau, contopindu-ne, prin reluarea legăturii cu Julien, să mă aibă contopit în el și pe mine. Ar fi fost în stare de asemenea vrăjitorie.

    El mi-a spus în două cuvinte că au avut o căsnicie frumoasă, că ea e o fiinţă minunată, că numai el a greşit, că-i pare imens de rău, şi altele de genul acesta, învinovăţindu-se. Ca şi cum eram duhovnicul său. Nu vedeam pe faţa sa nici urmă de gelozie. Trebuia să-l înţeleg, să le dau binecuvântarea.

     Stupidă poziţie aveam. Nu-mi imaginasem asta. Nu părea deloc impulsiv. Poate puţin imatur. Vizibil imatur. Bănuiam a fi un fecior de bani gata cum s-ar fi spus pe la noi. Un răsfăţat. O iubea încă!

     Apoi a apărut ea. Strălucitoare, vaporoasă, ca însuşi aerul. Respiraţia mea era sufocată de emoţie. O prinţesă, o zână a Pirineilor coborâtă din nordul Europei, din tărâmul poveştilor. Purta acceaşi eşarfă albastră care-i accentua albastrul ochilor, răsăritul de soare al părului.

     M-am închis protejându-mă ca într-o casă a gândurilor mele

cenuşii. În jur pluteau vorbele lor. Le simțeam  suflându-mi în vela timpanelor. Ca atunci pe Mediterană, în drumul nostru spre Ile du Levant.

     În adâncul fiinţei trebuia să ascund organul de suflet al fericirii pe care o trăisem. Pentru păstrare. Ca pe o comoară. Simțeam imperios aceasta. Nu-l puteam expune ca până atunci, la vedere. Nu voiam să mă despart de el. Trebuia să-l ascund.

    -Pentru cât timp?

    -Pentru o viaţă.

Prin sânge îmi păşea pulsul ca printr-un noroi gros. Îmi căuta casa ventriculului drept. Inima nu mai voia să-l recunoască.

     Ea ar fi tebuit să-l strângă în braţe, să-l repornească, să se împrietenească din nou cu sistolele şi diastolele pe care le pierduse. Întocmai ca mine. O pierdere a unor simţuri pentru care îmi construisem altă inimă. O altă ființă.

     Trebuia să mă ridic şi să plec. Nu mai suportam. Pe mine nu mă mai suportam.  Raţiunea îmi poruncea că trebuie să-i las pe amândoi să-şi continue povestea pe care o întrerupseseră cu doi ani înainte. Din prostie. Din imaturitate. Un absurd al preabinelui. Trebuiau să-şi găsească timp. Unul pentru altul. Eu trebuia să li-l dau. Puteam asta. Am plecat. Pusesem punct unei vieţi. Trăită acolo, în paradisul dragostei mele de adolescent matur.

     După acea întrevedere, în cele câteva zile care-mi mai rămăseseră, ne-am mai văzut. Ca doi colegi. Nu mi-a spus ce hotărâse. Probabil că voia să mă protejeze. În sinea mea eram conştient de ceea ce stabilise. În seara dinaintea plecării m-a chemat la ea. M-am dus, ca pentru rămas bun, mi-am spus. Am înnoptat la ea. Aveam amândoi acest drept. Ni-l luasem de la soartă.

     Dar s-a întâmplat ceva straniu. Ceva care n-ar fi trebuit să se

petreacă. Sau ar fi trebuit. Ne-am surprins privindu-ne unul pe altul fără să ne vedem. Doar luminându-ne ființele. Ca doi aştri strălucind spre acceaşi planetă.

     Noi ofeream vedere aceluiaşi gând. Al despărţirii. Definitive pentru această viaţă.

     Şi dintr-odată mi-a aruncat în faţă toate cuvintele pe care le ţinuse înăbuşite în fundul laringelui şi pe care, eşarfa ei albastră le camuflase ca talazul unei mări în mulţimea tăcerilor.

     Pentru a se auzi numai ea, cu valurile ei, ca un hohot de

 plâns sfâşietor. Nu-i puteam desluşi vorbele. Pronunţa sunete într-o limbă necunoscută mie, probabil în finlandeză, limba copilăriei ei.

     Nu mai exista nicio raţiune. Rațiunea rămăsese în cealaltă limbă, în franceza pe care o uitase. Dar bănuiam ce vrea să exprime. Era un fel de bocet al neputinţei, al desprinderii de viaţa aceasta, al deşertăciunii. Cum se întâmplă pe la noi când pierdem pe cineva  foarte drag.

     Cineva de sus ne dăruise amândurora acele frumoase luni de primăvară şi vară ca să construim în sufletele noastre ceva care acum trebuia năruit. Brusc, cu toate simţurile dintr-odată, cu toţi neuronii, cu toată fiinţa. Trebuia plânsă această distrugere. Înălţat imnul durerii ca un recviem.

     M-au podidit lacrimile. I-am răspuns în limba mea, în română, spunându-i tot ce aveam şi eu pe suflet, tot zbuciumul meu din această ultimă parte a vremii. Ne înţelegeam de minune. Era un duet, pe o scenă a nopţii, care ne făcea bine. Amândurora. Două limbi ale bătrânei Europe.

     Nu ne mai auzeam cu timpanele, ci direct, cu centrul nervos al auzului, ne înţelegeam cântând aceeaşi melodie a vorbelor tânguite. Mi-am desluşit numai numele strigat în finlandeză.

     Apoi ne-am îmbrăţişat strâns, ca pentru totdeauna. Trupurile trebuiau să ne fie pavăză împotriva despărţirii. Trebuia să se producă explozia unei fuziuni celulare. Urma mitoza, diviziunea celulară, pentru a se naşte un alt trup. Unul singur. Al nostru. Cel plecat din aceeaşi mare şi dublă fiinţă.

     Şi s-a produs. A fost ca cea mai puterncă lovitură primită de mine în mijlocul pieptului. Era pumnul ei, căzut ca un meteorit. Cu o forţă pe care numai durerea disperării o putea da. Era tot năduful adunat în miofibrele muşchilor ei, în neputinţa sa, în durerea unui suflet înşelat, care n-ar mai fi vrut să trăiască.

  La plecarea autobuzului n-a mai venit. Ura despărţirea aceasta

Alexandre Dumas spunea că ultimul ramas bun, în  dragoste, este acela care nu se spune.

    Drumul de întoarcere mi se părea lung şi anevoios. Am mers până la Dax. Am călătorit cu maşina institutului, apoi am luat trenul până la Bordeaux, unde aveam de aşteptat multe ore. Am colindat haihui prin oraş.

    -Frumos! Ca toate locurile acelea.

Apoi trenul Bordeaux-Paris. Noaptea am ajuns târziu la hotelul cu negri. Am aşteptat mult la autobuzul care trebuia să mă ducă de la staţia Mairie-Montreuil  către Noisy-le-sec

     Pe drum mi-am amintit de versul lui Alecsandri: Aş vrea să zbor, dar rana… Peneş venea de la luptă.

    -Eu de unde veneam?

M-am simţit mai bine. Versul lui m-a adus mai aproape de ţară, la realitate. Era firul nevăzut al poeziei care se înfăşura în jurul rănilor mele ca un pansament al neamului meu, al originii, al rădăcinilor, care m-au adus înapoi, care n-au vrut să se

 desprindă de pământ.

    Fusesem numai o frunză scuturată de o adiere frumoasă care plecase din mine departe. În lumea aceea.

     Două zile am bătut magazinele şi am cumpărat câte ceva celor dragi de acasă. Norei o rochie neagră tivită la poale cu o blăniţă frumoasă, parfumuri, în special Chanel 5, săpunuri de lux cum nu erau pe la noi, fetelor fel de fel de bluze şi bluziţe,  rochiţe, celei mici jucării. Prietenilor atenţii, şefilor, ce se cuvenea potrivit obiceiurilor noastre orientale. Geamantanul

cântărea acum mai mult decât la venire.Nemaivorbind de palton

care mi-a fost tot timpul inutil, ca o valiză  goală şi grea.

     Numai doamnei Argint n-am vrut să-i aduc nimic. Era singura mea cale de răzbunare.

     În seara dinaintea părăsirii Parisului am sunat-o pe Lorenne. Cu inima strânsă. Ca pentru a-mi lua din nou rămas bun. De această dată definitiv. La ora aceea trebuia să fie acasă.

     Nu mi-a răspuns nimeni. Am simţit un imens gol.  Golul pe

 care și ea îl purta în locul în care mă extirpase pe mine. Ca pe o tumoră malignă crescută îngrijorător de mult, ce tindea să se întindă, punându-i viaţa în pericol.

    Astfel  reuşea să rămână curată. Pentru un nou început.

     Fusese o maladie frumoasă. Cu simptome care o înălţaseră peste ferestrele cerului, pe care numai împreună cu mine învăţase să le deschidă. Înapoi pesemne se vindecase singură. Se ridicase, ca și mine, la înălțimi nepermise.  A urmat pentru amândoi căderea. Am căzut fiecare în felul său, o cădere din neant. Fără paraşute. Nici măcar ţinundu-ne de mână unul de celălalt.

     Pământul de care ne izbisem ne-a despărţit brusc, dureros, unul într-o parte, altul în cealaltă parte a continentului. În locurile de origine.

      La capătul meu de lume m-a adus avionul. Air France. Intrând în aeroport mi-am adus aminte de toate trăirile de la venire, din urmă cu şase luni şi jumătate. Parcă nici nu mai erau ale mele. Se estompaseră. Trecusem prin atâtea, trăisem atâtea, cât pentru o altă viaţă. Simţisem  cum este să fii om, nu salariat, nu om al muncii. Nu o simplă părticică din trupul imens al vieţii aparţinând maselor populare.

     Scăpasem pentru un timp din lumea aceea amorfă, în care  individul nu există, este o simplă celulă dintr-un corp care se  numeşte popor.

     Zborul a decurs liniştit, vreo trei ore, am revăzut Alpii, câmpia Panonică, Apusenii noştri, am traversat Carpaţii meridionali, priveam de sus harta ţării pe care o vedeam acum din nou, real, ca la o lecţie de geografie trăită.

     Simţeam un nou fior, care se înfiripa în spatele sternului.

Acolo înăuntru, de unde-mi porneau rădăcinile. Cele care nu m-au lăsat să mă desprind de aceste locuri.

     Am zărit imediat sub aripile avionului şoseaua Bucureşti-Ploieşti. Am intrat pe pistă. Când roţile au atins pământul,

zmucitura aceea mi-a dat certitudinea că am ajuns. Eram acasă.

     Ieşisem  dintr-un vis.  Un vis frumos.  Al  meu şi  numai al meu. Dar şi al ei. Al Cristinei din mintea mea care luase înfăţişarea şi îşi schimbase numele. În Lorenne. În Rauha.

     La minister doamna Argint nu mai era. O mutaseră sau ieşise la pensie. N-am aflat. Pentru mine nu mai conta. Era un bărbat. Lui i-am povestit păţania de la plecare. A dat din umeri.  

     Nu-l interesa, nu era problema lui. Era a celei dinainte. Atunci mi-am dat seama că în ţară nu se schimbase nimic. Pentru mine trecuse o eră geologică, fusesem aruncat în viitor, iar aici, pe pământ, timpul stătuse în loc. Ca o realitate inversă. Aici nu se schimbase nimic.

     Toate erau aşa cum le lăsasem. Numai pământul efectuase  conştiincios o jumătate de rotaţie în jurul soarelui.

Atât.                 

    Nora şi întreaga familie m-au primit cu toată căldura sufletelor lor. Ea a venit la aeroport. M-a întâmpinat cu un trandafir. Galben şi mare cât o înflorescenţă. Era din trandafirul plantat de noi în faţa casei. Primul an de rodire.

     În două zile revenisem cu totul acasă. Reluasem firele întrerupte cu şase luni înainte. Numai sentimentul acela care înflorise aidoma acelui trandafir, nu-l puteam arăta nimănui.

     Trebuia închis într-un sipet al memoriei, al inimii, într-un loc numai de mine ştiut. Nu-l puteam povesti nimănui. Nicăieri.

     Nici măcar unui prieten.

Acel sentiment trebuia să-şi poarte în continuare durerea. Ca o pedeapsă pentru un gest nepermis, care nu ar fi trebuit să se întâmple.

     Sau poate că trebuia, ca să dea satisfacţie altuia, celui întrerupt în adolescenţă, care nu se consumase.      

Nu aveam dreptul să-l prezint  nici chiar memoriei mele. Cu atât mai mult Norei. Pentru ea mă întorsesem acasă.

      În ţară  am  scris  o tehnologie  în care am inserat tot ceea ce văzusem sau lucrasem. Tot ce prelucrasem din cărțile pe care le citisem în biblioteca  Institutului de la Mont-de-Marsan.

     Am fost numit imediat la minister şef al acestui nou

program național. L-au numit pompos:

                            Programul național

      de diversificarea producției de carne de pasăre

Tehnologia am difuzat-o unităţilor noastre de profil.     

     Apoi, după câţiva ani, în editura Ceres, mi-a apărut o  carte cu descrierea extinsă a tehnologiei.  Partea de patologie a scris-o Nora, care a primit şi sarcina de a coordona medicii epizooto-logi din unităţile stabilite pentru aspectele de patologie ale programului.

     S-au făcut importurile de material biologic. După doi-trei ani am început să exportăm producţia românească, de foie gras.

Bine înţeles către firma domnului Larnaudie. Nu se putea altfel. Nu ne creasem încă propriul nostru brand. În următorii ani am crescut treptat cantităţile exportate, inclusiv consumul intern.

     Timp de opt ani m-am ocupat de dezvoltarea programului. Înainte ca Țara  să plece pe un alt drum.

     Adică să se încheie un capitol. De viaţă. Al meu, al nostru, al tuturor. Așa cum crezusem că se încheiase și partea de trăire frumoasă împreună cu Lorenne. Nu așteptam să se deschidă un altul.

   -Voi mai ajunge vreodată, Doamne, la Paris?

Eram convins că de fiecare dată oraşul mă va primi ca pe un prieten bun, venit de foarte departe. Mi-aș fi recunoscut urma paşilor rămași pe străzile orașului din acele două săptămâni de colindare de capul meu când, datorită unor cauze pe care nu le-am înțeles niciodată, temuta noastră securitate mă trimisese cu

 două săptămâni mai devreme. Fusese un cadou făcut unuia ca mine, de către o forţă mai presus de înțelegerea mea, care a încurcat planurile rigide ale fostei administrații.

     A fost o mică demonstraţie a imperfecţiunii acelui sistem care, după un deceniu s-a prăbuşit ca un castel construit din nisipul învăţăturii marxist leniniste. A utopiei acesteia.

    -Dar pe Coasta de Azur?

Aș fi vrut să căut în valuri  eşarfa cea albastră pe care  Lorenne o scosese de la gâtul său și o legase  la gâtul soarelui.

    -Dar În Mont-de-Marsan? Mai aveam oare dreptul? În mod sigur nu, după cele întmplate.

     Sau îl aveam. Un drept al acelui sentiment pur, din adolescență, față de o Cristină care, cu puterea unui miracol numit prima iubire, mă adusese acolo după douăzeci de ani.

Ca să-i aflu sfârşitul.

Capitolul VI

Răzbunarea

     Şi aşa cum se petrec faptele acelea toate, cărora oamenii le spun întâmplări, în ziua aceea mohorâtă de iarnă, într-o dumi-nică, ne-am trezit că sună la uşă cineva, care demult dispăruse în bezna trecutului.

    -Tovarășul maior Argeşeanu!

L-am auzit pe tata exclamând uimit, în timp ce îi deschisese uşa. Amândoi rămăseseră în hol.

    -Ce mai vrea şi ăsta? mi-am spus, simţind aripa  acvilei atingându-mă din nou.         

    -Poftiţi în casă, tovarăşe maior, l-am invitat. Doriţi o cafea?   

Nu dorea nimic. Părea destul de îngândurat, şi în doi ani mult îmbătrânit.

    -Auzisem că aţi ieşit la pensie, m-am trezit şi eu, ca să umplu timpul.

    -Mai lucraţi? Ar fi trebuit să-l întreb brutal: dar ce mai cauţi dumneata pe aici? 

Nu l-am întrebat, nu numai din politeţe, ci şi din prudenţă, pentru a nu dezgropa cine ştie ce duhuri ale trecutului.

     N-a răspuns, a schimbat vorba. Era o tactică, deprinsă în lungile sale interogatorii din timpul vieţii, poate căutând să fac eu primul pas. Nu-l făceam nici eu.

    -Dar cu sănătatea cum mai staţi?  A  căutat tata să salveze conversaţia.

   – Vă mulţumesc, cred că bine, dar cine are timp să se ducă la

 doctor? Şiţi, nu există la vârsta mea om sănătos, ci numai

bolnav nedescoperit.

Amabilităţi. Şi dintr-o parte şi din cealaltă. În final, după ce

experienţa lui i-a spus că este cazul să atace, a intonat brusc, uitându-se fix la mine. Nu rugător, nu-i stătea în fire, nu învăţase să se roage de nimeni.

   -Am nevoie de ajutorul dumneavoastră! El aruncă pro-iectilul, aşteptând să explodeze. Dar n-a explodat. N-a văzut nicio undă de curiozitate pe faţa mea. Doar o grimasă care ar fi trebuit să însemne: -Ei, şi?

•    -Aş dori să mă sprijiniţi într-o direcție. După ce m-am pensionat, m-am angajat din nou. Respectiv cineva îmi vânează postul. M-a acuzat că am avut o comportare prea dură cu suspecţii, că sunt agresiv şi inuman. Clar? Dar dumnea-voastră ştiţi că nu este adevărat. Dacă am fost mai aspru în unele situaţii, serviciul m-a determinat să fiu. Nu este aşa? Respectiv nu poţi lucra în miliţie cu mănuşi de mătase.

     Vorbise repede, pe un ton cazon, ca unui grad inferior. Nu se putea dezlipi de militărie. Îi intrase în sânge. Era limbajul său de lemn.

    -Dar pe mine m-aţi acuzat, considerându-mă vinovat deja, înainte de rechizitoriu, am spus.

    -Aşa am primit ordinul de sus, de la partid, se hotărâse să fie implicaţi şi cei din conducere. Primul inculpat eraţi dumneavoastră, trebuia să vă găsesc o pricină, un motiv.

    -De aceea m-aţi chemat la dumneavoastră să dau declaraţii atâtea luni la rând? N-aţi găsit niciun cap de acuzare.

    -N-am vrut, a replicat maiorul. Dacă aş fi dorit, v-aş fi inventat unul.

    -În instanţă ar fi fost demontat de avocat.

    -Sunteţi naiv. Inventam ceva solid, care ar fi avut o certă valoare acuzatorie.

   – Ca de pildă?

A rămas un timp să gândească. Dorea să născocească ceva pe loc. Cunoştea bine cazul, nu-l uitase.

    -De exemplu că dumneavoastră aţi facilitat producerea

 accidentului, admiţând să se facă un schimb între turele de electricieni. Ştiam amândoi că în acea noapte trebuia să fie de serviciu altul, nu Fusoi.

    -N-am ştiut despre aşa ceva, au aranjat între ei schimbarea în seara de duminică. Fără nicio aprobare. Plecase personalul de serviciu din duminica aceea şi nici nu aveau cum să mă anunţe, eu fiind la trezeci de kilometri depărtare, aici, la Bucureşti. Iar ei oricum ştiau că n-aş fi fost de acord. Și conform regulamentului, schimbarea trebuia menționată prin proces verbal, purtând semnătura ambilor, inclusiv acordul meu.

    -N-are importanţă,numai faptul că  şi-au permis, însemna că

existase o fisură în modul de organizare a schimburilor, imputabilă dumneavoastră.

    -Nici aceasta nu stă în picioare, i-am răspuns, în regu-lamentul de funcţionare al unităţii este stipulat precis acest lucru. Sub semnătura lor.

   – Găseam eu altceva.

   – De ce n-aţi făcut-o?

   – Din respect pentru tatăl dumitale, a precizat din nou.

   – Şi pentru că eraţi convins că n-aveam nicio vină, am spus, ridicând uşor tonul.

   – Nu conta ce credeam eu, important era să rezolv sarcina pe

care mi-o dăduseră superiorii. Să demonstrez că sunteți vinovat. Atunci eu am riscat, tergiversând ancheta. Știam că timpul rezolvă aversiunile unora. De aceea am venit acum, aici. E rândul dumneavoastră să mă sprijiniţi.

   – Ce ar trebui să fac?

   – Mai nimic. Să veniţi la noi, mâine sau poimâine, la oficiul juridic, să daţi o declaraţie în sprijinul meu, în sensul că asupra dumneavoastră, în timpul anchetei, nu am utilizat forţa,

 n-am făcut uz de agresiune verbală, m-am comportat  civilizat.

     I-am privit figura fălcoasă de animal de pradă, de carnivor

 sălbatic, mâinile butucănoase ca două lopeţi, pe care mi le-am imaginat  strânse  în doi  pumni enormi, gata de lovire.

      Numai  când îl vedeai, îţi dădeai seama că este capabil de violenţă.

    -Voi veni, i-am promis. Dacă vă ajută cu ceva declaraţia mea, voi fi acolo. Nu pot preciza nici data, nici ora. Va depinde de programul meu.

     A răsuflat uşurat. Era prima dată când un exponent al stăpânirii depindea de unul ca mine, cel care cunoscusem din plin gustul fricii. Apoi i-am povestit chinul pe care l-am traversat după accident, i-am spus că nu-l învinuiesc pentru deşteptarea acelui vultur pe care-l purtam de atunci în sinele meu. De angoasele, de anxietatea care mă pândea după fiecare colţ al zilei.

     N-a prea înţeles mare lucru. A îngânat încet un cuvânt care ar fi trebuit să fie conspirativ, ferindu-se să nu audă celălalt, vreun ins periculos aflat pe lângă noi: ochiul şi timpanul securităţii.

   – Nu trebuia nici dumneata să le ei pe toate în tragic.

   – Dar cum să le iau, când stăteam cu puşcăria în spate? Nu mai trecusem niciodată prin aşa ceva.  Și există și altfel de pedepse, tovarășe maior! Nu numai pușcăria, cum înțelegeți dumneavoastră.

   – Da, condamnarea la moarte, răspunse el

    -Nu, tovarășe, pedeapsa morală, care de multe ori poate fi mai dură decât lichidarea.

Maiorul zâmbi.

   – E bine că aţi scăpat, a spus împăciuitor. Am și eu vulturii mei negri. Și ce mai vulturi! Cu grade înalte!

Apoi a mai stat câteva minute, schimbând amabilităţi cu tata şi

a ieşit. A lăsat în urmă un aer stătut de haine nădușite, puternic

amestecate cu fum de tutun expirat.

     Am simţit nevoia să ies la aer curat. Îmi era teamă să nu se

 trezească acvila mea.

    -Ce mai înseamnă şi viaţa aceasta!

Adică omul acela nu avea pe nimeni apropiat printre colegi, prieteni, care să pună o vorbă bună pentru el!

     Cât trebuise să-şi scormonească mintea ca să-şi aducă aminte de mine, alegându-mă. Probabil cu restul, inclusiv cu colegii săi, se purtase ca o fiară, aşa cum îl caracterizase rivalul său.

     Afară, pe stîlpii înşiraţi de-o parte şi de alta a străzii, nu se aprinsese încă lumina. Bezna bâjbâia, ca pe uliţa  fiinţei mele.

     Căutările îmi umblau slobode, precum orbii  cu mâinile întinse. Ieşiseră cerşetorii pe la colţuri pentru câţiva fotoni. Pentru mărunţişul lucitor, de fumegare umilă. O lumânare aprinsă pe cer. Cu ea aş fi putut  să-mi procur măcar o scânteie rotundă.  O lună care avea să coboare în canalul întunecos al vieţuirii mele. Începuse să miroase înserarea a fum pârjolit de întunecime.

     Apoi dintr-odată s-a făcut lumină. Dar numai pe jumătate.

 S-a aprins doar rândul de stâlpi din stânga, şi aceia din doi în doi. Pentru economisire. Toţi trăiam pe atunci înăuntrul luminat al propriilor celule. Ne era suficient. Între noi, unul altuia, ne dăruiam cu drag clipele luminoase numai de noi ştiute.

    Și pentru că-i promisesem, trebuia să mă duc. Dacă era o capcană? Cu un deceniu şi jumătate înainte, adică până la apariţia memorabilului decret 310 din iunie 1964 prin care fuseseră graţiaţi toţi deţinuţii politici, fuseseră destule cazuri în care oameni diverşi dispăreau. Apoi, câţiva ani nu mai ştia nimeni nimic despre ei.

    Dacă şi de data aceasta se reactivase sistemul securist al trecutului? Nu puteai fi sigur de nimic. Se putea înscena orice. Așa cum îmi demonstrase Argeşanu, căutând să-şi îndeplinească sarcina. Putea fi doar o minciună. Sau adevărul gol-goluţ.

    -Cine putea garanta sau infirma?

Am hotărât să-i cer părerea lui Gicu Marin. Trecuse prin atâtea.  De la el puteam oţine un sfat pertinent şi prietenesc. Dacă aş fi intrat pe poarta miliţiei şi n-aş mai fi fost lăsat să ies? Doar se mai procedase şi altă dată.

     L-am sunat. Mi-a răspuns pe loc: nu vedea niciun pericol, puteam să mă duc liniştit. Nu mai erau timpurile care au fost. Şi la noi se schimbaseră multe. Se crease noua clasă de intelectuali, educaţi de noul sistem. Făceam parte din aceasta. Se investise în mine atâta propagandă ideologică!

     Acum eram oameni loiali, de nădejde. Cei care defectau erau cazuri izolate, pentru care se inventaseră închisorile, și mai nou ospiciile. Unde trebuiau să fie trataţi.

     I-am mulţumit. Am rezolvat problema cu declaraţia.

Juristul miliției, sau ce-o fi fost el, s-a şi mirat. Eu mi-am făcut din plin datoria. Am trăit satisfacţia că am făcut un bine unui om aflat în suferinţă. În suferinţa lui.

     Apoi, în perioada următoare, mi-am continuat înaintarea  prin viaţă conform poruncii lui Lenin decretate cu jumătate de secol înainte: doi paşi înainte, unul înapoi.

    Zilele iernii au pătruns adânc, tot mai adânc, topindu-se. Încât nici măcar  nu le mai puteam ţine minte numărul. Şi, uneori, nici măcar nu mai auzeam imnul triumfător al celor de primăvară care se apropiau.

     Și s-a făcut din nou primăvară. Ca frunza și ca pasărea am memorat întoarcerea la viața cea nouă. Fusesem promovat în conducerea Centralei Avicole, aveam responsabiltatea unui program național, sarcină importantă în administrarea timpului meu liber, care se micșorase până la dispariție.

     Trupul de înotător în valul timpului  intrase într-o apă mai proaspătă, mai pură, dar mai abruptă, ca o cascadă pe care, oricât te-ai strădui, nu poți să o prinzi, pentru că seamănă cu o evaporare.

     Așa cum nu poți atinge minutele, secundele, orele, care trec

 pe lângă, de atâtea ori simțindu-le după ce nu mai sunt. Eram și eu, o viață, într-un circuit de sânge al naturii, o mică rotiță în marele angrenaj al societății, condus prin obligații, sarcini, proiecte, planuri. Și care se însumau undeva sus, la vârful societății, unde cineva sau câțiva foarte puternici, de care depindea soarta liniștii mele, hotărau totul.

     Dar nu totdeauna planurile ți se potrivesc cu cele ale aceluia ce hotărește ce trebuie să faci.

     Omogenizarea, dispariția diferențelor sociale era un scop politic declarat. Diversitatea era negată de discursul oficial al statului socialist. Conducerea partidului și serviciile secrete reprezentau puterea. Ceilalți eram simpli executanți, amăgiți cu promisiuni

 și fetișuri în care deja nu mai credea nimeni.

     Ființa poporului muncitor reprezenta proprietatea statului, ca orice bun însușit. Și el trebuia modelat după interesele de partid, transformat în corpul său politic.

     Statul, ca instituţie personificată vorbea despre el însuși ca despre un exponent al acestui popor, dar își exercita puterea în propriul său interes, pe care îl prezenta ca fiind al cetățenilor săi. Drepturile individuale nu contau.

     Acestea erau timpurile. Trăiam începutul anilor optzeci. Fusese creat omul de tip nou. Obedient, sărac, proletar în sensul metaforic, adică lipsit de mijloacele elementare de trai, care, fără o amărâtă de leafă nefiind capabil să se întrețină. Pe el și familia lui. De altfel nimeni nu-și  permitea luxul de a fi șomer.

     Eu, prin noile atribuțiuni, mai tot timpul eram plecat prin țară. La unitățile noastre. Trebuia cât mai repede implementată noua tehnologie. Fostul meu loc de muncă de la Avicola Mihăilești, unde cu șapte ani înainte trăisem clipele acelea de groază, intra în sfera mea de activitate. Alături de alte patruzeci de întreprinderi avicole răspândite prin diversele

 județe ale țării.

     Foștii colegi de la întreprindere rămăseseră acolo, puțini plecaseră prin transfer la alte unități. Mergeam cu plăcere la ei, căutând să nu aduc vorba despre accidentul acela.

     Ei îmi respectau discreția, aveau preocupările lor, trecutul rămăsese în urmă. Alte păsări, alte suflete, încarcerate în aceleași lagăre de exploatare numite ferme.

     Despre Vasile Fusoi, electricianul, nu mai vorbea nimeni. Nimic. Ar fi fost o discuție neplăcută. Toți știam că ispășirea era de fapt o pedeapsă primită pentru lipsa sa de noroc. Sau pentru dispoziția unui ministru de a micșora la maximum schema de personal la un popor pentru care corectitudinea la locul de muncă, sau mai bine zis îndeplinirea cu strictețe a obligațiilor,

nu reprezenta însușirea  dominantă.

    Nu știu care dintre genele noastre poartă răspunderea pentru

 latura aceea a caracterului, de lasă-mă să te las, sau de merge și așa, sau n-o să mi se întâmple mie, și tocmai acum.

     Numai familia sa, sau cei foarte apropiați țineau legătura cu el. Soția lui, după încarcerare, devenise salariată a combinatului.

     Fusese atât de înfierată neglijența  în serviciu a soţului său încât, chiar și ea considera că el purta întreaga răspundere, inclusiv pentru faptul că în anul acela, și în următorii, ei, muncitorii nu au mai putut beneficia de nicio primă. Trebuia recuperat prejudiciul. Iar renumele combinatului se deteriorase dramatic, precum un loc al ghinionului, sau acolo unde se căscase gura iadului.

     Și așa fusese. Dar primăvara revenise. Iar eu, ca toți ceilalți, am țâșnit în aerul ei călduț sfărâmându-mi ghipsul de gheață al iernii. Toţi ar fi trebuit să uităm  gândurile ciudate,  care aveau legătură cu lipsurile de tot felul, în care ne făceam vinovați de mizeria vieții pe care nu puteam și nici nu știam s-o trăim altfel. Ne mulțumeam cu puținul ce ne era oferit de  cître acea societate în care Socialismul învinsese definitiv la orașe și sate, așa cum ne declarase, inundat în aplauze furtunoase, Conducătorul iubit,  la Congresul al X-lea al partidului încă din 1969. Cuvinte stupide, întâmpinate de noi toți cu un zâmbet amar. Mai fusese rostit la discursul lui Dej cu prilejul încheierii Colectivizării agriculturii în 1964.

     În ziua aceea, pe la zece, primesc un telefon de acasă. De la tata.

   – A sunat maiorul Argeșanu. Te roagă să treci pe la el.

   – Pentru ce?

   – Nu știu.

   – Nu l-ai întrebat?

Aripa vulturului negru m-a atins din nou. I-am simțit lovitura direct în piept, am avut impresia că pentru un timp nu puteam respira. Apoi am găsit salvarea într-un oftat profund. M-au

 năpădit  dintr-odată clipele  de groază. Am bâiguit în telefon:

   – Ce poate fi?

Apoi l-am sunat. Nu din curiozitate, ci dintr-o anumită teamă, nu putea să-mi aducă vești bune.  Oricum, acelea  nu  puteau veni de la un om ca el.

   – Vino pe la mine! Mi-a spus.

   – Despre ce e vorba?  Nu mă fierbeți!

   – A ieșit Fusoi. L-au eliberat mai devreme.

   – Ei, și?

   – Nu, ei și! Vino până la mine. Am să-ți comunic ceva.

Cum am avut ocazia m-am repezit până la el. M-a primit cum se cuvine. Mă considera prietenul său.

      Îl ajutasem  cu declarația mea. I se citea pe față trecerea anilor. Nu mai era bruta de altădată. Părul alb, cele câteva riduri adânci îi confereau o imagine de om blajin. Se îngrășase. După câteva fraze convenționale m-a lămurit:

   – Mi-a raportat șeful de post din Mihăilești că, la localul din

 sat, Fusoi s-ar fi exprimat că nu va lăsa lucrurile așa. Că va

face el dreptate. Dreptatea sa. Nu a judecătorilor și a ăstora de

 la partid. Așa a zis.

   – Adică?

   – Cum adică, nu ții minte că el a declarat în anchetă că totul a fost un plan al dumitale, ca să-ți acoperi lipsa? Că făceai afaceri, vindeai păsările combinatului, că el nu a fost decât victima care a plătit pentru a-ți astupa golul din gestiune.

   – Ce prostii!

Primisem în piept un jungher, într-o rană care după atâta timp încă nu se vindecase.

   – Va trebui să fii atent. Nu te mai duce pe acolo!

   – Dar unitatea intră în sfera atribuțiilor serviciului meu. Și dacă tot și-a  pus în cap, poate veni după mine oriunde. Și ce mai  poate el să-mi facă?

   -Asta  mă  îngrijorează.  Pentru  dumneata.  Eu nu  am  nicio

 atribuție în această speță.

   -Șeful de post nu are? Pentru ce nu ia el măsuri?

   -N-are probe. Iar o simplă amenințare făcută la cârciumă nu se pedepsește, poate fi oricând negată.

    -Adică să așteptăm să-mi dea în cap, sau cine știe ce să-mi facă?

    -De aceea te-am avertizat. Noi nu putem interveni decât după aceea.

     Într-adevăr, în copilăria mea, la cârciuma situată  pe buza Gropii Floreasca, unde, după ce se îmbătau criță, oamenii aceia nenorociți se luau la bătaie între ei, indiferent ce erau: prieteni, rude, vecini, fără o anumită pricină, ci de dragul bătăii, miliția asista, nu intervenea decât foarte târziu, când beligeranții erau epuizați, plini de sânge și neputincioși de a mai depune o minimă rezistență. Dacă ar fi intervenit, ar fi riscat să se regrupeze forțele și ei să devină victime.

   – Ce fel de miliție mai este și asta?

Mi-am dat seama că nu avem ce discuta. El îmi făcuse un bine. Nu putea mai mult. Nu avea responsabilități în această

direcție.

    Miliția capitalei nu se ocupa de amenințările făcute la beție de un fost deținut de drept comun dintr-un sat oarecare. Și nici cea locală pentru niște vorbe aruncate de un bețiv la cârciuma din sat.

    Maiorul își făcuse datoria, era  plata pentru declarația dată de mine în apărarea sa.

    Nu-mi plăcea noua mea situație, aflasem că  pentru acel individ timpul se oprise acum șapte ani, toată perioada de detenție devenise un vid uriaș, un fel de gaură neagră, în care ar fi trebuit să mă scufund și eu. Să mă absoarbă, potrivit minții lui, mai devreme sau mai târziu.

     Setea de răzbunare se hrănea la omul acela cu toate frustrările pe care le acumulase în acel timp, în care avusese suficientă vreme să rumege în sine întâmplările trăite. Le analizase pe minute, pe secunde, cu implicațiile lor nenorocite,

cu personajele participante ca într-o tragedie a vieții sale.

     Cine și cum îl putea lămuri dacă acum, ca și atunci, credința sa era că totul fusese pus la cale cu premeditare, ca într-un scenariu oribil din care numai el ieșise țap ispășitor.

    -Din ce ape putea el pescui adevărul ? Când prin acele unde  repezi nu înotau decât bestiile branhiate ale certitudinilor sale?

Pentru totdeauna își condamnase la moarte celelalte păreri.

Le anihilase cu respingerea oricărui dialog.

    Simțeam crescând în mine o nouă dorință, ca o risipire, ca o chemare irezistibilă a inutilului, de a încerca o explicație cu el.

Nu pentru a-i impune punctul de vedere al realității mele, ci mai degrabă de a-l face să recunoască în fața mea că nu există adevăr absolut, ci numai puncte de vedere.

     El fusese condamnat pentru că justiția recunoștea numai punctul de vedere care fusese împotriva lui. Nu și pe cel care i-ar fi oferit și lui circumstanțe atenuante.

     Aș fi vrut să-i explic simplu că, în final, el fusese o victimă

a unei hotărâri ministeriale. Aceea de a se reduce la minimum

 și mai ales arbitrar numărul de salariați, obligând conducătorii

 unităților de a renunța la paznicii de noapte.

     Eu eram cel ce trebuia să pun în aplicare acest ordin.

     Iar plecarea lui temporară din Combinat atunci, s-a suprapus perfect peste o serie de întâmplări critice și nedorite ca acelea care s-au întâlnit în seara aceea: o zi deosebit de fierbinte, oprirea accidentală a curentului electric (specialiștii au decretat că din cauza unei ciori care, așezându-se pe un stâlp, a creat un scurt circuit), botezul din sat, tentația lui de a fi prezent numai  puțin la acea sărbătoare frumoasă, la care participau aproape toți vecinii.

     Gândeam că poate aș fi putut aduce liniștea în acel suflet chinuit de pedeapsa răzbunării. Așa gândeam.                                   

     Că până şi Dumnezeu se săturase la un moment dat de puritatea absolută, de lipsa de greșeli a naturii. Și atunci s-a hotărât să introducă în noua sa creație stropul de  păcat. Ideea de păcat. Atât cât să dea culoare uniformității. Să transforme  perfectul în perfectibil, să-i ofere frumosului gradele sale  de comparație.

     A atribuit această însușire uneia din cele două făpturi. Evei. Dar și o însușire  mai ciudată: a unei curiozități împotriva căreia nu putea lupta. Nu i se oferiseră prin creație și altfel de calități, adică armele de luptă împotriva sublimului păcătos.

Și care năvălise peste cei doi cu încrâncenarea simțurilor.  Îi reușise crearea unui templu trupesc al  perfectibilului, care era mult mai atrăgător decât perfecțiunea. Astfel că alungarea din rai, din acest punct de vedere, n-a fost neapărat o pedeapsă, ci o realitate, o fază de trecere către viața reală. Iar cu această ocazie, bănuiesc, a apărut limbajul, când Adam, cu bagajele făcute, a pronunțat primele două cuvinte omenești, adresându-i-se Evei ca unei păcătoase:

   – Hai femeie!!

Cu aceste cuvinte m-am adresat și eu acelei frumoase dimineți pe care am luat-o de mână, am condus-o de acolo, de sus, din înălțimea zorilor, în lumea mea reală, cea mult prăfuită, urât mirositoare, ca cea din autobuzul (Rata), care ducea clasa muncitoare către locurile de muncă. Pe mine mă purta la fosta  întreprindere din comuna Mihăilești, pe șoseaua Alexandriei, unde, pe lângă atribuțiile de serviciu, aveam de gând să lămuresc noua situație apărută ca din senin, și care îmi răscolise trecutul.

     Încercam să ascult porunca divină. Să modific sentimentele într-un templu sufletesc perfectibil. Al meu. Poate și al electricianului Vasile Fusoi.    

     Aș fi încercat să recurg la o armă redutabilă: a dialogului. A explicației logice. În măsura în care și celălalt ar fi fost dispus. Mizam pe clipa aceea..

    Vasile Fusoi, unul dintre cei mai buni foști subalterni ai mei, respectos, cuminte, cu bun simț, poate și credincios, nu s-ar fi putut transforma într-un tâlhar. Pe asta mizam. Pe o discuție avută cu el, în prezența șefului de post, în care să punem la punct lucrurile.

    Cu aceste gânduri am străbătut șoseaua, trcând prin comuna

Bragadiru, prin Cornetu, ajungând în comuna Mihăilești. Nu m-am îndreptat către Combinat, ci am ținut-o drept spre Miliție, unde speram să dau de șeful de post. Rămăsese aceeași persoană  de  acum  șapte  ani,  după  cum îmi spusese maiorul Argeșeanu.

    În toată comuna, în ziua aceea mirosea a aer putrezit.

     Locuitorii trebuiau să suporte în anumite situații, când presiunea aerului era crescută, iar vântul bătea dinspre câmp, duhoarea dejecțiilor aruncate de vidanjele care roiau în jurul combinatului.

     Aici, acceptarea mirosului era scrisă în legile omenești. Toți îl suportau, ca și cum se obișnuiseră cu el, majoritatea lucrau aici, la această întreprindere. Dacă se supărau, însemna că se înverșunau împotriva lor, a colegilor, a vidanjorilor care mai scăpau de încărcătură câte odată pe unde apucau, de lene,

de frig, de foame, de dorința de a ajunge mai repede acasă.

     Niciunul din cei care trăiau din munca la combinat nu acuza neajunsul sistemului, al tehnologiei introdusă în practică repede, pe picior, fără a fi soluționată această problemă. Toți luau lucrurile ca atare. Așa cum un întreg oraș, nu o amărâtă de comună, suferea de noxele emanate de la rafinăria Brazi.

    Între timp am ajuns la sediul miliției. Șeful era acolo.

    -Tovarășul doctor! Ce surpriză! N-ați mai venit pe la mine de atâția ani!

Se bucura sincer. Pentru el timpul se oprise în loc. Arăta ca acum șapte ani. Puțin mai rotund. Înaintase în grad. Avea mai multe tinichele pe epoleți. Văzând că mă holbez la ele a exclamat cu vădită mândrie:

   – Plutonier adjutant. Am fost și decorat. Pentru merite!

    -Felicitări tovarșe plutonier adjutant!

Am rostit cuvintele, sincer  bucuros pentru realizările lui. Mi-am amintit că el descurcase  în dimineața aceea  de  15 iulie  misterul  morții  păsărilor, când apăruse în fața mea și a procu-rorilor cu Vasile Fusoi.

   – Știu de ce ați venit! Eu l-am anunțat pe tovarășul maior. Mă bucur că vă văd. Omul acesta parcă s-a țicnit de tot. I-au dat drumul ceva mai devreme pentru cumințenie, și aici, în libertate, uite ce-mi face! Umple lumea prin cârciumi că a făcut pușcărie nevinovat, în locul altora. Pronunță mai ales numele dumitale. I-a băgat în cap cine știe cine că n-a fost accident, ci intenționat, cineva pus de dumneavoastră a oprit curentul, au murit păsările, ca să se astupe golul făcut prin fraudă de conducere.

Niște  tâmpenii!

     Mă privea pieziș, ca și cum în sinea sa ar fi persistat întrebarea încă de acum șapte ani: să fi fost așa?

Știam că pentru oamenii simpli era greu de înțeles o asemenea catastrofă, care a venit din senin, fără să existe o cauză umană serioasă, un interes major a cuiva. Pentru ei nu exista o lege a hazardului, o pedeapsă aruncată peste sat. Asta se întâmplase în cărțile sfinte, pe vremea lui Moise, în Egipt. Acum sigur a fost o lucrătură bine pusă la punct.

     Din această lucrare a diavolului a suferit în primul rând Fusoi, dar și toți ceilalți, care au fost rași de la prime și care nu și-au mai primit cei douăzeci la sută din leafă, bani reținuți, garanție pentru îndeplinirea planului.

      Mult timp s-a discutat în sat despre aceasta, iar șeful de post știa. După cum mă privea, parcă fusese și el înclinat să creadă așa ceva.

     Dar pentru că justiția și partidul hotărîseră ceeace se cunoștea, cazul pentru el era închis. Apăruse acum acest om, cu gânduri necurate, îmbătat de răzbunare, care își pusese în cap să strice liniștea comunei. Și pe a lui în primul rând. N-avea nevoie de balamuc în prejmă. De aceea îl informase pe Argeșanu.

     Am ajuns repede la subiect:

   – Ce mă sfătuiești să fac? L-am întrebat direct.   

   – Eu zic să îl aduc aici, la mine, să stați față în față, ca între oameni care vă cunoașteți de mult. Să-l lămuriți dumneavoa-stră că e bine să-și scoată amenințările din cap. Ați fost șeful lui. Că nimeni nu ar fi trebuit să mai sufere.  Dacă și-ar fi văzut de treabă în ziua aceea și ar fi stat la muncă, nu s-ar fi întâmplat nimic.

     Am fost de acord. El a trimis un subaltern să-l aducă pe electrician.

Între timp am mai discutat ba de una, ba de alta, fiecare cu ale lui. Mi-a mai spus câte ceva din bârfele comunei, că secretara de partid, Ionica, se încurcase cu șeful coloanei. Ieșise scandal, îi pârâse nevastă-sa, ajunsese vâlva până la județ. S-a aplanat, se spune că au rupt legătura, dar cine știe? Era în pericol să-şi piardă funcţia. Nevasta lui a umblat peste tot cu pâra. Dar cu sentimentele oamenilor nu te joci. Ce căsnicie mai au ăştia doi?

     Între timp a sosit omul. Fără Fusoi. Dăduse de el în cârciu-mă, la nea Cosma. N-a vrut să vină.

   – Era beat turtă, șefu. N-aveai cu cine sta de vorbă. Nici nu vreau să spun ce mi-a zis. E sătul de milițieni, și-și bagă…

   – Lasă, lasă, l-a oprit șeful, vedem noi ce facem. 

Pentru ziua aceea  fusese tot ce putusem realiza. Făcusem primul pas către pace. Mai era multă cale, după cum se vedea treaba.  I-am promis ,,șefului” că voi reveni cu siguranță,  și că voi trece pe la el.

   – Vă aștept cu bucurie domnule doctor. Poate între timp își bagă mințile-n cap. La București nu cred că are curaj să vină, se dă mare aici, printre ai lui, mai ales când e beat. Stați liniștit, dar cu atenție. Eu n-am voie să-l rețin pentru niște amenințări făcute la beție.

     Făcusem prima mea tentativă de a-l învăța pe Fusoi arta de

 a trăi frumos. Îmi și schițasem în minte un început de discurs în  care  pe  lângă  logică,  să  caut  să-l  lămuresc  și  cu  unele

învățături din memoria tradiției, a satului, a credinței.

     Cuvântul e ca laserul. Mizam pe forța sa de penetrare. Dar nu-mi ieșise.

     Priveam în jur cum ploaia abia începută naufragiase la ţărmul unui  curcubeu. Însăşi lumina începuse a urca treptele către amiază.  Lacrima ultimei picături de ploaie îmi rămăsese în colțul însorit al pleoapei.

     Zilele au trecut, ne apropiam de vară. Mirosea frumos, a vacanța care deja se auzea. Aproape uitasem de Argeșanu, Mihăilești, șeful de post, electrician. Nu mă ascunsesem, dar ecoul amenințărilor care venise din direcția aceea se estompase. Organismul meu își cerea dreptul la liniște. Și i se oferise. Acum aveam alte preocupări, ale serviciului, ale implementării  noii tehnologii.

Grijile zilnice ale familiei. N-aveam multe bucurii.

     Munca, așa cum era ea, reprezenta cea mai mare parte din viața noastră. Duminicile, care ar fi trebuit să fie destinate distracțiilor, acelea câte erau, adesea le petreceam tot la serviciu. Trăiam un fel de alergare spre nicăieri. Hrușciov, la înscăunare, promisese că până în 1980 statele socialiste vor ajunge din urmă ca nivel de dezvoltare țările capitaliste cele mai dezvoltate.

    -Îi vom ajunge și îi vom și întrece!  

Astfel preluase Tovarășul acest slogan și îl propovăduia ca pe o valoroasă teză de partid.

     Slogane propagandistice, specifice vremii. Se apropia anul 1980, nu se observase nicio ameliorare.Trebuiau inventate alte fetișuri. Iar în așa ceva, secțiile de propagandă ale partidului, ale securității, erau de neîntrecut.      

     Iar în ziua aceea a trebuit să particip ca reprezentant din partea Centralei Avicole la o întrunire de lucru în cadrul întreprinderii avicole din Mihăilești.

     Încă de  dimineață  mi se  părea că  mă cațăr pe povârnișul zilei, pe grohotişul  vremii. Minutele alunecau în jurul meu ca pietrele în cădere liberă. Era ca o chemare a glasului fierbinte al verii.

     Încercam  să descopăr printr-o nouă inginerie genetică un timp al vieții în care aș fi trăit într-un timp ce nu trecuse. Al celui dinainte de săvârșirea accidentului. O întoarcere a timpului înapoi, și trimiterea lui pe un alt făgaș. Ca pe un vagon de tren care nu ar fi trebuit să deraieze dacă ar fi circulat pe calea cea bună.

     Mergeam către întreprindere, de această dată cu mașina mea, un Trabant, marcă germană.

     În  epocă  se  făcea  mult  haz  pe  seama ei, precum că ar fi

confecționată din carton presat, că ar fi cea mai lungă mașină,

 măsurată de la bot și până la terminarea cozii de fum, și altele. De fapt, numai în parte aveau o noimă de adevăr. Eu știam că în ziua aceea ședința va dura mult și se va termina

 târziu.

     În muzica de fond a motorului îmi ascultam  simfonia ciu-dată a sângelui, într-o altă gamă, de culoare mai roșie. cea a aducerilor aminte, a neplăcerii de a întâlni din nou locurile  de care îmi era legată partea neagră a vieții.

     Priveam căderea ciudată a luminii din ziua aceea. O oază de pace. Auzeam câinii satelor prin care treceam lătrându-mi a primejdie.

     În zare, la orizont, spre apus, se alcătuia un nor care lua forma acvilei negre cu aripile desfăcute.  O amenințare a ploii.

   -Prostii, mi-am spus. Răul e în mine.

Nu voia să mă părăsească după atâția ani. Trecusem prin atâtea de atunci, ar fi trebuit să se fi estompat sentimentele acelea, născute în acele locuri. Logica le înmormântase  demult. Rămăseseră câteva, un fel de artefacte ale unui șantier arheologic răscolit și de alți căutători.

    Am parcat mașina la atelierul mecanic. În parcare nu mai era loc.  Apoi am fost primit de colegi cu bucurie, ca unul de-al lor. Pe mulți nu-i mai văzusem de mult. Activitatea mea în acel timp fusese direcționată spre un segment mai îngust, care trebuia dezvoltat. Noua tehnologie.  

     La şedinţă erau bine înțeles, invitați reprezentanți ai județenei de partid, ai sindicatului județean, omul băncii, eu din partea forului superior, alte  personalități ale puterii locale.

     Ca de obicei, s-au prezentat realizările, accentuându-se pe nivelul de îndeplinirea programelor și a planului. Ca peste tot în vremurile acelea. Vorbe, discuții, angajamente, promisiuni.

     La așa ceva eram neîntrecuți. Unitatea avea vorbitorii ei.  De fiecare dată aceiași, care știau cum să pună problemele. Care erau orientați.

     A durat destul, cât să ni se facă foame tuturor. Se știa că

după calvarul ședinței urma cina festivă, un prilej de dezlegare a limbilor, mai mereu exploatată de factorii vigilenți, ochii și timpanele regimului. Erau printre noi, în parte îi știam, sau îi bănuiam. Cei mai periculoși erau cei  atât de bine camuflați, încât îi consideram prietenii sau apropiații noștri.

     Totuși regimul tolera clămpăneala politică, ca pe o supapă, o așa zisă exprimare a democrației. Trecuse demult faza comunismului primitiv, în care fiecare era privit ca un potențial dușman de clasă. Deja se formase omul de tip nou. Noi eram aceia, cei ce gândeam într-un fel și vorbeam într-altul. Fariseismul ridicat la rang de virtute. Cel care știa să strecoare în exprimare mai multe șopârle, era mai apreciat de colegi.

    Dar, în secret, indiferent de rang, toți recunoșteam un singur dușman. Care era personificarea răului absolut. Ca singurul vinovat de tot ce se numea iad în societatea românească. Şi cei din jurul lui.

     Toți ceilalți eram o masă amorfă, formată din indivizi care

 trebuiau să-i execute indicațiile. De multe ori inepții. Printre aceștia nu lipseau zeloșii care voiau să se afirme. Se ridicau pe cadavrele celorlalți. Nu conta cum și în cât timp. Aceștia erau cei mai periculoși

     Astfel viața se strecura printre zile, cu bunele și cu relele sale. Trebuia să fie trăită. Era obligația noastră a acelora care, neîntrebați fiind, trecuserăm cu bine de bariera nașterii.

    O parte din aceștia, oarecum privilegiați ai noii societăți, ne aflam aici, la această întunire care trebuia să se termine cu masa tovărășească.

     Masă bogată, specifică unei unități avicole. Cu fel de fel de bunătăți aduse de la abatorul propriu

    Vinul, procurat de la I.A.S.-urile din zonă,  în schimbul unor produse specifice, nu se concepea a se termina. Era la discreție. Oricât ar fi durat masa tovărășească.

     Bine  înțeles,  la aceste  chiolhanuri  participa  țărănimea  și

clasa muncitoare prin reprezentanții ei. Noi eram aceia.

     Eu, care venisem cu mașina și nu aveam drept să am șofer, nu puteam să pun alcool pe limbă. Știam întreg epertoriul, îi cunoșteam pe cei pe care îi lua repede apa, nimeni nu se sinchisea de nimeni. Domnea o stare de bine ca la nunta de la Caana Galileii. Râsul și bancurile se livrau gratis. La asta nu ne întrecea nimeni. Alcoolul își făcea repede efectul, arătând nimănui ceeace toți știam: eram o țară tristă cu oameni veseli. Dar nu chiar toţi.

      În zonă, pe o rază de două-trei sute de metri fusese interzis încă de la prânz să pătrundă vreun gură-cască. Unitatea avea acum suficienți paznici. Se luaseră măsuri în întreaga țară, după accident. Iar la așa ceva știau să-și facă datoria. Adică să devină cei mai importanți salariați, cu atribuții speciale de a nu da voie, de a interzice. Paznicii deveniseră dumnezeii curții. Pentru  această lucrare își primeau și ei dreptul lor.

     Și bine înțeles, la aceste mese tovărășești nu plătea nimeni. Cheltuielile intrau pe costurile unității. În epocă se născuse deja versul popular:

                                Tovarășul de la Partid

                                A mâncat și n-a plătit.

     Afară se înnoptase. Am hotărât să mă strecor ușor, și să plec. Trebuia să-l informez pe directorul întreprinderii, gazda noastră. După câteva încercări de a mă opri, a fost de acord. Nici nu se putea altfel.  Ceilalți aveau treaba lor, cu vinul, cu bancurile, cu veselia, cu împăienjenirea ochilor. 

     În curte erau câteva becuri chioare, cățărate pe stâlpi. Până la mașină aveam de parcurs vreo trei sute de metri. Nici țipenie. Paznicii își făcuseră treaba.

     Din  ghereta portarului răzbătea un sunet cunoscut. Se juca table. Probabil vreun șofer cu portarul. În dreapta, m-am îndreptat către atelierul mecanic, unde lăsasem mașina. Și dintr-odată a început să plouă. Câteva picături. Am grăbit pasul. Apoi s-a pornit o răpăială de vară. Cobora de undeva, de sus, din norul acvilei negre, picături repezi și mari, niște

firimituri aruncate de la masa timpului în repaus.     

   Simțeam cum îmi fuge clipa mereu înainte,spre mașina mea, înainte de a o trăi, parcă n-o puteam ajunge din cauza apei ce amenința să cadă peste mine ca un ocean răsturnat.  Alunecam pe malul abrupt al începutului de noapte, îndurând acel potop ca pe o schimbare la față a vremii.

     Nici nu știu cum am reușit să deschid mașina și m-am prăvălit înăuntru, trăgând după mine nu portiera, ci întregul aer al nopții cu un zgomot ce a sunat ca o explozie.

     Scăpasem de ploaia cea mare.

   – Doamne ajută! Mi-a scăpat printre buze expresia, nu era o rugă, ci o mulțumire adresată nimănui pentru că scăpasem ușor. Dacă aș fi plecat un minut mai târziu, aș fi ajuns la mașină ud ca un burete.

     Dar, într-o secundă m-a înecat un miros de alcool stătut, fermentat într-un butoi de varză murată. Oribil!

     Și în aceeași clipă, obrazul drept mi-a fost atins brutal de ceva rece, ascuțit, care putea fi orice. Venea de undeva din spate, de la cineva care stătea pe bancheta mașinii. Îl intuiam acolo, în umbra întunecată. Cum intrase?

   – Ai ajuns la mâna mea, bă nenorocitule! Fir-ai al dracului să fii de jigodie, m-ai dat pe mâna miliției? Și pentru ce, bă? Ca să scăpați voi, noii îmbogățiți din munca noastră!

     A urmat o ploaie de înjurături și blesteme, spuse cu-o voce sugrumată, în cuvinte care se împleticeau între ele, multe aruncate fără logică, ca în explozia unui năduf ținut în presiune prea mult timp.

     Recunoșteam în ele neputința omului simplu apăsat de necazurile vieții, ale nenorocului, ale celor învățate în pușcărie, care aveau caracter politic.

    Și  prin  care  înțelesese  că  el,  cel ce făcea parte din clasa

muncitoare, forța conducătoare a societății, ajunsese să plătească nevinovat pentru setea de înavuțire a foștilor burghezi, sau a fiilor acestora.

     Mi-am dat seama că pentru el îndoctrinarea luase chipul criminalului.

   – Până aici ți-a fost, bă scârnăvie!

Într-o secundă am înțeles că purtam pe obrazul meu drept lama dureroasă a unui cuțit. Dar cum intrase în mașină și de când?

    Ce ciudată e și mintea omului! În loc de panică, m-a cuprins o liniște profundă, ca o acceptare a urmării. Fie ce-o fi! Își spusese probabil instinctul meu de conservare.

    -Unde era forța cuvântului meu, pe care mizam, cel care penetrează conștiințele ca laserul, schimbă opinii, caractere?

    Câte monologuri făcusem înainte, imaginându-mi o discuție principială făcută cu acest individ rătăcit, fie în fața șefului de post, sau aiurea, la el acasă, în fața soției lui. Acum eram la un pas de a mi se întâmpla o nenorocire.

     În aer plutea un duel al ideilor, cele vocal exprimate de el prin blesteme și înjurături, împotriva gândurilor mele, a celor fără putința de a fi glăsuite. Am reușit să îngaim:

   -Vasile, să nu faci vreo prostie!

Simțeam lama cuțitului cum cobora pe obraz în jos, oprindu-se la marginea mandibulei. Apăsarea ei mă durea, sângele cald începuse să se prelingă pe gât. Dacă ar fi coborât-o încă puțin, ar fi ajuns la vena jugulară.

    -Ce știi tu, bă, cum e viața în pușcărie? Ai rămas afară, să vă distrați cu bunurile furate de la noi, cu ăia de acolo de unde vii. A arătat probabil spre sala unde se desfășura chiolhăneala noastră, a tovarășilor reprezentanți. A aleșilor din rândurile claselor muncitoare, a păturii de intelectuali noi, formați de noua societate.

     Simțeam că în timp omul își  consumase rezerva de ură aruncată în ceafa mea, obida împotriva societății privilegiate, parcă n-ar mai fi avut suficient explozibil verbal pentru a continua. Gândeam că în acest punct al confruntării ar fi avut numai două direcții de urmat: una să termine definitiv ce începuse, apăsând pe mânerul cuțitului cu tot năduful strâns atâta vreme în sinele său, alta, să cedeze. Nu puteam intui ce va face. Nu mai era nimic rațional, totul se reducea la porunca instinctului. Forțe ancestrale, ale omului primitiv, stăteau alături de bruma de civilizație și de credință pe care le căpătase de la viață, sau de la generațiile apropiate timpului în care trăia.

     Iar eu, atunci, nu mai existam în corpul meu, ci, energetic în uterul neființei, eram un alt embrion al vieții,  puteam exista cu sângele pierdut prin bezna acelei nopți întunecate, în fluidul ploii, în lumina oarbă a  felinarelor. Îmi număram în minte cele câteva gânduri pe care le mai aveam  până s-ar fi  săvârșit dragostea pe care carnea mea înfierbântată ar fi făcut-o cu lama aceea a cuțitului.

     Trăiam o pace în care nu mai era loc de ripostă, justificare, expunerea adevărului. A adevărului meu. L-am auzit ca prin vis:

   – Ce știi tu, bă nenorocitule cum este în pușcărie!

Nu era întrebare, era ca o imperativă poruncă de a fi obligat să stau și eu acolo.

   – Ba știu, Vasile, am fost și eu în locul acela!

Vocea mea a sunat ca venind de pe altă lume. Din gâtlejul unuia care făcuse pasul cel mare către veșnicie. Al aceluia care anticipase viitorul, care se îmbrăcase într-o haină mult mai ușoară, despovărată de păcatele lumești. Și pentru care pașii erau cele câteva cuvinte care se împiedicau de un aer complect invizibil, ca păsările care se împotmolesc în propriul lor zbor, mult prea înalt.

     Atunci, dintr-odată s-a produs declicul. Nu știu cine l-a generat: epuizarea argumentelor sale grobiene, ușoara sa trezire din porunca beției, apariția îngerului meu păzitor, alături de al lui, ploaia care dintr-odată a încetat, nemaiputând să-i acopere vorbele? Sau toate acestea la un loc. Și poate că toate au descumpănit fiara care-și făcuse bârlog în inima sa.

   – Iertați-mă dom doctor! A rostit aceste patru cuvinte ca pe o sfâșiere a propriei sale ființe. O dureroasă exprimare a pietății. Îmbrăcasem pentru el haina strălucitoare a lui Dumnezeu? Lama cuțitului părăsise rana mea sângerândă.

     Într-o clipă am rabatat scaunul pe care stăteam și am trecut în spate, lângă el, luându-i capul în brațe. Începuse să plângă în hohote, repetând într-una:

   – Iertați-mă dom doctor, dar eu n-am vrut, n-am vrut să vă  fac niciun rău!  Nici nu știți cât am suferit în închisoare! Cât m-au bătut!

     – Cine te-a bătut Vasile?

   – Și ei și ceilalți. Nu vreau să mai ajung acolo.

Vocea sa exprima atâta durere, a întregii lumi în care trăise acei șapte ani. Conștientiza acum prostia care o făcuse dând liber fiarei care ar fi trebuit să mă anihileze, sau măcar să-mi producă atâta durere câtă adunase sufletul și carnea sa.

     Atunci s-a născut în mine mila. Mila cea adevărată, sfâșietoare, mai dureroasă ca foamea, ca setea, mai presus decât simpla dorință de a face bine. Ceva nedefinit, venind din sferele superioare, din universul astfel orânduit încât nicio planetă șă nu sufere, să alunece una pe lângă cealaltă într-o pace predestinată.

   O milă a Dumnezeului celui bun, nu a celui biblic, justițiar și  neînduplecat. A celui din poveștile copilăriei.

   -Stai liniștit, nimeni nu te va mai trimite acolo, dacă promiți că te cumințești și nu mai faci alte prostii. Și mai ales las-o  naibii de cârciumă. De când ai devenit tu un bețiv?

    -Beau  de necaz și durere dom doctor!

    -Lasă-o naibii de băutură! Și apucă-te de o muncă cinstită.

    -Cine mai angajează un fost pușcăriaș?

    -Cum cine, îți reiei locul de electrician. Îți promit că voi

vorbi cu tovarășul director.

    -Faceți dumneavoastră asta pentru un amărât ca mine după tot răul pe care vi l-am făcut?

Îi simțeam lacrimile căzându-mi în palmă, așa cum îl țineam, cu capul strâns la piept. Ca pe un prunc.

     Mă întrebam: oare câte trăiri ar trebui să străbat pentru a învăța pe viu sufletul omului? Ce linie a vieții aș fi fost obligat

să o țin mereu deschisă? Poate că și liniile frunții, ale tâmplelor, sprâncenelor. Sau câte vieţi mi-ar fi trebuit pentru a număra firele de  nisip ale clepsidrei prin care ne curg sentimentele?

     Cineva  m-ar fi putut  învăța  cât de  departe să privesc, așa

cum stăteam, încercând să așez capul lui Vasile de pe pieptul meu pe umărul acelei nopți care se liniștise.  Simțeam  aerul proaspăt intrând prin geamul lăsat al portierii, înspumat și albit de răcoarea lunii, care apăruse dintr-odată după un nor. O altă față a nopții.

   – Hai să mergem acasă, i-am spus ca unui copil.

L-am lăsat așa cum era, un trup epuizat și moale, pe bancheta din spatele mașinii, m-am urcat în scaunul meu și am demarat. Începuseră să iasă și cei de la petrecere. Pe lângă portar am trecut făcând un gest scurt de salut, pentru a nu-i lăsa timp să vadă pe cine am în mașină. După nici un kilometru l-am lăsat pe mâna soției, care, văzându-mă s-a speriat:

   -Să vă șterg cu ceva domnu doctor, nu puteți pleca așa.

M-a oblojit cum a știut ea, cum i-am arătat și eu. Avea în casă un pansament. Puteam pleca. Nu era nimic grav. Ar fi putut să fie.

    Pe cer, acvila neagră dispăruse. Pentru totdeauna.

Se consumase în ploaia aceea de vară, repede și călduță, întocmai ca o iertare.

Cuprins

capitolul I        Extincția                                   pag.     6  

capitolulII       Vulturul negru                           pag.    45  

capitolul III     Nora                                          pag.    73

capitolul V      Bursierul francez                       pag.   165

capitolul VI     Lorenne                                     pag.   259

capitolul IV     Răzbunarea                               pag.   331

cuprins                                                               pag.   356

P ă s ă r i l e               

(fresca unei vieți)

             Volumul II

DAN TIPURIŢĂ

P ă s ă r i l e               

(fresca unei vieți)

             Volumul II

Capitolul VII

Infernul

     Sosit în țară, după ce fusesem  înscris cu litere de o șchioapă în anuarul lucrărilor mărunte, ani de zile m-am străduit și eu,  ca toți ceilalți, să-mi trăiesc risipirile: jocul de-a viețuirea pe tabla de șah a zilei, orbul citirii de pe tabla legilor, învârtirea continuă în sensul giratoriu al globului ocular, circulația neînțeleasă de pe străzile cu sens unic, și care culmea, purtau numele speranței, virtuții, sapienței, pasienței, a hărniciei, a piticului, a veseliei, voinței, vredniciei, basmului, geniului, cântării, chibzuinței, a entuziasmului, a  inspirației. Sau a filmului, a meseriașilor, a viscolului.

     Și mai ales cea a zâmbetului amar.

     Se părea că cea a fericirii pe la noi n-a mai apucat să fie construită, sau a fost trecută la: și multe altele, care urmau a fi retrasate și alcătuite din demolări.

     Noi toți țineam pe  antebrațul zborului de zi dulcea pasăre a căutării bunurilor de tot felul, care nu se găseau. Pe ea o trimiteam să ne aducă vederile cât mai aproape, să le descâlcim lumina de noapte albită, să le mângâiem înfiorarea de zori.

Și ce măreție se ascundea aceasta în fiecare trezire! Suna  cornul de vânătoare al plecării, se auzeau orele hămăind, amirosind prada sălbăticită a dimineții. Fiecare dintre noi trebuia  să vânăm mereu aceeași pâine, pâinea cea de toate zilele pe care mai totdeauna o găseam din ce în ce mai greu, în adâncul codrului întunecos al lipsurilor.

     În această atmosferă sosisem eu, după cele șase luni și jumătate de viață în paradis.

     Și imediat, înscăunat în noua funcție de șef al Programului

Național, am început să colind țara pe la toate unitățile de profil, pentru a implementa noua tehnologie, sarcinile, și tot ce decurgea din acestea. Plecam luni, veneam sâmbătă. Săptămână de lucru de șase zile, chiar și mai mult. Cum este prevăzut în Cărțile Sfinte: a șaptea zi era destinată odihnei. Iar la noi nici măcar întotdeauna.

     Într-o zi, negăsind bilet de avion pentru a mă deplasa la Arad, am luat un tren de noapte. Câștigam o zi de lucru. Încă de la București, în compartiment, împreună cu mine nu s-a aflat decât un singur călător, de vârstă medie. Un vorbăreț. Aș fi vrut să dorm, dar individul avea limbariță, turuia vrute și nevrute. Ca aproape toți cei din vestul țării, purta în servietă o sticlă de palincă. Pentru a-i trece timpul mai ușor.

    Cunoșteam dictonul: -mâncarea e fudulie, băutura-i temelie!

Și datorită ei, cu timpul limba mea a început să se dezlege. Curând mi se părea că îl cunosc de când lumea. Am început să discutăm și unele aspecte al vieții de zi cu zi, analizând cauzele lipsurilor, ale neîmplinirilor noastre. I-am povestit în câteva cuvinte despre accidentul din urmă cu șapte ani. Nu i-am suflat o vorbă despre bursa mea în Franța. Mă jenam.  Omul se lupta în țară cu greutățile vieții. În câteva zeci de minute am aflat că fusese închis. Dar nu la închisoare, ca tot răufăcătorul, ci la nebuni.

     Mi-a relatat povestea lui ca și cum fuseserăm colegi de ospiciu în marele spital de țicniți care devenise societatea. Am înțeles repede că era inginer, că participase la o grevă a foamei împreună cu un grup de muncitori din secția sa, că fusese acuzat de instigare împotriva regimului socialist, și  câte și mai câte. Că nu fusese niciodată condamnat, habar n-avea care erau termenii acuzării, dar că petrecuse un an și ceva printre deraiați.

     –Chiar crezusem că acțiunea mea și a celorlalți va avea ecou. Că se va auzi acolo unde va trebui. Fusesem un naiv, mi-

a spus. Am fost extras din fabrică, și eliminat.  S-a considerat că, fiind inginer, pusesem la cale întreaga acțiune. A fost considerată o deraiere politică, și cum la noi nu mai ar fi trebuit să existe deținuți politici din 1964, am fost vârât la ospiciu. Discret, așa, ca să nu afle nimeni, să se constate cât mai târziu că nu mai exist pentru lumea aceasta.

     Mă uitam la fața lui căzută, care ascundea o suferință mascată de strălucirea alcoolului. Mi-am amintit de cele câteva zile petrecute de mine la sediul miliției din Rahova, cu un deceniu și ceva în urmă.

     A continuat: afară mă aștepta o dubă. M-am conformat. În dubă mai erau încă patru. Nu-i cunoșteam. Spre deosebire de mine, care păstrasem hainele civile, aceştia erau în zeghe. Am înţeles că  nici vorbă de eliberare. Nu bănuiam ce.

    -Pe cine să întreb? Pe tablagiu? Pe şofer.? Tablagiul a urcat împreună cu noi în dubă.

    -Unde mergem? A întrebat unul din cei patru.

Nu i s-a oferit  niciun răspuns.

    -Ce mă-ta-ntrebi?

Am înţeles atunci că trebuie să tac. Poate nici tablagiul nu ştia. El avea misiunea de a însoţi transportul. Spre ce destinaţie? Nu era treaba lui, ci a şoferului, care desigur era cadru al sistemului.

    Prima oprire, la Craiova. Au fost extraşi doi. Predaţi într-o incintă păzită. Am bănuit că era penitenciarul oraşului. N-am zăbovit. Dacă prima destinaţie a fost Craiova, următoarea nu putea fi decât Piteşti. Sau Caracal?

    Duba era un T.V. hârbuit care îşi sugea în incintă, prin ușile

 din spate, o bună parte din fumul ţevii de eşapament. Aerul devenise aproape irespirabil. Dar dacă nici tablagiul nu se plângea, cui era să- i mai pese de noi?

     Bănuiam, după timpul trecut, că trecusem de Piteşti şi n-am

oprit. Mergem la Bucureşti, am gândit. Deja începuse să se lase

 seara.  Maşina a mărit viteza. Intrasem pe autostradă.

     Afară nu puteam vedea aproape nimic. Nu existau geamuri

 cu gratii. Raţionam că maşina fusese preluată de la transport marfă. Ochiul de geam dintre dubă şi cabină era înlocuit cu o tablă sudată. Să nu se poată privi înăuntru.

    Târziu am părăsit autostrada,  am intrat pe un drum plin de gropi.  Am mers pe acesta destul. În sfârşit maşina s-a oprit. Au fost extraşi şi ceilalţi doi. Am bănuit că au fost debarcaţi la penitenciarul Jilava. Am rămas singur. După vreo un sfert de oră am pornit. Tablagiul a urcat lângă şofer. Se săturase să stea în spate. În beznă şi în fum.

    -Înseamnă că au încredere în mine, dacă m-au lăsat nesupravegheat, am gândit. Bruma de naivitate umană îmi apăruse din nou. Deci nu eram considerat un nenorocit de puşcăriaş, laolaltă cu ceilalţi patru. Nu se mai temeau că aş putea fugi. 

    -Dar cum să fug?

De fapt ce puteam să fac? Să evadez? Pe unde? Uşile din spate

erau încuiate. Nu mă puteam evapora, aşa, pur şi simplu.

Mirosul de eșapament devenise de nesuportat.

    -Dacă voi ieşi cu plămânii sănătoşi de aici, înseamnă că sunt foarte rezistent, mi-am spus.

     Am mai mers încă destul. Se făcuse deja noapte.   În sfârşit, maşina a oprit. M-a coborât tablagiul. Singur nu cred că m-aş fi putut ţine pe picioare, după atâtea ore de mers în poziţie chircită, pe banca aceea de lemn. În lumina farurilor am văzut scris pe o placă lângă poarta de la intrare. Litere albe pe fond albastru:

Spital de boli psihice

      Centru de reabilitare neuro-psihică

                      Secția de recuperare

   -Ce căutam eu aici? M-am întrebat.

Dintr-odată m-am luminat. M-am îngrozit. Soarta mi se hotărâse. Sistemul se protejase. Nu-mi putuse atribui o vină reală. N-aveau suficiente probe. Nu puteau trimite în faţa justiţiei un individ cu un rechizitoriu atât de subţire. Mi se putea imputa  poate doar naivitatea, nu dorința de a lupta împotriva stăpânirii. Naivitatea nu poate fi condamnată. Se interpretează.

     Am crezut că prin protestul meu atrag atenția celor care ar fi trebuit să rezolve problemele noastre, Nu ceream nimic pentru mine. Devenisem un ghimpe. Ghimpele trebuia extras din societate. Ascuns. Nu unde s-ar aștepta toată lumea. Ci acolo unde sunt adunați cei de teapa lui.  Cei cu mintea deraiată. Numai un scrântit poate unelti împotriva statului, a partidului, mai ales când face parte din rândurile sale. Unul ca mine trebuia să dispară.

   – Cum? Am întrebat. Apoi am gândit că, considerându-l ca pe un potenţial pericol, încă nedovedit, dar existent, trebuia ascuns. Extras din societate, ca o infecție. Să nu contamineze. Elilminându-l! Aruncându-l să zacă, să dispară  printre cei dezmoşteniţi de judecată. Printre nebuni. Și nu printre cei periculoşi, schizofrenici, care nu pot vieţui alături de semenii lor, ci printre cei periculoşi numai pentru autoritatea statului. Cei care trebuie aduşi pe calea dreaptă.  Îl priveam ca pe un înger coborât în infern. Alcoolul îi dăduse o aură de ascet.

    –Eram convins că-mi şi fabricaseră un act medical de constatare a afecţiunii psihice, oricare ar fi fost aceea, cu complicitatea unor specialişti de-ai lor. N-aş fi fost primul caz. Devenisem o problemă care n-avea  rezolvare ușoară.

      Fusesem membru de nădejde, se irosiseră  cu mine atâția ani de învățământ politic, făceam parte din cadrele de conducere. Fețe înalte garantaseră poziția mea ca șef al secției pe care o conduceam. Acestea ar fi fost trase la răspundere. Trebuia aflată și pusă în practică o izolare comodă pentru toți cei implicați. Discret, elegant, rapid. Fără judecată. Judecarea face vâlvă, se află. Nu eram primul caz. Nu se mai auzise demult vorbindu-se despre condamnări politice. Să dispar la nebuni!  Asta hotărâseră.

     Tablagiul m-a dat pe mâna unui haidamac îmbrăcat într-un halat alb care, în puterea nopţii m-a împins într-o incintă cu o încăpere oarbă, cu pereţii capitonaţi, dându-mi vânt înăuntru. Am auzit uşa zăvorându-se în urma mea, cu sunetul unui pietroi aruncat peste o grămadă de fiare.

     M-am trezit în întuneric. Beznă. Am început să scotocesc. Pereţii erau dublaţi pe dinăuntru de un material mai moale, pentru ca nebunul de mine să nu-şi poată strivi ţeasta de ziduri. Am aflat pe pipăite într-un ungher şi un w.c. cu o chiuvetă. O ușă de acces. De pat nici vorbă. Pe jos era întins  un fel de burete.

     În câteva minute m-am lămurit: aici era eliminată orice posibilitate care ar fi ajutat omul să-şi ia singur zilele.      Trebuia să fie începutul iadului meu. Şi ca orice iad  mirosea a murdărie putrezită şi a podele frecate cu motorină.

     Tovarășul meu de drum a făcut o pauză.  În momentul acela am simțit pentru omul acela din fața mea o duioșie deosebită. Un om naiv, ca  mine, ca noi toți, care avusese însă curajul să îndrăznească. Aceasta era deosebirea dintre noi: curajul.

     Știam că din orice moarte se poate naşte o nouă viaţă. Cum şi în pântecul vieţii creşte  embrionul morţii.  Este  echilibrul întregii naturi, pentru a lăsa drept de existenţă într-un fel de egalitate atât beznei cât şi luminii. Iar pentru a trece  dintr-o naștere în cealaltă este nevoie de curaj.

     Toți știam că încă de prin anii şaptezeci, după decretul din 1964, după ce Socialismul învinsese definitiv la oraşe şi sate, dispăruseră închisorile pentru deținuții politici. Că nu ne mai rămăsese decât un fleac de rezolvat, adică   edificarea cât mai rapid a comunismului, visul de aur al omenirii, într-o societate bazată pe egalitate, dreptate, adevăr, în care n-aveau ce căuta oponenţi politici. Toată suflarea era mobilizată pentru urmarea Liniei trasate. În consecinţă, cei care se opuneau autorităţilor socialiste, nu puteau fi decît deraiaţi, oameni cu mintea rătăcită, care trebuiau trataţi.

     Societatea nu dorea să-i anihileze, cum procedase până în anii șaizeci, ci să-i recupereze, pentru a redeveni utili noii orânduiri. Astfel nimerise şi omul acesta în malaxorul de tocat conştiinţe, abateri ideologice, religii individuale, credinţe politice, pasiuni, sau alte drame ale minţilor rătăcite, care pierduseră drumul trasat.  Apoi a continuat:

    –Fusesem aruncat în camera aceasta de la intrarea în iad, care să-mi asigure întunericul necesar obişnuirii ochilor  cu nevederea. Sau cu văzutul numai a ceeace ar fi trebuit să văd: drumul luminos al viitorului. Socialismul!

    În momentul acela am căutat în hăţişurile minții mele sloganele atât de cunoscute încă din copilărie. Stalinismele, poruncile puterii:,, dacă nu eşti cu noi, ești împotriva noastră,  cale de mijloc nu există!,,

 Sau:

      – Nu ştii, te învăţăm!                              

        Nu poţi, te ajutăm!

        Nu vrei, te obligăm! 

Omul acesta se încadra în cea de a treia poruncă. Mi-a și  recunoscut că se simţea zadarnic și neputincios. Că până atunci încă mai  sperase ca în toată nebunia aceea să existe şi o geană de lumină, care, după un timp, să se transforme într-o zi cu soare. Pierduse nădejdea. Trebuia să facă faţă noii vieţi care i se oferea. Am înţeles că fusesem primit în celula de criză. În izolare. Spitalul îi întinsese mâna sa dură.

   –În viul dimineaţii am fost extras din somn brutal, fără multe

 menajamente. M-a împuşcat o lumină puternică. Apoi am fost

 scos în curte. O curte mare, mai mulți indivizi prezenţi se învârteau de colo-colo. Câţiva arbori încercau să arunce, până unde ajungeau, câte o pată de umbră. Incinta era flancată pe trei laturi de clăiri joase, cu acoperiş din plăci de azbociment. Mirosea a sat, a animale, semn că ospiciul era situat la margine

de sat. Cel care mă împingea strângându-mă dureros de braţ, mi-a făcut vânt într-o clădire văruită, curată, printr-o uşă deschisă. Lăsându-mă acolo. M-am trezit în faţa unui domn rotofei, mai adult, cu părul alb. Purta ochelari cu rame groase. Am bănuit că era şeful acelei instituţii.

     Acesta mi-a făcut semn să mă aşez. Am înțeles că el era directorul ospiciului. Medic psihiatru. Mai mult nu mi s-a prezentat.  Nu mi-a întins mâna. Nu se cădea, el, ditamai ce era, să întindă mâna unui ţicnit. Nu m-am recomandat. Reflexul politeţei îmi dicta aceasta, dar m-am abţinut la timp. Nu ştiam cu cine am de a face.  Bine am făcut. Ulterior, din convesaţie, am înţeles că era medic militar, nici nu se putea altfel. Dată fiind sarcina spitalului de a caza periculoşi ca mine.

    –Vei fi pacientul nostru, până la reabiltare, mi-a spus. Aici, ca să n-ai dificultăţi cu personalul, trebuie să te înscrii în program. Și să-l respecți. Totul este strict. Vei cunoaşte repede regimul. Am înţeles că eşti inginer. Ai altă putere de înţelegere. Poate că, sub tratament vei fi recuperat. Ne vom revedea săptămânal, la vizitele de rutină, sau oricând va fi necesar. Atât.

      Am priceput că trebuia să părăsesc încăperea. La ieşire m-a preluat cel care mă vârâse înăuntru. M-a luat din nou de braţ, dur,  m-a obligat să intru pe o uşă, într-o încăpere care mirosea a magazie, cu numeroase rafturi. Dintr-un raft a scos nişte haine, purtate şi răspurtate, roase, decolorate, dar spălate. N-am înţeles dacă erau schimburile de noapte sau cele de zi. Am întrebat.  Răspunsul a fost pe măsura întrebării:

     -Cum dorești. Aici e spital şi noaptea și ziua!

     Am învățat că nu era nevoie de echipament de stradă. Nimeni nu trecea dincolo de poartă. Mi s-a indicat locul patului meu. Eram mulţumit. Situat într-un loc mai ferit, adică lângă un perete, din pat puteam vedea întreaga cameră. Ajunsesem locatarul salonului patru, pavilionul unu. Cel de bărbaţi. Acea secţie de psihiatrie conţinea două pavilioane, separate pe sexe, fiecare pavilion având câte patru încăperi a zece paturi. A treia  clădire era destinată cantinei, incluzând bucătăria şi sala de mese. Pe latura de lângă poartă funcţiona grupul social, apoi infirmieria.

    Cea mai importantă clădire era totuși bucătăria. În nările ei se ascundeau toate mirosurile. Și cele bune și cele rele. Acestea se nășteau din nasul cărnos al bucătăresei, femeia aceea voinică ce se lupta întreaga zi cu oalele ospiciului.    

     Destul de repede am înțeles că ea era ibovnica și coechipiera unuia pe care-l numeau Atila. Când între trupurile lor se producea cutremurul dragostei, aproape se demola infirmieria. Acolo locuia el.

     Întreaga incintă era deci străjuită de clădiri, aşezate pe cele patru laturi, dar mai ales de un gard înalt de patru metri din sârmă ghimpată. Nu putea fi escaladat prin nicio metodă.   Totul fusese gândit să asigure imposibilitatea evadării.

     În plus, ospiciul avea în structura sa şi un centru de reabilitare psiho-socială în cadrul căruia se desfășurau activități de terapie şi care funcţiona în incinta sălii de mese,  în afara orelor destinate administrării hranei.

       Sentimentul meu la imaginea descrisă de tovarășul meu de drum, era că  zugrăvelile  vechi,  pereții scorojiți, tencuielile căzute, a varului de un alb dubios  scrijelit de talentele grafice ale foștilor pacienți, sau și ale celor actuali, era de coborâre abruptă în negura evului mediu. Nu lipseau nici poeziile scârboase, cu înțelesuri erotice, și  imaginile care reprezentau organele sexuale, şi acelea însoţite de inscripţii pornografice, rugăciuni inventate sau denaturate, mesaje triviale. Erau păstrate parcă dinadins acolo, adică înșirate peste tot ca sursă de inspiraţie pentru activităţile zilnice. Nimeni nu le ştersese.  Pentru că ar fi fost inutil. Ar fi apărut altele, mai scabroase. Sau pur şi simplu din nepăsare. Era iadul. Aşa cum puteam eu să mi-l imaginez, nu din biblie, cu smoală şi flăcări, ci cel din Faust al lui Goethe, al lagărelor Siberiene din cărţile lui Soljeniţân sau ospiciile în care oricând te poți trezi cu o cărămidă în cap.

    –Nicio uşă nu mă mai despărţea de acest infern. Făceam parte acum din organizaţie, din intima lui societate. Cel care trona nestingherit, insinuându-se prin pori în toate  celulele trupului, era mirosul. Nu ştiu cum ar fi putut mirosi în salonele femeilor din pavilionul 2

     Aici însăși viaţa intrase într-o putrefacţie fetidă. Trupurile,  minţile, gesturile, dorințele, speranțele. Chiar și sufletele, care-şi pierduseră definitiv sentimentul creştinesc al pudoarei, și care umblau aşa, la vedere, neînveşmântate. Niciun  obicei frumos nu le putea acoperi. Nu exista.  În acest loc al pierzaniei nimerisem.

     Tovarășul meu de drum m-a privit lung, ca și cum ar fi vrut să se convingă că înțelesesem.

     Atunci m-am gândit că poate celula din Rahova în care fusesem găzduit și eu în urmă cu mai mult de un deceniu  fusese cameră de hotel. Ar fi putut să fie oferită ca recompensă pentru buna comportare. Relatările omului dinaintea mea îmi făceau rău. Căutam în minte imaginile frumoase ale acelui pământ lichid pe care-l numisem Mediterana. În care-și lăsaseră primele impresii semințele acelor zile frumoase. Din ele așteptam să-mi răsară  lumina cea de toate zilele. Numai de acolo. Ca un pansament pentru  cele auzite.

     Era conștient, mi-a relatat  el,  că mintea omenească în acele condiţii nu  îndrăznea  să  gândească normal. Trebuia să se adapteze. Altfel ar fi explodat. Acolo era prezentul prezentului, clipa clipei, trebuia chibzuit orice pas, drămuit orice gest, orice vorbă, pentru a trăi fără  pericole. Exista doar noţiunea de ,,acum” cu toată încărcătura ei filozofică. Viitorul murise. Speranţa înnebunise.   În jur fiecare își trăia propria sa rătăcire, în curtea aceea unde vedeai rostogolindu-se nebunia sărăciei precum vedea Panait Istrati ciulinii Bărăganului. O îngrămădea vântul mizeriei prin ungherele zilei, De dimineața până seara. Fără odihnă. Apoi a continuat:

    –Oricare animal sălbatic aflat într-o cuşcă devine atent numai dacă se schimbă ceva în peisajul în care se află el. Iar acum, acestor minți rătăcite li se oferise ceva nou. Fusesem eu, aruncat de viu între ei, hrană proaspătă pentru simțurile lor flămânde, sărăcite de boală. Le vedeam ochii holbați ca la o ciudățenie. Unii se apropiaseră de mine, adulmecându-mă. Eram eu, cel introdus în cuşca lor, fie bărbaţi, sau femei,  carne nouă, o altă arătare, care trebuia să fie controlat, pipăit tras împins, mirosit, scuipat. Pedeapsa vremii mă azvârlise în mijlocul lor, pentru a le distrage atenţia, pentru o zi sau două, de la scrijelirea pereţilor, mâzgălirea uşilor, exprimarea plăcerilor primare. Până m-aș fi învechit și  aș fi devenit unul de-al lor. Acum, în jurul meu li se adunaseră tuturor privirile ca la urs. Le vedeam fețele schimonosite de curiozitate.  Unii privindu-mă tâmp, alții cu pleoapele căzute pe ochi de-atâta lene bolnavă.

     Curtea era plină de capete mișcătoare. Pluteau pe o mare de zdrențe, aruncate într-o apă textilă, stătută, murdară și urât mirositoare. Îmbrăcămintea lor zdrențuită, fetidă.

     N-aveam decât să-mi ţin firea. La cine să cer ajutor dacă vreunul se repede la mine? Eram şi eu ca ei. Trebuia să mă încadrez în peisaj, și cât mai repede să nu mai le apar ca o noutate.

     Am privit o frunză care cădea. În zbor lin, ondulat, un miraj

al librtății pierdute. Al vieții care pierea. Mi-am imaginat că frunza aceea era zborul meu. Căderea mea. Sau începutul apropierii mele către huma pământului.

     Apoi am zărit într-un colț al curții o tânără plângând. I se

 ridica plânsul ca un abur din pământ.

    -Lacrimile sunt o parte a trupului  evaporat de căldura durerii, i-am spus, încercând să-l abat de la imaginile pe care le revedea în aminririle sale.

    -Așa este! Mi-a răspuns. Apoi, transpus în miezul imaginii pe care o vedea, a exclamat:

    -Nu călcați florile! M-am trezit îngânând. Fetei aceleia, sub plâns i se zăreau șuvițele aurii ale părului. Trupul i se ghemuise cu genunchii la gură. Ca o tulpină frântă. O floare ofilită. Mai târziu am auzit că se numea Sorana. Un nume diurn și care nimerise aici.

     O altă femeie mulgea țâța cerului. Îi dorea sucul lăptos. Știa ea ce știa. Cerul este întotdeauna hrănitor când este senin.

     La ferestre nu existau gratii. Lesne puteau ieși escaladând ferestrele. Direct în curte.  De la cercevele până jos era cel mult un metru și jumătate. O nimica toată.  Acum, pe căldură, trebuiau să rămână deschise, să iasă putoarea. Dar mai ales ei, când suna de masă. Trebuia să se iasă peste tot, altfel s-ar fi bulucit la uşă. Mulți se răneau în îmbulzeală. Totul până la rănire. Pentru că  cineva trebuia să fie atunci pedepsit. Pentru violență.  Ne mai vorbind de moarte. Loviturile cauzatoare de moarte  erau considerate inadmisibile. Nu pentru că ar fi contat pierderea unui nebun.

     Știam că fiecare individ conta într-o statistică a statului socialist. Era planificat, precum știam toți,  ca în câțiva ani populația țării să ajungă la treizeci de milioane. Întreaga suflare. Fiecare suflare conta. Aceștia făceau și ei parte din total. Aveau o nouă calitate. Cea oferită de recensământ. Aveau valoarea unor numere. Sufletele lor nu contau. Nu interesau pe nimeni. Nici măcar pe ei. Sufletele nu intrau în numărătoare. Numai statistica le mai oferea calitatea de oameni. Trăiau pentru statistică. Aici erau niște oameni din așternuturile de hârtie ale statisticii. Așternuturi în care nu trebuia să privești. Ți se tulburau ochii probabil. Pentru că și ochii au greaţa lor. Au scârba privirii. Ochii pot închide pleoapele. Scârba lor nu.

     –În jurul meu nu exista lume. Era numai un fel de spital, și niște umbre zdrențuite de o boală a suferinței. Ei cu ei. Iar acum ei cu mine.

     Atunci m-am gândit, privindu-mi colegul de compartiment, că cei din pușcării sunt altceva. Se mișcă. Aceia de care îmi vorbea zăceau. Așa mi-i imaginam. Ca în viața de toate zilele: fiecare zace pe cârpa vieții lui. Murdară, bolnavă, nespălată decând  lumea. O cârpă a sufletului terfelit de boala trăirii într-o societate bolnavă.

     Am aflat de la omul acela că nu se născuseră așa. Ajunseseră să-și târâie fiecare după el mizeria umbrei, legată strâns de glezne să nu li se piardă de trup. Umbra îi incomoda în mers. Atârna în lanț ca o ghiulea. Unii n-aveau nici umbre. Ăștia trăiau în unghere. La fereală. Fereala era umbra lor. Viața lor.

     Mă simțeam în sinea mea ascultându-l, ca și cum  îmi cumpărasem un suflet nou, îl păstram ca pe un obiect de larg consum, trebuia să-l utilizez în folos propriu, eram mândru de el. Trecusem și eu prin multe, dar sufletul îmi rămăsese proaspăt și nealterat. De la omul acela puteam învăța să rabd,  să întârzii plăcerea de a iubi zâmbetul frumuseții, și cu ochii plini de vorbe să tac.

    Așa am făcut și atunci.

Față de necazul acestui om mă simțeam un fericit. L-am auzit reluându-și firul povestirii. Încet, ca o șoaptă înecată într-o amintire:

    –Apoi ziua a trecut, aşa, cum trece ea, pe nesimţite. Am fost

la cantină, am mâncat alături de ei, fiecare cu locul lui.

 Fusesem introdus în porție.

    În dormitor am nimerit  din fericire lângă un individ care mi s-a părut liniştit. Pat lângă pat. Mai spălat, oricum, proaspăt ras, cât de cât curat. Am intrat în vorbă cu el. Părea logic în discuţie, uşor sedat. Nu mi-am permis să-i pun întrebări, de teama de a nu asista la reacţii necontrolate.

    –Da, fiecare om are meteahna lui. Chiar și în viața de toate zilele. Specialiștii consideră că o cincime din populație  are sau a avut în trecut o problemă cu neuronul, cu sinapsele, cu manifestarea personalității. Cu depresia cel puțin.

     -Ia încearcă, îmi spusese un medic psihiatru odată, încearcă

în viața de toate zilele, într-un autobuz arhiaglomerat, într-o zi toridă, să-l calci pe unul pe bombeu, sau să te înghesui. Vei vedea reacția: ca la nebuni! Întregul autobuz devine un pavilion dintr-un ospiciu.

    –Așa este, din păcate. Dar atunci, vecinul meu de pat nu era foarte dornic de a susţine un dialog. Am tras concluzia că aşezarea la masă ţinea cont de distribuţia paturilor în saloane.

     Printre mese umbla individul care mă bruscase de dimineaţă. Era acelaşi cu cel care mă primise. Simțisem aceeaşi strângere ca de cleşte, când mă apucase de braţ. Purta  permanent atârnat la gât un fluier, şi era înarmat cu o cureluşă. Îi făcuse  noduri din loc în loc, să fie mai eficientă. Cravașa aceea nu se despărţea de pumnul său.  Asigura ordinea. Scurt. Fără comentarii, fără vorbe. Numai din fluier şi lovituri subţiri şi foarte dureroase, ca o tăietură de cuţit.

     Toţi îl numeau Atila. Poate pentru că era negricios, sau pentru acel bici pe care-l avea permanent în mâna sa. Cu el împărţea  loviturile scurte  celor interesaţi.

    -Atila, biciul lui Dumnezeu, am îngânat, privindu-l cu alți ochi. Omul dinaintea mea, așa cum povestea, îmi confirma că existau și printre ingineri, poeți, sau scriitori. Acesta avea harul povestirii. Acest har îl și determinase să mi se destăinuiscă.

 Nevoia lui de împărtășire. De ușurare a pedepsei.

    –Era mâna dreaptă a conducerii, alături de celălalt personal sanitar şi administrativ al secţiei.

     În curte se aflau câteva bănci cu structură metalică, sub coroana generoasă a copacilor. Aici, cu destulă agitaţie se rezolvau problemele lor, ale pacienţilor, dar şi ale ţării, analizate cu amănunţime, după priceperea, experienţa şi pregătirea fiecăruia.  Chiar dacă stinghiile băncilor erau într-o stare deplorabilă, îşi făceau treaba, pe alocuri erau înlocuite cu scaunele aduse din cantină, pentru ca auditoriul să nu stea în picioare.  În colţurile curţii, cele patru becuri cocoţate pe stâlpi se străduiau noaptea să arunce o lumină chioară.

     Mi-am imaginat că acolo, în curtea aceeea aerul trecea din gură în gură, din plămâni în plămâni, aceleași cuvinte erau respirate de toată lumea, rarefiindu-se și înălțându-se, pierzându-și înțelesul cel de dincolo de sârma ghimpată. Unele pluteau precum baloanele colorate, altele explodau, căzând la pământ zbârcite, informe, călcate de toată lumea. Aceasta era soarta vorbei.  Nu  ştiu  de  ce  în  momentele  acelea  mi-a fugit mintea la marele nostru poet şi,  pipăindu-mi  tâmpla  stângă,   încercam să  o protejez de eventuala piatră ce s-ar fi abătut asupra ei.  Doamne fereşte!

    –Trebuia să rămân liniştit, stăpân pe mine, să nu i se pară lui  Atila că urzesc ceva, să-mi aplice corecţia din cine ştie ce motiv, sau mai rău, cum bănuiam că se întâmpla cu cei mai agitaţi, nemulţumiţi, sau recalcitranţi, să mă închidă în celula capitonată unde fusesem. La izolare. Sau în vreo cămaşă de forţă.

     În momentul acela eu am gândit că fiecare dintre noi aveam câte o cămașă de forță. Aveam cămașa mea, cea de toate zilele, pe care mi-o lepădasem numai pentru șase luni, la plecarea din țară. Am îmbrăcat-o repede și brutal la revenire, decum am trecut  granița. Îmi rămăsese strâmtă și mică. Și din cale afară de  dureroasă. Aș fi putut să mă trezesc și eu oricând înţepat de o injecţie ipotetică pentru sedare.

     Toți trăiam  într-un mare ospiciu, împreună cu semenii mei,

cei douăzeci și două de milioane, înconjurați de sârma ghimpată

 a granițelor. Căutam să mă feresc. Proaspătul meu tovarăș de drum a continuat:

    -Aşteptam să fiu chemat la medicul care mă primise, şeful spitalului. Până atunci, cu băgare de seamă îl analizam pe fiecare.  Știam că trebuie să existe și aici cel care lucra sub acoperire. Acoperitul. Ca peste tot. Și  aceia care erau internaţi precum eram eu, cu ,,statut special”. Cadrele medicale, administrative, şi pacienţii îşi duceau viaţa într-o simbioză ciudată, împărţind aceleaşi condiţii.

     În acea primă noapte petrecută în salon am trăit un calvar. Corpul meu nu fusese obișnuit cu mediul acela. Noroc că patul era aproape de o fereastră. Dar mirosul, gălăgia, continua mişcare erau de nesuportat. Spre seară veniseră la dormitor câţiva ce lucrau la gospodăria anexă a secţiei unde, conform noilor indicaţii  de autogospodărire, se creşteau porci, şi păsări. Oamenii aceia, care zi după zi lucrau la ,,grajduri” ar fi trebuit să intre direct la baie.

    -Cum să te speli cu apă rece? Vara mai trecă-meargă, dar iarna?

    –Apă caldă numai vineri! Și nici atunci.

Eram convins că nimeni din personalul administrativ nu se sinchisea de asta. Ce şi cui i-ar fi păsat? Lui Atila? Nu el dormea împreună cu noi. El avea camera lui, în faţă, la grupul sanitar.  Oamenii aceia intrau direct la sala de mese şi apoi la dormitoare. Purtau cu ei toată duhoarea grajdului. Rezolvarea problemei o găseam în mine. Trebuia să mă obişnuiesc cu toate acestea. Să nu ies ca păduchele în fruntea mortului.

     A făcut din nou o pauză, ca și cum și-ar aminti ceva neplăcut. În acest timp, mie, prin minte, mi-au trecut o serie de gânduri. Am început să filozofez, spunându-mi că noţiunile de frumos sau urât sunt arbitrare, în funcţie de specie, genetică, obişnuinţă, educaţie. Astfel şi simțul mirosului poate fi educat. Ceeace nouă ni se pare insuportabil, altor specii li se pare a fi normalul.

     Ca și cum mi-ar fi ghicit gândurile, a continuat:

    -Căutam să mă transform, repede, să mă adaptez noilor condiţii, cunoscând că adaptabilitatea este caracteristica speciilor supravieţuitoare.  

     Am gândit cât de lesne se poate transforma omul la necaz, cum poate deveni un dipter, o muscă de cadavru.  Până și ochii au gusturile lor mereu schimbătoare. Așa cum adesea se întâmplă să-l privești pe un Cineva ca pe un semizeu.  Apoi, din

păcate descoperi că e nimicul nimicului. Sau și mai rău, că e –nimicul dracului! Și atunci cine te-a înșelat?

    –Era foarte cald. Se topiseră pereții. Vară târzie. Albul varului de peste zi fusese înghițit de sforăituri. Întâi fusese lins de înjurăturile unui nedormit:-Mai ușor cu sforăitu, bă, neamul lui sforăilă, fiv-ar…, sudui unul. Apoi se apuca să fluiere ca la cai. Și se făcea liniște. Cât să poți citi muțenia la flacăra de chibrit. Așa era.  Trebuia să învăț să dorm un altfel de somn.

     Mi i-am imaginat cum stăteau toți îngropați în somn. Fiecare în felul său. Unii cu capul afară, horcăind. Altora, îngropați sub țărâna cenușie a cearceafului, nu li se auzea nicio respirație. Cei mulți se cufundaseră cu picioarele afară, ca și cum groapa viselor era mică și prea neîncăpătoare. Și peste toți, cum luna arunca un lințoliu de lumină, ca un giulgiu. Peste două mii de ani, în șantierul arheologic al locului acestuia li se vor descoperi urmele fețelor înseninate de pacea trecerii timpului. Artefactele se vor numi giulgiul de pe fața lunii. Așa gândeam. Și că dimineața zdrențele se vor  umple din nou cu trupurile lor înviate. Cu toate. Pentru a fi plimbate la spălător, la cantină, în curte, pe sectoare. Iar în registrul zilnic de funcționare al spitalului se va consemna: la centrul de recuperare nimic nou. Data și semnătura.

     Am privit cerul prin fereastra vagonului. Luna se străduia să

 adune la un loc câțiva nori. Deocamdată îi cosea pe câțiva franjurați de rupturi. Zdrențe jos, zdrențe sus.

    -Luna-i ca acul, i-am spus tovarășului meu de drum. Nu-i vedem decât boldul. Vârful se află desigur în partea ei nevăzută.

    -Ce bine că nu o vedem! Ne-ar înțepa în fiecare noapte. Ce

 fericire!

    -Nu-i așa? Apoi, ca și cum  n-ar mai fi știut să deosebească visul de realitate, a continuat povestirea: 

    -Spre dimineaţă, fie răcoarea ce pătrundea de afară, fie chiar  oboseala, a făcut ca în încăperea dormitorului să se aştearnă liniştea. Pe loc m-am trezit. Vecinul de pat era aplecat asupra mea:

    -De unde eşti? M-am simţit scuturat de umăr.  Buimăcit, i-am răspuns:

    -Din Bucureşti.

    -Şi eu, sunt din Colentina. Locuiesc la blocurile de lângă Plumbuita.  

Atât m-a întrebat, apoi a revenit în patul său şi şi-a reluat somnul. Fusese o încercare de apropiere, o strategie de comunicare, sau o toană a unui nebun? Am adormit din nou, lăsând subconștientul să răspundă la o asemenea întrebare.

     Dimineaţa, toată suflarea a început să execute programul spitalului. Încolonarea la grupurile sanitare, la masă, apoi cei de la grajduri s-au dus la treaba lor, ceilalţi, care mai erau în stare de făcut ceva, pe sectoare: la bucătărie, la dormitoare, la curăţenie. Printre ei, Atila împărţea cu dărnicie ordinea sa.    

     Întreagă acea  perioadă am trăit supravieţuind psihic prin comparaţie. Sau cum spune poporul: ,,Doamne fereşte de mai rău”. Trăiam liniştit.

     Îmi regăsisem pacea. Cu toată mizeria din jur. Mă ajutaseră rezervele interioare să ajung până aici. Să nu înnebunesc precum cei din jur. Ştiam că pragul trecerii spre anormal este foarte mic. Poţi oricând, din neglijenţă să treci dincolo. Ca toţi aceştia. Nu ştii când se poate face declicul, nu-ţi dai seama. Dar eram optimist: – Va trece şi asta! Îmi spuneam.

     Am cugetat că spectrul acestor boli  este din cale afară de vast şi variat: de la banala stare anxioasă, pasageră dar supărătoare, la depresie, care nici ea nu e de neglijat, până la cea mai gravă formă acceptată de modificare a comporta-mentului: schizofrenia. Patologia lor este foarte înrudită. Barierele care separă diagnosticile sunt dificil de precizat. Nici tratamentul nu este prea uşor de stabilit.

     Eu chiar știam aceasta. Învăţasem câte ceva şi la facultate. Chiar şi animalele au adesea tulburări de comportament, mai ales cele ce sunt scoase din mediul lor natural. Cum sunt cele din grădinile zoologice. La ele prima manifestare a depresiei este  scăderea aproape totală a instinctului sexual. Cel care generează viaţa, pilonul esenţial al existenţei speciilor.

     Citisem destule. Nefiind de specialitatea aceasta, realizam că nu puteam şti unde este limita dintre natura filozofică a bolii şi cea medicală. Cum deosebeşti o tulburare comportamentală de începutul unei nebunii?  Între un obicei împământenit într-o societare, şi o deviere comportamentală?

      Exemple sunt nenumărate: în antichitate homosexualitatea era considerată un mod normal de exprimare a sexualităţii, nu o deviaţie, ca astăzi. Comportamentul colindătorilor noştri mascaţi, urările lor tradiţionale, cântecele gălăgioase, pot fi catalogate de unii necunoscători ca a fi cel puţin ciudăţenii, dacă nu manifestarea clinică a unor nebuni.  Nemaivorbind de renumitele căderi în transă  din filozofia anumitor religii.

     Deci unde este pragul dintre normalitate şi afecţiunea psihică? Filozofic vorbind, normalitatea este o ficţiune. Sau o acceptare unanimă a unor obiceiuri comportamentale uniform acceptate. Specifice unei anumite populații.

   -Şi atunci ce erau oamenii aceştia din jurul dumitale? L-am întrebat, continuându-mi gândul. Cu ei spui că se putea discuta, înţelegeau anumite dispoziţii, se conformau regulamentului, erau în general cuminţi. Numai în anumite condiţii puteau deveni violenţi.

    -Când apărea un factor extern care genera o nemulţumire. Aceasta într-adevăr era percepută, după părerea mea, exagerat, protestele lor luau amploare, le potolea Atila cu biciul său. Atila, sanitarul şef, era mâna dreaptă a diretorului. Spaima spitalului.  Iar pentru cazurile izolate, la bărbați întervenea încă un lucrător  sanitar, Nea Costică, un personaj şters, altfel un om de treabă.

    –La femei?  

    -La femei, pentru cele violente interveneau două voinice, Surorile Verzi. Pentru că ambele purtau  salopete de această culoare.  Iar eu, de când începusem să trăiesc împreună cu acești oameni, descoperisem aspecte ale unor gândiri profunde, aparent anormale pentru asemenea oameni, majoritatea foarte simpli. Unii, deprimaţii, aveau înclinaţii către viziuni contemplative, exprimate filozofic, uneori poetic. Fiecare avea povestea lui de viaţă, unele înduioşătoare, altele tragice. Alte cazuri ar fi trebuit să stea în puşcărie, nu acolo.

    -Bănuiesc că, numai faptul că puşcăriile erau pline ochi, îi dirijaseră către casa de nebuni. Înțelegeam că dumnezeii locului erau: iarna, frigul și frica. Vara, arșița, mirosul și din nou frica. Și bine înțeles Atila.  Iar zilele, ca de altfel peste tot, îți scapau printre degete. Nu le puteai apuca de niciunde, ți se strecurau printre crăpăturile sufletului, băltind în noroi. Ca să nu le murdărești trebuia să pășești din piatră în piatră, de la masa de dimineață la cea de prânz, apoi la cea de seară. Numai noaptea găseai ceva teren uscat, când te culcai în praful somnului. M-am oprit. Mi-am dat seama că începusem să poetizez într-un loc în care ar fi trebuit să fie stăpână numai tragedia. Colegul de drum nu m-a băgat în seamă. Avea șirul gândurilor sale:

    -Cu Vecinul meu de pat mai stăteam din când în când de vorbă. Mi se părea cel mai normal în anormalitatea generală.

Nu-mi dăduse ocazia să mă îndoiesc de aceasta. Oricum, era

coerent, ducea logica frazei până la capăt, ce relata avea o noimă. Fusese technician dentar. Avea povestea lui tragică.     

De câte ori aducea vorba i se umpleau ochii de lacrimi.

    –De ce te-au adus aici Vecine? L-am întrebat. Nu mi-a răspuns nimic. Au început să-i curgă pe obraji două steluţe topite în flacăra unor amintiri dureroase.

     Știam că în asemenea cazuri vorbesc lacrimile, că se poate auzi  venind dinspre cugetul omului  chinuit o melodie cerească.  În asemenea momente pot cădea ca o ploaie pe negura pădurilor  sufleteşti. Acolo cu siguranţă îşi fac bârlog sălbăticiunile vieții  încercate. Amintirile. Apar cu o muțenie chinuită. Le era teamă să fie scoase la lumină. Bezna, tăcerea, uitărea.

    –Vecinul nu mi-a răspuns. Mi-am dat seama că nu răspundea la întrebări. Vorbea numai când voia. N-am insistat. În ziua aceea ploioasă jucam împreună şah la o masă în cantină. Restul, făcea fiecare ce-l trăsnea capul.  

    -Sigur, aceea era o lume închisă în ea însăși, cum e mâna închisă în mănușa pielii, ducându-și universul său de gesturi. Nimeni n-avea trebuință de nimeni. Locatarii nu semănau între ei. Ca degetele palmei. Doar figurile  le erau albe ca unghiile. Fețele degetelor. Iar filozofam.

     -Da, doi indivizi lângă noi rostogoleau nişte zaruri. Jucau table. Nu ştiu dacă respectau şi regulile jocului, pentru că mereu apărea între ei o nemulţumire şi o luau de la capăt.  Descoperiseră secretul jocului fără început şi sfârşit. Era numai joc. Nu competiţie. O întreagă filozofie conţinea acest nou mod de distracţie.

     Alţi doi jucau fripta. Li se înroşiseră palmele, aproape se transformase în bătaie, noroc cu biciuşca lui Atila care avea grijă să  calmeze imediat spiritele.

     Unul medita într-un colţ. I se spunea profesorul. Îşi lăsase părul să crească. Altfel era chel, un om la vreo cincizeci de ani. Ţinea o carte în mână, mereu aceeaşi. Uneori o îndrepta foarte

aproape de faţă. Era miop.

    -Cum poţi citi aşa?L-am întrebat.

    -Nu citesc

    -Dar ce faci?

    -Le învăţ pe dinafară. Ce, ești prost? Nu vezi cât de aproape le țin eu de înălțimea creierilor?

    –Era o metodă sigură de a reţine conţinutul, am intervenit eu. Probabil avea convingerea că influxul nervos depăşeşte bariera oaselor și a pielii, ca un fel de aură. Şi că, doar cu puţină concentrare, apropiind cartea,  lesne  îi va intra în cap.

   -Vrei să-ţi arăt, zicea.

Şi-mi întindea cartea  poruncindu-mi:

   -Acum deschide-o şi spune-mi pagina.

Intrai în jocul lui, o deschideai, i-o spuneai, iar el începea să recite. Cu un glas profund, parcă muşcând cuvintele aidoma unei feline cu dinţi moi de catifea. O muşcătură duioasă.

    Nu trebuia să iasă sânge. Tipul avea talent.  Credeam că învățase întrega carte  pe dinafară. Dar de fiecare dată  recita  aceeași poezie:

De un dor fără spaţiu învins

şi nu ştiu ce sete mă arde.
Parcă mereu din adânc,

un ochi răpitor de Himeră
ar vrea să mă prade.

Şi pururi n-am pace,
nici al stelei vrăjit du-te-vino în spaţii,
izvoare sub lună, ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu mă alină
şi parcă-aş visa o planetă pierdută.

E atîta nepace însufletul   meu,
bătut de alean şi de umbre cuprins…
Un dor fără spaţiu m-a-nvins,
Şi nu ştiu ce sete mă arde mereu.

    -Spune-mi o poezie nouă din altă carte! Pe asta văd că o ştii.

    -Din care?

    -Din oricare dorești.

Cu uşurinţă, ca şi cum ar fi ştiut întreaga literatură universală începea:

    -Acum îţi recit din Baudelaire. Şi începea, pe acelaşi ton, să recite aceleași versuri tot din cartea lui.

    -Ai spus că reciţi din Baudelaire!

    -Nu-l recunoşti pe marele poet? Mai învaţă!

Se supăra că nu ştii nici măcar atâta, că toate poeziile sunt înrudite, precum suntem noi, oamenii, care ne tragem din Eva. Şi versurile au acelaşi sânge. Toate sunt la fel. Doar literele diferă. Toate au la originea lor Cuvântul! La început a fost Cuvântul Și Cuvântul a fost Dumnezeu

    -Cititorule, trebuie să înţelegi ce este în spatele cuvintelor, să ajungi la genetica înrudirii fiorului.

    -Așa spunea? Am intervenit eu. Rațiunea viza filozofia. Omul acela nu cred că era nebun. Vedea acolo unde noi, oamenii obişnuiţi nu vedeam. N-aveam timp să vedem. Unde era nebunia lui? De ce noi nu-i putem accepta logica? Prin ce era a noastră superioară? Era desigur un individ care s-ar fi simţit bine oriunde.

    -La început a fost cuvântul! Așa spunea. Pentru poezie el era Adamul. Altă dată era Eva. Mama tuturor poeziilor. Toate poeziile lumii sunt înrudite, au aceeași origine. Logosul! Ţinea în mână o carte a lui Emil Botta. Actorul şi poetul.

    -Am înțeles că peisajul acela uman era deosebit. În mic, era exprimarea întregii noastre societăți, care nu era foarte departe de nebunie. Îl colorau oamenii, originali, ciudaţi, fiecare cu felul său de a fi, ca şi în lumea reală, cu deosebirea că aici caracteristicile definitorii erau prezentate fără menajamente, aşa cum existau ele în realitate. Nicicum estompate de convenienţele sociale, de educaţie, pudoare, respect sau ruşine.

     –Da, existau o bună parte din categoriile, profesiunile, întâlnite în lumea reală, de dincolo de gardul de sârmă ghimpată. Aici erau ridicate la rangul de porecle, li se dăduseră alte nume proprii. Eu le-am aflat destul de repede pe cele de la bărbaţi. Sunt convins că în egală măsură existau şi la femei.

     Pe nimeni nu-l interesa numele adevărate. La ce bun? Acolo trăiau o altă viață. Care trebuia să dispară total în lumea reală. Ca un coșmar pe care nu și-l dorea nimeni să-i rămână în amintire. Iar numele păstrează identități. Ele trebuie să nu mai fie.

    -Erau deci două vieți paralele, care nicicând n-ar fi trebuit să se întâlnească. Aidoma șinelor de tramvai. Numai individul le unește. El este tramvaiul. Se sprijină pe amândouă. Le trăiește pe ambele în același timp. Fiecare șină cu roțile ei. Îmi imaginam că oamenii aceia nu te-ar fi plictisit privindu-i. Fiecare era un sistem planetar. Cu învârtirea vieții lui. Împreună creau un univers.

    –Profesorul schimba zilnic poezia zilei, o expunea la gazeta de perete. Pe care bine înţeles nu o citea nimeni. Sub rubrica scrisă cu litere mari: ,,POEZIA ZILEI” era expus mereu acelaşi text. Din cartea lui Emil Botta.

     Contabilul sau socotitorul era un individ grăsuliu. El ţinea

 în fiecare zi calculul efectivului înscriind la rubrica sa de la

 gazetă cu o conștiinciozitate ieșită din comun.:

                -morţi         0

                -răniți         0

               -dispăruţi     0

               – evadaţi      0

               – sănătoşi     0

               – scrântiți   74

                 T o t a l    74

Era mândru de evidenţa sa, căuta să mă lămurească, ca pe un nou venit, că Cifra a fost întâi, nu Cuvântul. Că dacă n-ar ţine Cifra evidenţa, nici n-am exista. Avea noţiuni de numerologie, o filozofie proprie pe care şi-o susţinea cu tărie:

   -Dacă n-ar fi fost creat iniţial numărul, cum ar fi putut ţine Dumnezeu socoteala miliardelor de fiinţe pe care le-a creat? Ştii că greutarea oamenilor de pe pământ este egală cu cea a furnicilor? Puteai astfel lesne calcula câte furnici există. Un rezultat fără de care desigur, n-ai fi putut avea liniște.

    -Era conștient de importanța calculării unor asemenea socoteli, fără de care noi n-am avea nicun rost pe pământul acesta, am intervenit eu.

    –Fusese contabil la un C.A.P. Abia aştepta să-i dai ceva de adunat. Alcătuia şiruri întregi de numere, pe care le socotea câte două deodată, adică cifra zecilor şi a unităţilor concomitent. Socoteala îi ieşea corect de fiecare dată.

    -A apărut calculatorul, nu va mai fi nevoie de socotitori.

 Când auzea aceasta se supăra. Mi se spusese că se ţicnise în urma unui control financiar care-l descoperise cu o fraudă la casierie. Dacă-l întrebai când va apărea pe rubrica sa bolnavi cifra zero, răspundea profetic: va veni şi ziua aceea.

     Printre noi se învârtea unul căruia îi spuneau Spărgătorul. Era unul uscat şi înalt. M-am gândit iniţial la spargerea unor

 bănci.

     Nu, acesta fusese numit pentru un scop mult mai important,

 filozofic în acceptarea destinaţiei lui. Era departe de a fi banal. Spărgea, atunci când îl apuca, totul. În special farfurii. Spunea că fiecare obiect spart dezvoltă în atmosferă o muzică a sa, o melodie care penetrează în spaţiul extraterestru, şi poate fi captată ca semn al existenţei civilizaţiei noastre. Spargerile sale  aveau deci un scop.

    -E așa greu să observi, spunea, că farfuria are formă de antenă parabolică? În ea este înmagazinat tot melosul omenirii. Spargerea îl diseminează în extraterestru. Numai așa ne putem face remarcați. Prin muzică! O muzică a exploziei. Ca a Big Bangului de la începutul lumii.

     Un altul stătea aproape în permanenţă într-un picior. I se spunea Cocostârcul. Descoperise cea mai comodă poziţie a repausului.. Cel mai bun exemplu de aplicarea  principiului filozofic ce definește noțiunea de Perpetuum Mobile.

     Era mândru de aceasta.  Adică în timp ce un picior suportă

greutatea corpului, deci este la muncă, celălalt se odihneşte. Era convins că aplicând acest principiu, el descoperise pentru corpul uman munca în schimburi.

     Mai bântuia printre noi, pierdut într-ale sale, unul care, bănuiam, fusese profesor de limbi clasice. Îi spuneau Latinistul. Nu ştiu dacă putea susţine o conversaţie în acea limbă moartă, dar cunoștea pe dinafară o grămadă de citate pe care le împărţea cu generozitate în dreapta şi stânga. De voiai ori nu voiai.

     Le scotea ca un jongler din pălărie. Nenumărate. Când le termina le lua de la cap. Sunau de altfel frumos, ca o muzică ntică. Cel mai mult îi plăcea să recite în metrul antic, cu un ton teatral din Metamorfozele lui Ovidiu.  Adesea te trezeai cu el că-ți înfunda în timpane dictoane latinești care, n-aveau legătură cu cele ce se petreceau în jur. Era un exercițiu al său, când se ocupa cu trecerea mai lesne a  timpului, Mie îmi

 plăceau, îmi aminteau de liceu:

    -Bona valetudo melior est quam maximae divitiae

    -Contra vim mortis non est medicamen în hortis

    -De mortuis nihil nisi bene. Dum spiro, spero. Dura lex, sed lex.

    Putea vorbi continuu în dictoane. Singur, de capul lui, pentru liniștea sa.

   Nemaivorbind de personajul uman omniprezent şi uşor de remarcat datorită bicornului său confecționat cu dibăcie din ziarul ,,Scânteia” pe care-l purta aproape întreaga zi, în afara scurtelor perioade în care se distribuia masa la cantină. Unii îi spuneau Napoleon, alţii Bonaparte. Oricum, nu putea fi confundat.

     Îşi purta un braţ la spate, sau la butoniera jachetei. Pierduse

 armata la Waterloo, se credea în insula Sfânta Elena, printre supuşii pe care căuta să-i mobilizeze cântându-le în franceză La Marseillaise. Nu se sinchisea dacă sărea peste strofe. O lua de la capăt. Conta îndemnul la mobilizare, îndemnul la luptă. Era o caricatură de om. Un ăla mic cu un nas cât o trompă, brațele scurte și palmele mari cât două urechi de elefant.

    –Ciudat om! Am exclamat.

În acest peisaj colorat, cel mai inspirat mi se părea a fi Beţivul

care, la acest apelativ se supăra foarte, ripostând că el  nu e beţiv, ci băutor, ceeace implică cu totul alt înţeles. Beţiv putea fi orice grobian, care-şi bea minţile. El era enolog.

     Şi într-adevăr, el nu bea nici apa de sete, ci o amesteca întâi în pahar, o învârtea în mână, o mirosea, o degusta. La fel făcea cu orice lichid. Zicea că îl transformă în vin. Îl descânta recitând din Labiş:

Sunt spiritul adâncurilor,
Trăiesc în altă lume decât voi,
În lumea alcoolurilor tari,
Acolo unde numai frunzele
Amăgitoarei neputinţi sunt veştede.
Sunt spiritul adâncurilor,

Trăiesc în altă lume decât voi.

   -Şi într-adevăr, multă dreptate avea. Despre vinuri şi puterea

lor vindecătoare se putea discuta oricât. Numai că băuturile alcoolice cred că erau interzise.

   –Strict interzise erau şi relaţiile fizice dintre femei şi bărbaţi. Se rezumau strict la cele colegiale. De altfel nici nu se prea puteau întâlni. La cantină se mergea pe serii. Curtea era cât de

cât despărţită printr-un gard de sîrmă.

     Singura posibilitate de a sta împreună era duminica. Când sala de mese se transforma în sală de jocuri. Fiecare se distra cum voia. Şah, table, dame, popa prostu, şeptic, remi, şi alte găselniţe pentru omorât timpul. Muzică nu se putea asculta, cu toate că exista în dotare un radiocasetofon. Nu se înţelegeau asupra repertoriului.  Cam asta era!

   -Cum să te plictiseşti în această atmosferă? Era un permanent spectacol de teatru în care fiecare juca personajul principal. După voinţă. Personajul pe care-l reprezenta. Sunt curios ce poreclă îți puseseră dumitale.

    –N-am aflat, dar un regizor colectiv trebuie să mă fi distribuit în vreun personaj colorat. Aşa cum priveau ei viaţa. Unii cu duioşie, alţii indiferenţi, cei mulţi cu pasiunile lor aduse din viaţa civilă, unde reprezentaseră şi ei ceva.

     Colegul meu de călătorie nu obosise vorbind. Mă antrenase și pe mine în povestea lui, palinca lui înlesnea apropierea dintre suflete. Era fratele meu întru înțelegerea suferinței. Mă simțeam bine în prezența lui.  Nu simțeam oboseala, cu toate că se apropia de miezul nopții și singurul zgomot care ne mai deranja era cel al roților de tren, când depășeau macazele.

      Mă obişnuisem în cursul vieții să iubesc până şi trecerea

 timpului, îi mângâiam minutele, orele, învăţasem  de la oameni  să fiu ocupat cu iubirea nimicului. Gândeam că directorul acela, medicul militar îşi făcea meseria: terapia ocupaţională. Nu era un  lucru rău. Dăduse un scop acelor oameni.

   – În ziua aceea ploioasă de sfârşit de toamnă, fiecare ieșise de capul lui, să-și cânte romanțele la lăuta ploii. Unii  erau melancolici, stăteau şi priveau în gol pe fereastră. Altora li se auzea respiraţia. Ca un oftat. Ca şi cum îi  lovise şi-i chinuia un ceva mai dureros decât  gheara răului rămas în ei. Îi priveam detaşat, gândindu-mă că nu eram prea departe de ei. Toţi aveam aceeaşi soartă. Și cei de afară, aparent liberi, și cei din ospiciu, cu lumea lor specială

     Eu, privindu-i în imaginația mea, cum stăteau ei aşa, fiecare pe câte o ramură a vieţii lui, n-am putut opri gândul să nu-mi zboare hăt, departe, în bezna trecutului, la originile noastre. Prea mult semănau, acolo, în spațiul acela închis, cu o familie de primate. Aidoma celor de afară.  Nu trebuia să mă  străduiesc mult pentru a-mi lămuri originea noastră. Aveam oglinda ei acolo, la indivizii aceia, coborâsem cu ei, din povestirea colegului de drum, doar câteva trepte pe scara evoluției. O treaptă de numai câteva milioane de ani.

     Ce însemnau aceste trepte față de imensitatea scării noastre biologice? De ce eram noi, cei de afară altceva decât cei de acolo? De ce afară se consideră a fi normalul, iar acolo   patologicul? Nu putea fi invers? Cel puțin ei, acolo, nu făceau rău nimănui.

     Nu cumva aceea era de fapt societatea normală, cea de la începutul devierii primatelor către genul Homo?  Majoritatea celor din jur au fost internaţi pentru violenţă. Dar ce este de fapt violenţa? O simplă manifestare a unei agresivităţi.

     Se știe  cei care au avut  mai multă energie au schimbat de-a lungul timpului lumea. Au căutat progresul. Cei pașnici nu sunt capabili de schimbări. Am studiat că statisticile psihiatrice atribuie numai unui număr limitat de oameni violenți, (nici a zecea parte), o cauză patologică.  La ceilalți intervin o grămadă de factori cauzali fără  legătură cu patologia: genetici, hormonali, endogeni, cauze sociale, afective. Dar și alți factori importanţi, care în general sunt neglijaţi cum ar fi întâmplarea, soarta, norocul, şansa, epoca. 

    Gândeam că ele, primatele din scorbura problemelor pe care le aveau, eram adunate acolo, laolaltă, de către  cineva  care le hotărîse pentru un timp convieţuirea.  Aveau prea puține crengi pentru a se putea căţăra spre lumină şi a  afla adevărul.  De crengile acelea își agăţau angoasele, remuşcările, regretele, unii frica de întunericul nopţii când, multora li se auzea vocea muşcându-şi vocalele în mijlocul unor vise de coşmar. Ei, cei de acolo erau poate primii care îşi aflaseră eternitatea spiritului în limpezirea unor gânduri tulburi care li se luminaseră. Trăiau în lumea lor ieşită din cotidian. Sfidaseră moartea. Trăiau cu ea. În permanenţa vieţii lor.

     Mă pierdusem analizând imensitatea spiritelor acelora adunate laolaltă, fiecare dintre ei, o picătură în oceanul vieții, își curgeau trăirea ca plânsul ploii de pe geamuri.   Parcă şi auzeam cum li  se strecura înfiorarea frigului pe sub şoproanele pielii. Vedeam spiritul zilei.

     Gândeam că în mediul acesta  fusese închis colegul meu de drum, cel înscris într-un proces verbal, într-un document medical, devenise un nimeni al societății, printr-o simplă măzgăleală a cuiva pe o bucată de  hârtie. În locul său putam fi închis eu, sau oricine din cei douăzeci și două de milioane de semeni din incinta ospiciului societății multilateral dezvoltate.

        –In ziua aceea ploioasă, după terminarea partiei de şah, din visare m-a trezit Vecinul care, uitând să mai mute, rămăsese cu ochii pe creştetul negru al nebunului de alb. Începuse să povestească: am fost amândoi colegi la şcoala tehnică. De acolo ne-am cunoscut. Ea era frumoasă. Eu un băiat venit de la ţară, acolo, în oraşul acela  mare care îmi promisese un viitor nesperat.

     Ea era din București, locuia cu părinţii. În Pajura. Nici nu îndrăzneam să ridic ochii la ea. Imaginează-ţi o fată la douăzeci de ani, blondă, înaltă şi subţire, o trestie. Ce ochi! Dar  stai să ţi-o arăt!

     Scoase din buzunarul de sus al bluzei o fotografie. Era roasă

 de atâta privire. Mi-a întins-o.

     Într-adevăr, încă se mai observa printre dungile de uzură  ale pozei lucioase, respiraţia pielii sale albe, o strălucire a feţei. Care-ţi vorbea.     

     Rămăsese pe hârtia aceea lipit spiritul fiinţei, o reflecatare a realităţii care existase. Unit cu cel al fotografiei. Am dat admirativ din cap.  Poza aceea căpătase chipul degetelor care au mângâiat-o. Se vedeau amprentele așezate pe fața lucioasă. Figură lângă figură. Și buricile degetelor au chip. Stăteau acolo, pe fața aceea, obraz lângă obraz.

    -Şi nu reprezintă nimic faţă de ce era în realitate, mi-a spus. Avea viaţa, flacăra ei, pe care acum nu o poţi vedea într-o hârtie învechită. Într-o zi a venit la mine în bancă şi m-a privit cumva. Sau a fost numai părerea mea. Am îngheţat întâi, apoi m-au năpădit  năduşelile.  Mi-a cerut nişte notiţe. Eu, elev din provincie, conştiincios, aveam toate cursurile. Nu venisem la oraş ca să chiulesc, aşa cum făceau mai toţi.

    -Cum o chema?

    -Alina.

    -Poate că i-a trebuit numai cursul, mi-am spus eu atunci, neîndrăznind să mă gândesc la altceva. Dar nu ştiu cum, ceva mă împingea să sper. Ce să sper? Nu se uită fata asta la mine! Un sărăntoc aterizat în oraşul acela mare. Erau acolo, printre noi, colegi cu stare, fii de mahări. Unii nu reuşiseră la medicină, dar urmau să încerce din nou.

 Ce-i oprea? Îi întreţineau părinţii. Pe mine cine să mă ţină?

 Dar începusem să visez. Să sper.

     A făcut o pauză. N-am vrut să-l îndemn să povestească.  Trebuia ca vorbirea să alunece din el. Ca un preaplin al fluidului sufletesc. Am tăcut. Mi s-a părut că pătrunsese cu amintirile într-un vis.

     Știam că visul n-ai cum să-l opreşti. El devine suveranul tău.

 Mai ales noaptea. Îi plăteşti tributul. Nu vine el să ți-l ia, te duci

 tu să i-l dai.  I te închini, îi pui pe marginea somnului coşmarul tău, ca pe cel mai preţios bun pe care-l ai. Unii îi oferă visului drept bir viața lor. Pe care singuri ajung să le-o sacrifice. Nu sunt de accord cu aceştia. Întinează memoria frumosului, aruncându-se de la etaj, tăindu-şi venele, spânzurându-se. Începusem să mă înfior. Avea o prezentare care aluneca spre morbid. Nu-mi plăcea. M-am uitat în ochii lui. Priveau fix către vremurile care trecuseră. Pe care ochii aceia nu le înțelegeau.

L-am intrerupt, aducându-l la realitate:

    -Şi s-a îndrăgostit.

    -Mai mult, era înnebunit după ea.

În momentul acela și-a strâns palmele, alcătuindu-și doi pumni care ar fi trebuit să oprească ceva. De parcă nu fusese o iubire pură, frumoasă, care te înalţă către frumos, ci una care te ridică pe culmile disperării. A fricii organice de a nu o pierde.

    -Niciodată, pentru nimeni nu simţise aşa ceva. Așa mi-a spus Şi nu  era  tocmai un copil. Avea deja peste douăzeci şi cinci. Când venea ea lângă el începea să tremure tot. Îl lua frigul. 

    -Era o dragoste pasională, am adăugat.

    -Mai mult, era o nebunie.

    -Dar ea? Ţi-a spus ce simţea ea?

    –Din ce mi-a împărtăşit mai târziu, i s-a plâns că el a încins-o, cu pasiunea lui, că a fost acaparată de energia sa, că n-a mai putut ieşi din corzile acelea. Dar, la ea n-a simţit niciodată aceeaşi pasiune, aceeaşi dorinţă de a-i fi mereu alături.

    -Deci el a fost elementul activ, ea s-a complăcut în această

combinaţie. 

    –Nu, la ea a fost o iubire normală, omenească. Cu bunele şi cu relele sale. El era cel deplasat.

    -Şi s-au căsătorit, am continuat eu desfăşurarea pe care o intuiam legăturii lor

    –S-au căsătorit la terminarea şcolii. Aici au început primele

discuţii. Ea ar fi vrut să continue şcoala, se voia cu orice preţ doctoriţă. Nu ea, cât părinţii ei mai mult. O doreau doamnă mare. Pe el l-au acceptat cu greu. Sau deloc. Nu era mare lucru de capul său. Ce calităţi deosebite avea el? Mai nimic. Ca el erau pe toate drumurile. Absolvent de şcoală tehnică. Tehnician dentar. Nu tu inginer, nu doctor, nici măcar un profesoraş, acolo. Nu-i învinuia. Ca orice părinţi, îşi doreau pentru copilul lor soarele de pe cer. Nu era el acela. Nu strălucea prin nimic.

     După un timp s-au înscris ca tot românul să cumpere o maşină. Aveau de aşteptat. Dar, ajutându-l un prieten, a obţinut-o mai devreme, cu o aprobare de la Suzana Gâdea. Cum făceau toţi cei care puteau. Care aveau relaţii. Amândoi obţinuseră carnet de conducere. De aici a început. De la carnetele alea, fir-ar ele să fie! Maşina trebuie să aibă un singur şofer. Ca peste tot. Trebuie să existe o ierarhie. Ca la armată: Din doi unul e şef. Este fruntaşul. Altfel e anarhie. Aşa este stratificată lumea aceasta. Întreg regnul animal este clădit pe trepte. Întocmai ca o piramidă. Piramidă trofică. Fiecare stă în cârca celuilalt.

    -E cam deplasată comparaţia

    -Nu. Nu e. Aşa se menţine echilibrul naturii.

    -Dar ce vină are carnetul în toată povestea dragostei lor?

    –Are, şi încă esenţială. De la carnet a plecat totul. De fapt ceva mai înainte. Ca în orice familie începuseră discuţii. Nu atât între ei, ci mai mult generate de ai ei. Intuind pericolul, dar cu acordul ei, s-au înscris la o locuință. Gândeau să-și ia întâi o garsonieră. Între timp, dacă ar fi venit pe lume un copil, să fi făcut ce trebuia de făcut şi  și-ar fi luat două camere.

     Colegul meu de drum a făcut din nou pauză, pentru a mai strânge amintiri. I-am respectat tăcerea. Privea fix, o imagine pe care o vedea numai lumina lui. Apoi a continuat:

     Câştigau amândoi binişor. Leafă, câte ceva de la clienţi.

 Amândoi lucrau bine. Ea nu renunţase la medicină. În final a reuşit. Mergea la facultate zilnic. La stomatologie nu există secţie de fără frecvenţă.  Îi ajutau şi părinţii. El nu voia banii lor. Îi dădeau  parale numai ei, pe care le cheltuia pe treburile ei femeieşti. Eu țineam casa. Banii ei nu mă interesau. Ea contribuia numai la plata garsonierei. Cam asta era. Apoi….

     S-a oprit. N-a mai scos niciun cuvânt. A înţepenit. O stană  de piatră privind în gol. Zărise o fantomă care-l  paralizase.         

    -Bun, şi? Am întrebat.

Chiar eram curios. Până aici, totul perfect. Şi eu avusesem o experienţă neplăcută în viaţă, trecusem printr-un divorţ.  Doar nu eram unici.  Încetase brusc, aidoma unui vânt văratic speriat să nu culce la pământ holda vorbei.    

     O lacrimă se  strecurase printre gene alunecîndu-i pe obraji, coborând dinăuntru, din norul cenuşiu al aducerilor aminte.

     După o vreme pe care i-am respectat-o, cât ai fuma o țigare, a continuat: în dimineața aceea se auzea dinspre cantină zgomotul unei ligurițe rotite la nesfârșit în ceașca de ceai. Un zgomot sideral, obsedant, de spațiu gol. Era Profesorul. Privea spre un infinit al tavanului. Iar deasupra acelui tavan era un dumnezeu. La care se ridicase el. Trăia acolo sus, cu privirea fixată într-o amăgire. O nemărginire. Într-o metaforă pe care tocmai o găsise. A început să îngâne:

Aşa pot vieţui, curat, cum e-ntâmplarea.

Dar regăsesc în vintre puterea de-a fi eu

cât încă în retine-mi întâmpin lăcrimarea.

Și între vis şi viaţă-L aleg.

Pe Dumnezeu.

A trebuit să se audă fluierul strident al lui Ahile ca să coboare din eternitate.

     Fiecare trăia astfel în cerul preocupărilor lui. Cobora pe pământ doar când ne uneau aceleași preocupări.

     Sintetizând, eu ispăşeam o condamnare pe care oficial nimeni  nu mi-o dăduse, la puşcărie n-aveam ce căuta, pentru că nu mi se prescrisese nicio pedeapsă, în beciurile securităţii nu puteam rămâne ca un pensionar, ani de zile. Dar nici liber nu mă puteau lăsa. Ar fi fost obligați să numească securişti care să mă supravegheze zi şi noapte. Să-mi fileze mişcările.    

     Fuseseră destule cazuri de indivizi, oponenți ai regimului, care, fiind persoane importante, remarcate în occident, aveau supraveghere strictă, un fel de arestare la domiciliu. Pe mine cine mă cunoștea?

     Cea mai simplă soluţie a fost aceea, plauzibilă uman, să mă închidă la ospiciu, în sensul că numai un nebun ar fi avut curajul să uneltească împotriva regimului. Să se opună puterii.   La sanatoriu eram păzit și oricând puteam fi pus la dispoziţia oficialităţilor.  Se împăcau toate dezideratele.

    După sărbători viaţa şi-a reluat cursul.

Spre mijlocul lunii ianuarie, într-o zi urâtă cu un viscol, de-ţi îngheţa inima uitându-te pe geam, stând de vorbă cu Vecinul  în sala de mese, la un moment dat acesta s-a schimbat la faţă şi, privindu-mă fix în faţă, şi foarte grav, a spus:

    -Să-ţi spun! (Din nou a reluat firul de unde-l lăsase). Ea avea dimineața cursuri iar după amiaza laboratoare. El știa orele la care urma să vină. O aştepta cu masa pusă, o primea ca pe o regină. Era regina lui. O iubea la fel de mult. Parcă era dus, nici nu vedea altă femeie. De multe ori, când ştia că va veni mai târziu, el o povăţuia să ia maşina. Altădată, când avea timp, mergea după ea şi o lua el. După un timp, a constatat o schimbare. O părere. O răceală, ca o îndepărtare. Putea fi oboseala, apropierea examenelor, cicăleala părinţilor, cine mai ştie. N-a dat mare importanţă. Viaţa, exprimarea sentimentelor de orice natură nu sunt liniare.

    –Ca vremea. Când e soare, când e ploaie. Vreme. Aceea care este. Care trebuie să fie trăită. Iar noi suntem ca într-o arenă. A vieţii noastre. Ne luptăm cu fiarele sălbatice întocmai ca primii creştini. Cu spiritele răului, cu angoasele noastre, cu ura, invidia, cu duşmănia altora.

     –Parcă nu mai era ea, îmi povestea Vecinul. Privea lung, nici nu mai putea fi atentă ce-i spunea. Sau n-o interesa. Trăia într-o viaţă  paralelă cu  a lui. Abia atunci  a  înţeles că  se  întâmplase ceva foarte grav. A perceput acel ceva ca o năruire. Ca pe un mare cutremur. Davastator. Da, se schimbase.

    -Şi?

    –Şi a început să o urmărească.  Cu un taxi. I-a prins. Chiar în maşina lor. Amanții nu se aşteptau la aşa ceva. 

    -Cum?   

    –Păi să vezi! De la facultate plecaseră fiecare cu maşina sa, să nu existe nicio suspiciune. Era femeie măritată. S-au întâlnit abia apoi, pe o stradă lăturalnică şi întunecoasă. Dacă ar fi fost cinstită, ar fi  plecat cu el, la vedere, de la facultate, să-l lase şi pe amărât undeva. Dar nu, totul fusese planificat între ei, să se întâlnească undeva ferit.

   -Bun, şi n-a avut o discuţie cu ea? Mai greşesc şi ele, cum greşim şi noi.

    –Ba da, cum să nu! Au urmat plânsete, jurăminte, împăcări furtunoase, tot tacâmul.

    -Până aici nimic anormal.

    –Ba nu, totul a fost anormal. Pentru că tot ce i-a promis a fost numai minciună, ca să câştige timp, să capete răgaz să-şi

aranjeze ei doi un cuib.

    -Şi i-a prins acolo!

    –Nu, n-a mai aşteptat. Se lămurise. Femeia aceea nu mai

era femeia lui, cea pe care o iubea nebuneşte, acum o vedea, era diavolul care luase chipul ei. Aproape că erau pe  faţă în nasul lui. Îşi  băteau  joc de el. Ce le făcuse el?

     Tovarășul meu de drum a făcut o pauză. Apoi, a continuat: atunci Vecinul s-a oprit din nou. Au început să-i curgă lacrimile. Era măcinat de amintirea aceea, petrecută cu ani în urmă. Fusese drama vieţii sale. Iubirea sa transformată într-o tragedie.  Mă gândeam că făcuse o crimă pasională. Atunci de ce nu era la ocnă şi era la nebuni? N-am insistat, deşi eram curios. Eram convins că de la omul acesta bântuit de angoase, nu pot afla mai multe, decât atunci când va voi el să vorbească.

   Când izvorul cuvântului îi va umple albia vorbei  şi se va revărsa. Se va goli şi apoi va tăcea. Urma să se umple din nou. Trebuia să aştept.

     Colegul meu de drum a tăcut din nou. A mai tras o înghițitură, exprimându-și printr-un zgomot specific satisfacția,

Apoi exprimă, reluând firul:

    -Să vezi!

Între timp iarna se apropia de sfârşit. Cei care ascultau radio Europa Liberă, Vocea Americii, B.B.C. auziseră de mișcarea Solidaritatea din Polonia.

     În incinta sanatoriului aceste informaţii nu pătrundeau. Atila, sanitarul, securistul sub acoperire, îşi continua intervenția sa dură cu biciușca. Nu tolera insubordonare. indisciplină. Directorul îl lăsa să-și exercite în voie autoritatea, el având  în atribuțiile funcției sale, relaţiile cu exteriorul, cu lumea medicală, cu şefii săi, aprovizionarea, precum şi prescrierea medicaţiei pacienţilor. Avea suficiente ajutoare, astfel încât să coboare în saloane cât mai rar. De altfel să controleze ce? Rupturile cazarmamentului, ale lenjeriei, îmbrăcăminţii? Statul n-avea suficiente fonduri pentru a le înlocui. Şi de altfel se deteriorau repede. Pretenţia lui era să fie curate. Cât de cât. Şi erau. Existau acolo suficiente braţe de femei să le spele.

    Şi atunci, într-un moment de repaus, m-am trezit cu Vecinul  aşezându-se lângă mine şi deşertându-şi izvorul. În albia lui se adunaseră din nou vorbele. A intrat abrupt, reluând exact de unde rămăsese. Parcă pusese semn la un paragraf într-o carte. 

     A continuat: nu puteam lăsa lucrurile aşa. Să-şi bată joc de mine. Cu ea clădisem anii aceia frumoşi. Nu-i puteam da voie ăluia să mi-i răpească. Trebuia să iau o măsură.

   -Puteai să-i laşi naibii, şi să-ţi refaci viaţa, ca toată lumea.

   -Cum? Să-i las să-mi râdă în nas? Eram papiţoiul lor? Adică ei să se hlizească pe socoteala mea şi eu să stau ca prostul să sufăr?

    -Nu să suferi, să găseşti una aidoma ei. Sunt pe lumea asta destule femei frumoase. Sau, chiar dacă nu sunt frumoase, au alte calităţi. În primul rând calitatea de a fi femeie.

    -Asta-i filozofie. Ca ea nu mai exista. N-ai cunoscut-o, de aceea vorbeşti aşa

    -Bun, ce-ai făcut?L-am întrebat.

    -M-am gândit câteva zile. Am analizat situaţia pe toate părţile. Am zis: dacă îl desfiinţez pe el şi rămân cu ea, va tânji toată viaţa după o himeră, iar eu voi putrezi la ocnă. Dacă-i voi desfiinţa pe amândoi, nu mai văd lumina soarelui, şi ar fi mai grav decât dacă aş muri. Ar fi fost o soluţie. Cea mai la îndemână şi care ar fi rezolvat tragedia: toţi actorii să dispară.

     Adică să îi aranjez întâi pe ei, apoi să mă rezolv şi pe mine. Rămânea însă în varianta aceasta o necunoscută. Dacă n-aş fi avut curaj să-mi iau viaţa şi râmâneam cu morţii pe cap? Unde era să fug?

     Atunci m-am îngrozit. Aveam în faţa mea un caz  grav, într-un sanatoriu de recuperare. După atâţia ani încă mai judeca astfel. Nu era nicio urmă de remuşcare în vorbele lui. Nici măcar în tonul exprimării. În afara celor câteva lacrimi nu era nimic uman. A început să-mi fie frică de individul acela. În special noaptea. Cine ştie dacă şi când i se poate năzări ceva.

   -Şi atunci ce-a făcut? L-am întrebat. Fiind convins că era vorba de un criminal. Nu ți-a fost teamă să doarmi alături de un prezumtiv criminal nebun?

   –Ba da, nu ştiam ce să fac. Dacă aş fi reclamat cazul directorului, ce măsură ar fi putut el să ia? Putea să-l bage la camera de izolare câteva zile. Dar după aceea? Sau în cămaşă de forţă. Cât timp? Aflând cine l-a turnat, la ieşire m-ar fi lichidat. Acolo, în ospiciu. N-ar fi fost condamnat la pușcărie, omorul ar fi fost săvârșit de un nebun.

   Dar Vecinul  n-a făcut nimic. Mi-a zis calm, la fel, fără regret, fără ciudă, plat: am înnebunit. Organismul meu n-a suportat tensiunea. A cedat. Sau umanul din mine s-a opus bestiei care-mi umbla prin creieri. Totuşi, cred că eram departe de a pune în practică ceeace gândeam. Ajunsesem la o soluţie finală, dar sunt convins că n-aş fi putut să o pun în aplicare. Îmi făcusem planul  să mă urc cu ea în maşină, să demarez, să ating o viteză mare şi să mă reped cu maşina într-un zid, copac, şi să se termine odată. Nici a mea, dar nici  a lui.  Dar sunt convins că, stând alături cu ea în maşină, aş fi luat-o în braţe, aş fi mângâiat-o, i-aş fi spus cuvinte de îmbărbătare şi i-aş fi urat drum bun în noua sa viaţă.

     Auzind aceasta, m-am liniştit. În toată nebunia aceea întâlnisem un om. Un om bun.

    -Și în continuare?

    -N-a mai ştiut de el mult timp. Nu a știut cine l-a internat, a fost la Central un an şi ceva, l-au tratat acolo, apoi l-au transferat, la secția aceea, pentru recuperare.

    -Şi Alina?

    –Am aflat de la el că au luat-o părinţii. A terminat facultatea. Era încă soţia lui pe acte, nu putea să divorţeze unilateral, legea nu-i permitea. Nu ştia cu cine mai este. Dar nu a venit niciodată la el să-l viziteze. Nici la spital, nici aici, la recuperare. De fapt nici nu și-ar fi dorit. Să îl fi văzut în situaţia aceasta? Din punctul acesta de vedere pentru el ea a dispărut. A omorât-o timpul. Uitarea. Asta s-a întâmplat.

     De data aceasta m-au podidit pe mine lacrimile. Asistasem la tragedia unui om. A unei iubiri pasionale. Ca atâtea altele.

 Nu-l cunoșteam, dar atunci l-am simţit ca pe un frate al meu. Întru durere.

     M-am gândit imediat că omul acela merita mai mult decât îi oferise soarta. La Alina nu se mai putea întoarce. Trebuia să-şi refacă viaţa. Dar cum? Ce femeie întreagă la cap s-ar încurca cu unul ieşit din ospiciu? Cum ai putea convieţui cu aşa ceva? Ajunsese acolo datorită sensibilităţii sale. A fragilităţii sentimentelor sale frumoase. Cine ar fi avut răbdare să i le cunoască? De obicei cumperi ceeace vezi, ce ţi se oferă privirii. Tehnician dentar, e bine. Dar restul? Restul este un dezastru. Să dai, să fugi.

     Colegul de compartiment mi-a intuit raționamentul.

    -Nu ştiu cum, dar atunci mi s-a strecurat un gând ciudat.

Trebuia să-şi găsească o fată la fel ca el. Cu multe calităţi. Și ea, având acelaşi stigmat de care nu poţi scăpa toată viaţa. Un fost rezident la spitalul de nebuni!

     Aceasta exista. Acolo, lângă noi. Printre noi. Fata aceea frumoasă pe care eu, un adult, cu minţile bănuiam că le purtam cu mine întregi, o remarcasem de la început. Era în echipa de la hala cu păsări. O urmărisem. Cuminte, respectuasă. Știam că o chema Sorana. Îmi făcea plăcere să o privesc. De când lucra la păsările din ferma anexă era aidoma bucuriei, mereu cu  zâmbetul pe buze, luminoasă, harnică.

    Am încercat să-i atrag atenţia asupra ei. O peţisem, pentru el..

    -Cum o cheamă? L-am încercat.

    –Sorana, mi-a răspuns. Știa deci.

    -Ce frumos nume, te uiţi la ea şi parcă vezi strălucirea soarelui.

    -Într-adevăr? s-a arătat Vecinul interesat.

Pentru moment atenţionarea mea îşi atinsese scopul. De câte ori aveam ocazia, aduceam vorba despre ea. Cu timpul, am fost convins că sămânţa aruncată începuse să rodească. Terenul era fertil. Încet, se elibera de seceta care-l bântuise. Peste uitare căzuseră şi câteva ploi repezi. Care spală, duc totul la vale, într-o mare a lucrurilor înecate. 

   -Spală-se relaţia sa veche cu Alina! Mă rugam.

    Un nou soare se ridica înaintea lui.

     Cred că trecusem bine de miezul nopții. Omul vorbea liniștit, poate că oboseala acoperise energia alcoolului. Mi-a povestit că iarna în anul acela a trecut  repede. A dat ocol curții de câteva ori, a sărit gardul o singură dată, făcând un tărăboi de viscol și lăsându-și  zdrențele de zăpadă murdară înșirate peste tot. În două zile oamenii le-au împins către poalele gardului de sârmă ghimpată. După o vreme zăpada s-a înțepat în dinții de metal ai sârmei încât spre primăvară am-o văzut plângând, topindu-se. Au apărut din ele primele flori albastre la picioarele gardului. Cerul picurase câțiva stropi de cerneală azurie și le inventase petalele.      

    Bolile tuturor de acolo nu dureau. Roseseră substanța nobilă situată înăuntrul sufletelor. Unde sălăşluia licărirea de lumină a unei vieţi normale. Şi pe care, încet-încet, rând pe rând, o recăpătau.

     Vederile oamenilor de acolo se împleteau  în acelaşi decor, aparent neschimbat, apartent monoton, în care începuseră chiar să înflorească speranțele unei vieţi noi.

    –Alunecam  către vară. Vecinul  renăscuse la noua sa viaţă. Observam că în sectorul zootehnic, la gospodăria anexă, căuta apropierea Soranei, o ajuta să-şi care cofrajele de ouă, să deşerte în hrănitoare sacii cu furaje. Era mai tot timpul  lângă ea. Dar nu singur. Aproape niciodată. Avea o umbră. Periculoasă. Atila veghea. Nimeni nu ştia ce avea omul acesta în cap. Într-o zi i-a atras atenţia să păstreze distanţa față de Sorana.

    -Ce poate fi periculos? Ce-ți poate face? I-am spus într-o zi când mi s-a plâns că începuse să-i fie frică de Atila. Acesta este rolul lui. Să menţină ordinea.

     Relaţiile de colegialitate între femei şi bărbaţi erau acceptate, dar mai mult nu.   Cele sexuale total interzise.

El spera ca până în vară să scape. Se considera vindecat. Relaţia lui cu Sorana devenise mai mult decât colegială. Dar numai atât. Se ferea să-şi dea drumul sentimentelor, cum făcuse cu Alina.

   –Ea pentru ce a fost intenată aici? L-am întrebat căutând să elimin orice eventuală suspiciune.  

    -A suferit de un sindrom astenic depresiv. Sau ceva mai grav. Exact nu știu. Cu multe complicații psihice. În urma pierderii ambilor părinţi. Într-un accident. 

    -Dumnezeule, ce lovitură!

    -Şi n-avea atunci decât douăzeci şi doi de ani. Acum trei ani. A fost grav. A locuit după moartea lor la o mătuşă. Femeia  nici nu şi-a dat seama cât era de bolnavă. Punea totul pe seama tristeţii. A stat prin spitale. Acum cred că este recuperată, cu toate că, urmărind-o, o mai surprind privind în gol. Pacienţii aceştia pot fi lesne depistați după hăul imens dinăuntrul

 privirii.

      A înţeles că ei  amândoi vor trebui să se ferească de Atila.

De o vreme se tot învârtea în jurul Soranei.

    -Singurul loc în care mă simt sănătos este aici, spunea Vecinul, printre nebunii aceştia. Poate prin comparaţie. Dacă aș ieși prea devreme, mi-ar fi teamă să nu mă apuce din nou. Mai bine  rămânem încă un timp aici. 

      Îi era frică de el însuşi.

Atila,  pe  lângă alte  atribuţii  avea grijă să nu existe relaţii apropiate între pacienţi.

     La muncă, femeile, bărbaţii, se mai și dezbrăcau. Bărbaţii îşi scoteau bluzele groase de salopetă, unele femei înlocuiseră partea de sus a salopetei cu bluze subţiri, transparente, pe care, câteodată, le lăsau descheiate. Cele mai  în vârstă, cărora nu le păsa, stăteau şi cu pieptul gol la vedere.

    -Neruşinat-o! Astupă-ţi bretelele, nu vezi că se holbează ăia la noi? 

Răspunsurile, spontane, adesea triviale, erau însoţite de gesturi          

    -Mai au încă mult până la însănătoşire, gândeam.

Relaţia clandestină dintre Vecinul şi Sorana care începuse timid, se devolta frumos, curgea limpede, în albia sa.

     Nu deranjau pe nimeni. Curgea discret, aidoma apei care se strecoară printre firele ierbii, la umbra fiecărei zile. Teama de încălcarea reguluilor îi făcea să fie prudenţi, să rămână cât mai departe unul de clălalt. El o descoperise înainte de a-i atrage eu atenţia, dar gestul meu venise ca o încuviinţare. De parcă avusese nevoie de ea.  Îi privea faţa luminoasă. Ar fi vrut să cunoască ce se afla dincolo de ochii aceia frumoşi, dar cu vedere oarbă, golită de flacăra vie. A vieţii. În spatele pleoapelor, ghicea licărirea  dorinţei închise în carcera unei mari dureri.

     Încerca să o descifreze. Privirea ei ascundea speranţa   revenirii la lumină. Simţea aceasta. Mai ales când se întâlneau în libertatea imaginară, dincolo, departe de sîrma ghimpată a realităţii.

     Când încercasem eu să i-o descopăr, el deja îi ridicase vălul transparent. Privise în spatele tristeţii. Descoperise acolo o altă fiinţă, înfrumuseţată de zorii speranţei de însănătoşire. Începuse să renască în ea dragostea de viaţă.

     El se temea să pătrundă mai adânc, să-şi lase sentimentele

 să se desfăşoare în voie. Ştia că dragostea se clădeşte, pas cu pas, adăugând zilnic mortarul imaginaţiei. Apare dorul, apare apoi durerea sfâşietoare, chinul. Trecuse prin aşa ceva. Nu mai voia să le retrăiască. Apoi mai era şi trupul care-şi cerea drepturile sale. Asta chiar nu se putea. Aici era total interzis. Dorințele trupului adesea devin de nesuportat. Te pot prăbuși în prăpastie. Trecuse prin asta.

     Mâinile lor se atingeau, din întâmplare, pe marginea unui gest, se așezau una peste cealaltă ridicând același cofrag, când lucrau la ferma anexă. Cofragul acela devenea locul lor de întâlnire, banca pe care palmele lor, aşezându-se, lăsau fiorul să se îmbrăţişeze. Doar ei știau să descifreze limbajul mângâierii. Ca o împreunare.

     Îi era frică de el însuşi.

 O teamă de noua sa deşteptare, de sentimentele care  pârjolesc totul în jurul lor. Trebuia să le înăbuşe, să nu le lase să renască, ştia că sunt otrava vieţii lui  cu ele se născuse, ele îl distruseseră, îi ucisese cei mai frumoşi ani din viaţă.

    -M-am gândit că Vecinul dumitale trăia în locul acela unde se simţea liniştit. Acolo, în ospiciu, printre nebunii paşnici, lângă Profesor, Latinist, Contabil, Spărgător, lângă Napoleon şi Bălcescu. Şi lângă ceilalţi, încă nebotezaţi. Toți, după cum povestești, păreau oameni normali. Dar, ca la bâlciurile copilăriei: doar imaginile din oglinzile în care îi priveam păreau a fi distorsionate. Care era realitatea? Poate  oglinzile prezentau realul. 

     Mă privisem în ele. Eram copil. Râdeam de cel pe care-l vedeam. A trebuit să treacă mult timp pentru a înțelege cum trebuie imaginile acelea. Acum, ascultând,  le retrăiam. Prin înțelegerea povestiriia acesteia. Erau cât se poate de reale.

     Şi poate că privind-o pe Sorana în oglinda aceea a ei, Vecinul o vedea aşa cum era ea în realitate: o pană de înger. Căzuse de sus, plutise un timp în derivă, aterizase apoi în acel sanatoriu, ca un semn pe care ar fi trebuit de la început să-l observe. Fusese trimis anume pentru el, să fie văzut, şi mai ales înţeles.

     Coborâse ca o poveste, se asemăna unei aripi, venită aici unde zborul nu era îngăduit de legile care stabileau strict până unde se puteau admite înţelegerile dintre doi oameni care se iubeau.   Deschiseseră cartea sentimentelor curate. O răsfoiau împreună citindu-i cu voce mută rândurile. Se găsiseră acolo, la acelaşi colţ al întâmplării, unde li se întâlniseră străzile celor două vieţi.

     -Apoi, de-a lungul acelei luni, pacientul cel mai frecvent vârât la izolare a fost Vecinul pentru delictul că, după cum mirosise Atila, stătea ca un ghimpe în faţa intereselor sale.

    Ceeace fusese mai grav pentru el se produsese deja: Atila o descoperise pe Sorana. Până atunci fusese  femeia aceea izolată, o mototoală, o nebună murdară, care stătea retrasă în zdrenţele ei. Nimeni n-o băga în seamă. Nu mânca, nu se spăla. Ajunsese o stafie. O aia, acolo! O anorexică. O stârpitură, un rebut uman.

     De un timp se petrecuse o minune. Intrase în ea o altă femeie, una frumoasă, cu toate ale sale la ea. Cu sâni frumoşi, coapse, picioare, talie, şolduri, O înlocuitoare a celei dinainte.

   – De unde apăruse făptura aceea nouă? Se întrebase Atila.

Îi trecuseră destui nebuni prin mână, dar nicicând nu trăise să vadă o asemenea transformare. Numaivorbind de culoarea ochilor, albaştri ca cerul verii. Ca murmurul mării. Şi vocea. Ce pace sufletească răspândea! Acum i se schimbase până şi mersul. Plutea, nu păşea. Cum nu observase toate acestea?      Simţurile lui de bărbat de peste cincizeci, trecut prin atâtea, nu mai fuseseră demult atât de impresionate. O operă de artă, nu un trup de femeie! Îl nemulţumea faptul că observase prea târziu schimbarea. O asemenea transformare nu putea să o producă numai vindecarea. Ci dragostea, care genera restituirea sănătății. Numai iubirea! Da, da, numai iubirea. Avea o bănuială. Trebuia anihilat concurentul.

    –Ce fusese între ei până atunci?. Relaţiile sexuale erau strict interzise. Ar fi observat. Dacă nu el, ochii şi timpanele sale, care dormeau noaptea în dormitorul ei. Avea răspândiţi informatori peste tot. Prin ei lua pulsul ospiciului. 

    -În mintea lui Atila, omul acela, Vecinul, trebuia neapărat  îndepărtat. Așa că, zilnic, după muncă, Vecinul a început să fie constant aruncat  în izolare. Îi  înscena fel de fel de acuze.

     Între timp trecuse şi măreaţa zi de 23 August. Ziua insurecţiei noastre armate. Nu mai era ziua eliberării de către glorioasa armată sovietică. O lăsasem mai moale cu vecinul de la răsărit. După 1968. Mimasem de mai bine de cincisprezece ani o apropiere faţă de occident. Dar numai atât. Cu sovieticii, păstrasem o distanţă reglementară.

     Într-o dimineaţă tot spitalul fremăta. Se aflase. Latinistul o roise peste noapte. Adică spălase putina. Cum? Ar fi fost imposibil. Gardul era înalt, nu putea fi escaladat. Pe poartă? Exclus. Lacătul era intact, cheile erau la Atila. Paznicul de noapte avea numai sarcina de patrulare în incintă, de a semnaliza orice fel de mişcare. Nu raportase nimic. Era de încredere, omul lui. Atunci  cum? Efectiv se evaporase.

     În mintea mea s-a făcut atunci lumină.

Avusesem o bănuială. Intrase în ospiciu o perioadă, pentru a-şi ascunde identitatea. Pentru a dispărea din peisaj. Trebuie să fi fost agent sovietic. Avea și un pic de accent.Îmi dădeam seama că de fapt el nici nu prea vorbea. Se maimuţărea cu latineasca lui întocmai pentru a evita  conversaţiile.

     Inteligentă acţiune.

Pentru a intra în ospiciu nici nu era mare lucru. Dacă ieşeai

în piaţă, în față, la C.C. şi te apucau pandaliile, vociferând şi

înjurând regimul, făcând pe  nebunul, mai şi strigând ,,Jos Ceaușescu!,,  erai gata. Nu puteai fi considerat decât nebun să-ţi închipui că prin câteva lozinci ale tale strigate într-o piaţă o să declanşezi o revoluţie.  Și unde? La mămăligarii ăştia de români? Care n-au nevoie decât de un pumn de mămăligă şi o ceapă ca să fie  mulţumiţi?

    -Se spunea: mămăliga nu explodează! Apăruse noțiunea de popor vegetal. O metaforă a Anei Blandiana

    –Eram convins că și pe mine mă încadraseră în această categorie. Ce vigilenţă halucinantă, distorsionată!  Pe mine, un nevinovat mă consideraseră agent vestic, iar pe acesta, care era  spion sovietic, nici nu-l bănuiau.  Pe mine nu mă vârâseră la ocnă, cum ar fi trebuit să se  procedeze cu un spion, mă aduseseră aici, rezident la acest  ospiciu de recuperare. Aceasta era logica mea.

     Îl priveam. Vorbea prea slobod. Iar eu îmi dădusem cam mult drumul la gură. Nici măcar nu-l cunoșteam. Mă lăsasem purtat în relatarea sa, ca și cum am fi fost cunoscuți de o viață. Habar n-aveam pe cine aveam în fața mea. Printre aburii alcoolului apăruse un licăr de prudență. Dar dacă? Se obișnuia să pătrundă, atunci când nici nu te aștepți, în sufletul tău, vreun provocator. Să scotocească în zonele interzise, să-ți scoată la lumină conștiința, să te facă să-ți pui sufletul pe tavă, să vorbești prostii. Erau oameni instruiți, talentați. Se spunea că până și bancurile erau elaborate de la un serviciu al lor, special. Prea veneau repede, și la pont. Putea fi așa ceva. Oare? Mi-am propus să fiu mai prudent. Oamenii securității puteau îmbrăca multiple uniforme. Acesta o îmbrăcase pe cea a obijduitului. Era adevărat ceeace îmi relata? El și-a continuat relatarea:   

    –Sorana simţise pericolul. Evita, cum putea, prezenţa vădit

 insistentă a lui Atila. Căuta să nu rămână singură. Eu n-aveam cum să o apăr. Vecinul nici atât. Avea locul ei de muncă, nu se putea ascunde, era expusă oricând. Atila o pândea, aşteptând-o în holul pe unde ştia că trebuie să treacă, fie cu sacul de furaje pentru păsări, sau cu producţia acestora. Îi ţinea drumul, o lua în braţe, pipăind-o, vârându-şi cu insistență mâinile lacome prin acunzişurile umede şi fierbinţi ale trupului său.

     Ea se ferea, îl îmbrâncea adesea, dar asta îl înebunea şi mai  mult. Şi nenorocitul era însurat! Avea nevastă şi copii mari la el la ţară de unde provenea. Dintr-o comună de lângă Titu.

    –Ce neruşinare!

Atila nu mai fusese acasă de câteva luni. Ce să caute? Copiii îi plecaseră la rosturile lor, nevastă-sa ajunsese o babă. Erau de o vârstă. Dar, ca la ţară, femeia, muncită, cu două naşteri, cu unele boli, se consumase.

     Acum bântuia şi ea pe acolo prin gospodărie, după câteva

găini, şi ce mai aveau ei pe acolo. Îi mai trimitea el într-adevăr ceva bani. Și mai ales copiii. Supravieţuia cu puţinul ei. N-avea nevoie de nimic altceva. În sat lui i se spunea ba sanitarul, ba nebunul. De aceea nici nu venea cu plăcere în comună. Câţiva care aflaseră că lucrează la securitate, se fereau de el, nu-i stăteau în cale.

     Sorana trăia un chin. Nimeni n-o putea ajuta. Directorul, din comoditate, sau poate din prudenţă, nu se amesteca. Îi dăduse lui Atila întreaga libertate. Era foarte comod. Acesta  ţinea ordinea în întreaga instituţie.     

     Experimentul său, terapia ocupaţională dăduse rezultate. Observa că la unii pacienţi boala se remediase. Din această categorie făceau parte Sorana, Vecinul, şi alţii.  Intenţiona ca la sfârşitul anului, sau cel târziu după începutul anului viitor să cheme comisia de externare.

     Dar în seara aceea Atila şi-a propus să nu mai aştepte. Se

 săturase de stupidul joc al dragostei adolescentine cu ea. Ca un flăcăiandru care-şi pândeşte colega şi o înghesuie prin unghere. Trebuia să acţioneze ca un bărbat. Ca un şef ce era. Să o aducă la el peste noapte.

     Avea dreptul acesta. Oricând putea să cheme un pacient la infirmierie. Acolo locuia, într-o cămăruţă alăturată, unde avea camera lui, un pat, şi cele necerare. N-ar fi bănuit. Ar fi chemat-o bine înţeles seara, nu noaptea. Dar dacă ea ar fi refuzat? Nu putea să o oblige, să o aducă cu forţa. Atunci s-a gândit să înventeze o cauză. Care să nu poată fi contestată.

     Întreaga zi și-a pus mintea la lucru. Întorcea problema şi pe faţă şi pe dos evaluând riscurile. Nu trebuia să existe niciun risc. Totul  să fie natural, nimic neruşinat.

     Se cuibărise în el pasiunea aceasta a trupului ca o boală. Ca o nebunie. Părea că se infectase de la oamenii aceia din jurul lui.  O dorea cu toate simțurile.  Din tinerețe nu mai trăise așa ceva. Era dreptul său. Cântecul de sirenă.

     Dar înserare după înserare se duceau pe apa sâmbetei. Şi el nu găsise nimic. Singur simțea cum i se lungesc privirile după ea. N-avea nicio urmă de duioşie în privirile acelea. Nicio urmă de iubire. Numai  dorinţă Când iubeşti de-adevărat ţi se înmoaie privirea, genele, ca lacrimile. Par aşa, adesea topite într-o fierbinte îmbrăţişare a imaginii. Ajungi să-i săruţi şi umbra pe unde a trecut, ca pe o lumină a ochilor. Cei de zi.

     Dar lui nu i se dezgheţaseră asemenea simţuri. Pentru că  nu le avea. Nu i se născuseră. Simţea doar pornirea animalică păstrată în cromozomii cine ştie cărui înaintaș. Dorea, nu iubea. Simţea pulsându-i în veneun alt sânge, unul tânăr,  fabricat în trupul lui pentru acea femeie. Nu el îl producea, ci carnea lui.  Îi adulmeca urmele, ştia pe unde trecuse după mirosul paşilor, a gesturilor sale.

     Îşi crease în imaginaţie forma trupului său dezgolit, întins în patul său din infirmerie, iar el repezindu-se asupra ei, asupra fructului interzis. Asupra păcatului.

    Trecuse vara. Toamna se instaurase cu toate prerogativele

sale. Zilele se aşezau una lângă cealaltă, strânse de frigul cel mai umed. Dar viaţa spitalului curgea în albia ei. Avea de toate       

    -Învățământul politic ne-a învățat că numai în comunism va

exista un belșug de produse ce va asigura fiecăruia după dorință. Adică tot ce va avea ființa trebuință. Și omul va munci numai din necesitate, oferind societății atât cât va putea. Munca va deveni o trăsătură a umanității, o plăcere. O onoare.

    -Onoare muncii!

Fusese o lozincă ce se striga la mitingurile de întâi mai. Cu pumnul ridicat.

    –Dar pe Atila nu-l interesau astfel de filozofii. Nu era treaba lui. El nu se plângea de foame. Era cu sacii în căruţă. Serviciu liniştit, salariu bun, putea lua tot ce dorea de la bucătărie. Pe el îl chinuiau fantasmele incertitudinii care-l sufocau atunci, în legătură cu Sorana. Îi văzuse pe cei doi atingându-şi ca din nebăgare de seamă mâinile, pe el aproape îmbrăţişând-o când o ajuta să ridice sacii. Să înebunească, nu alta.

    Adesea  chema la el, în câte o seară, câte o femeie de-a lui. Să nu stea singur. Avea nevoile sale. Niciuna nu îndrăznise să-l refuze. Fără dușmănie! Nu gelozie, nu certuri. Interzis. Să nu se afle.  Se bucurau de avantaje.

    –Era șeful!   Pe șef nu-l refuzi. Îl respecți. Îl iubești.

Bine înţeles, se păstra discreţia cuvenită. Înţelegeau şi ele.  Niciodată nu dăduse greş. Considera că era un drept al lui. Fără scandaluri, sau reclamaţii.  Şi nu fuseseră.

     Ele se bucurau de privilegiile oferite, de plăcerea pe care fără nici un efort i-o ofereau trupului său chinuit. Şi astfel, toată lumea era mulţumită. Nu i se părea nimic ilegal, atâta vreme cât exista consimţirea.

     Femeile lui îmbătrâniseră odată cu el.  Copila aceasta era fragedă, poate neîncepută, trufandaua ospiciului. Mai fusese una, cu ani în urmă, care venise la ei pentru dezalcoolizare. A stat puțin. Au intervenit rudele și după remediere au luat-o imediat. Cu aceea fusese altceva. O rătăcită într-un mediu toxic.

     De această dată parcă înebunise. Îl întărâta nimicul, neimportantul, riscul imperfecțiunii. Dorea să pătrundă în clădirea trupului său, dar nu cu forţa, ci printr-o uşă descuiată.

     Gândurile acestea împreună cu dorinţa şi nerăbdarea îl incendiaseră. Ardea în el fără stingere. Până într-o zi. Când mintea sa obosită de gânduri i-a oferit soluţia. S-a trezit de dimineaţă cu ea pe tavă. Fără niciun efort. I s-a prezentat natural, ca şi cum i s-ar aduce la cantină o cafea.

   – Doamne, dumnezeul meu, își spuse într-o zi, m-ai salvat! Şi era atât de simplu! Cum de nu se gândise?

     Adesea chema la infirmierie pacienţii pentru tratament. Aşa cum prescrisese psihiatrul.Unii plecau direct în saloanele lor, alţii puteau să mai rămână la infirmierie. Dar niciodată nu aveau dreptul  să pătrundă de capul lor acolo. Erau medicamente, instrumente sanitare, farmacia, şi altele. Prin infirmierie, în spate, se putea intra lesne în camera lui.

    Însăși infirmieria avea un pat. Pentru liniştirea pacientului, dacă ar fi fost cazul, acela ar fi putut rămâne puțin timp acolo.

Era  dreptul  său de  sanitar  să  o cheme  oricând voia  în cursul zilei, pentru a o trata. Putea să-i administreze orice-i era prescris. Cum de nu se gândise până atunci? A imaginat un cocteil. A amestecat un sedativ, un halucinogen, un afrodiziac. Se gândea că această combinaţie nu putea fi nocivă.

    -Non nocere! Aceasta era condiţia principală pentru orice amestec experimental. Zis şi făcut. În cursul după amiezii a anunțat-o oficial: să vii după cină la infirmierie pentru a-ți administra un medicament prescris de doctor.

     La început, ea a avut o strângere de inimă, ca o presimţire. Apoi s-a calmat, acuzându-se de comportare copilărească.

   – Ce să-mi facă? Dacă se atinge de mine ţip. Şi va trebui să

mă lase în pace.

Până la urmă n-avea ce face, trebuia să se lase dusă de apa

 norocului. Oriunde există lucrarea lui Dumnezeu.

     Încrezătoare, s-a prezentat în seara aceea la infirmierie.

 Era deja început de noiembrie. În jur întuneric. În curte, nici

ţipenie. Cu inima strânsă s-a îndreptat către grupul sanitar.

Avea sentimentul că trebuie să săvârşească aceasta ca pe o lucrare. O sarcină nouă. Pentru a-şi uşura condamnarea. Se aşternuse pe sufletul ei  datoria aceasta nouă ca o pace. Cât traversase curtea se simţise adulmecată de botul umed şi rece al înserării. Avea o senzaţie de neplăcută înfiorare.Drumul se lungise.

     A împins uşa. El o aştepta, îndeletnicindu-se cu treburile sale medicale. Era calm, liniştit, tăcut, ca o părere închipuită. Vântul se oprise. Întrase în locaşul său de noapte. Nici aerului nu i se auzea răsuflarea, în pietatea rugăciunii sale de noapte.

    -Bună seara!

    -Bine ai venit, aşează-te aici. O invita să ia loc pe scaunul dinaintea sa.

    -Ia medicamentul ăsta, a îmbiat-o.

    -Ce-i asta, ceva nou? A întrebat ea neîncrezătoare.

El i-a îndrugat că e un medicament specific pentru tratarea bolii ei,  pentru întremare, ce-i va grăbi vindecarea.

     La așa ceva nu avea argument  să i se opună. N-avea nicio justificare.  Era sanitarul spitalului. Avea dreptul și obligația să administreze pacienților medicamente. A încercat totuşi o salvare.

   – Dar eu mă simt bine.

   – Ştiu, mă bucură asta, dar face parte din noua ta schemă de

 tratament. I-a întins paharul.

    -Bea-l până la fund! Are un gust ciudat, dar îţi va face bine. După ce-l bei, mai rămâi puţin, după un timp trebuie să-ţi

 mai administrez ceva.

     Împăcată, fără nicio bănuială, a luat paharul şi l-a golit.

 Gust rău. A stat docilă pe marginea scaunului, aproape gata

 de plecare.  În acest timp el îşi făcea de lucru prin rafturile farmaciei, trăgând cu coada ochiului la ea.

     După o vreme, cum era de aşteptat, amestecul a început să-şi facă efectul. A simţit un fel de linişte care venea dinafara ei, cuprinzând-o plăcut într-o îmbrăţişare caldă. Mintea a început să-i evadeze din locaşul țestei, să plece către tărâmuri mai frumoase. A intrat sub puterea somnului, care o  veghea ca un duhovnic. Simţea cum încet, încet, se vindeca de toate relele pământului.  Făcea acum parte dintre cei atinşi de aripa îngerilor.

   – Nu-i aşa că te simţi bine? A întâmpinat-o el la intrarea în lumea aceea nouă.

Nu i-a putut răspunde. Nu mai făcea parte din spitalul acela. Scăpase. Era cu iubitul ei într-o altă sferă, amândoi în spaţiul dintre două bătăi de inimă. Trăiau acolo, într-o nouă vedere. Cea din care se zărea paradisul. Apoi s-a prăbuşit într-un somn adânc.

     Atila a dus-o în braţe până la patul din camera lui. A lăsat lumina aprinsă la infirmierie, să nu trezească suspiciuni.Apoi

încet, desfătându-se cu tot ce vedea, a început să o dezbrace, cu perversitatea lacomă a vederii. Centimetru cu centimetru. Fără grabă. Unde se grăbea? Era exclus să-i deranjeze cineva. N-ar fi îndrăznit. Directorul plecase demult.

     Îşi adulmeca pe îndelete prada, asemenea răpitorului care se delectează, admirând cu satisfacţie rezultanta acţiunii lui.

I-a dezvelit pieptul, apoi totul până la talie, admirâmdu-i pielea de marmură. Nu-i vedea ochii albaştri. Dar era mai bine aşa, putea să şi-i imagineze privindu-o lacom cu ineditul plăcerii.

     În scurt timp a scos de pe ea totul.

Nicio necuviinţă nu părea a-i  opri gestul  flămând. O pipăia

moale, mililetru cu milimetru, netezindu-i cutele pielii. Acum era a lui.

     Apoi, într-un exces de admiraţie, ca un sclav al esteticii, astupând cu dosul palmei sale umbra aceea adunată din bezna nopţii şi aşezată frumos acolo, în triungiul umed  al pubisului exclamă:

   – Eva! Mama noastră a tuturor!

O clipă a înţeles că nu poate pângări icoana  culcată în patul său. Nu avea puterea să strice vraja. Şi-a închis ochii să nu mai vadă, să-i iasă din retine nălucirile. Şi-a strâns cu putere pleoapele, eliberând o lacrimă de fericire. S-a liniştit. A fugit  dinaintea sa statuia pietăţii.

   – Statuieta mea de marnură!

A exclamat cu puterea fărâmei de apreciere a frumosului ce-i

mai rămăsese  în simţurile îndobitocite. Apoi, rămas cu el însuşi, l-au năpădit hormonii. Haitele sale flămânde. Trebuia să le hrănească cu trupul pradei pe care o vânase. Cu acea carne albă. Și-a năpustit asupra ei instinctul  pătimaș de devorare, mototolind-o sub el, făcând tot ce-şi imaginase în nopţile în care o visase dormind de unul singur.

     Ea îl primea, ca o păpuşă gonflabilă, inertă, încăpătoare fără nicio reacţie.

     A fost o furtună de vară, puternică, zgomotoasă şi scurtă. Nici nu se putea altfel. Nu putuse avea răbdarea felinei care-şi joacă cu răbdare devorarea prăzii. Nu fusese în stare.

    Apoi, după un timp în care a mai privit-o  lung, liniştit, a început să o îmbrace, cum bănuia că se îmbracă păpuşile.   

    Trebuia să o ducă în linişte la salonul ei, fără să simtă pacienţii. Şi ca să nu trezească suspiciuni, şi-a chemat femeia sa de încredere, bucătăreasa, muntele acela de om care, a luat-o la spinare ca pe carcasa de porc şi a aşezat-o în patul

 ei din salon. 

     Acesteia nu trebuia să-i dea explicaţii, nici nu-l interesa ce

 bănuială ar fi putut trezi în capul ei. De gelozie nu putea fi vorba. Știa că monumentul acela de carne, pricepută într-ale bucătăriei, nu era în stare de asemenea sentimente. Indiferent ce i s-ar fi întâmplat, n-ar fi difuzat nimic. Era convins da asta. Pe lângă faptul că ar fi putut uşor infirma, ştia prea multe despre ea ca să-i mai fie teamă.

     Fusese satisfăcut, pe moment era mulțumit de reuşita planului său. Făcuse primul pas. Ieşise bine. Ar fi dorit mai multă participare din partea ei. O însufleţire. O înfrumuseţare a gesturilor sale, care fuseseră inerte. Trebuia să-i dea viaţă. Va medita asupra acestui aspect. Știa că este în stare.

   A doua zi totul a părut normal. Nimeni n-a comentat nimic. Doar Vecinului i s-a părut suspectă absenţa ei. L-au informat că încă doarme, nu se simţise bine peste noapte.

    -Treburi femeieşti, i s-a spus.

 Totuşi, rămăsese îngrijorat. 

Majoritatea habar n-aveau  ce se petrecea în exteriorul sârmei ghimpate. Le aveau pe ale lor.

     Între timp am mai primit un pacient. L-au poreclit imediat Neamţul, un tip compulsiv care, atunci când i se năzărea, se apuca să cânte cât îl ţinea gura:

     Fux du hast geganz gestorben

     Wieder, wiedersehen

     Wieder, wiedersehen….

   – Mare este pădurea ta, Doamne!

După episodul cu fuga Latinistului, internarea acestuia mi s-a părut suspectă. Era chipurile adus pentru dezalcoolizare. N-avea figură de bețiv.  Bețivii se cunosc,  au fața  modificată. Și comportamentul. Mie nu-mi mai era teamă că voi putrezi între oamenii aceștia până va catadixi careva să mă  bage   în seamă.  Aveam o presimțire.  Tot mai puternic simțeam vântul înnoirii. Plutea în aer schimbarea. Se auzea vocea  speranţei. Îi înţelegeam corect  limba cea nouă de  dincolo de sârmă.

    Însuși sufletul  avea  miros de petală fericită. Înflorise.

     Atila scăpase cu  bine. Nimeni nu-şi dăduse încă seama de

mârşăvia sa. Sorana dormise întreaga zi. Și următoarea noapte. Abia a doua dimineaţă se trezise, avea o mahmureală teribilă, o stare proastă, capul îi vâjâia cumplit, nu-şi aducea aminte de nimic. Simțea ceva neplăcut în zonele intime. Nu bănuia ce i se întâmplase. I se rupsese filmul imediat ce luase medicamentul. Dar nu făcea legătură dintre starea sa şi administrarea acestuia.

     Încet, încet, tinereţea ei începuse să învingă. Vecinul o întâmpinase cu aceeaşi dragoste frumoasă. Din când în când se întâmpla să mai piardă câte o lacrimă. Pentru soarta ei nenorocită. Atât îi mai rămăsese din simptomele depresiei. Viitorul îi promitea vindecarea şi ieşirea din mediul acela.

    Trebuia să scape de Atila, care-i aţinea mereu calea. Care,

 ori de câte ori  prindea ocazia, pe la colțuri, o  îmbrăţișa pătimaş. Lipicios. Dezgustător. Se lupta  cu el, dominată de teama reacției sale brutale. Și mai ales fiindu-i frică să nu afle Vecinul.  Cine mai știe ce ar fi putut ieși din asta!.   Se aștepta stabilirea datei venirii comisiei de validare.

     Atila nu se liniştise. Câteva zile trupul său uscat îi

poruncise să stea blând. Căpătase ce-şi dorise. Organele sale fuseseră pentru un timp satisfăcute. Dar avuseseră o plăcere de unică folosinţă, fără repetarea spectacolului.

     După un timp, dorinţa renăscuse în el şi mai arzătoare.

 Acum, avea şi chemarea minţii, care-şi rememora scenele  din trecutul acelei nopți. Iar sufletul, cât mai rămăsese din el, dorea mai mult. Dorea dragoste adevărată, o reacție umană din partea ei. Nu supunerea oarbă. Nu oferirea trupului aşa

 cum făceau celelalte.

      Pielea, fiorul, atingerea, sărutul, îi cereau mult mai mult. Voiau tot ce poate oferi, sub imboldul iubirii, un organism tânăr, abia trecut de douăzeci de ani, aparent necunoscător, dar care desigur ar fi fost în stare de trezirea  unor uragane de iubire nestăvilită. Voiau să fie slujite cu evlavia dăruirii totale. Asta voiau.

     El, vulpe bătrână, ştia din experienţă că nicio femeie tânără nu poate rezista avalanşei de complimente, cadouri, și alte minuni.  Trebuia să ţină continuu presiunea asupra ei,  cu atenţie şi cu dibăcie, cu talent. Să nu se sperie, Știa că de prea multe mângâieri, până şi pielea se poate bătători.   

     A hotărât să schimbe tactica.

Nu mai era cazul să năvălească peste ea, înghesuind-o pe la colțuri, ca un flăcăiandru. Acum, când o cunoştea pe dinăuntru, nu mai dorea atât de asiduu să-i umble prin ungherele nepermisului. Trebuia să-i câştige sufletul. Iar

lucrarea aceasta nu se face cu forţa! 

     A început să-i strecoare câte un baton de ciocolată, câte o mângâiere timidă de adolescent. A treia zi i-a dăruit o floare. Altă dată o  cutie de bomboane. Și mai ales promisiuni pentru sărbătorile iernii ce urmau.

   – Ce eşti proastă, tu? Ce-i dacă i le primeşti? Se amestecau  celelalte din jur. De mi le-ar da mie!

   – Luaţi-le voi!  Erau cadouri otrăvite.

Vecinul  simţise mişcarea. Ştia unde bate nemernicul.     

     Începuse să-i fie teamă, nu de păcătosul de Atila, ci de naivitatea ei. În mediul acela, de la repulsie până la dorință nu era decât un pas. Și invers. De asta îi era frică.

     În rest, viaţa ospiciului curgea molcom, cu bunele şi cu relele sale. De la serbarea din vară nu se mai petrecuse nimic. Profesorul îşi recita în continuare poezia, Spărgătorul din când în când îşi mai descărca nervii pe câte o amărâtă de farfurie, să-l audă universul, pe  Napoleon îl mai apuca frenezia revoluţionară. Neamţul abia  venit îşi intona în linişte cântecul său despre vulpea moartă. În rest era bine.

     Iar pe Atila îl munceau dorinţele trupului. Îi intrase în cap să revină la primul model. Mult mai perfecționat. Ar fi trebuit să gândească un alt cocteil, în care să micşoreze doza de sedative, să crească ponderea substanţelor afrodiziace.

    -Sentimentele pot fi reproduse prin medicație! Își spunea. Atunci i-a străfulgerat o idee. Ştia că experimentele se fac pe animale. De unde animale, cum să le calculeze dozele?

Atunci i-a străfulgerat o idee! Avea baza biologică aici, lângă

el. Cum nu se gândise? Avea femeile lui, care niciodată nu i-ar fi refuzat nimic.

   – Non nocere!

Va avea grijă de aceasta. Va studia cu atenţie dozele.

   -Da, da, aşa va face.

După câteva zile petrecute prin farmacie, citind, amestecând, gustând, a concluzionat că aflase elixirul. Îl va încerca pe Gica. Ultima lui femeie, o adultă plancturoasă de peste patruzeci de ani, a nimănui. Şi care de un timp nu-i mai trebuise nici lui.  Pe ea va încerca experimentul. Nu va sufla o vorbă.

   – Clar? Clar!

 Nu i-a dat amănunte. I-a îndrugat ceva, că lichidul acela

stimulează dorința și face împreunarea mai pătimașă.

   -Vrei?

Nu s-a îndoit o clipă de răspuns. Nopţile erau lungi, se puteau închide încă de cu seară şi să apară tocmai a doua zi. Colegele ei de salon nici nu s-ar fi sinchisit. Mai lipsise. Ştiau unde este. Și oricum, nu se afla în acelaşi salon cu Sorana. Gândise totul. 

     A venit seara planificată. Au încuiat uşa. Să rupă legătura

cu lumea. Unul pentru celălalt. Trup pentru trup. Și totul a mers ca la carte. Au avut o noapte de pomină. Exact cum îşi dorise. Pe Gica o cunoştea bine.Atila se aruncă între coapsele ei. Mari cât două dealuri apropiate. Așa, dintr-odată, la risc, fără parașută, cu capul înainte. Ca la Montain banting. N-avea nevoie de lumină. Cunoștea toate ungherele prăpastiei, o explorase de atâtea ori. Aluneca în ea ca pe o pardoseală unsuroasă. Cum știa el că aluneca cu ghetele la școala de securitate pe podeaua proaspăt unsă cu motorină. Ca pe gheață în copilărie. Aluneca în ea cu talpa cea întărită a trupului. Era ca o prăbușire, o năruire a minții care învăța să nu mai știe nimic. Chiar și aerul se rupsese în două. Un aer înăuntru, un aer în afară. Între cele două atmosfere erau trupurile lor, două pământuri, două planete în  fuziune nucleară.

    Urma explozia, ce trebuia înăbușită aici. Între pereții pielii,

ca să nu distrugă totul. Izbucnise mușcătura strigătului ei ce ar fi putut mesteca infirmieria.

    -Da mai taci femeie!

Medicamentul își făcuse datoria. De această dată Atila găsise acolo înăuntrul ei o adevărată comoară. Gica fusese o altă femeie. Colorată, deslănțuită, când un uragan, cînd un răsărit fierbinte de vară. Uimitor! Cine s-ar fi gândit?

   -Sunt un maestru! Am aflat elixirul fericirii! Dacă şi din toanta asta am putut scoate aşa ceva! Sunt un geniu!.

    Au adormit până dimineaţa.

Femeia plutea în dragoste. Se transformase dintr-o grămadă de carne inertă într-un rug al dorinței. Fusese altă ființă. Chiar dacă, într-adevăr, la trezire era buhăită ca un brotac, oribilă, răvăşită, confuză, nici nu ştia unde se află, îşi mai amintea vag ce se întâmplase, dar ce conta.

    -Șefu, mai serviți? Pronunță cuvintele cu un zâmbet tâmp.

    -Ce să servesc?

    -Ce-ați poftit azi noapte. Încercă o privire șireată.

N-avea încă aprobare să părăsească încăperea. Trebuia să se asigure că el nu mai are nevoie de serviciile trupului ei.

     Atila îi privi ochii ce i se învârteau în cap încet, mai mult decât somnoroși, consumați, blegi, ca niște rulmenți gripați.

     I se făcu dintr-odată silă.

   -Cu asta m-am regulat eu azi noapte, cu netoata asta?

Apoi lăsă nopții scârba trupului.

    -Ce mai conta? Îi reușise experimentul.

A lăsat-o în continuare să zacă în patul său, ca pe o cârpă de șters pe jos, stoarsă. Ori cu ea, ori fără ea, la treburile zilnice era acelaşi lucru. Nimeni nu se sinchisea.

     Era fericit.  Izbutise. Nu se întâmplase nimic rău, şi asta era cel mai important.

    -Non nocere! Repeta într-una.

     Zilele au curs pe nesimţite. Era mijlocul lunii decembrie. Atila nu voia să amâne după sărbători. Acum ori niciodată! De ce să amâne? Avea toate firele în mână.

     A fixat ziua. Simplu. Seara a chemat-o pe Sorana la el. Așa, direct fără s-o anunțe din timp. Să nu aibă vreme de trâmbițat.  Ea nu bănuia nimic. În ultimul timp se purtase frumos cu ea.

   -S-a umanizat, şi-a spus. De ce? Nu era problema ei.

Fusese o seară liniştită. Se auzise încă de la prânz vântul opintindu-se la împingerea zilei în prăpastie. Cu tot cu norii

 ei. Sorana intră liniştită în infirmierie. O aştepta.

    -Ia loc te rog. Ia medicamentul ăsta.        

    -Ce-mi daţi?

    -La fel ca data trecută. Numai puţin schimbat

    -Data trecută nu mi-a făcut bine. Două zile m-a durut

 capul.

    -Tocmai de aceea, pe acesta l-am  îmbunătăţit.

Nu putea avea încredere în omul acela. Îl privea acum de

 foarte aproape. În lumina aspră a neonului vedea clar cum

 talpa vremii călcase adânc şi apăsat pe faţa lui.

    -Ce om urât! Şi-a spus în timp ce  îi arăta medicamentul.

L-a dat peste cap. Repede, numai să scape.

    -Pot pleca?

    -Nu încă, mai rămâi câteva minute să te linişteşti. N-ai voie să faci niciun efort.

     După scurt timp a început să-şi facă efectul. O căldură, ca o ameţeală plăcută o învăluise. O molcomă pace, o moleşeală, un început de somn. Dar şi alte senzaţii la început imperceptibile, ca o chemare, o dorinţă de plăcere, de îmbrăţişarea simţurilor.

    -Întinde-te puţin să te relaxezi! L-a auzit de foarte departe.

Era ca o poruncă. S-a lăsat uşor pe spate, relaxată total. Îl vedea pe omul din faţa sa ca printr-o ceaţă.

   -Cine e pocitania asta? s-a întrebat.

Chipul acela venea dintr-o lume fantastică, neîntâlnită de ea, un duh al răului care şi-a vârât ghearele pe sub bluza ei începând să-i desfacă nasturii. A încercat să ţipe. Niciun sunet nu a reușit să plece din laringe. Părea că aerul i se împotmolise în fundul plămânului. Nu mai avea putere respire. Se sufoca. Cu un efort imens s-a rostogolit jos din pat.

     Atila a încercat să o ridice. A luat-o în braţe, a aruncat-o înapoi în pat. O dezbrăca cu febrilitate. Nu mai putea da înapoi. Greşise. Trebuia să mai aştepte. Anestezia nu se instalase bine. Nu era lucidă dar realiza că se întâmpla ceva necurat cu ea.

     Nimerise în iad.  O muşcau incisivii neonului. Coborau de

 acolo, de sus, din înaltul rece şi alb al luminii direct către ochii ei. Iar mâinile acelea, ghearele fiarei, umblau pe pielea sa.

     Atunci, ca o minune, a izbucnit ţipătul. Un strigăt înalt, puternic, ținut până atunci în arcul întins al gâtlejului. Ce chema lumea în ajutor. Fusese aruncat în viața reală. A fost salvarea ei.

     Atila s-a oprit dintr-odată, strivit de puterea acelei  voci.

Un glas ce urca din moarte. Implorând viața.

     S-au auzit zgomote în curte. Uşa a explodat. A intrat Vecinul cu forţa unui nebun. O auzise. Pavilionul unu era chiar lângă infirmierie. Îi recunoscuse glasul. Cum a intrat a realizat grozăvia faptei. A luat din mers, de la intrare, lopata pentru zăpadă şi a oprit-o exact în ţeasta lui Atila. Care s-a prăbuşit.

     -L-am omorât! Şi-a spus. Dar nu-i păsa. Făcuse dreptate.

A luat-o pe Sorana în braţe, a învelit-o cu paltonul ei, cel în

care venise, şi care şedea aruncat pe jos. A ieşit ca o furtună. A dus-o în patul ei.

     Tot ospiciul era în picioare. 

    -Ce-ai făcut omule? L-ai omorât? L-a întâmpinat Gica. Apoi imediat a intervenit bucătăreasa:

    -Lasă-l pe ăsta, n-are unde fugi, să-l salvăm pe al nostru!. Să chemăm salvarea.

În camera infirmieriei, pe podea agoniza Atila. Fusese lovit puternic, prăbușit. Deja  apăruseră câteva muște de iarnă în jurul bălții de sânge. Erau primele semne că sufletul său începuse să roiască în jurul trupului muribund, înainte de a-l părăsi. Nu fusese lovit  mortal. Era conştient.

     Femeile lui l-au spălat, dezinfectat, bandajat, l-au culcat

 în patul din camera sa.

   -Să chemăm salvarea!

  -Nu are ce căuta aici. Nu merg la spital. Îi era frică de anchetă. Mai bine să nu se afle. N-am nimic, îmi va trece.

     I-au făcut pe voie. Toată noaptea aceea amândouă au vegheat cu rândul la căpătâiul său. Dimineața era mai bine. Avusese noroc că a fost lovit cu latul lopeţii, nu cu muchia ascuţită a fierului. Dumnezeii ambilor îşi dăduseră mâinile.

 Scăpase.

     Toată suflarea ieșise  în curte.

Era şaptesprezece decembrie. Pe Vecinul l-au băgat la izolare

 în cămaşă de forţă. Fără apă, fără mâncare, fără acces la toaletă, ca pe un mort. Aşa trebuia să se  întâmple, urma să fie lăsat acolo, să putrezească.

    Doctorul n-a fost informat. Atila i-a spus că s-a lovit la cap alunecând pe  gheaţă în curte. Credibil.

    Au fost zile de teroare. Nimeni n-avea dreptul să iasă dincolo de infirmierie, către biroul directorului. Atila veghea. Şi nu singur.

    -Vrei să nu mai apuci ziua de mâine?

Mi-a trântit-o direct, când i-am expus pericolul de a muri al  celui din izolare. Sorana era mai mult moartă decât vie. Ce putere avea ea? Nădejdea ei era în mine. Cum puteam eu trece de criminalul acela? Nu era om. Ci diavol. Diavol îmbătat de răzbunare.

     Împreună cu alți doi vânjoși organizasem pentru a doua noapte evadarea Vecinului din  izolare. Cu două  răngi urma să  spargem încuietoarea.

     Ştiam că omul poate rezista mult şi bine fără hrană. Dar fără apă nu mai mult de patru zile. Trecuseră deja două.

    -Ei, și, moare un nebun într-un ospiciu! Își spunea Atila.

Am aşteptat să trecă de miezul nopții şi ne-am strecurat până

 lângă izolare, cum plănuisem. În linişte am încercat să spargem încuietoarea. Nu ceda. Am mai încercat de câteva ori. Nimic. Atunci am auzit un tunet în spatele nostru. Era Atila care ţinea un revolver în mână. Primul foc îl trăsese în aer. Al doilea urma să-l nimerească într-unul din noi. Am înlemnit. Era capabil s-o facă. Apăruse aşa, cu un cap enorm, bandajat. Un turban alb. Părea o arătare coborâtă din pustiurile Arabiei păgâne. O  imagine a diavolului. Cum sunt pictați pe pereții mânăstirilor noastre vechile scene ale iadului. Ceilalţi doi au rupt-o la fugă spre saloane. Am rămas faţă  în faţă cu el. Ţinea pistolul îndreptat spre mine.

    Am păstrat câteva clipe de linişte. Eu pentru că mă țintuise

 frica, el buimăcit de surpriza acţiunii noastre.

   -Credeaţi voi că faceţi ce vreţi în spitalul ăsta? Voi faceţi ordinea aici? Dacă tot vrei dreptate, intră să-ţi cauţi dreptatea aici. De la început trebuia să intri aici, trădătorule! Spionule!

   -Cu pistolul îndreptat spre mine, a deschis încuietoarea,  mi-a făcut vânt înăuntru.     

    Beznă. Un miros irespirabil. Dormisem aici în prima zi când am venit. Trecuse aproape un an şi jumătate. Atunci tot Atila mă împinsese. L-am recunoscut după forța brațului care mă strângea. Ce puteam face?

     Ușa s-a prăbușit în urma mea. Am auzit zăvorul țipând ruginit. În întuneric m-am împiedicat de un corp inert. Era Vecinul.  Trecuseră două zile de când zăcea în izolare. În câteva cuvinte i-am explicat ce se petrecuse. Nu reuşisem să-l salvăm. 

    -Bestia aia ne-a pândit. Bănuia că vom încerca să te salvăm.

    -Dar de unde a apărut pistolul?   A întrebat el. 

    -Se pregăteşte ceva afară. Cred că le-au fost distribuite

 arme.

În noaptea aceea am adormit.Apoi n-am mai ştiut când a fost  zi sau noapte. Cu mirosul mă obişnuisem.

   – Doamne, nu-i da omului cât poate să ducă!  Știam că omul suportă întunericul,  mirosul, foamea. Numai setea nu poţi să o suporți. Pentru că ea nu este de suportat. Nici măcar   nu  doare.  Foamea  doare.  Întunericul arde. Setea nu. Setea ucide.  Nu  poți  conviețui  cu ea mai mult de patru-cinci zile. Şi nu  apa este de vină, ci noi, pentru că nu putem trăi fără ea. Cum nu putem exista fără dragoste. Întocmai ca şi dragostea, face parte din noi. Din corpul nostru. Suntem şaptezeci la sută apă  

    -Oare iubire cât suntem?

    -Au fost două zile în care am cunoscut într-adevăr calvarul. Nu venea din afară, ci se dezvolta în mine, în mizeria mea, făcusem corp comun cu desompunerea, cu răsuflarea toxică.

     Era un înec în propriul meu putregai, senzaţia morții. După doar două zile, trupul murise demult, rămăseseră vii doar organele de simţ ce constatau că nu eram cu totul fără viață. Şi un crâmpei de minte ce mai putea procesa chinul

iadului.

     Vecinul, aparent  nu mai exista. Devenise  inert, nu mai scosese niciun sunet. Un timp îi mai auzisem uşorul murmur al respiraţiei, apoi mă obişnuisem cu el, şi nu mai distingeam dacă era al lui sau al meu. Se oprise vremea. Îmi călcase cu talpa sa însângerată întregul trup, strivindu-mă. Nu mai simţeam scârba. Greaţa fusese de mult mestecată între dinţii lehamitei.  Nici viaţa nu mi-o mai simţeam, stătea ascunsă în scorbura inconştienţei, ascunzându-se de clipa morţii sale. Așteptând să fie vânată.

     Din când în când întindeam mâna către cel de alături să-i

 simt căldura. Era cald. Deci nu murise. Probabil că agonizase prins între caninii înfometaţi ai morţii lui. Ceeace desigur mi  se pregătea şi mie. Cu singura deosebire că eu nu voi mai avea pe cineva cald alături. Care să constate dacă mai exist. Deviza lui Descartes pentru mine atunci trebuia să fie:

   – Sunt cald, deci exist

În sinea mea murisem. Devenisem şi eu, ca cel de lângă, un

mort cald. Și viu.

     Calendaristic toată această perioadă  n-a durat nici mai mult nici mai puţin decât o veşnicie.

     Până când, am primit în timpane o lovitură metalică de metal chinuit.Şi o mare de lumină a invadat cele două trupuri

în descompunere. Se deschisese larg ușa izolării. Am simţit intrându-mi cu viteză în marea inimii fluviul sângelui. Fusese oprit până atunci la digul morții. Trebuia recuperat timpul  pierdut. Cel al trăirii. Trebuiau accelerate bătăile pulsului. Revenirea la viaţă e mai dificilă decât coborârea în moarte. Ca orice urcare. Se face cu mult mai mult efort.

     Dar a existat în mine opintirea fantastică de care aveam atunci nevoie.

   -Vă aşteaptă directorul! Am auzit un glas printre cei care stăteau în uşa izolării. Am distins chipul Soranei, care s-a prăbuşit către vecinul meu, trăgându-l afară.

    Erau Profesorul, Napoleon şi încă vreo câţiva. Deşi trăiam, n- am înţeles ce se petrecuse.

    M-am târât cum am putut până la duş. Nu-mi era sete. Numai scârbă. Ea le înlocuise pe toate. Era primul simţ care se trezise. Cel al lehametei. Era frig. Deşi afară strălucea un soare de primăvară călduţ. Era frigul teribil din mine de care trebuia să scap, odată cu mizeria şi mirosul.

     M-am spălat cu apă rece. De unde caldă? Răceala ei mi-a făcut bine. M-a înviorat. Mi-a dat viaţă.

    -Să ştiţi că şi pielea poate bea apă! Prin toţi porii ei. Aşa cum o pierduse cu trei zile înainte. Am intervenit eu.

     Apoi am traversat curtea, aşa cum am putut, am aruncat

 ţoalele acelea mizerabile, m-am lepădat de ele ca de o pacoste.Am îmbrăcat o salopetă adusă de cineva la repezeală şi m-am prezentat în biroul directorului.

     Deşi mai fusesem informat  că urmau nişte transformări, nici prin cap nu-mi putusem imagina că s-ar fi putut petrece

aşa ceva. Să fiu eliberat fără să mi se aducă nicio acuzație. Ce  se petrecuse? N-am aflat nici acum. Ce jocuri politice se făceau în țară sau în afară?N-am pus întrebări. Am ieșit cât am putut de repede, nici nu mi-am luat adio de la ceilalți, am ieșit la drum. Am mers un timp pe jos, până la șosea, apoi, am întâlnit un camion. Noroc chior! Am urcat. Adresa? Oriunde, cât mai departe. Fugeam de locul acela, de mine însumi, cel care fusesem.

    Camionagiul strâmba din nas. Îi împuţisem maşina. Nu hainele îmi miroseau, ci eu însumi, mizeria acumulată într-un an jumătate de ospiciu şi în cele trei zile de izolare.   

     –Sufletul putrezit avea nevoie de mult mai mult timp să se

spele.  Pentru a ajunge la viaţa adevărată.

   –Apoi traiul şi-a reluat cursul. A intrat în normalul său cel de toate zilele. Dar nu cel din totdeauna. Altul. Al speranţei. Al vrajei. Al unei visări aşteptate. Atât de mult timp.

Viața a intrat în normal.

    -Normalul ei, ca întotdeauna, nu al nostru. Pentru că normalul oamenilor este prea diferit pentru a putea fi înțeles.

Colegul de compartiment a tăcut. Am fost convins că adormise. Cred că a trecut un sfert de oră, timp în care nu se auzea decât muzica roților de fier. Își depănase amintirile părții urâte a vieții sale. Nu știam despre el decât ceeace îmi relatase. Mi-ar fi plăcut să păstrăm legătura. Nu depindea numai de mine. Poate în noaptea aceea avusese un moment de slăbiciune. Își pusese sufletul pe tavă unui necunoscut. Puteam fi oricine. Dar și el pentru mine. Poate m-a simțit un apropiat. Sau poate a fost influiența alcoolului.

    Colegul meu de călătorie a tăcut.  Nu aveam nevoie de alte explicaţii.  Adormise.

    Spre dimineață am schimbat între noi adresele. Pentru cândva. În gară l-am privit: cel care îmi vorbise nu semăna cu cel coborât din tren.  Ca o clonare imperfectă.  Dar care păstrase acelaşi  genom. Împreună cu el coborâsem într-un infern cunoscut. Sau bănuit. Pe care, la scară mare îl trăiam în viața de toate zilele. Ospiciul celor douăzeci și două de milioane. Cel adevărat.

     Acela despre care îmi povestise colegul de drum avea povestea lui. Precum te-ai fi uitat la societatea noastră multilateral dezvoltată cu un ochean întors, care micșora. Pentru că și nouă, celor mulți, care ne credeam sănătoși, tot aşa ni se rostise cândva porunca naşterii.

Capitolul VIII

Trabantul

    Au mai trecut câțiva ani. Eu, de când mă ştiu m-am străduit să ţin minte până și uitarea.  Ei i-am închinat toate gândurile nescrise. Desigur, de teama de a nu-mi apăsa pe umerii firavi greutatea acelei poveri pe care o numeam trăire. Ei îi calculam adesea profitul oftării, pentru că de atâtea ori reprezentase unica pastilă pe care mi-o luam pe gratis și care mă ajuta să-mi mai dau jos câte ceva din greutatea zilelor. Uneori căutam rentabilitatea unei beţii de idei pe care o organizam împreună cu cei apropiaţi, pentru a reuşi să ne alungăm  sentimentul morbid al victimizării: noi toți eram responsabili de situația grea în care ne aflam. Acceptasem resemnați să fim târâți într-o aberație economică și socială care se numea construirea societății multilateral dezvoltate.

     Căpătasem un fel de înţelepciune,  considerată esenţială pentru traversarea punții firave dintre naștere și moarte. Adică enigma care leagă cele două certitudini. Și pe care noi, oamenii, o numeam destul de pretențios, viaţă. Și nu știu din ce motive, neamul acesta  a trebuit să o ia mereu de la capăt, așa cum, scriind, luăm de la capăt literele fiecărui cuvânt. 

     Trecuseră destui ani. După venirea din Franța intrasem în malaxorul timpului, unde amestecasem zilele bune cu cele rele, bucuriile cu necazurile. Adusesem în țară noua tehnologie, o implementasem în teritoriu, mai fusesem apoi trimis pentru specializare în Anglia, apoi în Ungaria. Puteam fi numit  printre privilegiații  sistemului.

     Participasem la câteva excursii în ţări socialiste. Erau un fel

 de recompense pentru activitarea loială faţă de societatea

socialistă. Cine mai era ca mine?

     Cei apropiaţi erau convinşi că făcusem pact cu diavolul, că devenisem unul de-ai lor.

    –Bă, tu eşti securist!

    -Nu sunt, le spuneam.

Dar cine să mă creadă?

     Chiar şi mie mi se părea ciudată acea încredere pe care o căpătaseră cei răspunzători de viaţa mea.

    -Ăsta sigur se va întoarce! Ce-i lipseşte lui aici? Nu-i vreo somitate să se dea în vânt cei de dincolo după el. Un om obişnuit. De altfel îi rămâne în ţară întreaga familie. Zălog la curte. Ca la Înalta Poartă.

      Pe Lorenne o ascunsesem în negura uitării. O uitare impusă. Rămăsese în mintea mea, undeva, ca o statuie ascunsă într-o firidă. Nici vorbă de vreun telefon, scrisoare, sau altceva. Trebuia să dispară. Era imperativ necesară sacrificarea amintirii ei. Pentru mine, pentru securitate, pentru liniștea tuturor. O acceptasem în inima mea ca pe o slăbiciune, o toană a sentimentelor scăpate de sub control, pentru care chiar și eu însumi n-aș fi dat aprobare. 

     Trecuseră deja câțiva ani buni. Între timp, într-un an, din vara anului 1986 până la mijlocul lui 1987 îmi îngropasem ambii părinți, și, tragedia familiei, pe fratele meu Radu.

     Privindu-ne, în jur, pe fețele tuturor bălteau niște zâmbete stătute, din care nu răzbătea nicio rază de speranță. Ni se împământenise vederea. Până și privirile ochilor nu știau decât să se rostogolească pe lângă bordura necazului. Ca apa de ploaie. Cenușiul era culoarea drapelului arborat de vederile fiecăruia.     

     Toți stăteam cu țestele ascunse între nevoi, așa cum stau dovlecii ascunși între frunze. Ca să nu se spună că au avut impertinența să-și ia lumea în cap.

     Nora fusese trimisă o lună în U.R.S.S. pentru specializare.

 La Moscova şi Leningrad.

    -Măi, ai naibii, cum vă ies vouă toate!

Pe atunci nu îndrăzneam să visăm mai mult. O excursie  în Europa cealaltă, așa, de capul nostru, ca simpli turiști, în concediu, ar fi reprezentat un vis neruşinat.

   -V-ați luat-o-n cap? Cine credeți că sunteți?

Așa era. Și în această atmosferă înnegurată, totuși,  Nora  îndrăznise să complecteze formularele de înscriere pentru o excursie particulară în Europa Cealaltă. De capul nostru, ca simpli turiști.

    -Fie ce-o fi! Ce putem pierde?

    -Ieșim ca păduchele în fruntea mortului!

Oricum, nu ne puteam face nevăzuți ca yoghinii prin tehnica Samayama. Nu simţeam niciun ochi al Shivei deschizându-ni-se între sprâncene. Eu nu învăţasem decât să-mi miruiesc pe propria frunte gândurile cele mai frumoase, pentru a avea o zi cât mai bună. Şi atât!.

    -N-avem nimic de pierdut, susţinea.

    -Pierdem timpul

    -Dar dacă?

N-aveam niciun strop de speranţă. Plecările mele dincolo pentru specializare fuseseră trimiteri cu sarcină, mai sigur spus un fel de spionaj intelectual pentru noile tehnologii.

    -Dar cum vreți voi, să mergeți la plimbare?

Cei care se ocupau de aprobări, o făceau numai pentru ochii străinătăţii. Ca să mimeze libertatea de mișcare. Trebuia demonstrată apartenența noastră la principiile libertății.

    Dreptul la libera circulație era înscris în Carta drepturilor fundamentale ale omului. La care și România aderase. Și se  știa: în situaţia în care ai fi obţinut aprobare, n-aveai de unde face rost de valută. Aveai valută, n-aveai pașaport.Aveai valută și pașaport, n-aveai vize.

     În țară nu ți se schimba decât o sută optzeci de lei în valuta ţării în care ai fi dorit să pleci. Pentru țările socialiste.

    -Dar dacă voiai să pleci cu maşina proprie prin mai multe ţări occidentale, cum te descurcai?  Ar fi fost o  adevărată aventură.

    -De unde să faci rost de o sumă mai mare? De unde? Şi Cât? Unde dormeai, ce mâncai, de unde bani de benzină? Și câte și mai câte.

    -O rezolvăm şi pe aceasta, numai să ne aprobe, se auzea optimismul Norei.

     Principalul vinovat pentru dorinţa sa de plecare fusesem eu, cel care îi povestisem cu lux de amănunte splendorile Franţei, care se  adăugaseră celor cunoscute de ea din literatură, din  cine mai ştie din ce cotloane ale povestirilor din copilărie. Din chemările mirajului. Al fructului oprit.

     După venirea mea din Franța, viaţa își continuase cursul.   Eu eram trimis la unitățile noastre din țară să aplic noua tehnologie. Plecam luni, mă întorceam vineri sau sâmbăta. Străbăteam țara cu trenul, avionul, mașina. Acasă, Nora, cu grijile casei.

     La noi, încă de la începutul deceniului nouă, și chiar mai înainte,  începuse  penuria  dură de alimente. De căldură. De cultură. De toate.  Cineva hotărâse să fie achitată cât mai repede datoria țării, împrumuturile făcute în anii 70. Cu orice preţ.  Adică cu privaţiunile populaţiei.

     Eu rămăsesem sceptic în obţinerea aprobării. Lanţul tuturor obstacolelor era prea lung, alcătuit astfel ca să ți se facă lehamite să mai îndrăznești să visezi, trebuiau prea multe organisme să-ţi fie favorabile. Însuşi hazardul avea o voce a lui. Într-adevăr, în U.R.S.S. nu mai domnea Brejnev, un ruginit al totalitarismului communist. Venise la putere Gorbaciov, cu o altă viziune comunistă. Dar, din acest punct de vedere era totuna. Același regim dur de interziceri.

     Încercările României de a avea o atitudine independentă în

 cadrul C.A.E.R, era un fel de joc de glezne. Ora exactă se dădea totuşi la Moscova.

     Se apropia vara. Începea epoca vacanţelor. De când lucram la minister căpătasem şi eu câteva drepturi. În special cel de  concediu întreg. Până atunci, anual, nu obțineam mai mult de o săptămână. Iar de la aprobări îmi luasem orice nădejde. Nu-mi făceam iluzii.

    -Cine ar putea pune cap la cap toate acestea?

Aprobări de la toate instituțiile implicate (și nu erau puține), aprobarea valutei, pașaport,obținerea vizelor, partid,securitate,  întreprindere, director general, poate că și ministru.

     Iar Nora, în închipuirea sa optimistă, făcuse un itinerar ambiţios: traversarea României, ieşirea prin vama Borş, Ungaria (cu ocolirea Budapestei), Austria, cu Viena, Linz şi Salzburg, Germania, cu oprire în Munchen, Franţa, cu vizitarea Parisului, a castelelor de pe valea Loarei, Coasta de Azur. Apoi Italia,  vizitarea oraşelor din Lombardia, coborârea în peninsulă până la Roma şi Neapole, ieşirea din Italia pe la Triest în Jugoslavia, vizitarea Ljublijanei şi a Belgradului, intrarea în Ţară pe la Stamora Moraviţa, vizitarea  Timişoarei.

     Ea susținea cu tărie:

    -Să vezi că ne vor da drumul!   Știam că femeile au intuiție.

Optimismul ei se hrănea dintr-o  dorinţă nemăsurată. Iar zilele

verii se scurgeau una după cealaltă. Noi aşteptam.    

   -O himeră!

Apoi a trecut iunie,  iulie, urma luna august. Nicio veste. Se

 apropia termenul final pentru care cerusem aprobarea. Dacă ar fi trecut vara, degeaba aprobare.

     Așteptam. Ce am fi avut mai mult de făcut? Nu tu mare, nu tu munte, nu tu vreun loc aiurea în ţară unde să plecăm. Jucasem totul pe o carte.

    -Ce-o tot țineți cu plecatul? Nu cumva…

    -Nu tovarășu…Cum ne-am permite?

În toată această perioadă funcţionam ca un pendul, cu plecările mele prin țară: serviciu-acasă, serviciu-acasă. Monotonia vieţii de zi cu zi. Pierdusem orice speranță.

     După  un  timp, m-am străduit și eu să  privesc  viitorul cu alți ochii.  Mi-am schimbat percepția asupra norocului. Am încercat să învăț a-l recunoaște, să-i zâmbesc de fiecare dată când îl vedeam, să-l iubesc, să-i fac curte. Ce minunăție poate fi el când dorește. Cînd te recunoaște ca prieten. I-am deschis ușile, i-am dus geanta, am lins clanțele înaintea trecerii sale, și în sfârțit, după un timp ne-a băgat în seamă.

     -Cum?

Într-o seară am găsit în cutia de scrisori un plic.  Era oficial. Cu mâinile tremurânde l-am deschis: venise  aprobarea!          

     Am început să înțeleg întâmplările altfel. Am dedus că realitatea nu este cea pe care o aștepți, ci aceea pe care o percepi ca venind din interiorul unei oglinzi. Nu o vezi cu  ochii trupului, care de cele mai multe ori sunt orbi, ci cu cei ai norocului, ce ştiu într-adevăr să privească şi mai ales să înţeleagă. Și Nora simțise. Nu se îndoise nicio clipă.

     Se deschisese o poartă înaintea unui drum greu, bolovănos, care trebuia parcurs repede: Obţinerea vizelor, procurarea valutei ţărilor respective. Dar cum şi de unde?

    –Tot universul va trebui să lucreze pentru noi!

Așa ar fi zis Coelho. Iar eu cred că există o legătură între fenomene, între întâmplări, dirijate de undeva de către un factor suprem pe care unii îl numesc soartă, Dumnezeu, noroc, şansă. Și care are grijă să aşeze cap la cap tot ce mişcă în jur, pentru ca totul să decurgă normal. Iar în final să se realizeze. Aidoma unei ţesături migăloase pe care, dacă ai desface-o, n-ai mai putea-o ţese la loc.

     Am întâmpinat bine înţeles destule obstacole. Ca într-o cursă. Totul era ca mersul pe muchie de cuţit. N-aveai paşapoarte, n-aveai vize. N-aveai vize, n-aveai dreptul să deții valută. N-aveai valută, nu părăseai granița. Vizele trebuiau puse la vedere, pe foile paşaportului.

În sfârşit, pașapoartele le-am obţinut.

     -Nu mă-ntreba, nu știu cum.

Apoi m-am ocupat intens de vize. A fost o cursă contra cronometru. La ora patru dimineaţă mă aşezam la coadă la uşile ambasadelor. Cel mai greu a fost la ambasada Germaniei unde, permanent era o mare de oameni. Unde se duceau oamenii aceia? Nu cred că  toţi erau saşi, aşa cum se auzea,  vânduţi Germaniei Federale, sau în termeni diplomatici, repatriaţi. Se vorbea de un preț de zece mii de dolari pentru un sas eliberat.   

     Nora a preluat sarcina obţinerii banilor. Dacă obținerea vizelor  s-a finalizat după nişte eforturi şi umilinţe previzibile, procurarea valutei a decurs perfect. Tocmai atunci s-a găsit un prieten al unei cunoştinţe comune, care locuia în California, la Los Angelles, și care-și   dorea  construirea unei noi lucrări la  cimitirul Sfânta Vineri, pentru  tatăl său. Trimitea două sute de dolari. Norocul ne-a zâmbit din nou.

     Nu ştiu cum a aflat Nora. Dar imediat s-a interferat în acest transfer. Am ridicat  construcţia pe banii noştri, adică pe lei-tramvai, astfel încât, în foarte scurt timp, eram în posesia a două sute de dolari. Nu văzusem în viaţa mea dolari.

     Am calculat imediat: O sută ar fi ajuns pentru benzină, ieșind din țară cu rezervorul și canistra de rezervă pline.     Pentru alte mici cheltuieli, sau neprevăzute, cealaltă sută. Era perioada în care cota maximă de consum aprobată pentru o lună în România era douăzeci de litri. Adunasem cantitatea aceasta în timp. Aveam cincizeci de litri!

   -Ce hoteluri? Nici vorbă!

Trabantul meu combi se comporta minunat în calitatea sa de pat mobil. Cumpărasem o saltea gonflabilă, pe care, aranjând-o peste scaunele sale rabatabile, ar fi putut asigura lejer două locuri de dormit confortabile. Existau miniaragaze cu butelii pentru încălzit mâncarea, pentru cafea, şi altele. Conserve încă se mai găseau. S-a ocupat Nora de toate acestea. În două săptămâni eram gata de plecare.

   – Să nu rămâneţi cumva pe acolo!

Căpătasem dreptul să visăm depărtările. Ne câștigaserăm mai ales permisiunea de a privi dincolo de cortină, în lungul drumurilor fără praf și noroaie. Depindea acum numai de noi cum ne vom descurca.

    -Dragul meu, eu te-am născut sănătos. Cum te vei păstra așa o să te ai! Îmi suna în timpane glasul mamei, urcând din copilărie.

     În dimineața plecării am spart mahmureala străzilor, ieșind

ca două stafii în mijirea zilei. Luna își trăsese lumina pe față, să ne privească mai bine. În jur mirosea a trup de noapte pârjolit de înfrigurare. Se mai putea conversa încă o vreme cu întunericul. Doar un timp s-ar mai fi putut învăța strălucirea nevăzutului.

    La ora aceea totul părea gol. Orașul, cartierele, străzile, țara. Am intrat iute  pe șoseaua cu nume de autostradă Bucureşti-Piteşti. Drum drept, plictisitor, dar odihnitor la mers. Din când

în când  mai întâlneam câte un camion.  Lăsam în urmă o lume în care trăisem atâta vreme. Lumea orașului. Care adeseori se transforma în cascadă. Atunci când se băga marfă.  Când la o simplă strigare toată suflarea cartierului asculta de o singură comandă. Dinspre colțul străzii răsuna chemarea:

    -A băgat unt!

Atunci scările blocurilor se prăbușeau într-o avalanșă de neoprit. Se lega un lanț uman, o coadă ce începea la etajul zece și se încheia la ușa magazinului. Exista un limbaj cifrat, înțeles de toată lumea, strigat în pâlnia străzii, amplificat de cutia de

rezonanță a blolcurilor:

    -Se dă!  

     Din când în când, pe lângă pui, ouă, brânză, mai băga și speranță, dar pentru ea trebuia să stai la coadă prea mult. Cei mai mulți se lăsau păgubași. Pentru că nu valora mai nimic.Iar nimicul era foarte dureros.

     Prin Piteşti am trecut fără să ne oprim. Oraşul, un şantier. Macaralele socialismului.  Apoi, de la Bascov, Valea Ursului, peisajul a început să se schimbe. Soarele lumina dealurile cu o fericire aparte. O feerie! Totul renăscuse. Odată cu noi. Natura se îndeletnicea cu depănarea frumosului. Avea de terminat un covor alcătuit din mii de raze. Iar pentru noi un descântec de luminare.

     Lăsam drumul să se înfăşoare pe mosorul roţilor, rămâneau în urmă zilele trăite gratuit, fără valoare, le ducea în spate acel timp trecut de care nici măcar amintirea nu mai avea trebuinţă.  Nici pentru a i se da foc uitării. Stivuit ca pe o grămadă de vreascuri ude, nici de aruncat în foc nu era bun. Ar fi trebuit să-l usuce schimbarea.

     Acum sărisem amândoi în golul lumii, într-o prăpastie primitoare, în care soarele îşi aruncase razele ca într-o bulboană rotită a viitorului.  

     Curând am trecut de Râmnicu Vâlcea. Am intrat pe valea Oltului și am făcut primul popas la mânăstirea Cozia. Un răgaz pentru închinare. Am simţit nevoia să mă aplec. Îmi doream genunchii roși de rugăciunile mulțumirii.

     Aveam rugile copilăriei mele, învăţate prea de demult.  Le rămăsese îmbrăcămintea scurtă şi neîmplinită. Cu puțin efort mi le-am amintit. M-am rugat. Căpătasem curaj. Făcusem tot ce trebuia să fie făcut. Adică mă lăsasem în mâinile Celui care trebuia să aibă grijă de mine. De noi amândoi. Trecusem de porțile încercării.

    Puteam privi liniştit Oltul din fuga maşinii. Pe brațul lui

urcam. Am lăsat în urmă Sibiul fără să oprim. Trecând de Sebeş

am luat-o spre nord, Alba Iulia, Turda. Am trecut prin Cluj pentru întâia oară. Ne-am oprit. Ne-a primit oraşul cu majestatea sa încărcată de istorie, cu statuile şi clădirile sale care exprimă trăinicie, perenitate, eternitate. Am privit, am admirat.

     Nu ne-am permis să rămânem în centrul oraşului mai mult de o oră, lângă statuia regelui Matei Corvinul românul,  fiul voievodului Voicu, valahul. Apoi, câteva momente lângă  catedrală, aruncându-ne ochii atât cât am putut, câte o privire de rămas bun în lungul şi în latul pieţii.

     Ne-am propus să revenim în acest oraş cât mai curînd. Am revenit într-adevăr, dar abia după  ani buni. Când vremurile deveniseră cu totul altele.   

     Spre seară, pe la şase, am ajuns în Oradea. Parcursesem în treisprezece ore în jur de şase sute de kilometri. Adică o medie orară de cincizeci de kilometri. Pentru Romînia, şi pentru performanţele Trabantului, era mulţumitor. Îmi deschisesem  un caiet de bord.     

Am tras mașina pe o stradă umbroasă, în faţa unei grădini. A nimănui. Era prima experiență în a amenaja Trabantul în cameră de hotel.  Am adormit imediat. În viul dimineţii am plecat, după o sumară toaletă cu apa pe care o aveam la noi.

     Ziua promitea să fie frumoasă. Priveam în oglinda retrovizoare anatomia acelei dimineţi şi căutam să înţeleg fiziologia timpului. Se comporta aidoma unei celule. În mijlocul său  pulsa un nucleu,  un soare care răsărise, ce se dorea oră de oră tot mai fierbinte. Era chemarea glasului verii.

Am ajuns repede în vama Borş. 

     Vameşul, care ne-a controlat paşapoartele, văzând atâtea ştampile pe foile acelea, ne-a salutat mai cumva, cu o plecăciune care aducea mai mult a temenelile orientului.

    -Să trăiți! Ne-a urat drum bun.

În preajmă se povestea că peste noapte se trăseseră nişte focuri de armă. Cineva, sau poate un grup încercase să treacă graniţa.           

    -Unde?  În Ungaria? Între cele două ţări există protocol de extrădarea transfugilor.

    -Mai mult ca sigur că respectivii sunt maghiari, sau știu foarte bine ungureşte. Ar fi mizat că se pot  astfel amesteca uşor cu populaţia locală, ar fi putut ajunge cu complicitatea unor reţele în vest la graniţa cu Austria, şi cu puţin noroc dincolo. Auzeam discutându-se de către cei care așteptau trecerea prin vamă. Trecere, în cazul nostru relativ ușoară, după controlul neglijent prin rufărie și alimente.

     Am pornit spre occident!  Spre lumea  civilizată. Intrasem deja în anticamera ei, se deschisese prima uşă. Peisajul era cu totul altul. Case  îngrijite,  cel  puţin  văruite, prin sate, curțile mult mai ordonate. Căutam răutăcios grămezile de vechituri şi lucruri inutile care stau grămadă la gospodarii noştri, și care poartă ştampila lui: poate că va trebui vreodată la ceva. 

     Expresii rămase dintr-o prudenţă excesivă, căpătată în nesfârșiții  ani de privaţiuni şi lipsuri.

     În localităţile acelea mici, aproape inexistente pe hartă, la fiecare intersecţie exista câte un mic magazin unde se vindeau produse la care nici nu visam pe atunci la noi: cafea adevărată,

braziliană, columbiană, sau din alte ţări exotice.  Dar mai ales  peturile din plastic, de doi litri, conţinând lichidul colorat roşu închis de coca cola, pepsi cola, băuturi considerate la noi  droguri. Beam nechezol, un soi de surogat al cafelei, fabricat din orz prăjit.

     Mulţi ani mai târziu am aflat că secretul acestor deosebiri avea originea în procentele scrise pe un şerveţel de hârtie, printre caviar și vodcă, la Moscova, în 9 octombrie 1944 de către cei doi Mari ai timpului trecut, I. V. Stalin şi W. Churchill. Stabiliseră  prin simplă înțelegere influenţa U.R.S.S. raportată la cea a vestului, în ţările care urmau să suporte ocupaţie sovietică: Ungaria 50/50, România 90/10,  Bulgaria 75/25, Grecia 10/90. Istoriografia a denumit acel petic de hârtie Documentul obraznic.

     Între timp ţările respective  au încercat să-şi  facă politica lor, dar, în linii mari, ecoul acelor procente stabilite la o masă de chef,  rămăsese  încă.

    -Cum poţi înţelege asemenea lucruri?

Cu aceste gânduri alergam pe şoselele Ungariei. Ne apropiam

de Budapesta, pe care ar fi trebuit să o ocolim. Nu voiam să o traversez. Ar fi fost o aventură, riscam să ne încurcăm în hăţişul străzilor.

     În urma noastră  auzeam bombănind ritmic fumul aruncat  prin ţeava de eşapament. Se întindea  aidoma unui odgon, încercând să ne tragă înapoi, către ţară, ca o prevestire.

     Dar roţile nu lăsau în urma lor nicio urmă. Niciun fir al Ariadnei după care ar putut fi recunoscut drumul nostru de înapoiere. Cineva  le ştergea cu bună ştiinţă, pentru a ne zădărnici întoarcerea.

    -Ce ţară civilizată!

Am exprimat văzând de la distanţă indicatoarele care ne dirijau către Viena. Eram aproape de Budapesta.

Mi-am amintit că în nicio intrare, în apropierea Bucureştiului, n-am zărit vreun indicator rutier care să arate direcţia spre Sofia, Istanbul, Atena. Adică nu eram conectaţi la nimic. Drumurile s-ar fi terminat la graniţele noastre. Ce situaţie ! Doar umblând prin lume poţi face comparaţii.

     Astfel, ca şi cum aş fi condus de când lumea pe șoselele acelea, am depăşit Budapesta. Trecuse bine de prânz. Am mâncat în maşină, fără să ne oprim. Am dorit să depăşim vama către Austria. Dar n-am reuşit. În faţă ne-au apărut indicatoarele către un  camping.

    -Hai să vedem ce este!

Am părăsit asfaltul, am intrat pe un drum de ţară vreo cinci sute de metri în câmp. Puteam parca mașina în acel spaţiu închis cu un gard de sârmă şi, bine înţeles, să dormim acolo. Locul era prevăzut cu o clădire în care funcţiona un grup sanitar cu duşuri, toalete, tot tacâmul. Am hotărât să rămânem acolo peste noapte. Aveam totuşi nevoie de o reîmprospătare, de o curăţare a trupului, a minţii.  Trecuseră două zile de la plecarea noastră de acasă.                                                    

    Am achitat cinci dolari. N-a fost nevoie de niciun schimb valutar. Merita.

   – Ce deosebiri! m-am trezit exclamând.

Seara se arăta frumoasă, liniştită. Ne-am organizat cu tot ce aveam, miniaragaz, farfurii, tacâmuri. Pentru o cină pe cinste. Din ce adusesem din țară.

     Ajunsesem în lumea civilizată. Aveam unde să facem un  duş, unde să ne igienizăm vesela, tot ce trebuia unor oameni la drum. Deveniserăm oameni. Într-un camping de lângă Gyor, în vestul Ungariei.

    Dar, la înnoptare au început să ne atace țânțarii. Enormi, cum nu mai văzusem. Dimensiuni uriaşe.

    -Miniaeroplane! Te speriai văzându-i. Nu atacau în roiuri,  insidios, viclean, bâzâind subţire, ci curajos, individual, aterizând la vedere, încrezători în propriile lor forţe. Dar foarte ciudat!  În locul cu pricina se ridica imediat o umflătură, care nu durea, nici nu-ţi venea să te scarpini. Le făceam câte o cruce cu unghia, cum învăţasem din copilărie. Nici nu ar fi fost nevoie de un asemenea protocol  pentru că după nici o oră trecea. În locul acela nu se cunoştea nimic.

     Ştiam că în lume sunt mii de specii de ţânţari. Cărei specii îi aparţineau aceştia? Noi i-am numit ţânţarii de Gyor.

     Am adormit cu această întrebare, aşteptând un răspuns ce ar fi trebuit să vină de la subconștientul meu. Nu am aflat niciodată, n-am avut ulterior ocazia să povestesc vreunui entomolog. L-am lăsat să zacă în insectarul uitării.

     În cursul nopții numai liniștea ne mai apăra de întuneric.

     Dimineaţa am strâns repede calabalâcul, am mai profitat de răsfăţul civilizaţiei şi am plecat. Voiam să deschidem cât mai repede poarta intrării în occident, să pătrundem dincolo de Cortina de fier.

     În fața noastră pășunile cerului se coseau cu verdele câmpiilor. O pătură imensă pliată la orizont. Aici existam noi. Cu viețile noastre cele noi învelite în cuvertura aceasta, verde dedesupt și azurie deasupra. Aici trăiam prelungirea visului început în țară. Halucinanta plecare. Adică o altă experiență care trebuia trăită. Ca nașterea. Ca moartea. Acum învățam să ne trăim renașterea.

     Imediat am ajuns la graniţa cu Austria. Traversarea ei a fost nesperat de uşoară. În partea maghiară ceva formalităţi. Dincolo, la austrieci, mai nimic. Parcă ne şi aşteptau, bucurându-se că ne revedeau.

     Prima impresie: culoarea! În prima staţie de benzină întâlnită am oprit. Nu pentru a alimenta, ci pentru că amândoi eram fascinaţi de lumini, culori, de produsele expuse, ne comportam ca nişte copii în faţa magazinului cu jucării.

   – Ce uşor devii copil! M-am trezit exclamând:

   – Da, într-adevăr, dar cum aţi ajuns până aici? Mi-a răspuns un necunoscut în cea mai perfectă limbă maternă.

Intrând în vorbă cu el, am aflat că o ştersese demult, era din Timişoara, se stabilise în Tirol, avea povestea sa, aventura unuia care trecuse înot Dunărea, scăpase, îşi făcuse un rost.

    Ne-a urat şedere plăcută, apoi:

  – Să nu uitaţi de braţul lung al securităţii!

A urcat într-o maşină după care m-am uitat lung. Îmi simţeam privirea zburând după ea, căutând să se înveşmânteze în verdele aprins care se pierdea de-a lungul şoselei. Vederea îmi devenise aidoma unei  frunze care se desprinsese din trunchi.

 Plecând după o himeră, a depărtării care o răpise.

   – Dacă individul era chiar umbra securităţii? 

Agentul acoperit  care, aşteptându-ne aici, aproape de vamă,  ne urmărea. Indivizi fraieri ca noi ușor cad în plasă, crezând că au scăpat. Trecerea în partea cealaltă nu e o simplă săritură cu prăjina. Poate asta o fi fost misiunea lui.

Am plecat fiind convinși că nu ne abătuserăm cu nimic de la regulamentul traversării Cortinei în occident. Trabantul adulmeca panglica drumului. Drum lat, de autostradă.

    –Niță Pitpalac cu famelia prin Evropa! Și-a amintit Nora o carte de demult.

Alunecam către Viena ca o sanie pe zăpadă elastică.       Nicicând roţile Trabantului nu fuseseră atât de răsfăţate.

     Zburam într-o cometă cu o coadă impresionant de frumoasă din hidrocarburi carburate, care  strălucea.

   -Aţi văzut vreodată o veveriţă în saltul ei majestos?

Eram noi, în maşina noastră, pe drumurile Europei. Şi aşa, minunându-ne, cu ochii când la dreapta, când la stânga, din minune în minune, am intrat pe nesimţite în Viena.    Ne-am trezit dintr-odată aproape de centru. Ajunsesem în miezul orașului. Aproape de Ring. Nici ţipenie de poliţist.

   Am parcat pe o stradă oarecare, alături de alte maşini, am aranjat-o corect, oblic faţă de direcţia bordurii, cu atenţia omului venit de la ţară. Cu grijă multă, să nu cad în abatere.

     Părăsind-o, m-am mai uitat o dată înapoi. I-am cerut iertare că o las singură. Apoi am căutat pe zidurile caselor numele străzii. Nora l-a notat într-un carneţel în care îşi ţinea un sumar jurnal de drum.

   -Hoyosgasse, colţ cu Gushausstrasse! Am localizat-o pe hartă.

Eram foarte aproape de Karlskirche. Am pornit la drum. Nu ne

era nici foame, nici sete. Trecuse bine de prânz.

   -Direcţia Ring! Hai să dăm o raită prin centru! Până se înnoptează avem suficient timp! Totul la pas.

   -Va trebui totuşi să schimbăm o parte din bani pentru benzină. Dar strict, numai atât.

Am căzut de acord, aşa că am luat-o pe jos. Aveam timp să gustăm parfumul străzilor, al clădirilor, al chioşcurilor şi  tonetelor  care  comercializează  burgeri,  şniţele  vieneze, hot-doguri, şi altele care te iau de nas.

     Ne rezervaserăm pentru Viena trei zile. Am rămas patru. Nu puteam părăsi  oraşul fără să fi văzut  Praterul. Iar acolo n-am mai putut rezista. Am cumpărat pentru amândoi un cârnat vienez. Unul singur. Muşcam din el ca doi copii, bucurându-nu cu puţinul pe care ni-l oferisem.

     În Prater ne-am întâlnit cu moartea. Era o statuie de vreo cinci metri care, în momentul când am trecut pe lângă ea ne-a salutat, scoțând înaintea noastră o jumătate de calotă craniană, ca pe o pălărie. Din gestul său am înțeles că ne mai putea aștepta câteva decenii. Așa ne-a promis.

     Am vizitat în acest răstimp aproape tot din ceeace ne propuseserăm: impresionantele palate Hofburg, Belvedere, Schonbrunn, catedralele Stephansdom şi Karlskirche, cartierul muzeelor, Opera, Prater.

    Și alte obiective mai mici: Anker Uhr, Hunderwasserhaus, şi în special casele pitoreşti din cartierele mărginaşe. Și bine înțeles, Dunărea noastră, pe care acolo, pentru un timp, le-o dădusem lor să ne-o crească în educație germană. Dunărea albastră!

    Cartierul general îl stabiliserăm lângă Karlskirche, pe strada

Hoyosgasse, colţ cu Gushausstrasse, acolo unde am parcat maşina încă de la început, pe o intrare dosnică, ferită, atât de aproape de centru. Aici veneam seara să amenajăm interiorul trabantului pentru dormit.

     În apropiere, la numai câţiva zeci de metri, se afla Universitatea Politehnică.(Technischehohshulle), unde intram ca la noi acasă, mergeam direct la toaleta şcolii dotată cu tot ce ne trebuia, inclusiv cu duşuri.

    -Şi culmea ospitalităţii!

La intrarea principală în incinta şcolii, portarul, ori de câte ori

deschideam uşa, ne saluta, noi răspundeam politicos, cu un cât

mai autentic:

  -guten Tag,

Iar la plecare, mai curaţi, spălați, pieptănați, dichisiți, cu un:

  – aufwiedersehen!

De ţi se rupea inima.

    Nu ne-a întrebat niciodată ce căutăm noi prin locurile acelea. Ciudat! Ce rol avea el acolo? N-am înţeles cum era făcută lumea lor. Probabil că nu concepeau în ruptul capului că în lume ar putea exista şi oameni cu apucături necinstite. Dar care să arate ca noi. Era o lume curată, care se şlefuise în  timp.

     În cea din urmă seară, cea mai romantică, stând pe marginea havuzului fântânii arteziene din faţa catedralei, am observat o frunză căzând. Era prima din anul acela. O cădere fulgurată a celei ce cauta să se înveșmânteze în transparenţa apei. Poate să se ascundă de vântul toamnei, cel  de cremene friguroasă care urma să vină.

     Sau era numai un semn de atenţionare, trimis anume pentru noi din copacul acela înalt care ne veghea cu umbra sa.

     A cincea zi, spre dimineață,  în liniştea şi întunericul încă

 bine ţesut al nopţii, am auzit lângă mine ceva care semăna cu foşnetul unor voci omeneşti. Am ciulit urechile fără să disting  accentul limbii. Apoi un zgomot puternic, dar surd, ca o lovitură. Scurt şi dur. A urmat o foşgăială de vreo zece secunde.

     Mi-era teamă să mă ridic. De fapt nici n-aş fi putut, mi-aş fi lovit capul de plafonul maşinii. Pentru a ieși trebuia să fac o mişcare studiată şi exersată, o întoarcere în plan orizontal. Apoi să deschid portiera, şi prin alunecare și rostogolire să mă strecor afară. Pe porțiuni anatomice: întâi picioarele, apoi bazinul, și printr-o răsucire dibace, restul corpului. Imposibil în situaţia dată, fără a fi auzit. Nora dormea.

    Am ascultat apoi paşii lor îndepărtându-se în fugă. Încet, cu grijă, m-am strecurat afară. Am constatat că  maşina de lângă  noi  avea geamul de la portiera din dreptul şoferului spart. I se șterpelise radiocasetofonul. Fusese smuls brutal din locaşul său. Se zăreau firele atârnând.

    -Plecăm urgent!

     Am sculat-o imediat pe Nora, am împachetat cât mai repede, am pus maşina în mişcare, şi pe-aici ţi-e drumul! Prin Mariahilferstrasse, către Germania.

   –Aufwiederseen  knedike Frau! Aufwiederseen Viena!

Avusesem noroc.  Probabil că  hoţul sau hoţii luaseră la rând maşinile parcate. La celelalte nu găsiseră ce le-ar fi trebuit, ajunseseră la cea de lângă.

    -Dacă s-ar fi oprit la noi ce-ar fi găsit? Doi sărăntoci dormind într-o maşină amărâtă? Ne-ar fi lăsat în pace? Ar fi anunţat poliţia? Asta ne-ar fi  trebuit!

      Dacă ar fi fost localnici sigur aşa ar fi procedat. Dacă ar fi

 fost străini, ca şi noi, cine ştie ce-ar fi făcut. Ne-ar fi somat să le dăm bruma de bani pe care-i aveam. Scăpasem ca prin urechile acului.

     Înainte de plecarea din ţară ne făcuserăm toate planurile.

 Știam că sunt bani puţini, dar nu ne putusem imagina şi astfel

 de scenarii. De furt nu putea fi vorba. Dar tâlhăria?

     Amândoi purtam la piept, agăţat cu o cureluşă de gât, câte un mic portofel confecţionat dintr-un material textil, prevăzut cu fermoar, unde ţineam paşapoartele şi banii. Cei de cheltuială curentă la mine, iar  rezerva de o sută de dolari la Nora.

     De această dată scăpasem. Probabil că frunza aceea care

 căzuse în apă voise să ne atenţioneze. Nu i-am înţeles limbajul.

 Mi-am propus să fiu mai atent. Natura vorbește.

    -Dacă vreun vecin ne-a luat numărul maşinii? Ar fi căzut bănuiala asupra noastră? La o minimă investigaţie, având numerele noastre notate, ar fi fost transmis consemn la graniţă pentru interdicţia de a ieşi din ţară.

    -Doamne fereşte! Hai să gândim pozitiv!

Cu umbra acestui gând am rămas în minte până la intrarea în Germania.

     După ieşirea din Viena, mergând pe autostradă, mașina noastră a început să bată toaca drumului. Era un ritm cu ecouri africane. Tam-tamul negrilor se insinua din spre sud. Un tam-tam, repezit de zgomotul șoselei. Un zgomot metalic, de roată în mișcare. Șoseaua avea marcaje de atenționare așezate perpendicular pe sensul drumului. Am învățat și asta. Nu avusesem pană. După scurt timp zgomotul ritmic s-a liniștit.

Se zărea în depărtare, catedrala din Melk. Ca pe hartă. Am făcut o buclă să o observăm de aproape. Măcar pe dinafară.    

     Dar n-am rezistat şi cât am putut de repede i-am vizitat şi

interiorul, mai ales vestita sa bibliotecă, cea cu zecile de mii

de cărţi.

    -Ce comoară, Dumnezeule!

Călugării noștri au imensa comoară a dăruirii sufleteşti, a înălţării în sferele credinţei, ale metafizicii. Acolo se naște pacea duhovnicească. Aici totul inspira măreţie, dar nu măreţia smereniei, ci  cea a opulenţei strivitoare în care, ca în orice catedrală catolică, te simţi mic, neînsemnat în admiraţia ta pentru Cel pentru care s-a construit o asemenea construcţie.

     Voiam să revin pe pământ. Am pornit din nou la drum, cu dorința să aflăm pe malul Dunării, o  biserică despre care ne spusese cineva în ţară că este o bijuterie de construcție. Am găsit-o. Părea clădită din aur curat.

    -Şi aşa era!

     Pentru prima oară am văzut ceva de neimaginat: preotul care oficia serviciul, dar şi corul de copii, erau de culoare. Adică aficani.

    Parcă vizitam o biserică dintr-o ţară exotică: pe fundalul baroc, suflat cu aur al interiorului, erau aceste personaje, îmbrăcate într-un alb care contrasta cu neagra culoare a pielii.             Ajunsesem  în  paradis,  sau  într-o  replică  pământeană  a pa-

 radisului, convins  fiind  că  primii locuitori ai  pământului, Adam şi Eva, precum şi urmaşii lor trebuiau să fie de culoare.

Cel puţin de culoarea lutului pământiu, dacă din pământ am fost zămisliţi…

    Nu ne-am permis să rămânem nici acolo mai mult de două ore. Ne grăbeam către Linz. Orașul ca de păpuși, cu tramvaiele sale pictate, nişte buburuze pe roți, oraş de poveste, colorat. Ca de altfel toate clădirile acelea din localităţile mici prin care treceam. Am privit cu uşoară nostalgie Dunărea curgând molcom, nici mare, nici mică.

    O Dunăre adolescentină. Malurile încă o mai conduceau  de mână.

    Am înnoptat acolo, ca de obicei, pe o stradă lăturalnică, fără

 evenimente. Dimineaţă am zbughit-o către Salzburg. Drum uşor, de autostradă gratuită. Am ajuns înainte de prânz. Mai aveam  aproape o zi. Străzile din centru răsunau. Pretutindeni se auzea  muzica lui Mozart. Până şi tencuiala albă a zidurilor aveau culoarea strălucitoare a clapelor de pian. De clavecin. Oraş mic, în care toată lumea se cunoşte cu toată lumea. Inclusiv turiştii, legaţi între ei prin firele nevăzute ale Nunţii lui Figaro, ale Flautului fermecat, ale Recviemului.

     Auzeam paşii compozitorului  păstrând  ritmul  menuetului  de-a  lungul trotuarelor.

    -Dar şi astăzi e o zi ce va pleca spre ieri, aşteptând s-apară   cea de mâine!

Şi a apărut. Cu dărnicia unei  dimineți frumoase de vară. Am salutat-o din mers, întorcându-i spatele, în sensul drumului, mereu către vest.

    –Immer nach westren!

   Plecam către Munchen, inima Bavariei! Aveam sufletele încântate de tot ceeace văzusem. Eram evadaţi din lagărul în care numai dreptul la muncă era înscris în legile omeneşti.

Priveam în sus, atât cât mă lăsau perdelele pleoapei. Mi se dantelase sufletul cu muzica lui Mozart.

     În faţa noastră, apropiindu-ne de graniţa Germaniei, se ridica un munte înalt şi negru. Autostrada urca direct spre el, curajoasă, voinicește, fără ocolişuri, cu siguranţa pe care numai spiritul german o putea degaja. O privelişte de neuitat.

     Prin vamă am trecut fără probleme. De acum eram deja de-ai lor. Se uitau curios la Trabantul meu, ca la o ciudăţenie, lăsându-mi impresia că nu mai văzuseră aşa ceva.     

    Am oprit la Munchen, aproape de centru. Ca de obicei, pe o stradă lăturalnică. Între alte maşini. Nora a notat şi aici numele străzii. Trecuse de prânz.

     După colţ am dat nas în nas cu un grup de tineri ciudaţi.      Erau câţiva motociclişti strânşi laolaltă, pavoazaţi la fel, cu părul vopsit strident şi pieptănat în creastă de cocoş. Unii, complect raşi. Nişte caraghioşi! Ce puteau avea în cap aceşti zăpăciţi? Îmi inspirau teamă. Era exact imaginea negativă a occidentului, prezentată peiorativ în propaganda de acasă: occidentul decadent. Ne-am ferit de ei, ocolinu-i. Nu puteam fi

de acord cu asemenea eliberare a trupului de conveniențe.

     Inițial, Munchenul îmi apărea ca un oraş al marilor clădiri, tipic germane, masive, monolitice, fără jocurile ornamentale ale  faţadelor întâlnite în Viena.

     Dar, curând, intrând în oraşul vechi, în Altstadt, hoinărind prin Karlsplatz, Marienplatz, ne-am trezit în fața unor clădiri vechi, ca aparținând unei alte rânduieli, de unde urmau să ne năpădească Nibelungii lui Wagner. Parcă se auzea muzica lor dinspre Bayreuth.

     Am admirat vechea  primărie – Altes Rathaus, cea cu patruzeci şi trei de clopote în turn. Apoi fosta reşedinţă regală.

     Ne-am învârtit  prin Konigsplatz, printre muzeele acelea, în care nu ne-am permis să intrăm. Bruma noastră de bani o rezervam pentru Paris. Aşa ne propusesem de la început. Am căzut de acord cu această hotărâre.

     Între timp se înoptase. Erau lumini peste tot. Hoinăream prin feeria luminoasă a nopţilor de vară bavareze. Părea că viaţa turistică abia începea. Nici noi nu ne dădeam duşi. Aproximasem că în mai puţin de o jumătate de oră puteam ajunge la ,,hotelul mobil”.

   – Eşti obosit? Îmi purta Nora de grijă.

    -N-am de ce.

Într-adevăr, în ziua aceea nu parcursesem decât mica distanţă de la Salzburg la Munchen. Trecerea prin vamă fusese un moft. Abia a doua zi aveam de străbătut o distanţă mai mare. Ne propuseserăm să ajungem până la Paris.

     Totuşi, spre miezul nopţii am hotărât să ne îndreptăm către maşină. Trebuia. Vara noaptea este scurtă. Am ajuns repede. Memorasem traseul. Simplu. Repere de neuitat erau peste tot. Am intrat pe stradă.

     Era cea pe care şi-o notase Nora în carnet. Cea pe care lăsasem maşina cu aproape douăsprezece ore înainte. Ştiam

perfect locul.

    -Și Doamne, Dumnezeule, Trabantul nostru nu mai era. Fusese furată! Așa credeam.  Numai maşina noastră. Celelalte stăteau înşirate cuminţi în căldura plăcută a nopţii. Ne-am uitat unul la celălalt. Nora se albise. Nu cred că eu arătam mai bine. În locul mașinii era un spaţiu gol. Nici urmă de Trabant.

     Am simțit o durere imensă în mijlocul pieptului. În față mi se deschisese imaginea patului meu de spital gol. Pacientul murise. Eram martor la vederea dispariției mele. Patul meu, adică viața mea, rămăsese fără mine. Murisem.

     Era Recviemul dezastrului. Acolo aveam totul. Şi rezervele de mâncare, şi apă, şi restul. Mai ales restul, fără de care eram doi oameni aruncaţi în mijlocul unui ocean. N-aveam nici măcar acea coajă  de nucă din bătaia valurilor, în care să ne strângem lacrimile.

     Arătam ca doi câini rebegiți alungați de acasă. Ni se încovoiaseră spinările și toate drumurile străbătute ni se adunaseră ghem în stomac. Până și aerul se agățase de gâtlej, rămăsese acolo, nod la intrarea în căile respiratorii. Luminile orașului nu mai aveau culoare. Se sălbăticiseră și lătrau ca lupii la lună.

     M-a întrebat ceva Nora. N-am auzit-o, mai bine zis n-am descifrat sensul cuvintelor ei. Nu i-am răspuns. Nu aveam ce. Auzisem şi văzusem destule în filmele de propagandă. Ne aflam în inima acelui occident decadent, printre drogaţi, hoţi,

 descăieraţi, bolnavi mintal.

    -Dar chiar aşa, să se bucure pentru o amărâtă de maşină Trabant?

    -Şi acum, unde să găsim hoţul? Am auzit-o pe Nora îngânând.

     M-am aşezat pe bordură. În jur nici ţipenie. Special căutasem o stradă izolată. Ne ieşise izolarea pe nas. Simţeam aproape secundă cu secundă cum mi se încrețeau ridurile pielii în pomeții frunții.

Mi-a fugit mintea la cei ce furaseră casetofonul.

   -Uite că se poate fura și mai mult!

     Percepeam dimensiunea dezastrului în care ne aflam. Împietrisem. Nici în vorbe nu-mi mai încăpeau cuvintelele.  Uitasem să le pronunţ. Eram aidoma statuilor  cărora cineva le picurase în urechi surzenia unor povești de neînțeles. Două suflete chinuite, cu mii de întrebări şi niciun răspuns.

     Îmi simţeam privirile oarbe. Trebuia să aflu undeva măcar o fereastră de lumină.  Auzisem că în asemenea situații unii oameni albesc. Instantaneu. Ca medic nu știam cum se întâmplă. Era un fapt cunoscut. Am privit părul Norei. Nu se modificase. Nici nu vedeam. Întunericul îmi umbla prin apa vederii, fără să-mi vorbească.

   -Mi-e foame!

I-am auzit glasul Norei stins.

     Rezervele noastre de hrană  se  spulberaseră.  I-am răspuns printr-o întrebare practică

    -Oare cât ne-ar costa drumul la întoarcere? Munchenul are consulat român?

Nu vedeam nicio soluţie. Ar fi trebuit să existe, măcar una.

    -Dar unde, la cine să apelăm?

    -Va exista viață și după Munchen! M-am auzit vorbind  singur, dându-mi curaj

    -Cum a putut să o fure, aşa, fără chei?

    -Asta te roade pe tine acum? Aşa cum se fură orice maşină în toată lumea asta!

Răspunsul meu a venit sec, brutal, enervat.

     Simţisem în glasul ei ceva nedefinit, dar care părea că seamăna cu o acuză.

Apoi tot ea, găsindu-şi echilibrul, şi ca orice femeie, intuind că o ceartă în asemenea situaţie n-ar duce la nimic, continuă: 

   -Noi am trecut pe lângă un indicator care arăta direcţia către poliţie. L-ai reţinut?

Am apropiat instinctiv pleoapele, ținându-mi ochii pe jumătate

închiși, într-o mijire de fină observație.

   – Nu,  unde l-ai văzut? Adu-ţi aminte, pe unde eram?

   – Oricum, în centru. 

    -Hai atunci, mergem într-acolo! Aveam un punct de plecare.

Într-adevăr, o oficialitate, fie şi poliţia, ne va spune cel puţin ce  aveam de făcut.   

Am refăcut drumul de la întoarcere. Văzuse semnul! Îmi venea să strig:

    -feriți-vă de femei, văd totul! În mod egal, și ce le trebuie, dar și ce nu le trebuie. A văzut postul de poliție, Dumnezeule! La ce-i trebuia?

    -Iată la ce!

 Am bâjbâit pe străzile acelea vreo oră. Se făcuse ora unu şi jumătate. Noapte-noapte!

     Şi minune! am găsit semnul.

La nici o sută de metri de el se afla clădirea unui post de poliţie. Scria mare: Lokale Polizei. Înăuntru era lumină.

    -Cea mai iubită lumină din lume! Era o lumină reală, nu metaforică. Nu era vreo scorneală strălucitoare din mințile mele de poet. Nu era flacăra frigului interior care mă pârjolise.

     Cu sfiala specifică sărmanului, am bătut în uşă şi am intrat. Am salutat cum am putut mai corect într-o germană românească:

    -Guten Abend!

    -Bitte, ne-a invitat individul înăuntru. Nu-i cunoşteam gradele. Era un blond amabil, civilizat. Am scos ambele paşapoarte şi, aşa cum ne-am priceput în engleză, în bruma de germană, am explicat ce ni se întâmplase. Locul, intervalul de timp.

     Neamţul s-a uitat într-un registru. A turuit ceva în limba lui, din care nu desluşeam decât trei cuvinte pe care le repeta, ca să le înţelegem: feuer şi zehn uhr. Le înţelesesem: foc şi ora zece. Dar mai mult nu. Intuiam însă ceva liniştitor pentru noi. Poliţia cunoştea cazul.

     Nora aproape l-a implorat să ne explice în engleză. Vizibil incomodat de rugămine, s-a străduit să vorbească într-un amestec de germană cu engleză. Fără gesturi. Am avut impresia că la poliția germană nu ajunsese asemenea limbaj.

Nu era în regulament. Nu se învăța la Schule

     Împreună am început să desluşim misterul. Maşina nu fusese furată de nimeni. Asta era foarte important! Şi era logic. Cine era să fure aşa ceva? Unde să o vândă? La vreun amărât dintr-un stat socialist? Niciun neamţ federal n-ar fi dat niciun phening pe ea. Poate vreun colecţionar de lucruri ciudate.

 Şi nici acela.

     Ofiţerul arăta ceva înspre un panou, un fel de avizier, unde

erau înşirate în ordine precisă, numerotate probabil după importanţă, câteva articole. Primul, era scris cu litere boltuite, groase şi negre. L-am scris imediat pe carneţelul Norei, pentru a-l desluşi în tihnă. Scria:

     Staatsbürger, die in das Bundesland einreisen, müssen die 

Gesetze des Übersetzungslandes einhalten.

 Am descifrat mai târziu ceva asemănător cu: oricare cetăţean care intră  pe teritoriul federal este obligat să respecte legile ţării.

    -Clar?

    -Clar!

Ce mai tura vura! Nu merge ca pe la noi, negociere, cerşeală, implorarea  clemenţei, că  suntem străini, că abia am venit, că n-avem parale. Că alea-alea. Nici nu arătam chiar atât de pricăjiţi.

     Înţelesesem după câtva timp tot ceeace se întâmplase. Parcasem maşina într-un loc interzis. Adică, exact acolo unde, în intervalul orelor 22 şi 6, adică în puterea nopții, se aprovizionau maşinile pompierilor cu apă, dacă ar fi existat

vreun incendiu.

    -De unde să ştiu?

Trebuie să fi fost în zonă un indicator pe care nu l-am văzut. Dacă am fi venit la maşină puţin mai devreme, nu s-ar fi întâmplat.

    -Dacă! Întreaga viaţă se clădeşte pe acest cuvânt. Din păcate.

    -Dacă, și din păcate!

     Ne furase oraşul, luminile, dorinţa ochiului de a vedea cât mai mult, mirajul frumuseţii.

    -Încântarea! Cuvântul este de gen feminin, are aceleaşi însuşiri feminine, se comportă asemenea femeilor frumoase. Te fură, dacă nu eşti atent te lasă pe drumuri, te părăsește. Te lasă fără mașină. Gol –goluț.

    -Ce facem?

    -Ce să facem?

Deocamdată trebuia să aşteptăm până dimineaţă. La ora aceea  

(era deja aproape trei) Ofițerul, mai mult decât a ne oferi informaţii nu putea să ne ajute cu nimic.

     Dimineaţă, la opt s-ar fi pus în mişcare oraşul, urma să ne

 deplasăm la baza unde ni se depozitase maşina, să achităm două sute de mărci federale, (deutsche mark), şi am fi putut  ridica maşina.

    -În dolari?

Am întrebat, aidoma unui mare om de afaceri care  n-ar fi avut

decât conturi în dolari. Răspunsul său a venit  prompt:

    -Nein!   

Ne aruncase în faţă acel nu! Ca şi cum ar fi vrut să se lepede de satana. La fel mi se păruse că reacţionase şi la încercarea noastră de a conversa cu el  în franceză. La ei Nein, e Nein, nu că să vedem, poate că ne vom înţelege cumva, mai cere rumânul, mai lasă jupânul… Bănuiam aceasta, acum  venise confirmarea.

   -Ce aveam de făcut? Un singur lucru: să aşteptăm să se facă

lumină, să deschidă o bancă din apropiere. Vom schimba suta de dolari din săculeţul de la gâtul Norei, adică banii noştri de rezervă. Asta era. Rămâneam nişte nimeni în drum, nişte amărâţi, cărora poate că nici nu le-ar fi ajuns banii pentru benzină. Dar pentru restul? Urma să ne întoarcem acasă.

   -Nici gând! A reacţionat imediat Nora. Am ajuns până aici, nu ne mai întoarcem. Măcar să vedem Parisul şi apoi vom hotărî. Ofiţerul se arăta a fi o gazdă primitoare. Părea că nu-l deranjam cu sporovăielile noastre. L-am întrebat dacă am fi putut rămâne în sediul poliţiei până dimineaţa.

    -ja, ja! Bitte!

    -Drăguț om!

S-a exprimat amabil, arătându-ne o uşă deschisă spre camera vecină.  Am apreciat gestul mulţumindu-i în limba lui:   

   – Danke schon!

Alături, un mobilier auster, câteva scaune de lemn, o masă masivă, pe pereţi câteva instrucţiuni. Şi cam atât. Strict cele necesare. Probabil era o sală de aşteptare.

     Noi, în lumina aspră  a  neonului, obosiţi, speriaţi  arătam

 ca nişte abia coborâţi de pe Marte. Chiar și noaptea se ofilise. Își pierduse petalele negre pe treptele intrării. Și tăcerea de afară se odihnea. Trebuia să se adune înăuntrul zgomotului de mâine. Să nu-i piară sămânța muțeniei. Nici liniștea nu ne mai putea apăra de întuneric.

     Am apropiat două scaune lângă  masă, şi ne-am aşezat. Eu, lăsându-mi capul pe braţul sprijinit de tăblie. Nora, pe umărul meu. În trupurile unite ni se dezmeticea oboseala. Se trezea la realitatea ei. Cea dătătoare de somn. Puteam și trebuia să ne odihnim cât de cât. Până dimineaţa mai aveam câteva ore. Bune şi acelea. Am aţipit imediat.  

     Nu ştiu cât am putut dormi. Nici nu voiam să mă uit la ceas. Spre dimineață văpaia întunericului se stinsese. Trebuiau să apară flăcările cerului.

     Se făcuse lumină. Ofiţerul pătrunsese în cameră şi stinsese lămpile. Nu l-am simţit când. Ca neamţul, econom, cu regulamentul în suflet.

     Prin fereastră se ghicea un soare palid, ca o găină penată, nu avea încă nicio rază. Dar promitea să ne ofere o zi frumoasă.

    -Cu cât e mai rău, cu-atât e mai bine!

Cu fraza aceasta în minte mă trezisem. Câtă filozofie în aceste

 puţine cuvinte!  Alături de mine, Nora încă dormea. Avea capul lăsat puţin pe umărul stâng. Faţa sa, destinsă,  părea să exprime o imensă mirare.

    -De ce ni se întâmplase nouă? 

Cum nu observasem acel semn? Cu siguranţă  trebuie să fi fost expus vizibil, nemţeşte. Ne luaseră apele încântării. Iar  nerăbdarea ne furase minţile.

    -Cine ştie?

Nora observase indicatorul poliţiei. Dar pe cel de interdicție

 nu. Ar fi trebuit să-l observ eu. Ne uitaserăm destul pe ziduri

căutând numele străzii. Poate nici nu era fixat la ora aceea.

     Dar trebuia să recunosc.  Noua  noastră situaţie era acum incomparabil  mai  bună decât cea  în care ne  aflasem pe la miezul nopţii, când priveam locul acela gol. Un gol al  nimicului de dincolo de la capătul lumii, când priveam locul gol  ca curca-n lemne!

     O priveam pe Nora liniștit. Aproape nu-mi venea să cred. Cu doar câteva ore în urmă eram speriaţi, neputincioşi în faţa acelui necaz căzut peste noi ca trăsnetul. Și nici nu-i intuiam originea.  Pătrunsese ca un virus, un parazit sufletesc, care nici nu-i capabil să supravieţuiască de unul singur, ca orice virus, ci neapărat într-o celulă, într-un organism. Şi ne aflase pe noi doi. Aşa era felul bolii acesteia, care se numeşte pacoste sau belea.

     Căutam originea acestei chinopastii. Putea fi o pedeapsă. Pentru ispășirea greșelilor noastre sau a înaintașilor. Mi-a fugit gândul la slăbiciunea care mă târâse în păcatul săvârșit în Franța. Acum aveam să plătesc. Dar ce vină avea Nora? Știam din Cărțile sfinte că Dumnezeu nu totdeauna este îndurător cu robii săi. Vechiul testament e plin de exemple. Poate ispășeam îndrăzneala bunicului meu.   

     Aflasem din poveștile familiei că el, om frumos, dotat cu     alese însuşiri descoperite de sergentul său din armată, fusese sfătuit de către acesta să se căsătorească neapărat cu o fată cu stare. Şi astfel să nu se piardă calităţile sale de gospodar harnic, curajos, destoinic, familist, pe care le avea. Bunicul, ascultător, după liberarea din armată, a intrat în vorbă cu fata boierului de la ei, de la Vaslui. Frumos el, frumoasă ea. Ca în poveste.

     Aceasta s-a îndrăgostit lulea de el şi, la propunerea sa, amândoi au fugit. Tatăl fetei, boierul, nu i-ar fi dat-o în ruptul capului. Adică, cum s-ar zice, a răpit-o, a necinstit-o, cu tot tacâmul. Când a adus-o acasă, a fost musai să se  căsătorească. Cine ar fi luat pe vremea aceea, adică la sfârşitul secolului XIX o fată necinstită, batjocorită de un altul? Cu toată averea boierului.

     Au dus împreună o viaţă frumoasă, au avut cinci copii, toţi

 au făcut şcoli înalte. Una din fiice fiind mama mea.  Pe el nu l-am apucat. Pe bunica mea, da. Cunoscând povestea, căutam să descopăr în ea fata aceea frumoasă,  curajoasă, care sfidase legile vremii sale. Aveam impresia că  ori de câte orimă privea, în adâncul ochilor  îl căuta în mine, nepotul, pe cel ce fusese o viață alături de ea. Într-adevăr, în familie mi se spunea că aș fi semănat cu el. Oare ispășeam eu fărădelegile îndrăznelii lui?

     Ofiţerul ne spusese că băncile în Germania se deschid la ora nouă. Până atunci n-aveam ce face. Dimineață l-am rugat să ne arate pe o hartă cum putem ajunge la locul cu pricina, unde ar fi trebuit să arătăm chitanţa plăţii amenzii.     

     Simplu. La capătul unui metrou pe care-l puteam lua din apropiere.

     Îmi recăpătasem încrederea. Prevăzători, în toată această aventură aveam totuşi un punct de sprijin. Firav, dar exista. Trebuia să facem uz de el. Cu tot pericolul care îl implica această abatere. În țară ni se atrăsese atenţia să nu luăm legătura cu niciun străin. N-aveam de ales. Ori ne întorceam, ori făceam apel la aceasta.

     Aveam un prieten din copilărie, la Compiegne, la cincizeci

de kilometri nord de Paris. Din ţară nu luasem legătura cu el, pentru a nu trezi suspiciuni. Riscam aprobarea plecării.

   – Cine să afle?

Era singurul nostru sprijin. Firav. Prezumtiv. Putea să nu fie acasă. Era o plasă aruncată în văzduh pentru a prinde o himeră. Însuși apelul telefonic reprezenta un risc.

    -Sigur se va afla!

     Am hotărât amândoi să-l sunăm la Compiegne. N-aveam

 altă soluție. Șanse minime. La ora aceea putea fi la serviciu. Ca și soția sa. Nimeni acasă.

    -Ori întoarcerea, ori telefonul.

Luasem numărul telefonului de la fratele său, rămas atunci, încă, în ţară.

     Poliţistul ne-a permis să folosim telefonul instituţiei. Mi-a răspuns o voce de femeie, în franceză.  Am bănuit că este soţia sa, dar, pentru că există un dumnezeu al tuturor necăjiţilor, după ce m-am recomandat, am auzit de la capătul firului, un strigăt de bucurie:

   – Dan, tu eşti? Ce mult mă bucur că te aud!   Pronunţase în cea mai corectă românească. Era Doamna Voluntaru, mama celor doi, care mă cunoştea de mic copil.

     I-am explicat în câteva cuvinte situaţia noastră, a înţeles imediat.

   – Veniţi direct la noi. Vă aşteptăm!

    -Mare ești Doamne!

Am aproximat că vom ajunge în cursul după amiezii de a doua

 zi. Nu se putea mai repede. Cine ştie când vom reuşi să luăm Trabantul, aveam multe sute de kilometri de parcurs, şi numai pe drumuri naţionale. În Franţa autostrăzile trebuiau plătite.Nu prevăzusem bani pentru așa ceva Cu atât mai mult după sechestrarea mașinii.Dumnezeu își reîntorsese obrazul său luminat către noi.  

Cum s-a deschis banca, am şi intrat. Am fost primii. 

   –Gutu-te-n tag!

Le-am urat, cu voce tare, aruncând  asupra lor, asupra tuturor nemților, năduful adunat din vina nu ştiu cui. A mea, a lor?     

     Prea fuseseră zeloşi în aplicarea sancțiunii pentru încălcarea ordinii citadine. Ridicaseră maşina, mult mai devreme decât ora zece.

    Iar noi trebuia să ne adaptăm noii situaţii. Evaluasem riscul contactului cu persoanele străine. Nu exista altă ieşire.

    După ora zece ne-am recuperat maşina. Suferise ceva sticăciuni la caroserie, uşile nu se mai închideau ca înainte. O ridicaseră forţat, neatent. Fusese şi ea victima neglijenţei mele.

      În final am rezolvat problema. Am părăsit cu un gust amar

capitala Bavariei, rulând pe autostradă până dincolo de Stuttgart.

     La un moment dat am fost obligat să opresc. Organismul îşi cerea dreptul său. Oboseala pusese stăpânire pe trupul meu.       

     Am tras într-o parcare, lângă o staţie de benzină. De data aceasta înnoptam legal. Alături de şoferii de tiruri care se odihneau în cabinele maşinilor.

     Am dormit amândoi tun. Mai mult de zece ore. În zorii zilei am pornit la drum. Cap-compas Franţa, la Compiegne.

     Prin vamă am trecut ca vântul. Imediat am găsit drumul naţional ce mergea paralel cu autostrada. Un frate mai mic ce se ținea aproape de ea, de fusta ei, ca o teamă  de a n-o părăsi.

La orizont, în spatele maşinii se legăna în bătaia luminii, lanul inului de zi. Era o dimineaţă frumoasă ca o mândră. O vedeam dansând romantic, în muzica ritmată a motorului, în sunetul vocii lui de bariton. Un bariton de fier. Ne reinventaserăm după șocul primit.

     Mergeam prin Franţa, printr-un peisaj familiar. Ca pe la noi. Aceleaşi câmpuri, acelaşi aer, aceeaşi lumină. Lumina pământului oglindit în albastrul aceluiaşi cer. Cerul n-are graniţe. Are numai imensitate. Cerul uneşte sufletele, oriunde

ar fi fost ele.

     Călătoream într-un vehicol de unică folosinţă, pe care-l numeam ziuă. Mereu altul. Ca un cadou oferit de vremea frumoasă. Căpăta ceva din majestatea şi specificul locurilor pe unde treceam. Pentru noi, care în fiecare dimineaţă urcam treptele vederii.  Din întuneric spre lumină. Noaptea muream, o moarte proprie, bucurându-ne de fiecare dată pentru învierea de a doua zi. Moarte, renaştere. Moarte şi renaştere. La nesfârşit.

     În realitate  se întâmpla invers. Ştiam asta. Apoptoza, moartea celulară este mai intensă în cursul zilei, iar noaptea mai prezentă este diviziunea celulară, înmulţirea mitotică, a celulelor. Şi ca orice naştere, are nevoie de linişte. Liniştea somnului.

    -Sfânta noastră biologie!

     Maşina învăţase drumul. Îl amuşina cu nările sale, avea o respiraţie a ei, îşi trimitea aerul prin toate ungherele trupului său învelit în piele de carton presat. Aici, chiar pe drumurile naționale, se auzea numai un fâșâit moale de mătase. Voalurile aerului întins peste verdele câmpiilor ne primeau cu mângâierea lor caldă. Ajunsesem acasă. Pe care noi o numeam simplu:

    -Europa cealaltă.

Între noi doi, între mine şi Nora se aşternuse  liniștea. Ca între mine şi sinele meu. Tăceam, fluidul muţeniei ne înecase vorbirea, admiram împrejurimile, gândurile umblau slobode în universul lor.

     Din când în când, doar câte o cugetare ne strălucea înainte

 de vreme: întrega lumină a zilei poate fi a unei stele căzătoare

  O stea care se stinge în noapte. O exclamaţie a luminii în faţa frumosului pe care-l vedeam cu o neasemuită  admirație.

    -Franţa!

Chiar şi pronunțarea acestei denumiri avea o melodie anume.

 Aici organismele noastre aveau jocul lor. De-a renaşterea şi

înălţarea. Treceam pe sub aerul ei, ridicându-ne.

     Trecusem de Metz, ne apropiam de Reims, oraşul botezării, a încoronării regilor Franţei. Am intrat imediat prin oraș, direct în centru. Denumirea sa, cu rezonanţă istorică îmi amintea de catedrala Notre Dame de Reims. Am intrat ca într-un templu al istoriei.

     Pătrundea o apă vie prin zâmbetul acelei lumini care se strecura prin ochiul vitraliilor. O turnam peste cea pe care abia o scosesem din mine cu ciutura oftării.

      Catedrala fusese construită pe ruinele unei bazilici din primele secole de creștinism timpuriu. Aici episcopul de Reims îl botezase pe cel dintâi rege al francilor, Henri I, în anul 496.

     Pentru că primul locaş de cult arsese în 1211, în secolul al XIII-lea a fost ridicată impunătoarea catedrală în care ne aflam

Citisem aceste informații la intrare.

    -Ce frumuseţe! Am auzit-o pe Nora exclamând în spatele meu.

Avea să devină simbol al încoronării regilor Franței. De la Henri întâiul, până la Charles al X-lea, aproape 800 de ani în care regii au fost botezați în acest loc. Peste 30.

     Cum reuşise acest colţ din vestul Europei să se alcătuiască atât de repede într-un stat mare, centralizat? Alături de Franţa, Germania, până în secolul al XIX-lea trăise risipită într-o mulţime de state mici, cu pretenţii de regate care, chiar şi unite  îşi păstrează unicitatea în constelația federală.

    Simţeam dorința să-mi vindec gândurile care-mi fugiseră la

 istoria noastră. Așa cum era ea, încercată, inegală, dură, complicată. Ca și cum dreptatea ar fi căzut într-o comă profundă. După o mie de ani de întuneric, întrasem în bezna otomană timp de încă cinci sute de ani. Apoi după puțină încercare de lumină, în cea comunistă.  Păstram în mine cenuşa organică a tuturor acelor vremuri.  Pârjolirea durase o mie cinci sute de ani năvăliţi peste noi. O mie și cinci sute de ani de fugă. De suflete ascunse. Bordeiele noastre săpate în pământ aveau două pătrunderi. În față cea de intrare, în spate, prin dosul cuptorului, cea de fugă în pădure. Flăcările acelea care coborâseră peste noi încă mai miros a vrajbă nestinsă, a invidie, şi ură, cenuşa lor căpătând culoarea morţii înveşnicite.      

     Răul, ca și urâtul are memorie  lungă. Totdeauna suntem înclinaţi să facem comparaţie. Este o meteahnă umană.

    -De ce ei şi nu noi?

    Ne situam la câţiva kilometri de Compiegne. Am privit harta. Un orăşel  străbătut de râul Oise, un afluent al Senei. După ce aceasta părăseşte Parisul. Şi atât.

     Mergeam tăcuţi, eu la volan, cu scaunul din dreapta mea liber.

     Acolo-mi ţineam eu libertatea, spaţiul unde-mi întindeam aşa cum se putea atlasul rutier, şapca roşie, ţigările, şi alte mărunţişuri. Nora, pe bancheta din spate, ca de obicei. Unde-şi desfăşura după voie cele necesare ei la drum. Fiecare cu teritoriul său. Iar în spate, în portbagaj, bagajele, salteaua gonflabilă, aşternuturile. Și pentru că maşina era Combi, aveam acces din interior la întregul spațiu. Asta o făcea utilizabilă pentru amenajarea de noapte.

     Rabatam scaunele şi devenea dormitor. Perfect concepută pentru multiple utilizări, inclusiv pentru transport marfă dacă ar fi fost nevoie. Cu încărcare prin ușa din spate. Ca  o dubă.

Noaptea ne interferam teritoriile, făcând radicale modificări în anatomia maşinii.

     Acum,  alergând spre Compiegne, ne  împleteam în tăcere

 gândurile.  Kilometri de tăcere vorbită.

     Nu-l mai văzusem pe Valeriu de cel puţin zece ani, de când o ştersese din ţară. Îi spuneam Puşici, după alintarea aceea din copilărie, el fiind mai mic cu doi ani decât noi. Decât Iordan, fratele său, şi decât mine.

    Plecaseră aproape toţi din familie: prima a fost Liliana, prin

căsătorie cu Reginald, care avea o mamă la Viena. Apoi mama

lor, (Doamna Voluntaru), şi ultimul, Puşici. În ţară nu mai rămăsese decât Iordan, colegul şi prietenul meu. Şi acesta pe plecare.     

    Pe vremea când a plecat Liliana eu aveam cincisprezece ani. Diferenţa dintre mine şi Liliana trebuie să fi fost de şapte-opt ani, iar faţă de Reginald, de cel  puţin cincisprezece. Pe Liliana, în închipuirea mea o asemuiam cu Ileana Cosânzeana.

     Doamna Voluntaru, în țară, din motive politice, pentru a-și salva familia, divorţase la timp de soţul ei. Omul avea destule păcate pe care trebuia să și le ispășească. Şi le ducea de unul singur, să nu sufere ceilalți.  

     Pușici, ultimul plecat, ajunsese aici, la Compiegne, după un timp, prin căsătoria cu actuala soţie, pe care încă nu o cunoşteam. Lucra, după cum îmi povestise Iordan, ca inginer la o filială a uzinelor Wolksvagen. Ştia germana din copilărie, de la o profesoară care venea la ei acasă, întocmai ca madame Diamandi.

     Soţia sa, Valerie, (el Valeriu, ea Valerie) doctoriţă, avea cabinetul său particular în Compiegne.

     Asta era tot ce ştiam despre această familie. O familie, care  în ţară fusese din greu încercată. Tatăl făcuse destui ani de detenție, niciunul din ei nu vorbeau despre el, ca şi cum n-ar fi existat. De teamă.

     Cam asta era. Reuşiseră. Dar cu ce sacrificii?

    -Mama mea este inginer chimist. Tatăl meu este divorțat de

 mama mea. Noi nu posedăm nici un fel de avere.

Acestea erau cuvintele pe care le turuia Iordan în clasă când era întrebat. Era poezia pe care o învățase cel mai bine. Pentru că o spunea mereu aceeași, pe același ton.

     Pe atunci aveam și eu poezia mea. Întrebat dacă părinții au avere, răspundeam ca o flașnetă:

    -Casa în care locuim.

Și nu aveam nici zece ani. Eram  învățați că mai presus de familie era clasa muncitoare, cu revoluționarele sale cuceriri. Și Generalisimul Stalin care ne privea de acolo, de sus, de pe peretele frontal al clasei, de deasupra mustății sale, care poposise ca o pasăre sub streașina nasului. De acolo de sus, din tablou nu-și mai luase zborul de când îl cunoscusem, din clasa întâia. Ne era prezentat ca Tătucul Stalin, părintele nostru, de la care ne veneau toate bunătățile. Care ne scăpase de jugul fascist. Nu prea știam eu pe atunci ce este acela jug, cu atât mai puțin fascism. Dar, simțeam că începuse îndoctrinarea.

    Am pus-o repede în temă pe Nora cu tot ce știam despre ei.

     Între timp am ajuns.

O casă mare, frumoasă. În incintă, cu intrare separată, funcţiona şi cabinetul medical al franţuzoaicei.

     Ne-a deschis doamna Voluntaru. Bucurie mare! ,,Tinerii”, erau la treburile lor. Puşici urma o şcoală de equitație, la care se înscrisese. Școală plătită de stat. Am aflat atunci că, pentru a te perfecţiona în orice domeniu, statul francez te sprijinea cu o stipendie, care-ţi asigura un trai decent pentru perioada de şcolarizare. Ce pomană! Unde s-ar auzi la noi aşa ceva!. Să tot trăieşti într-o asemenea societate! Era Franţa, n-avea de recuperat decalajul. Atunci mi-am explicat cum a putut trăi atâția ani Cioran, fără nici un serviciu. Învăța continuu. Era student. Iar instruirea era susținută financiar de statul francez.

    –Îi ajungem şi îi vom şi întrece! M-am trezind şoptind.

     M-a auzit doamna Voluntaru. Din aceste cuvinte a înţeles. Cunoştea bine limbajul de lemn. Nu  puteai să-l uiţi, îţi intra în sânge prin stupiditatea sa. Prin grotescul expresiilor sale.

     Ne-a servit cu o băutură alcoolică uşor dulceagă, de culoarea cernelii. Nu mai băusem aşa ceva până atunci. Şi nici de atunci.

    -Poate lichior de Curacao?

Ne-a dat ambilor o dispoziţie specială, ca şi cum scăpaserăm

amândoi de toate relele. Ne-a şters trista amintire trăită la Munchen. Eram reinventaţi de un dumnezeu al alcoolului, al bunăstării, al unei vieţi tihnite, pe care merita să o cunoști. Dar să o și trăieşti? Aparțineam unei familii. Ne opriserăm o clipă din alergătură. Ne trageam respirația. Și mai ales urma să dormim într-un pat omenesc.

    Între timp au apărut şi ceilalţi. Ea,Valerie, o femeie plăcută, dar retrasă. Nu participa la veselia care ne cuprinsese pe noi.

     Mi s-a părut mai mult decât retrasă, ca să nu spun tristă. Avea un soţ frumos, poate cu prea multe calităţi. Și într-adevăr, Puşici era un exemplar uman ieşit din comun. Înalt, cu o statură atletică şi cu un cap asemănător  statuilor zeilor tineri. Nu poţi să ţii numai pentru tine un  asemenea exemplar. Dar se pare că până atunci reuşise.

    -Pentru cât timp?

Între timp, l-am tras deoparte pe Puşici, i-am explicat toată tărăşenia pricinuită de parcarea mea ilegală la Munchen.

    -Ce nenorociţi! Nemţi reduşi la cap. N-au văzut că sunteţi străini, dintr-o ţară amărâtă? El împrumutase ceva din aversiunea pe care o aveau francezii faţă de vecinii lor de la est.   

     I-am propus să mă împrumute cu franci, cât poate, pe care îi voi restitui lui Iordan în ţară. În lei.  Apoi am mers în oraş, mi-a făcut plinul cu benzină, şi alte cumpărături, cadouri din partea lor. Nici gând să ne lase să plecăm a doua zi, fără să vizităm oraşul şi mai ales să participăm la o plimbare cu şalupa lor pe Oise. Am acceptat cu bucurie.

    -Unde ne grăbeam?

Mă liniştisem, ştiind că refăcusem banii de rezervă ţinuţi în portofelul de cârpă al Norei, S-au amuzat toţi copios de metoda aceasta. Tipic românească.

    -Cine să vă fure vouă firfirigii aceia?

Le-am povestit despre furtul din Viena. Nu le venea să creadă.

    -Pentru un amărât de casetofon?

    A doua zi am făcut un tur prin oraș. Palatul lui Ludovic al XIV-lea, primăria, casele cochete, aidoma unor palate, păstrând arhitectura specifică. Ne-a dus (trebuie să vedeţi neapărat!) să vizităm legendarul vagon de tren. Cu numărul 2419D. Poate singurul vagon intrat în Istorie! Garat  într-o  poiană,  la  Rethondes,  pe o  linie ce străbătea  imensa pădure Compiegne. El fusese ,,salonul” în care s-a semnat armistiţiul dintre Franţa şi Germania, act care punea capăt Primului Război Mondial. La unsprezece noiembrie 1918,  ora cinci dimineaţa.

     Vagonul aflat  în acel loc istoric, ne-a spus  custodele,  nu mai era însă cel original. Cel autentic servise  drept  gazda tristei ceremonii a capitulării Franţei in faţa Germaniei naziste.

pe 22 iunie 1940. Locul fusese ales de către germani pentru a spori umilinţa învinșilor. A fost expus apoi la Berlin, la Poarta Brandenburg şi a fost distrus cinci ani mai târziu de trupe SS, într-un orăşel din Thuringia, la ordinal lui Hitler.

     O placă memorială situată acolo, amintea destul de simplu, cu obida învingătorului, momentul primului conflict: ,,Aici, la 11 noiembrie 1918- a pierit mândria criminală a Reichului german, înfrânt de popoarele libere pe care a încercat să le înrobească”.

     Un vagon care fusese martor la încheierea celor două conflicte inutile dintre cele două ţări. Între țările lumii. Devenise un simbol al păcii.

     După un prânz frugal, am plecat la debarcaderul unde-şi

 ţinea şalupa. Era mai mult decât o şalupă. Un fel de iaht. Adesea făceau croaziere dincolo de estuarul Senei, în ocean.     

     Valerie nu prea agrea escapadele acestea, îl lăsa pe el să plece cu prietenii. Nici eu, nici Nora nu eram pregătiţi pentru asemenea distracție.Dar era un mod de viață care merita să fie cunoscut. Ne-am îmbrăcat cât am putut de lejer, eu cu nişte pantaloni scurţi, Nora la fel. Ei îşi luaseră costumele de baie.

     Aveam sufletele luminoase. Mă simţeam trăind într-o

 poveste. Era o poezie în parcurgerea clipelor acelora. Trăiam și noi o părticică din răsfăţul vieţii occidentale: iaht, plimbare prin orăşelul cu rezonanţă istorică, vagonul păcii și al războiului.

     Mi se părea că pe obrajii Norei a picurat o lacrimă fierbinte, un început de ploaie uşoară, venită din nicăieri, din duioşia aerului care ne mângâia matern. Mă aşteptam, intrând în crângul de la malul râului să aud recitându-se poeziile apei. Şi le-am auzit. În muzica păsărilor, a valurilor care clipoceau îmbrăţişând ierburile de la mal.    

      Aveam senzația că trupul nu mai vrea să respire. Să nu  piardă prin răsuflare minunea acelor clipe. Se oprea un timp între două bătăi de puls, urmând apoi să o ia la fugă, pentru a mă ajunge din urmă. Am mers de-a lungul apei, în aval, cu acea linişte religioasă a bărcii. În murmurul de rugăciune al apei. Păstram atmosfera noastră de pioasă fericire.

     Şi acum mai cred că în acele locuri chiar şi tristeţea avea un suflet bun.

     O priveam pe Valerie care n-ar fi trebuit să aibă niciun motiv de nemulţumire. Trebuia fiecare să ne trăim pacea. Pacea fiecăruia.  Oise curgea molcom, ca viaţa lor, o apă pe care ei puteau pluti zi de zi.

     Deodată, în spatele meu am auzit un zgomot ciudat, ca o cădere în apă. M-a trezit brusc din visare. Am întors capul. Doamna Voluntaru, femeie trecută bine de şaptezeci de ani, se aruncase în apă. Începuse să înoate pe lângă barcă.

    -Maman! Strigă Valerie speriată

    -Las-o în pace, a intervenit Puşici, face mişcare. Apa este

caldă la ora aceasta.

Şi într-adevăr, înota ca un sportiv, nu se sinchisea de noi, care

ne holbam la ea ca la o minune a naturii.

      Comparativ, îmi fugea gândul la femeile de pe la noi, îmbăsmălate, îmbrăcate la vârsta aceasta în negru, pentru că mai toate erau văduve. Îmbrăcăminte cernită pentru o viață cenușie:

     -E păcat mare, maică!

      Mai târziu am aflat că frecventa cursuri de gimnastică pentru vârsta a treia, era înscrisă la clubul femeilor voluntare, şi alte minuni.

      Părea mai tânără decât nora sa. Plină de viaţă, se bucura de tot ce-i putea oferi noua societate care o adoptase. Prin comparaţie aprecia totul.

        -Maman, o să trăieşti o sută de ani! O complimentă Valerie. Reprezinta un model de viaţă. 

Trecuserăm pe nesimţite de confluenţa cu Sena. Nu observasem. Apa era aceeași. Dar, dintr-odată am constatat că malurile s-au îndepărtat.

     Doamna Voluntaru a revenit în barcă:

    -În Sena apa este murdară. Toate scursorile Parisului se adună în ea. Ne aflam la confluența dintre Oise și Sena. Trăiam geografia apelor pe viu. Mă plimbasem şi eu cu ani în urmă pe Olt într-o barcă pneumatică, împreună cu doi colegi. Am plecat cu trenul dimineață, de la Sibiu, în amontele râului, ne-am urcat toţi trei în barcă, ne-am lăsat în voia curgerii liniştite a râului. Până seara. Și atunci a fost o zi de neuitat.

Aşa trebuie să fi fost natura în urmă cu mii de ani. Atunci mă confundasem pentru prima oară cu văluirea cuminte a râului, făceam parte din strălucirea  transparentă a apei.

     Iar aici, pe Oise, prin locurile acelea, mi se părea că iarba

 malurilor, florile, aveau aripi colorate. Şi un nou parfum, amestecat cu cel purtat de epidermele bronzate ale celor trei  doamne din barcă. Pe al Norei îl recunoșteam. Chiar și privirile noastre îşi luaseră la purtat culorile lor cele mai  frumoase.

   Ajunşi acasă, pentru stăvilirea entuziasmului nostru, doamna

doamna Voluntaru ne-a explicat că cei de acolo nu realizează

  ce comoară de viaţă trăiesc. Fiecare are problemele lui, care

nouă ni se par minore.

    -Chiar Valerie, care mai auzise câte ceva de la Puşici, n-a

putut înţelege nimic din ce i-am povestit, a spus ea.

     Venind de la servici, cu mulţi ani în urmă, imediat după naţionalizare, doamna Voluntaru se trezise cu tot mobilierul în curte, inclusiv cu paturile copiilor. Fuseseră daţi afară din propria casă pentru că  în casa lor  trebuia să intre un altul. La asemenea grozăvie, Valerie, indignată s-a exprimat:

   -Şi n-aţi protestat?

   -Auzi, să protestezi în comunism! Automat înfunzi pușcăria.

Era exemplul cel mai grăitor al depărtării astronomice între problemele lor şi ale noastre. Şi a modului lor de rezolvare.     Cum să protestezi și la cine, când soţul era la închisoare, condamnat politic, iar pentru orice  împotrivire erai considerat

duşman al poporului?    Cine nu-i cu noi e împotriva noastră! Numai faptul că fuseseşi proprietarul casei în care locuiai era o infracţiune. Filozofia marxist leninistă lămurea clar că profitul în capitalism se realizează prin ,,exploatarea omului de către om ” Nu exista altă cale.

   -Cum ai făcut casa asta? Din valorificarea profitului! De unde provine profitul? Din exploatare. Ca atare eşti duşmanul nostru, a celor săraci, al clasei muncitoare. Limpede?

    Apoi a continuat: aici fiecare are pătrăţica lui. Patratul categoriei sale sociale. Se simte bine în ea. Nici nu vrea să aspire la alta. În cadrul pătratului, ai numeroase posibilităţi, prin muncă cinstită urci cât mai sus. Niciun moment Valerie, sau cei ca ea, nu-şi  doresc  să devină altceva decât sunt. Fiecare se simte bine în pătrățica lui. De ceeace i se oferise prin şansa, pregătirea, originea sa. Nimeni nu-și punea problema traiului de zi de zi.

     Câştigasem lecţii de viaţă. Pe majoritatea le ştiam, dar acum mi le confirmasem. Cu părere de rău şi cu nostalgia copilăriei, am părăsit Compiegne-ul, râul Oise, şi mai ales pe ei, toţi trei, adaptaţi perfect vieţii de acolo, pe care cel puţin ei, cei doi români, mama şi fiul, o trăiau din plin.

      Doamna Voluntaru pendula  între Compiegne şi Geneva, la cei doi copii ai ei. Prin rotaţie. Poate că deplasările acelea îi și dădeau tonusul extraordinar pe care-l avea. În curând urma să vină și al treilea copil al ei. Se vor aduna în sfârșit toți după ani de separare. Trăiseră tragedia miilor de familii care alcătuiau încă de pe atunci exilul românesc.

    Plecam spre Paris. Orașul luminii! Ne propuseserăm să rămânem în capitala Franței minimum cinci zile. Trecuseră deja zece de la plecare.

    Am alunecat pe lângă pădurea oraşului, trecând apoi pe lângă localităţi şi alte locuri cu nume plăcute ca: Verberie, Pădurea Damaniale d-Ermenoville, Roisy-en France.

     În stânga mașinii soarele se spânzurase cu funii roșii la marginea zării. Îi puteam observa sângele țâșnind din carotidă.      

    -Ce pedeapsă ispășise?

I-am întors spatele să ne vedem de drum. Era problema lui.Am început să fredonez. Mă trezisem cu melodia în minte:

                   Măi Gheorghiță tu erai

                   Aseară când fluierai?

    -Ești vesel!

    -De ce n-aș fi?

După o oră am intrat în oraş prin cartierul Saint Denis. Apoi am trecut destul de repede de ,,Periferique”, linia lor de centură, iar în preajma staţiei de metrou terminal Porte de Clignancourt, am hotărât să parcăm Trabantul. Găsisem un loc ferit, pe rue Letort colţ cu rue Championnet.

     Ne-am uitat amândoi în dreapta şi stânga să nu facem vreo

greşeală.

    Ar fi fost imprudent să coborâm spre centrul oraşului, ne-

am fi încurcat pe străzi, şi în marea circulaţie, nu ştiu cum am fi scos-o până la capăt. Acum aveam franci, ne permiteam să cumpărăm două abonamente de metrou.

     În Paris mă simţeam ca acasă. Trecuseră mulţi ani de la ultima mea vizită. Mi-am amintit de perioada trăită în timpul bursei mele. Urma să fiu ghidul Norei. Trecuse mult de când    fusesem obligat să dorm o noapte în frig, într-un parc pe o bancă. Ca un cloșar. De data aceasta era cald, liniștea coborâse după alergarea de peste zi. Omul acela din mine, acela care suferise în Parisul de atunci se odihnea în trupul meu. Pe dinăuntru. Acum ne zâmbea. Ne așteptase ascuns sub streașina unei lacrimi de fericire.

     Amândoi alcătuiserăm din ţară un program strict pe zile şi subiecte. Putea suferi şi unele modificări. Acum ne permiteam să plătim intrările la muzeele principale, poate să şi urcăm în Turnul Eiffel.

     Aveam aproape o zi întregă înaintea noastră. Ne-am asigurat că maşinii nu i se poate întâmpla nimic rău, am astupat în portbagaj tot ce ar fi putut fi tentant. Am plecat către metrou. Primul obiectiv pentru prima zi, adică pentru  ce mai rămăsese din ea:

   -Centrul. 

Iar Centrul era acelaşi cu cel pe care-l cunoscusem în urmă cu mulţi  ani. Timpul, acest duşman al tuturor, rosese cu dinţii săi ascuţiţi  numai lemnul vieţii mele, ca o carie nevăzută în clădirea trupului, şubrezindu-l. Clădirile acelea nu.

     Și recunosc, în locurile acestea, cea mai frumoasă monedă de schimb era zâmbetul. El a fost dintotdeauna. Chiar dacă îl întâlneai adeseori instituționalizat. Cu valoarea lui universală. Fără subdiviziunui. Poți cumpăra cu el orice. În special o zi ca aceea. Zâmbetul îl întâlneai pretutindeni. Făcea parte din frumusețea fiecăruia. Am hoinărit pe bulevardele din centru: Madeleine, des Capucines,des Italiens, Haussmann, Avenu de l-Opera, Rivoli, nume cu rezonanţă mistică în memoria mea. Mergeam de mână şi fredonam cântecul lui Yves Montand:

     J’aime flâner sur les grands boulevards.

     Y a tant de choses, tant de choses. Tant de choses à voir…

     Până şi cântecul acela, fredonat de noi amândoi  aici,  avea

alt sunet, alt miros, de flori proaspete, amestecat cu parfumul fin al exhaustoarelor din clădiri, şi pe alocuri cu mirosul apetisant al patiseriilor gastronomiei franceze. Peste el trecuseră câteva decenii.

     Rămăsese melodia, cu cele câteva cuvinte de care ne mai aduceam aminte.     

    Ne propusesem pentru prima zi, în Ille de la Cite, vizitarea   închisorii Conciergerie, a bazilicii Sainte-Chapelle, construită la cererea lui Ludovic al IX-lea, încă din 1245, cu vitraliile sale superbe, cu cele două săli de rugăciune suprapuse, una pentu familia regală, cea de sus, alta, sub ea pentru restul muritorilor.

     Apoi vizitarea catedralei Notre- Dame, datând din 1163, a Prefecturii de Poliţie, a Palatului de Justiţie, clădiri în faţa cărora nu se poate să nu rămâi într-o continuă admiraţie. Te poţi închina în faţa măreţiei lor, înaintea Dumnezeului din om care a conceput şi construit toate acestea. Şi când?

     N-am mai așteptat să se facă întuneric şi am plecat către

 maşină. Totul era aşa cum am lăsat. Ne aştepta cuminte, să ne ofere o nouă noapte la hotel Trabant. A doua zi urma Luvrul. Musee du Louvre.

     Iar eu, înainte de a mă cufunda în somn, avusesem timp să privesc departe, dincolo de Maire Montreuil, de unde-mi coborau imagini de demult, din prima mea vizită.

    -Chiar și uitarea se ține minte, îmi spuneam. Orice se poate

memora. Numai nașterea și moartea nu. Pentru că nu-ți aparțin. Nașterea e a mamei care te-a făcut, moartea-i a veșniciei.

     Dar locurile acelea nu le uitasem. Stătusem cu nouă ani înainte dincolo de marginea estică a Parisului, într-un hotel de africani. Avusesem camera mea, cu un pat, o masă şi o chiuvetă. Contra cincisprezece franci pe noapte. Dar îi aveam! Aveam  mult mai mult decât acum, mi-i dăduse statul francez, cel darnic. Era toată bursa mea pe șase luni.

    Acum, camera noastră era această cutie închisă a maşinii, din așa numitul carton presat, unde aveam dreptul să ne întoarcem doar la comandă, pentru a nu ne stânjeni în somn unul pe celălalt. Eram mult mai sărac.     

   Iar noi, prin hăţişul câtorva nori albi alunecam încet, încet, spre  miezul nopţii.  În lectica lunii. Trăiam  într-o pace a gândurilor frumoase, mi se modelase cuminţenia ideilor, eliminând zvonurile care ar fi putut întina frumuseţea acelor stări de molcomă pace. În depărtare chiar și maşinile de salvare, ale pompierilor, poliţiei, care îndrăzneau să spargă liniştea nopţii, aveau melodiile lor cuminți, cu grija de a nu tulbura tăcerea adierilor de noapte.

     Aici, liniștea stătea învăluită una în cealaltă, ca păpușile rusești. Când le deschideai, puteai pătrunde de la cea mai mare până la cea mai mică. Acolo, în ultima, era ascuns grăuntele surzeniei. Doar buzele  doreau să se desprindă din strânsoarea muţeniei. să-l îngâne pe Yves Montand:

     J’aime flâner sur les grands boulevards.

     Y a tant de choses, tant de choses.

     Tant de choses à voir…

     În buzele amândouă rămăsese refrenul acesta cântat peste zi. În memoria lor de culoare roşie. Luau forma tăcută a cuvintelor, ca o mângâiere a poeziei, a melodiei lor. Îmi priveam palmele. Pe harta lor, printre liniile vieţii,  norocului,  inimii erau pictaţi

îngerii, cei mie purtători de grijă.

     Iar acolo sus bolta aceea, în sferele metaforei, încă de când aveam zece ani îmi păstram spiritul poeziilor mele. Prin ele, ascultătoare, degetele palmei  aşterneau versuri pe foile scrisului. Acum puteam scrie pe albul de puf al norilor stropiţi

cu praf de lună.

     Iar mai jos, pe tencuiala pielii,  observam urmele lăsate de fiorul şi mângâierile zilei ce trecuse. Le păstram  într-o ladă de zestre. Să nu se uite. Să nu se piardă.  Aşa vedeam şi simţeam.

     Dimineaţa, ca de obicei ne-am sculat devreme. Chiar foarte devreme. Când abia se îndura noaptea să plece. Ne-am împăturit visele cu atenţie, să nu se piardă căldura strânsă în inima lor, am astupat totul cât mai bine.

   – La drum! Spre muzeul Luvru.

Am coborât două staţii de metrou  mai departe, în Place de la Concorde. Până la deschidere mai aveam destul. Am trecut prin Jardin de Tuillerie, ne-am holbat pe la vitrinele magazinelor de pe Rivoli, şi, fiind primii, am intrat în muzeu.

     În toți acei ani care trecuseră mă schimbasem, dar şi muzeul care, faţă de acum câţiva ani, avea construită Piramida de sticlă.

     Ce să vezi mai întâi? Era prea puţin o zi. Nora a rămas în faţa Monei Lisa cel puţin o jumătate de oră. Dorea să cuprindă mirajul acelui tablou. S-i fure cu privirile ei acel ceva ce Leonardo da Vinci ne dăruise. Ceeace avea el cu prisosință: geniul. Iar noi, cei obişnuiţi, nu. Acel ceva nu-l puteau înţelege

 prietenii noştri din țară care, uimiţi ne întrebau:    

    -ca să vedeţi ce?

Numai şi pentru a sta  o jumătate de oră în faţa Monei Lisa, cu pietate, ca în faţa Fecioarei, şi merita efortul şi riscul. Dar restul, toate cele văzute până atunci, ca şi cele ce urmau să vină?

     La un moment dat am auzit în spatele nostru vorbindu-se româneşte. M-am bucurat.

    -În sfârşit un conaţional, mi-am zis. În oceanul acela cu valuri din toate apele pământului. M-am întors. Erau o pereche, mai adulţi decât noi. Cu zâmbetul pe buze, m-am îndreptat către ei, i-am salutat, întrebându-i de unde sunt. În momentul acela bărbatul i s-a adresat întrebător soţiei sau cine ştie ce era ea. Făcând apoi un gest către mine, ca şi cum n-ar înţelege ce-l întreb, a luat-o pe doamna de braţ şi s-au pierdut în mulţimea de gură-cască adunaţi în faţa portretului.

    Ce fusese asta? Auzisem clar vorbindu-se româna. Am privit-o pe Nora întrebător. Ea, mai puţin interesată de scena pe care o văzuse:

  -Sunt nişte fugiţi care se feresc și de umbra lor. Braţul securităţii e lung.

    Cunoșteam o persoană care lucrase în televiziune, şi care o ștersese cu mult înainte. Încă mai dormea cu toporul sub pat. De parcă securitatea avea nevoie să pătrundă noaptea la el în casă, nu-l putea întâlni oriunde să-i pună piedică cu vreo mașină. Dar asta-i intrase lui în cap.

     Să trăieşti o viaţă cu frica aceasta era un calvar. Omul îşi ispăşea propria condamnare pe viaţă, o autocondamnare pe care şi-o născocise singur, pentru o infracţiune care probabil nici nu exista.

     Am rămas în Luvru până la închidere.

     În următoarea zi aveam să vizităm Versailles. Cu palatul şi grădinile sale. Acolo, în parcurile acelea, am privit lung ca și data trecută. În faţa marelui Trianon m-am rugat pentru acei care, cu toată priceperea şi energia lor, au ştiut să pretindă obţinerea noilor graniţe ale României Mari. Ca o recunoaștere pentru jertfa poporului din primul nostru război.

     A fost o zi superbă, soarele se mai domolise puţin, dinspre ocean bătea un vânt uşor, ca o alintare.

     Am ajuns la maşină devreme, ştiind că ziua următoare vom

 avea mult mai mult de colindat, obiectivele fiind numeroase. Ne propusesem să vedem partea de sud a oraşului: Cartierul Latin, Sorbona, Palatul Luxemburg cu grădinile sale superbe, Pantheonul, Domul Invalizilor cu mormântul lui  Napoleon, muzeul Rodin, Turnul Eiffel, Piaţa Trocadero, cu tot ce ne ieşea în cale. A fost un tur de forţă.

     -Câtă frumusețe! Ce bogăție! Mă simțeam strivit sub talpa ei. O fi mirosit lumea asta vreodată a sărăcie? A sărăcie adevărată?

    -Cu siguranță, altfel n-ar fi fost aici creșa revoluțiilor. Aici e țara lui: scoală-te tu să mă așez eu!

      Şi le-am văzut. Pe toate. Tot ce se putea vedea. Fusese cea de a treia zi în Paris şi cea de a paisprezecea de când plecasem de acasă. Amândurora ni se părea o eternitate. Noroc cu însemnările zilnice ale Norei. Altfel pierdeam şirul zilelor.

    -Și a fost noapte și s-a făcut zi.

A patra zi de Paris urma să vizităm cartierul Mont Martre cu bazilica Sacre Coeur, să hoinărim prin Pigalle, Clichy, Moulin Rouge, o vizită la Tati.

   -Şi ce-o mai fi! Ce s-o mai putea.

    Am zăbovit în Place de Tertre, locul unde majoritatea pictorilor, inclusiv ai noştri, obişnuiau să se întâlnească la cafenele. Ca şi data trecută, când hoinărisem de unul singur, mi-a plăcut să mă holbez la cei care, cu două trăsături de penel, creion sau din foarfece, îţi redau perfect conturul, expresia

 chipului tău. Şi aproape pe gratis.

    -Cine stabileşte scara valorilor în artă? Iar de gusturi… conform proverbului.

     Urma a cincea zi. Ne-a colindat paşii pe Champs Elisee, Arcul de Triumf. N-am reuşit să intrăm în muzeul Pompidou. Dar l-am revăzut pe Brâncuşi, geniul nostru, revendicat bine înţeles de francezi. Noi, ca totdeauna n-am ştiut să ne recunoaştem, să respectăm şi să ne păstrăm valorile. Asta a fost păcatul nostru dintotdeauna. Poate şi al altora.

     Fusese ziua a cincea

O zi care nu s-a terminat tocmai bine pentru noi, dovadă că nicăieri nu poţi fi sigur de ceeace îţi propui. Nu depinde neapărat de tine. Spre seară am ajuns la maşină. Nu ne doream decât să ne culcăm. Se acumulase oboseala. De la depărtare mi s-a părut ceva schimbat la uşa din stânga. Iniţial am bănuit că e umbra înserării. Când ne-am apropiat am observat că geamul uşii era făcut ţăndări. Zăcea în mii de steluţe strălucitoare. Fusese spart şi, ca orice geam securit, se lăsase cu o gaură mare şi o mie de cioburi. Iniţial am crezut că mă lovise ceva. Maşina era întreagă.

     Privind înăuntru, am constatat necazul: lipsea o sacoşă din piele sintetică, cu fund dublu, în care ţineam rezervele de conserve plimbate din România. Și alte mărunțișuri. N-ar fi fost mare lucru, ne-am fi descurcat şi fără ele. Dar geam de unde?

     Avusesem grijă de toate, numai să scot de pe bord un abţibild cu steagul Angliei nu.  Probabil respectivul a crezut că maşina aparţine unui excentric britanic venit pe meleagurile acelea, iar maşina, necunoscută lui, vreo ciudăţenie de colecţie.

     Tare aş fi vrut să văd ce figură a făcut când, deschzând-o, a dat de conservele de costiţă cu fasole, şi altele de acest gen în care nouăzeci şi cinci la sută era fasole şi cinci la sută ceva grăsime de porc, slănină sau alţi înlocuitori de carne. Ar fi

putut înainte de spargere să mă întrebe.

   -Vom vedea mâine dimineață ce trebuie de făcut! A spus Nora, grijulie să nu ne supărăm mai mult decât trebuia. Fusese a doua lovitură pe care o primisem.

     Am aşezat în dreptul geamului spart o cămaşă de culoare închisă, să nu atragă atenţia, am prins-o în rama uşii prin închiderea acesteia şi basta. Am dormit cu grijă.

     Nu s-a întâmplat nimic rău.

     Dimineaţa, prima grijă a fost să ajungem la un magazin cu materiale plastice. Văzusem unul în peregrinările noastre prin jurul TATI-ului. L-am găsit, am cumpărat (trebuia) o bucată de plexiglas la dimensiunea necesară, şi o foarfecă. Revenind la maşină am confecţionat din el un geam fix, pe măsura celui de la portieră. Inconvenientul era că nu-l mai  puteam deschide. Și nu era chiar transparent.

   -Asta este!

Aici nu existau magazine pentru piese Trabant. Nu văzusem nicio maşină purtând marca aceasta, din Ungaria până în Franţa. Eram convins că nici la întoarcere. Şi de altfel nici nu ne-am fi permis să dăm bani pe aşa ceva. Aşa, o bucată de plexiglas şi o foarfecă ordinară (cea mai ieftină) nu erau un capăt de ţară. De altfel, foarfeca şi-a găsit utilitatea şi mai târziu.  La prânz am plecat la drum.

    -Direcţia, castelele de pe valea Loarei!

    -Doamne ajută!        

Data trecută, în cele câteva zile, când fusesem găzduit acasă la monsieur Barr, nu văzusem decât castelul din Angers. Şi aceasta, prin amabilitatea deosebită a doamnei.

     Acum aşteptam şi eu cu nerăbdare să le vedem.  Nora trăia bucuria realizării imposibilului. Fiinţă care să-şi dorească mai mult, şi care să trăiască mai intens fericirea în fața celor văzute, nu cred că exista pe pământ. 

    -O încântare! Să te bucuri de fericirea ei.

      În dimineaţa plecării am adăugat în ceaşca de cafea, un pic

 de speranţă. Şi mai ales un strop de duioşie dulce ca mierea, o iubire nevorbită, să ne încoroneze ziua cu o nouă lacrimă luminoasă de soare.   

    – Et quelle paix semble se concevoir    ( Şi ce pace pare a se zămisli! )

Frumoase ca o pace. Ca o sănătate. Ca un noroc. Nu mai era nevoie să ne urăm nimic. Ne ofereau totul acele momente, înainte de a purcede la drum. Urma să aşezăm în arc săgeţile vederii, în lumea de basm a castelelor, a romanelor lui Alexandre Dumas.  

     Am ieşit din Paris, ocolind centrul, prin inelul periferic (o minune de gândire şi construcţie urbană), până la ieşirea spre Orleans.

     La sud de oraş, spre Tours, au început să apară: Chambord, Blois, Chaumont sur Loire, Amboise, Tours, Chenonceau, Chinon, apoi Montsoreau, Saumur, Serrant.

    -Perle ale istoriei şi turismului francez!

Am intrat în castelul Blois.

     Cel situat pe malul drept al fluviului, în orașul Blois din Departamentul Loir-et-Cher.

     Am citit la intrare că a fost construit înaintea secolului al X-lea când, (istoria locului spune), un conte de Blois a fost arestat şi închis în turnul castelului. Ulterior, un urmaş de-al său, ultimul proprietar, a vândut pe la anul o mie trei sute, întregul domeniu, şi castelul, casei de Valois, care a devenit casă domnitoare.

     Astfel, Ludovic al XII-lea şi Francisc I  au folosit clădirea castelului ca reședință principală și au lăsat să fie construite o serie de anexe și amenajări exterioare. Ultimele lucrări de construcție au avut loc în secolul al XVII-lea, după planurile cunoscutului arhitect  Mansart.

     Ulterior castelul a fost neglijat, iar în timpul Revoluţiei Franceze a fost jefuit și distrus. Din anul 1845 a fost restaurat în mare parte, devenind model pentru celelalte castele de pe valea Loarei, Azay-le-Rideau, Chenononceau şi Amboise.

     Aici am avut ocazia pentru prima oară, să văd cum arată o centură de castitate. Câtă imaginaţie morbidă!

M-am închipuit, colindând încăperile – altfel destul de austere- ale castelului, viaţa nobiliară din evul mediu.

     Următorul  castel  a fost Chambord.

Cu sinceritate afirm că mi-a rămas inima la acesta. Ar fi trebuit ca el să reprezinte modelul pentru toate parcurile Disney, şi nu castelul Neuschwanstein din Bavaria.

    Este  unul dintre cele mai cunoscute castele din lume.       Îmbină stilul tradițional francez cu structuri ale renaşterii.  A fost construit din ordinul regelui Francisc I între anii 1519 și 1547. Clădirea are 365 de camere  mari, spațioase și încălzite de șeminee.

     Scara principală, dublu spiralată, a fost proiectată de Leonardo da Vinci, un model ingenios de artă arhitecturală. Împreună cu el, monarhul voia să realizeze ceva nemaivăzut, un nou centru administrativ al Franţei în această zonă. Din păcate n-a mai apucat. Poate, dacă ar fi trăit, capitala Franței n-ar mai fi fost Parisul.

     Se lăsase seara. Pentru ziua aceea fusese destul. Păstram în adâncul retinei imaginile lor. În glastra inimii creşteam, pentru mine, pentru noi amândoi, pentru oricine, florile noilor văzute.

Simţeam dorinţa să împărtăşesc tuturor bucuria. Îmi ridicasem trăirea la rangul de monarh al propriului trup. Crescuse în mine ca o trufie, onoarea că făceam parte din specia umană.

    -Ea realizase ceeace văzusem acolo!

I-am  împărtăşit Norei aceste sentimente, pe care  le percepuse identic,  trăindu-le. Apoi încet, încet,  am chemat somnul în  regatul trupurilor. Ne puteam  hrăni liber cu gesturile lui.

     Dimineaţa următoare, acolo, în parcarea staţiei de benzină,

 se arăta la fel de dumnezeiască.

   – Doamne, frumoasă e lumea aceasta!

Părea că nu glasul Norei se insinuase în aerul acela răcoros, ci

o voce a câmpului,a ierbii şi aburului uşor şi alb care se ridica.

Era însăşi respiraţia pământului, pe care o auzisem. Glasul lui cel fără cuvinte.  Simţeam o pornire mai presus de mine, de a împrumuta câte ceva din auzul naturii. De a învăţa aidoma vântului să pipăi depărtările, ca păsările cerului să pot vedea

 nevăzutul, să devin una şi aceeaşi fiinţă cu întreaga natură.

     Totul în jur mă îndemna către aşa ceva, inclusiv coborârea în timp, cu sute de ani înainte, auzeam sunetele trompetelor care anunţau intrarea sau ieşirea monarhului din castel.      Aici totul strălucea, totul împrumutase de la natură un fel de a fi al soarelui. 

     Ne-am îndreptat către Amboise. Încet, în mersul lejer al maşinii. Aveam timp destul. L-am admirat de la depărtare. Era castelul din poveste. La intrarea în oraș el ne-a apărut impozant, pe  malul stâng al fluviului, la confluența râurilor Loire și Masse.   Am citit în ghid că începuse a se ridica în secolul al XI-lea, când, un conte de Anjou  a reconstruit fortăreața în stâncă din imediata vecinătate a Loarei, ca punct strategic

Aici și-a petrecut Leonardo da Vinci ultimii ani din viață, însoțit de ucenicul său. Se spune că François I venea adesea  printr-un pasaj secret pentru a se sfătui cu Leonardo, la casa acestuia, ce se  afla la cinci sute de metri depărtare de castel. Tânărul rege și ilustrul savant deveniseră prieteni apropiați. Apoi, castelul a avut deosebiţi proprietari, în funcţie de interesele şi capriciile coroanei franceze.

     În 1848 a devenit şi închisoare, un timp s-a năruit, a fost transformat şi a funcţionat ca azil de bătrâni. La începutul secolului XX s-au demarat lucrări de restaurare. Se spune că măreţia pe care o admiram noi acum nu reprezintă decât a cincea parte din ce a fost în secolele XV-XVI.

    Am plecat către al doilea castel din ziua aceea. Chenonceau.

 L-am zărit de la depărtare. Unic în felul său. Situat deasupra unui râu, uneşte cele două maluri aidoma unui castel-pod, cu o arhitectură aparte.

     Castelul a trecut succesiv în proprietatea regelui Francisc I, apoi Henric al II-lea, care l-a făcut cadou amantei sale Diane de Poitiers. Ea a ordonat construirea podului suspendat peste râul Cher. Din mâna amantei, după moartea regelui, castelul a fost preluat de regina acestuia, Caterina de Medici, exilând-o pe concubină. Apoi, în mod succesiv castelul a trecut din mână în mână în  proprietatea mai multor femei, căpătând denumirea de Castelul femeilor. Ulterior castelul a fost abandonat, restaurările începând la sfârşitul secolului XIX. Noi am vizitat numai ce era permis

     Seara, când ne-am retras în castelul nostru mobil, ne-am amintit de romanele lui Dumas.

     Spre dimineaţă, cu gândurile împrăştiate, aveam de trecut o încercare care  mă bântuise de multe zile.

    Ne îndreptam spre sud

Puteam folosi două variante: fie direct prin Lyon, pe drumul principal, spre Saint Tropez, sau, printr-o buclă, trecând prin Mont de Marsan, unde locuia Lorenne. Am fi  întârziat două trei zile. Dar, astfel, ar fi putut vizita și Nora, pe lângă institut, și cele două stațiuni  de la ocean, Biaritz și Bayon.

     Nu puteam să-i expun Norei dilema mea. Dar dacă pe holurile institutului ne-am fi întâlnit?

    -Bon jour!

    -Bon jour!

Iar mai departe? Despărțirea dintre noi se făcuse cum se făcuse. Tăiasem ambele sentimente în carne vie. Trebuia.

Dacă ne-am fi întâlnit pe holurile institutului? Rămăsese în continuare cu Julien, fostul soț?

    -Ce parte a umanului din trupul omenesc este organul

 sentimentelor? Dar al curiozității?

Cunoşteam că orice ar fi putut ierta o femeie, lipsuri, privaţiuni, unele dintre ele chiar jigniri, într-unele medii chiar bătăi. Dar a fi părăsite sau înşelate nu.

    -Niciodată!

Iar Lorenne, pe atunci apăruse în viața mea ca un meteorit. Strălucise, mă orbise, apoi dispăruse. Prin propria mea voință.

     De ce elixir ai nevoie ca să vindeci asemenea sentimente? Timpul? Dacă înveți cum să-l administrezi. În doze mici, homeopate. Înghiți fiecare secundă, bucurându-te că a trecut.     O lăsasem cu Julien. Se împăcaseră?  Continuaseră să trăiască împreună? Aveau copiii lor? Acestea erau întrebările la care aş fi vrut un răspuns.

    -Dar cum?

Aş fi putut încerca de aici, din Franţa un apel telefonic. Pe care nu mi-l  permisesem  din România. Ar fi trezit suspiciuni. O legătură cu străinătatea ar fi ridicat multe semne de întrebare.  Securitatea veghea. Din Franța, ar fi fost posibil. Măcar auzeam cine îmi va răspunde:  dacă ar fi fost o voce de bărbat, ar fi putut fi el, sau cine ştie, poate că altcineva. Alt bărbat. Dacă ar fi răspuns  un copil, ar fi fost desigur, copilul ei. Dacă ar fi răspuns ea…

     Trecuseră atâția ani!  O vizită acasă la ea nu era nici măcar de imaginat. Am hotărât să amân hotărârea, eventual să o las pe Nora să aleagă.

    -Ce să căutăm pe acolo? Ar fi un ocol prea mare. Acesta a fost răspunsul ei.

    -Să vezi și tu pe unde am stat şase luni, eventual staţiunile de la ocean, a insinuat păcătosul din mine.

    -E prea mare efortul! Nu merită.

Nora tranșase subiectul. Hotărâse soarta.

    -Prin Lyon, direcţia Saint-Tropez!

Exista în miezul meu un şarpe al curiozității, al nostalgiei, al

 trecutului, pe care-l păstram, îl crescusem, mă obişnuisem cu el, nu-l lăsam să mă muşte. Dar nici nu-l omorâsem. Era  imaginea reptiliană a incorectitudinii de care mă făcusem vinovat.  Pe care nu ştiam prin ce unghere ale moralei o acceptasem.  Prin dreptul păcatului de a exista. Cel care ne definise ca oameni. Altfel am fi fost cu toţi  îngeri. Dumnezeu nu crease îngeri, ci oameni.

Cu toate slăbiciunile lor.

     Mergeam pe drumurile naţionale, gratuite, libere, cu viteza  de 60-70 kilometri pe oră, viteză la care şi eu, ca şofer, puteam admira locurile.

     Am trecut prin Bourges. N-am putut să nu oprim şi să vizităm catedrala romano-catolică. Construcţie veche, datând din secolul XII. Stil gotic. Am recunoscut asemănarea cu Biserica Neagră din  Braşov. Aceleaşi linii şi unghiuri ascuţite, monumentală, dură, austeră, copleşitoare. Acolo aveam senzaţia că toate păcatele mele ar trebui pedepsite în incinta aceea, prin strivirea trupului între zidurile masive de piatră rece şi roasă de dinţii vremii. Păcătuisem prin locurile acelea. Îndrăznisem să mă înalţ după fructul cel mai de sus al cunoașterii. Adulmecasem parfumul noutății. De atâtea ori curiozitatea noului ne îndeamnă în dragoste la  săvârşirea păcatului

   – Au cu gândul au cu fapta, cum sună Scriptura.

Până atunci crezusem că venirea noastră pe lume nu fusese cu totul întâmplătoare, că vieţuim sub zodia unui cod nescris, că nu devenim şi nu facem decât ce trebuie să îndeplinim.      Acum eram convins de aceasta. Concluzionasem că întreaga viaţă e o luptă cu tine însuţi, cu provocările pe care ţi le adaugi, cu voie sau fără de voie. Nu cu ele te naşti, ci cu predispoziţia de a le face. Iar tu, păcătosul, încerci mereu să nu li te opui.  Morbul păcatului originar se transmite genetic.

     Cu aceste gânduri am ieşit din Bourges, îndreptându-ne către  Nevers. Eram în inima Franţei, în inima istoriei ei, a romanelor ei, pe care în parte le citisem în adolescenţă. Încercam să-mi scutur din minte  încercările zilei, ale locurilor, ale amintirilor mele, cum ai scutura o scamă de nor de pe hainele cerului. La un moment dat încercasem la o cotitură să-i îndrept drumului reverul. Să i-l fac cât mai drept, mai uşor  de

parcurs.

   – Mergi drept! M-a trezit glasul Norei

Am trecut pe lângă castelul din Nevers, castelul conţilor de Nevers, o splendoare de cădire. Nu ne-am oprit. Am admirat intrarea şi grădinile. Mi-a sunat în minte titlul unui film: Contele de Nevers!

   -Direcţia Sud-Est!

În fuga maşinii vântul avea gust bun, ca de măr sălbatic. Sau altă poamă.

     Am depăşit oraşul. Ne-a fost teamă să nu ne încurcăm în el. L-am ocolit cum am putut.

Am depăşit şi Valence,  Montelimar, Orange, precum şi alte localităţi mici şi pitoreşti. După un timp ne-am îndreptat spre Avignon, oraş unde doream să oprim:

                        Sur le pont d-Avignon,

                        On y dance, on y dance

                        Sur le pont d-Avignon

                        On y dance tous en rond

Dar lui Dumnezeu nu-i plac oamenii fericiţi. Ştiam aceasta.  Făcusem pace cu mine însumi de când hotărâsem să luăm acest drum. Mă simţeam deja protejat de ispitele care mă  chinuiseră de dimineaţă.

    -Ce voisem? Să fiu propriul meu duşman? Să creez o nouă problemă?     

     În clipa aceea, dintr-odată, în stânga mea am auzit un uruit puternic, Se apropia un camion. Enorm! L-am lăsat imediat să mă depăşească. A trecut. Un uragan care m-a împins cu suflul său în marginea dreaptă a șoselei.

    -Am scăpat! Inima mi se făcuse cât un purice. Mi-era frică să nu mă împingă în șanț. Scăpasem. Dar nu de tot.

    -Dezastru! O piatră purtată între anvelopele roţii din spate,

exact în momentul în care nu trebuia, s-a desprins și a fost proiectată direct în parbrizul meu. O bubuitură scurtă, şi m-am trezit cu toate cioburile parbrizului securit în brațe.

    -Doamne dumnezeule, ce-a fost asta? O explozie?

    -Nu, doar parbrizul. Am tras pe dreapta, uitându-mă la maşină  năucit. Cred că aveam o figură ruptă din desenele animate. Scena era de râsul-plânsul. Scăpasem de un accident foarte grav.

    -Să mă fi bucurat că scăpasem cu viață?

Nenorocitul de camion se pierdea în lungul drumului. Habar n-avea ce lăsase în urmă. Nici nu se sinchisise. Ca elefantul printre vitrinele de cristal. Pe acel drum căruia eu, grijuliu, îi îndreptasem  mai devreme reverul.

    -Ce facem acum?

Am privit spre cer, într-un gest reflex, ca şi cum aş fi implorat acolo sus cuiva să-mi vină în ajutor

    -Asta ne mai lipsea! Că altfel sunem tare pricopsiți! Aici există parbrize pentru Trabant? Poţi conduce aşa?

   – S-a dus naibii excursia! Părea o pedeapsă pentru gândurile mele de dimineaţă.

Nora, ca toate femeile, mai practice, nu concepea să nu existe o soluţie, atâta timp cât maşina era în stare de funcţiune. Cât roțile ei se învârteau.

   -Dar motocicliştii cum merg?

Prezentase soluția: cum pot merge ei, vom putea și noi! Erau prea multe necazuri pentru nişte nevoiaşi rătăcitori.

    -Acum va veni şi ploaia, m-am exprimat. Văzusem, când am privit în sus, alcătuindu-se la orizont câţiva nori negri și ameninţători. Veneau dinspre sud, de la Mediterana. Nu puteau fi decât doldora de apă. Prea fusese darnică natura cu noi  până atunci.

   -Cât mai avem până la Saint Tropez?

Privind harta, am calculat că mai sunt două sute de kilometri.     

   -Dacă spui trezeci-patruzeci la oră, ne apucă miezul nopţii.

Măcar  să ajungem la Avignon.  Ne-am îmbrăcat cu ce aveam,     

     Eu, cel din faţă, care primeam bătaia  vântului, mi-am  înfăşurat faţa şi capul într-o bluză de-a ei. Am plecat la drum. Toate cioburile erau răspândite pe podeaua maşinii. Nu m-am sinchisit să le culeg. Nu era timp pentru aşa  ceva.

   -Cum merg motocicliştii cu o sută la oră?

   -Nu-i acelaşi lucru, aerul trece pe lângă ei şi rămâne în urmă. Cum ai sta într-un vânt puternic. Aici aerul rămâne în cabină. Se crează alte presiuni. Vom vedea.

    Mersul era supărător, dar suportabil. Şi culmea, a început ploaia. O ploaie ascuţită, dureroasă şi rece. Perfidă. Insidioasă. Picăturile de ploaie înţepau ca un vaccin cu o mie de ace. Am fost obligat să încetinesc. Spre norocul nostru, după vreo zece minute a apărut o staţie de benzină. Am tras pe dreapta.

     Am intrat în staţie, într-o doară am expus omului de acolo ce mi se întâmplase Spre surprinderea mea, acesta nu s-a arătat foarte mirat.

   – Aucun probleme! Mi-a răspuns.

A plecat undeva în spate, a reapărut destul de repede cu un fel

de sul, pe care mi l-a întins. Văzând că mă uit la el ca  la un obiect cosmic, a zâmbit, a venit la maşina mea, şi în scurt timp mi-a instalat acea bucată de plastic în locul parbrizului. Apoi a umflat-o printr-un dispozitiv care era dispus la baza sa, pentru a-l ţine în tensiune, şi gata.

   – C-est tout! C-est un parbrise gonflable!

   – Doamne ajută!

Am plătit câţiva franci, i-am mulţumit, Nora l-a sărutat ca pe un salvator, am plecat la drum. Scăpasem de înţepătura picăturilor. Spre norocul nostru ploaia se  oprise. Cu asemenea parbriz gonflabil, pe ploaie ștergătoarele nu ar fi putut funcționa.

   – Doamne-ajută să nu plouă!

Era bine înţeles un obiect provizoriu, care ajuta deplasarea  până la primul atelier. În cazul nostru primul atelier se afla la o distanţă de aproape două mii de kilometri. În ţară.

     Când ne-am liniştit am reluat drumul spre Avignon.      Niciodată nu m-am hrănit cu deșertăciuni, viaţa m-a învăţat de timpuriu că orice doreşti se câştigă cu strădanie. Nu puteam miza pe noroc. De emoţie, aflându-mă la mii de kilometi distanţă de casă, cu o maşină ciuruită, pe care nu o mai puteam părăsi la întâmplare pe vreo stradă oarecare, am văzut năruindu-ni-se programul escapadei noastre. În colţul ochiului mi-a apărut o lacrimă. O picătură de miere amară, pe care comisura buzelor n-a lăsat-o să curgă în van, recuperând-o.    

     Corpul meu n-avea dreptul să piardă nicio picătură de durere. Din ea ar fi putut crea un nou strop de speranţă. Îmi simţeam trupul înfrigurat de emoţie, mulându-se pe acel scaun al maşinii. Ca o eşarfă aruncată neglijent pe marginea unei canapele. Din nou rămăsesem câteva clipe cu mine însumi, doi însinguraţi prieteni buni.

     Un timp am tăcut. Eu în faţă,  Nora în spate. Rezolvasem pentru un moment problema. În rest, totul se prezenta mulţumitor. Am mai schimbat între noi până la Avignon numai câteva cuvinte.  Despletite.

     Ştiam că ne este dată calea pe care  trebuia să o urmăm. O

cale alternativă, când spre întuneric, când spre lumină, aidoma rotirii sângelui pe orbita inimii. O călătorie prin zilele trupului

omenesc.

   Trecusem printr-o eclipsă, printr-o penumbră. Urma să ieşim  la lumină. Trebuia să existe un echilibru.

     Până la înserare mai era puţin timp. Am hotărât să oprim în Avignon, să ne aşternem pentru noapte. Ziua avusese de toate. Şi bune şi rele. Ar fi fost prea frumos să nu se întâmple nimic.

Dar s-a întâmplat. Ne adaptam noii situaţii.  Am rămas lângă Trabant. Nu mai îndrăzneam să  lăsăm mașina fără să-i asigurăm un minim de supraveghere. Arăta ca un rănit grav bandajat în plastic. Parbrizul şi geamul şoferului.

     Ar fi atras atenţia oricărui hoţ. Devenise vulnerabilă. Nu-ţi trebuiau scule sofisticate ca să pătrunzi în ea.

    -De unde să ştie hoţul ce avem noi înăuntrul ei? Și, ca de atâtea ori Nora îmi citise gândurile.

     La lumina lanternei am citit din ghid. Cu voce tare:

În antichitate Avignon a fost capitala tribului galic al kavarilor. S-au păstrat multe rămășițe din timpul epocii romane. În Evul Mediu Avignon a aparținut papilor, care-l controlau prin intermediul unui vice-legat, și numai prin tratatul de pace de la Tolentino (1797) orașul în cele din urmă este cedat francezilor. În apropierea orașului sunt depozite de nisip de bună calitate, care astăzi este exportat în Italia pentru fabricarea sticlei. În Evului Mediu vânzarea de nisip pentru sticlă a adus un venit bun papalității.  Timp de şaptezeci şi doi de ani în secolul XIV oraşul servise drept sediu  papilor – Papa de la Avignon.

     Apoi am  adormit  amândoi imediat. M-am împotmolit într-un vis imposibil. Trebuia să fug neapărat de cineva, dar îmi amestecam în glezne paşii alergării, aveam fuga încleiată de neputinţă, cu gândurile gravitând sălbatic în jurul frunţii.

     M-am trezit brusc, constatând că şi dimineaţa, care tocmai apărea, se născuse roşie vineţie, dintr-o noapte obosită şi târzie.  Dar se născuse.

Prin Avignon am trecut repede,  mereu temându-ne să nu  ni

se mai întâmple ceva.  

Luasem frica întâmplărilor. Există o filozofie a iminenței.

   – Nu! La viteza aceea de înaintare, adică maximum cincizeci de kilometri pe oră, nu s-ar fi putut nimic întâmpla. Mai repede nu puteam merge, distanţa vizibilităţii normale prin acel plastic era de maximum şaptezeci de metri. În față plastic, lateral stânga plastic. Conduceam ca toamna pe ceață. Atât. Nu se putea mai bine. Ne îndreptam spre Saint Tropez.

    Am trecut prin Aix- en- Provence. După Brignoles am început să simt în nări mirosul umed al Mediteranei. Îl recunoşteam. Era parfumul apei, amestecat cu cel al Lorennei pe care-l păstram într-un ungher al simţului olfactiv.

   – Saint Tropez, aşteaptă-ne!

Veneam noi, cei scăpaţi pentru o lună din chingile sistemului sufocant din ţară. Aici puteam face orice, ne consideram liberi ca păsările cerului; deja trecuserăm de jumătatea excursiei, eram bine, eram sănătoşi, bucuroşi.

    În final pierderile suferite și emoțiile prin care trecuserăm erau nimic faţă de tot ce ne fusese dat să vedem. Și ce trăisem. Experienţe de neuitat. Această excursie avea valoarea unui doctorat. Un doctorat al vieţii, al geografiei, al rezistenţei la oboseala călătoriei.

     Eram noi doi, două suflete apropiate, legate prin firele nevăzute ale trăiniciei. Ale dragostei adevărate. Verificate în timp. Am tras maşina cât mai aproape de plajă. Mă grăbeam să-i arăt Norei Marea Mediterană, apa aceea nesfârşită de o culoare albastră-azurie

     Nora a luat apă în căuşul palmei, a gustat-o sau a sărutat-o,

 i-a făcut cine ştie ce descântece, apoi a întins-o pe faţă, pentru a-i rămâne acolo, în porii pielii şi a face parte din fiinţa ei.

     Pentru câteva clipe am privit în adâncimea acelei ape, căutând în valuri eșarfa albastră. Pe care atunci, demult, Lorenne o legase la gâtul soarelui. Am fost sigur că am văzut-o. Încă mai plutea acolo, între valuri, așteptându-mă. Iar pe jos, prin locurile acelea, pipăiam cu privirea însemnele pașilor noștri, pe unde știam că trecusem împreună cu ea.  Ca într-un deșert timpul suflase peste ei nisipul secundelor.

     Nu i-am mai găsit. Nu mai aveam dreptul să-i găsesc.N-aveam ce căuta pe plaja pietroasă. N-aveam costumele de baie. Eu aveam în schimb amintirile. Fără voința mea, ochii au scrutat zarea, căutând în alb-albastrul ei insula du Levant. Știam că este acolo. De un milion de ani. Numai eu plecasem. Și revenisem. Numai noi, oamenii nu avem statornicie. Avem curiozitatea, căutarea, avem sentimente. Dar nu statornicie. Căpătăm statornicia doar ca pe un atribut al veșniciei.

     Nu luasem în calcul să facem plajă la marea Mediterană. Nici nu ne trecuse prin cap. Ne-am învârtit un timp pe acolo, apoi ne-am îndreptat către maşină.

     Plecam mai departe. Intenţionam să trecem prin staţiunile acelea, dar să rămânem mai mult la Monaco. Rezervasem în program două zile şi două nopţi.

     Lângă maşina noastră un ins se holba la ea ca la o arătare.

Era localnic. Îl recunoșteam după trăsături.  Colindând prin lume, totul îți apare ca la o lecţie de geografie. Te uiți la om și recunoști zona geografică căreia îi aparține.

      L-am întrebat dacă pot să-l ajut cu ceva. Bine înţeles că nu voia nimic, era doar curios să vadă cum putem circula aşa.

     Mă întreb şi astăzi:

    -Cum Dumnezeu de atâtea sute de kilometri rulaţi pe acolo nu m-a întrebat nimic niciun poliţist? Unde era actul de constatarea accidentului? Nicăieri! Făptaşul, chiar şi fără voie se pierduse în depărtarea drumului. Poate că nici nu observase necazul. Se petrecuse în spatele său. La ditamai camionul…

     Trabantul meu, dacă aici în occident s-ar fi putut numi

mașină, era ciuruit, ca ieșit din război. Orice milițian pe la  noi, la primul colț de stradă, ar fi oprit-o și mi-ar fi interzis să circul cu ea.

     Individul mi-a fost de mare ajutor. Intuind că nu-mi pot lăsa maşina la întâmplare, mi-a indicat la Antibes un camping unde aş fi putut gara maşina. De-a lungul Coastei de Azur funcţionau mijloace de transport în comun comode şi ieftine. O informaţie

 perfectă. I-am mulţumit.

   – Există şi oameni buni!

Am plecat la Antibes trecând repede prin Sainte-Maxime, Le Dramont, localităţi mici şi aglomerate. Mergeam pe Riviera coastei, înaintând încet, printre oamenii care treceau strada spre şi de la plajă. O forfotă ca pe orice litoral.

     Chiar şi prin Cannes am trecut rapid, urmând să ne întoarcem după parcare. La următoarea localitate, în Antibes, la margine, am găsit uşor campingul. Era perfect pentru ce ne trebuia nouă.

     Am parcat lângă o rulotă cu număr german. De altfel, pentru o maşinuţă ca a noastră era suficient loc. Majoritarea celor parcaţi acolo aveau fie autorulote, fie rulote tractate.

     După formalităţi am luat autobuzul înapoi spre Cannes. Nu

 puteam scăpa fără să vedem oraşul festivalului internaţiona al

filmului.

     Am privit cheiul la Croisette, pădurea de iahturi de toate felurile, formele, culorile. Pentru tot neamul. O încântare a sporturilor şi croazierelor marine. Cred că fiecare locuitor de acolo avea iahtul său. Maşina şi iahtul.  N-am intrat în muzeul din incinta castelului medieval. Aveam de văzut până seara alt obiectiv: bastionul Sainte Margguerite, construit în sec. XI.

     Aici se spune că ar fi fost închis personajul din dinastia de Bourbon, fratele lui Ludovic al XIV-lea, cel din legendă,    omul cu masca de fier.

     Povestea impresionantă a unui om condamnat pentru

 infracţiunea de a se fi născut din stirpe regală, posibil pretendent la tron. Jocurile puterii se desfăşurau în întreaga lume la fel. Ca și astăzi. Doar metodele sunt mult mai rafinate.

     Mi-a fugit gândul la crimele dinastice care se produceau cu regularitate la curtea sultanilor imperiului otoman. Unde, existând o droaie de urmaşi  proveniţi de la un întreg harem,  se ciomăgeau unul pe altul, nefiind niciodată siguri că vor apuca să îmbătrânească, chiar dacă n-aveau pretenţii la domnie. Dar la curtea Angliei? Dar chiar şi la noi?

     N-am mai avut timp să vizităm şi mânăstirea Saint Honorat de pe insulă, care datează de pe la anul patru sute şi care l-ar fi  primit pe Ion Casian, cel care a promovat creştinismul în sudul Franţei (aşa se spune) şi care iniţial a fost şi în Dobrogea noastră.

     Am vizitat în ţară peştera în care a locuit. Într-un pustiu dobrogean. Pentru a ajunge la ea ne-am nevoit  urcând pe stânci, după ce am coborât nişte trepte improvizate, într-o prăpastie, pe un versant abrupt şi calcaros. Să trăiești în pustietatea aceea? Să te hrănești cu ce? Cu rugăciuni? La asemenea distanță de orice așezare omenească nici pomană nu puteai primi. Numai mila cerului.

    Spre seară ne-am retras la hotel Trabant. Alături de noi, lângă rulota cu număr german, am salutat o pereche. El şi ea, doi oameni deosebit de amabili. Am intrat în vorbă. Adică ei ne-au abordat. Erau dornici de conversaţie, calzi, drăguţi, ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea. Ea de vreo cincizeci şi ceva de ani, cu o faţă încă drăguţă, cu trăsături nordice. El, un neamţ slab, înalt, milităros, care fusese  arătos în tinereţile lui.

     Când au aflat că suntem români s-au bucurat sincer. El ştia

 despre ţara noastră câte ceva din povestirile surorii lui, care venea destul de frecvent la Marea Neagră pentru a-şi trata reumele. Rămăsese în Germania Democrată. N-o mai văzuse de la construirea zidului. Ţineau legătura prin scrisori.

     Spunea că are în România o cunoştinţă, pe care de asemenea, n-o mai văzuse de mult, un sas din zona Sibiului, cu care fusese camarad în război. Din când în când îşi mai scriau. Legătura lor se cam răcise.

     Dintr-una într-alta, ne-au invitat să luăm cina împreună. S-au ocupat doamnele să pună masa. Ei cu bunătătăţile lor, la care am adăugat şi noi sărăciile noastre.

     A fost o seară minunată, începută cu un whisly Jack Daniels, (nu mai pusesem pe limbă până atunci) apoi un vin roşu. S-au dezlegat limbile, ei vorbeau perfect franceza. Stătuseră o bună perioadă în Alsacia, la Colmar. Destul de aproape de graniţă şi de Freiburg. De fel erau din Cuxhaven, unde și locuiau. Văzându-mă nedumerit, el mi-a localizat oraşul. Autorulota lor avea numărul de înmatriculare CUX.

    -Unde se agaţă harta Germaniei în cui.

Apoi mi-au arătat locul exact, indicându-l pe un ghid Deutsch. În tinereţe  făcuse  parte  din  Hitlerjungend,  luptase  pentru apărarea Berlinului.  Avea amintiri  amestecate,  un  fel  de patriotism  îngenuncheat  de  imaginile pe care  le-a  păstrat în

memorie: ruinele, groaza, morţii pe care i-a văzut. Şi pe care n-avea cine să-i ridice de pe străzi, care putrezeau, emanând un miros de iad. Dar, mai ales anii de privaţiuni care au urmat. Şi mai apoi despărţirea familiei, aşa cum au apucat, când s-a lăsat cortina de fier între cele două lagăre.

     I-am dat dreptate.  N-am adus în discuţie momentul de la 23 august 1944, cu toate că aş fi fost curios să ştiu viziunea unui german care participase la ultimele luni ale războiului, acum, după atâţia ani după încheierea păcii. Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile, a răspuns:

   – Es war Hitler Politik  (era politica lui Hitler)

Nu era momentul să dezvoltăm subiectul. Se făcuse târziu.   

     Mi-a dăruit o geantă conţinând un set complet de scule specifice depanărilor auto accidentale. Bine înțeles că i-am

 mulţumit, realmente impresionat.  Ne-am urat noapte bună. Fusese o seară deosebită. Cunoscusem doi oameni aparte.

   – Şi se mai spune că nemţii sunt reci!

Am adormit repede. Somn adânc, fără vise.

     A doua zi am primit în dar o dimineaţă pudică, roşie în obraji. Întârzia să-şi de jos pentru nudişti sutienul țesut din câţiva norişori transparenţi, din voal alb.  Am înfulecat ceva repede, am ieşit fără să facem zgomot. Aveam destule de văzut şi, chiar dacă la ora aceea nimic nu era deschis, am luat autobuzul direct către Nisa.

     După ce am ajuns, ne-am plimbat pe rivieră, pe Promenade

des Anglais, am intrat în oraşul vechi, am trecut pe lângă palatul operei, apoi pe lângă castelul şi prin grădinile Lascaris, Catedrala Notre Dame din Nisa.

     Pe litoral, golful părea că ţine în braţe clădirile oraşului. Acestea alunecau în pantă spre mare. Peste tot o  pădure de iahturi. Mai luxoase decât  cele văzute până atunci  la Saint Tropez, la Canne, la Antibes.

     Am plecat mai departe, către Principatul Monaco. Oraşul stat, cu una din cele mai mari densităţi umane. Cu cel puţin treizeci la sută din populaţie, milonari. Am aflat că potrivit unui mit antic, Hercules a trecut prin zona Monaco și s-a întors la vechii zei. Ca urmare, acolo a fost construit templul lui Hercule Monoikos. Pentru că singurul templu din această zonă a fost „Casa” lui Hercule, principatul a fost numit Monoikos. (Monaco)

     Iar Monte Carlo este orașul din principat unde în secolul al

 XIX-lea a fost construit primul cazinou. Acesta a potenţat zona. De unde se poate trage concluzia că cel mai important cadou pe care ți-l face Providența este norocul. Acest superb oraș s-a clădit pe exploatarea norocului. Un zăcământ inepuizabil. Va dura cât omenirea. Poate mai mult.

    Ne-am întors la Antibes spre seară. Vecinii noştri ne aşteptau cu masa pusă, ca pe nişte prieteni pe care îi cunoşteau de când lumea. Chiar ne-am simţit nu ştiu cum. Dar nu le puteam refuza căldura revărsată prietenește peste noi.

   – Există şi oameni din aceştia. Am făcut schimb de adrese, de telefoane. Am fost invitaţi la Cuxhaven oricând. Numai să-i anunţăm, să fie acasă.

   – Iar ai noștri să ne dea voie!

   – Cât timp  încă mai putem.

Înainte de a ne retrage mi-a înmânat un plic, rugându-mă să-l transmit unui prieten de-al lui după ce voi ajunge în țară. Urma să mă contacteze acela. Mi-a spus cu o voce normală în prezenţa Norei şi a soţiei sale, ca pe cel mai natural lucru ce urma să se întâmple.

     Cum  şi  eu  eram  puţin  ameţit de whisky, de vinul băut împreună la cină, n-am întrebat amănunte. Nici nu mi-aş fi permis. Poate erau ceva bani, sau cine ştie ce scrisoare. Am împăturit plicul, aşezându-l lângă acte, în  portofelul din pânză atârnat de gât. Alături de pașaport.

      Ne-am luat rămas bun, a doua zi dimineaţă urmând să  plecăm ca de obicei, foarte devreme. Ţinta pe care ne-o propusesem era la Milano.

     Traversasem încă o zi. Cu satisfacţia de a fi fost aproape  numai  pietoni. Chiar mă săturasem de maşină, de miile de kilometri parcurşi mereu cu ochii fixaţi în banda cenuşiu-albăstruie a drumului. Îmi plăcea să spun că Trabantul meu se îmbolnăvise de cataractă. Ochiul său ciclopic privea cenușiu, prin parbrizul din folie de plastic.

    Înainte de a mă scufunda în somn mi-am furişat ochii sus, pe terasa Căii Lactee. Mă simţeam nesfârșit privind imensitatea de neagră lumină a cerului. Eram deasupra tuturor religiilor. Îmi ţineam predica   tăcerii în fața tuturor stelelor venite să-mi asculte gândurile precum credincioşi adunaţi cu două mii de ani înainte la predica de pe muntele Tabor.  

     Apoi am adormit, pieptănând buzele cu puful cuvintelor mute, în încercarea lor de a mulţumi nopţii pentru pacea ce ne-o dăruise. Și care  a trecut pe nesimţite.

     În viul dimineții am împachetat ce aveam de împachetat, ne-

am strecurat în vârful roţilor pe poarta campingului, intrând pe

şosea. Pe drum nici ţipenie.

Norei îi rămăsese gândul la  perechea de  nemţi:

   -Ce oameni deosebiţi! Câtă omenie vezi la nişte străini! Ce păcat că s-au ridicat bariere artificiale între noi. Cine ştie dacă îi vom mai întâlni vreodată!

     Descoperise miracolul păcii. Iubirea necondiționată dintre oamenii necunoscuţi.

   – Ar trebui să ne iubim între noi numai pentru norocul oferit

de a ne fi născut oameni! Dar, de la iubire neţărmurită până a ne da unii altora în cap nu-i decât un pas. Un pas foarte mic. Cât de la iubire la gelozie. Și la invidie.

     I-am dat dreptate. Avusese o premoniție?

Din vorbă în vorbă, trecând prin staţiunile  vizitate cu o zi înainte, acum adormite, am ajuns la Menton. Graniţa cu Italia. Urma să pătrundem dincolo, pe coasta Ligurică. Cu opt ani în urmă îmi fusese teamă să pășesc în Italia cu mașina Lorennei. De data aceasta am trecut-o ca vântul. Formalităţile de la vamă n-au fost o problemă.

    Am traversat  staţiunile San Remo, Imperia, Alassio, Finale Ligure, Savona. În dreapta noastră. În golfurile orăşelelor acestora, aceeaşi mare de iahturi.

    Nu mai răspândeau aceeaşi senzaţie de aleasă bogăţie, de opulenţă, ca pe coasta franceză. Sau ne obişnuiserăm noi cu frumusețea lor. Cu preamultul bogăţiei.

    -Atât de înşelătoare este noţiunea averii! Ceeace nouă ni se

 pare de neatins, oamenilor acestora li se cuvine. Aşa s-au

 născut.

    -Pe acest raţionament ar trebui să gândim că toţi viermii sunt disperaţi că s-au născut viermi. Sunt convins că şi între ei sunt unii cărora li s-a hărăzit o viaţă bună, altora nu. Nu există egalitate nicăieri. Numai în ceruri. Şi poate că nici acolo. Atâta vreme cât și acolo există o ierarhie îngerească. De la umilul înger până la serafimi, heruvimi. Și ce titluri or mai fi.

     Mă încărcasem cu filozofia de mucenic al vorbei aici, unde puteam să-mi trăiesc prin cuvinte, prin gânduri, eternitatea, aşa cum aş fi vrut. Aici eram liber. Devenisem occidental prin cunoaşterea adevărului pe care-l vedeam cu proprii mei ochi şi

 îl judecam cu mintea mea.                                                        

     Şi aşa,  dintr-o plajă în cealaltă am ajuns la Genova.

Prin oraș am trecut destul de greu, căutând un drum naţional prin care să traversăm Apeninii, dincolo de ei, către Milano. Am pierdut cel puţin două ore, nu atât vizitând oraşul, care nu mi-a făcut o impresie deosebită, dată fiind atenţia concentrată pe care trebuia să o am ca să nu încurc drumurile, sensurile.     

     Când am ieşit din localitate m-am simţit eliberat. Dădusem un examen complicat. Am început să urcăm pe un drum îngust, de munte, anevoios. Voiam să ajungem la Milano până seara. Înaintam cu maxim patruzeci de kilometri pe oră.  Serpentine, stânci, prăpastii.

     Când intri în trupul unei ţări, pentru a o cunoaște, ar trebui să alegi drumurile laterale, care trec prin localităţi, prin zone frumoase, unde natura te cuprinde, îmbrăţişându-te ca pe un om drag al ei. Uneori ca o iubită, alteori ca o mamă protectoare. Și foarte adesea ca o ibovnică trădată, geloasă, îndrăcită de setea de răzbunare. Cu trupul accidentat, prăpastii amețitoare. Acum treceam din braţele uneia în braţele celeilalte. Ne primise o Italie capricioasă, care îmi punea priceperea la încercare. Iar cei mai periculoşi erau ei, italienii, care treceau pe lângă noi sfidând pericolele.

     Câteodată îmi îngheţau mâinile pe volan, când îi vedeam conducând astfel. Oamenii locurilor, obişnuiţii drumurilor înguste.

     Încet încet, am ajuns în vârful munţilor. Am intrat într-o localitate: Goretto. Trecuse bine de ora nouă. Era deja beznă, oamenii se închiseseră prin case. Nu-mi dădeam seam la ce altitudine eram, dar se simţea răcoarea nopţii. În centrul satului

 am oprit lângă o clădire luminată. Crâşma satului.

     Am parcat maşina într-un loc ferit, nici la lumină, nici la întuneric. În jur nici ţipenie. Numai câinii se auzeau lătrând de prin curţile oamenilor. Ca pe la noi. Un sat de munte, de ciobani probabil, crescători de animale. De altfel mirosul le trăda îndeletnicirea.

     Am început să ne pregătim de noapte. La un moment dat, doi au ieşit din bodegă şi, zărind o maşină străină, ca vai de lume, care se oprise acolo, în pustietatea lor, s-au îndreptat către noi.

    -Sunt beţi, spuse Nora, nu le da importanţă!

    –Buona sera a voi! Spuse unul din ei, apropiindu-se de maşină.

    -Buona sera, am răspuns.

    –Prego, venite, entrate in casa! Amabil, unul dintre ei ne invita înăuntru.

     N-am pregetat, am închis maşina, am păşit după ei în înăuntrul cârciumei. De fapt nu era nici restaurant, nici magazin sătesc. Era un fel de de toate. Adică tot ce i-ar trebui omului acolo sus, în creerii munţilor pentru a le avea la îndemână:  şi câteva mese. Pentru a se întâlni şi aşeza la un pahar de vorbă. Și pâine, conserve, ţigări, pungi cu făină, mălai şi altele. Inclusiv o zonă cu zarzavaturi.

     Patronul, sau cine ştie cine o fi fost el, ne-a invitat la o masă, doritor să ne servească. După maşină nu arătam noi a cine ştie ce bogaţi, dar după aspect nu semănam chiar a pârliţi. Nora, care, char aşa, coborâtă din maşină, după atâtea ore de zguduire pe drumurile acelea de munte, arăta ca o doamnă.

   -Where  are  you from?   Se dădu  barmanul  cunoscător  de engleză.  Apoi continuă:

    -vorbiţi  o limbă asemănătoare cu italiana veche, pe care o vorbeam înainte.

    -Din România, am răspuns. 

Mi s-a părut că s-au bucurat. Ştiau câte ceva, se pare. Apoi am început să ne jucăm, ponunţând diferite cuvinte uzuale, care erau desigur foarte asemănătoare între ele. Cel dintre ei care se pricepea mai bine era un individ înalt. Am înţeles că era poştaşul satului.

     Le-am explicat, aşa cum am putut, în engleză, franceză, dar mai ales în limbajul universal al gesturilor, că noi suntem un fel de rude apropiate, descendenţi din aceeaşi latinitate.

    Nu ştiau deloc latina, dar, pronunţând câte un termen latinesc, sau proverbe latineşti de care-mi mai aduceam aminte, ei puteau să le traducă imediat. Era un joc interesant, nici n-am ştiut cum au putut trece cele două-trei ore. Se făcuse miezul nopţii. Mă gândeam îngrijorat la maşina mea rămasă la cheremul vreunui hoţ. Ghicindu-mi privirile care o căutau prin fereastră, poştaşul m-a întâmpinat:

    –Cosa crede che siamo, ladri? 

Am presupus că a întrebat: de ce crezi că suntem hoţi?

Și în limbajul nostru popular, hoților li se spunea lotri.

Termenul, desigur,rămăsese din vechea latină. M-am simțit penibil. M-am justificat cum am ştiut mai bine, cerându-mi scuze pentru ce îndrăznisem să cuget.

     În final, la insistenţa de a rămâne pentru o noapte la ei, am reuşit să ne facem înţeleşi că la cinci dimineaţă, poate şi mai devreme, trebuia să plecăm.

   -Trebuia?

Ne-au lăsat impresia că pentru acele nici trei ore petrecute împreună, fuseserăm acasă, undeva, la noi, printre români. Printre ciobanii noștri de la munte.

     Dimineaţa, când totul în jurul nostru dormea, decum s-a crăpat de ziuă, am pornit la drum. Adică la vale, către câmpie.

     N-am putut lămuri originea denumirii micii localităţi, (Goretto) care avea rezonanţă slavă, sugerând noţiunea de

munte, din cunoştinţele noastre.

    Cât de cât odihniţi, reconfortaţi, alunecând pe drumul acela frumos, dar plin de serpentine, încet, încet, am ajuns la câmpie. Ne apropiam de Milano.

     Reuşisem să parcurg un drum greu, anevoios în condiţiile noastre. Sfidasem toate pericolele. Învinsesem. Şi mai ales reuşiserăm să ne integrăm câteva ore în viaţa oamenilor de acolo, în locurile acelea frumoase. Să le cunoaştem. Să îi cunoaştem pe câţiva, aşa cum erau ei.

     Oraşele mari sunt impersonale, în ele nu poţi trăi viaţa localnicilor. Poți numai să o intuieşti. Aglomeraţia nu adună, ci desparte, elimină apropierea dintre oameni. Mai ales că ea produce, prin felul ei de a fi, şi o contagioasă lipsă de timp. O aparentă alergare după ceva ce nu ar fi trebuit nimănui. Și care

aduce risipirea.

     Am pătruns în miezul oraşului. Doream să fim cât mai aproape de Dom. Am găsit în apropierea sa o parcare mare cu plată.

   -Dacă este cu plată, înseamnă că este păzită? 

Ne-am fi bucurat, am fi putut merge să vizităm obiectivul împreună amândoi. Altfel, câte unul, ar fi trebuit să păzim alternativ  maşina.

     Dar n-a fost să fie. Pe o placardă mare, scria clar:  nu se asigură paza maşinilor şi a bunurilor lăsate în ele. În aceste condiţii, timpul nostru de vizitare se dubla. A plecat întâi Nora să viziteze catedrala.

     Având suficient timp, am recitit informaţiile turistice pe care le pregătisem din ţară, în rezumat schițându-le pe ghid:  orașul a fost fondat de celții din Italia de nord, fiind cucerit de romani în jurul anilor 222 i. H. Ei i-au dat numele. L-au denumit Mediolanum.(mijlocul  câmpului). A fost declarat capitală a imperiului roman de apus de către împăratul Dioclețian în anul 293 d.Hr. Prin Edictul de la Milano din 313, de aici, împăratul

Constantin I a garantat libertatea religioasă creștinilor.

     Apoi, timp de mai bine de o mie de ani a fost cucerit  succesiv de vizigoți, mai nou de francezi, spanioli, austrieci, până la unificarea Italiei.

     O lungă și complicată istorie a acestor locuri frumoase, râvnite de atâţia, o continuă şi dureroasă luptă de dominaţie între oameni, indiferent ce sunt ei: italieni, francezi, austrieci, spanioli. Conform cutumelor evului mediu, suveranii se jucau de-a războaiele, luându-şi unul de la altul nişte posesiuni care nu le aparţineau.  

Apoi a venit Nora. Încântată. N-am lăsat-o să-mi povestească. Dorea să împărtăşească cuiva preaplinul frumuseţii adunate în sufletul ei. Venise rândul meu.     M-am îndreptat către Dom, cu mintea  încărcată de cele citite, de întrebările mele fără răspuns, aruncate în piaţa aceea către istorie, către dreptate, către iubire, către Dumnezeu.

     Înaintea mea, copleşitoare prin dimensiune, dar mai ales prin măreţia frumuseţii, crescuse din piatra pământului, catedrala. O pădure de turnuri şi turnuleţe, ca o întrecere a unei mulţimi de a se  ridica, fiecare, mai sus, către divinitate.  Din câte mă pricepeam eu, construită şi mai ales adăugită mai bine de şase sute de ani, păstra în ornamentul cremenii câte ceva din fiecare stil, pentru a oferi un ansamblu al trecerii timpului.

     În interior aveam  sentimentul că mă  copleşesc  coloanele uriașe și vitraliile uimitoare,  într-o  măreţie în care nu poţi să nu-l simţi   pe Dumnezeu. Aici simți că există Ceva spre care te ridici, poţi căpăta această forţă, să ajungi dincolo de ceeace crezi că poți vedea. Adică te înalți către divinitate.

     Spre deosebire de bisericile noastre mici, unde  Dumnezeu coboară lângă tine, unde te trezeşti vieţuind alături de El, împărtăşindu-i necazurile direct, stând de vorbă cu El, cu icoanele care-l reprezintă, în Dom capeţi puterea înălţării. Devii Dumnezeu. Dar aici smerenia înseamnă strivire, vine dinafara ta, din greutatea edificiului. Acasă, în mânăstirile noastre smerenia urcă din interior, te copleșește din tine însuți, eliberarea pleacă din sângele tău.       

     Am părăsit locul îndreptându-mă către parcare. Se înserase, încă pluteam, aşteptam să aud de undeva  din vreo Campanilla, clopotul asurzitor al lunii bătând îndelung a înserare. Mi se oferise pe nesimţite sfârşitul unei zile frumoase,

     Plecasem de acasă de când lumea. Aici, în afara ţării, minutele, orele, aveau alte dimensiuni, timpul se lărgise, cuprinzând ca această catedrală multul, nesfârşitul trăirii.     Căutam să fac din această seară timpul meu de reper pentru ceeace urma să se întâmple. Era un exemplu de păstrare şi transmitere pe mai departe a unor valori. Era însuşi timpul, care se clădise unul pe celălalt, zi pe zi, an pe an, pentru a realiza prezentul.

    Cugetând astfel, am ajuns la maşină. Nora mă aştepta, nerăbdătoare să ne împărtăşim reciproc impresiile.

   Vedeam stelele răsărind, se coloraseră în culorile catedralei,  picurau peste noi un fel de ceară a luminii. Iar noi semănam în jur galbenele seminţe ale primelor cuvinte, ale unui foc al vorbei ce abia dăduse în pârg.

     Şi slavă Domnului, am avut ce vorbi. Până noaptea târziu. Găsisem în acea parcare, din care cetăţeanul care încasa taxa ieşise din serviciu, un loc izolat, printre alte maşini staţionate, care păreau a rămâne acolo peste noapre. Era locul perfect.

 -Unde să ne mai mutăm?

Dimineața am plecat devreme spre Veneția. Am intrat în orașul Verona după vreo trei ore de mers liniştit. După ce am pătruns prin poartă şi am ajuns imediat în Plazza Bra, ne-a apărut în faţa noastră, în toată măreţia copleşitoare a celor două mii de ani trecuţi, Amfiteatrul. Ştiam că este considerat al treilea ca mărime din Italia după Colosseumul din Roma şi Arena din Capua. 

   – Ce istorie, Dumnezeule!

Nu ne-am permis să intrăm înăuntru, cu toate că aş fi fost curios să văd realitatea văzutelor în filmele cu gladiatori. 

     Ne-am continuat drumul pe străduţele înguste şi  pitoreşti,  spre Piazza della Erbe, inima oraşului şi fostul forum roman. De jur împrejur superbe clădiri medievale.    

     Coborâsem în timp. Am înălţat ochii către Turnul Lamberti. Am urcat totuşi în turn, din vârful său am privit de jur împrejur.

   -Oraşul Julietei şi al lui Romeo!

Am trecut de Piazza Erbe, Piazza dei Signori, pe lângă statuia lui Dante. Apoi, pe ponte del Pietra, peste râul Adige, pe lângă impunătorul Dom din Verona. Ne-am îndreptat  curioşi către principalul obiectiv al oraşului: balconul Julietei.

     Nu ştiu cât poate fi de reală această legendă, dar clădirea era special lăsată aşa cum probabil a fost atunci, când  locuia aici familia Capulet. Avea tencuiala jupuită de trecerea timpului, numai balconul ei, bogat ornamentat, părea că rămăsese ca pe vremea frumoasei şi tragicei lor iubiri.

     Pentru că tuturor ne  place să credem în legende şi în poveşti

 romantice. În jurul nostru, aşa cum ne aşteptam, aglomeraţa nu permitea să ne apropiem. Femeile doreau să  urce în balcon, barbaţii luau în braţe statuia  Julietei. Măcar să trăiască o clipă, o frântură de timp, senzaţiile pe care le avea Romeo la îmbrăţişarea iubitei.

     Şi cum în lumea dragostei, în general numai femeia  contează, casa lui Romeo nu interesa pe nimeni.  Nici chiar pe noi, care am privit-o de la distanţă, întrebându-ne dacă mai există vreun  urmaş al familiei Montague. Pentru câteva ore am fost purtaţi prin lumea lui Shakespeare, căutând pacea romantică într-o lume zbuciumată şi înnegurată ca şi cea de astăzi, de ură, invidii şi mai ales dorinţe mărunte.

     Am părăsit Verona ca pe o prietenă dragă din inima copilăriei. Trăisem sentimentul coborârii în timp. În timpul ei, în timpul nostru. Trebuia să ne grăbim către Veneţia, doamna Evului Mediu, cea bogată care, nu ştiu prin ce minune, crease prin posesiunile sale un imperiu, avusese ceva de spus  istoriei lumii.

     Veneția, o mare putere navală a Europei timp de 800 de ani, purtase denumirile, nu întâmplător, La Repubblica di San Marco, La Repubblica del Leone, Serenissima. Fiind la granița culturală cu Imperiul Bizantin, Veneția s-a dezvoltat, prin forţa conducătorilor, a Dogilor ei, a spiritului de iscusiţi comercianţi ai locuitorilor ei, fapt ce a dus la formarea  orașului stat.

     Ştiam toate acestea, eram acum nerăbdători să colindăm pe marginea canalelor, să trecem peste vestitul Ponte Rialto, să ajungem în piaţa San Marco, să vedem splendorile ei, cu palatul Dogilor, La Campanilla,

     Şi am reuşit, am colindat a doua zi prin tot oraşul, nesimţind

oboseala. Maşina am lăsat-o într-o parcare în afara oraşului, sub un smochin încărcat de fructe, ca punct de reper. Pe Canal Grande am luat vaporaşul, până în piaţa San Marco.

     Norei i-ar fi plăcut să ne plimbe un gondolier, să-i cânte în limba lui O, sole mio. Dar nu aveam noi bani pentru asemenea bijuterii. A trebuit să se mulţumească cu vocea mea, aşa cum se pricepea ea să imite cântecul şi mai ales atmosfera aceea. Bine şi atât.

    Am mai fi rămas şi a doua zi, dar zilele trecuseră, mai aveam

ceva drum până în ţară, şi nu voiam să întârziem. Trăisem aproape o lună în paradis.

    Seara am înnoptat sub smochin. Din el puteam lua oricând

fructele sale coapte, fără să ne atenţioneze cineva, aşa cum ai culege la noi dudele de la marginea drumului.

             Drumețule, să iei fără sfială

             Că n-ai a da la nimeni socoteală…

     Şi aşa am făcut. Am mâncat smochine din pom. Erau altfel

decât cele comercializate la noi în preajma sărbătorilor de iarnă.

     Fusesem în rai. Gustasem din fructul oprit. Oare ce urma?

Noi, cei născuţi într-un loc aşezat în bătaia vântului,  ne puteam aştepta oricând la orice. Purtam spectrul primejdiei în cromozomi. Frica şi iminenţa pedepsei pentru ceva ce nici n-ai gândi că se poate întâmpla făcea parte din genele noastre. Din perioada bejeniei naţionale. Fuga în pădure ar fi fost salvarea. Dar aici nu exista pădure, numai apă, cât vezi cu ochii, de la talpa caselor până la răsăritul şi apusul soarelui.

     Dimineaţa am plecat spre Triest. Ieşeam din Italia. Eram mulţumiţi, chiar şi cu atât, cât reuşiserăm să vedem din ea. Liguria, Lombardia, Veneto. Spre sud n-am avut curajul să coborâm, fuseserăm atenţionaţi. Nora totuşi regreta că n-am îndrăznit să ne abatem  măcar până la Florenţa.

     Dar asta însemna să depăşim termenul pentru care avusesem permisiunea evadării. Și n-am fi vrut deloc  complicaţii. Prin comparaţie cu ceilalţi, cu cei rămaşi în ţară,  noi fuseserăm cei aleşi.

     Prin Triest ne-am plimbat o jumătate de zi. Am urcat (pentru

prima oară în viaţă) cu un fel de tramvai pe o pantă atât de abruptă încât, pe lângă faptul că era tras cu un cablu, avea cremalieră. Chiar mi-a fost frică.

    -Ce ne-a venit să ne cocoţăm tocmai aici?

Dar a meritat şi aceasta.

     A doua zi de dimineaţă am intrat în vamă spre Jugoslavia. Ţară socialistă şi prietenă. Dar nu de tot. Am citit pe un panou: Trst.  Asta însemna Triest

    -Doamne, cum pot să pronunţe sârbii patru consoane consecutiv? Ţi se încleştează maxilarele. Ce deosebiţi suntem! Ce limbă frumoasă, vocală, este italiana, şi cât de crispată aceasta, a vecinilor care locuiesc atât de aproape  de ei!

Apropierea nu-i ajutase să-și vocalizeze limbajul.

     Până spre seară urma să ajungem în România. Intenţionam să

intrăm după o scurtă traversare a Belgradului, pe la Pancevo,  apoi Stamora-Moraviţa, să înnoptăm la Timişoara unde aveam  prieteni.

     Drumurile, fără pretenţii. Am trecut prin Liubliana, oraş frumos, dar n-am oprit. Apoi prin Belgrad, care mi s-a părut un şantier, cel puţin pe unde am trecut noi. Nu se făcuse încă seară când am ajuns în vamă. Ni se făcuse  dor de casă.

    -Cum s-or fi descurcat fără noi?

     Simţeam! Nora începuse să-şi facă reproşuri: că şi-a lăsat fetiţa şi mama singure, că ea a plecat hai-hui prin lume. Și altele.

   -Cum este omul! Când visul fusese vis, nimic nu ţi-ar fi stat în cale să ţi-l  realizezi. Acum, că s-a realizat, au început regretele!

   -Asta  simt !

Ne-am apropiat de vamă.

   -Bine te-am regăsit Patrie! Îţi sărutăm pământul sfânt!

                     Capitolul IX

      Țara inimilor stacojii

    Ajunsesem din nou în țara inimilor stacojii. Tocmai coborâsem munţii visării frumoase, împrospătasem timp de o lună aerul vechi, cel închis în călimara memoriei.  Cu cerneala ei puteam acum să-mi pictez câte un colț de cuget,o lacrimă a simţirii, o metaforă pe care o doream cât mai frumoasă pentru colorarea curajului de a lua totul de la cap.

    Eram convins că va trebui să fac faţă acuzației aruncate cu prima ocazie:

    –V-aţi dat cu ăştia!

Exprimate în special de cunoscuţii pe care îi considerasem prieteni. Chiar dacă toți deslușeam originile aceluiași întuneric. Dar mai ales intuiam aceeaşi lumină în candela speranţei!

    -Există un timp pentru toate. Și pentru râs, și pentru plâns. Râsul și zâmbetul erau puse de noi toți la conservare în cămara sentimentelor, cu eticheta:

                       a se utiliza la timpul potrivit.

Adică, atunci când se va putea.  Toţi cunoșteam vinovații. Ne era și frică să le pronunţăm numele.   

    Vorbeam astfel cu mine însumi, în timp ce ne apropiam  de vama română. Nu mai era beţia de culori și lumină pe care o întâlnisem încă de la păşirea în Austria cu o lună în urmă. Ne întorceam în bezna cunoscută. Unde îi aveam pe toţi cei dragi

 ai noştri. Unde trăiam ca liliecii. Ne lipsise lumina inimilor lor.

     În măreaţa Uniune Sovietică, de ceva timp se produseseră deja  transformări. Ştiam câte ceva despre ele de la Radio Europa Liberă, B.B.C., sau de la Deutsche Wele, pe care toţi ai noştri  le ascultam cum puteam. Cu toată hârâiala bruiajului.    

     De mai bine de trei ani fusese adus la putere Mihail Gorbaciov, un lider mai tânăr, şcolit, de cincizeci şi ceva de ani, cu o nouă viziune, care urcase de jos  treptele ierarhiei sovietice. Îl înlocuise la putere pe Cernenko care, la rândul lui, îl înlocuise pe Andropov, după moartea rigidului Leontin Brejnev.

     Astfel, la 11 martie 1985, a devenit secretar general al partidului. De cum venise la putere, prima sa opţiune a fost resuscitarea economiei. A lansat trei reforme:  uskarenia – accelerare, glasnost – transparenţă,  perestroika – restructurare.

     Atunci, la noi,  oamenii au înţeles că din răsărit adie un suflu nou. A înviat speranța. Începuse libertatea cuvântului. Primul om politic care a remarcat schimbarea a fost Margaret Thatcher.

      După primele reforme şi  numeroase contacte, preşedintele

Ronald Reagan, aflat atunci în partea vestică a Zidului Berlinului, i-a transmis public liderului de la Kremlin că este momentul ca dominarea Europei de est să înceteze. De fapt, Uniunea Sovietică nu mai avea resurse să susţină aceşti sateliţi. Gorbaciov transmisese începând cu anul anterior, 1987, mesaje repetate liderilor din ţările socialiste europene, anunţându-i oficial că URSS va renunţa la doctrina Brejnev.

     Oamenii au înţeles semnalul, l-au interpretat corect şi au început să se folosească de acesta. Începuse descătuşarea, ruperea lanţurilor. Numai în România nu se întâmpla nimic. Nimic la Vârf.

     Populaţia simţise schimbarea. Ca pe o nouă promisiune Avuseseră loc de-a lungul vremii proteste şi greve. Nu se mai petrecuse aşa ceva. Totul trebuia imediat înăbuşit din faşă. Securitatea veghea, își sporise vigilenţa. Avusese loc revolta minierilor de la Motru, încă din 1981. Se crease precedentul.

     Apoi, odată cu introducea raționalizării științifice a  consumului unor produse alimentare, în absolut toată ţara

 nemulţumirea crescuse îngrijorător. Toţi ştiam aceasta.

     Încă spre sfârșitul anului 1986, pe măsură ce eroica noastră clasă muncitoare în sfârşit s-a trezit şi a început să se mobilizeze împotriva politicilor economice ale conducerii partidului său, au  apărut conflicte de muncă spontane, diferite ca intensitate.

     Securitatea, braţul  înarmat al  partidului, parcă-şi pierduse

controlul. Fiecare devenisem un potențial dușman. O masă de indivizi suspecți. Oricare dintre noi reprezentam un posibil element subversiv, în slujba occidentului. Iar occidentul dăduse mâna cu ruşii.

    România era înconjurată de  duşmani: unguri, ruşi, sârbi, chiar şi bulgari. Se întorsese perioada de prigoană a anilor 50.

Puteam submina din interior puterea:

   -Cariile dracului!   

În această atmosferă cunoscută, noi am trecut graniţa. Ne întorceam acasă.

    Desigur, în opinia multora, fuseserăm virusaţi cu morbul occidentului.  Observam aceasta pe figura primului tablagiu de la miliţia de frontieră cu care am venit în contact. O privire lungă, cercetătoare, ca şi cum ar fi văzut nişte ciudăţenii.

    -Veniți din occident?

     Probabil că feţele noastre senine iradiau lumină, fericire,  se spălaseră de întunericul îngândurării, de cenuşiul traiului zilnic. Nu ne dădeam seama, dar ei au observat schimbarea.

Aduseserăm acea monedă din occident: zâmbetul.  Vedeau în noi bucuria ninsă a zâmbetului pur, dezinteresat, cel pe care-l împrumutasem de la Mona Lisa, apoi, timp de o lună,  de pe feţele tuturor. Pe ei îi deranjau epidermele frunţilor netezite,  strălucirea albă a fețelor noastre senine. Erau obişnuiți cu smerita înnegurare în faţa autorităţilor. Cu teama.

     Când ne-a venit rândul, vameşul, privindu-mă lung, când la paşaport, când la mine, a făcut un semn scurt şi ne-a tras deoparte, într-un loc în care am înţeles că urma să ni se aplice un control mai amănunţit.

     M-am conformat imediat. Simţeam plutind primejdia.

   – Ce vrea ăsta? Am auzit-o pe Nora.

   – Habar n-am.

Eram  surprins.

   – Acum o să ne scotocească prin tot calabalâcul!

Nora se preschimbase dintr-odată într-o gospodină prinsă cu patul nefăcut.

   – Să caute! Ce-o să găsească? Nişte schimburi, resturile care ne-au mai rămas din mâncare, ce altceva? Cred că vor să caute droguri, sau valută. E treaba lor.

    -Dar dacă, pentru a-și demonstra vigilenţa, ne plantează vreo probă incriminatoare?

Era speriată în bănuielile ei. Se mai întâmplase

     Şi într-adevăr, după câteva minute a venit un vameş, ne-a arătat exact unde să tragem.

    -Mișc-o acolo!

Cu un gest scurt ne-a făcut semn să ieşim din maşină. A început să cotrobăie sistematic, dând amănunţit totul la o parte. După o verificare aproximativă, a mai chemat un ajutor şi au luat-o la amănunt.

   – Ce căutaţi, vă putem spune noi, dacă urmăriţi ceva anume, s-a trezit Nora dându-le indicaţii.

Am strâns-o imediat de mână, dar era prea târziu.

   – Sunteţi şi impertinenţi! Spune-i femeii să tacă!

Se îngroşa gluma. Era vădit o pornire duşmănoasă împotriva noastră.

     Între timp, după vreo cincisprezece minute de căutări sterile, din interiorul unei clădiri laterale ne-a făcut semn un ofiţer să ne prezentăm la el. Am executat ordinul.

   – Ce mai vrea şi ăsta?

La intrare a mai apărut o femeie, o gradată, care ne-a despărţit.

 Eu am intrat cu ofiţerul într-o cameră, Nora cu femeia într-alta.

     A fost ultima dată când ne-am mai putut vedea, pentru o lungă perioadă de timp. Şi nici nu ne luaserăm rămas bun. O perioadă de despărţire după o convieţuire de paisprezece ani.

    -În ce țară ajunsesem?

     Intrând în încăpere, lângă o masă şi două scaune, mobilier cazon, sărăcăcios, am fost lăsat singur. N-aveam pe cine întreba care era rostul acestor acţiuni.

     Intrasem în ţară. În patria mamă. Am simţit din plin îmbrăţişarea ei ostilă şi rece. Ce făcusem? De ce numai noi fuseserăm extraşi din coloana de maşini care intrau?  N-aveam decât  să-mi  pun  singur aceste  întrebări şi să-mi imaginez răspunsuri. Eram contrariat, dar optimist.

   – Trebuie să fie o încurcătură, îmi spuneam.

Ştiam că în asemenea cazuri trebuie să-ţi ţii firea. Orice manifestare a unui sentiment de teamă ar da de bănuit.

    -Dacă ascunzi ceva? Ce ascundeam noi?

     Am  început  să-mi  fac  gânduri  că,  poate  cineva  care ne urmărise, a văzut că ne-am abătut de la itinerariu şi am trecut pe la Compiegne, pe la Doamna Voluntaru al cărui soț fusese deținut politic. Era poate un delict, dar îi puteam justifica cauza.

     Poate fuseseră încunoştiinţaţi oficial că luasem contact cu poliţia din Munchen, dar şi acolo, totul fusese un caz de forţă majoră, singura soluţie de a ne recupera maşina.

    -Ce putuserăm noi greşi? Cu ce ți-am greșit Dumnezeule?

Chiar îmi era dor de un zâmbet de liniștire, fie el şi convenţional, cum văzusem afară. N-am primit niciunul.

   În schimb, am primit direct în plex ca o durere,  zgomotul cauzat de deschiderea brutală a uşii. A intrat un superior. Mi-a  tunat scurt în timpane o voce însoţită de o uitătură tăioasă şi rece:

    -Unde e?

    -Cine, vă rog? Am încercat eu să răspund calm şi aparent

 stăpân pe situaţie

    -Nu fă pe prostul cu mine! Lista cu instrucţiunile pe care le-ai primit! 

Doamne dumnezeule, ce listă, ce instrucţiuni vrea şi omul ăsta? M-am trezit gândind probabil cu voce tare, pentru că răspunsul său a venit brusc.

    -Nu mă lua de prost!

Apoi, cu un gest scurt, dureros, a apucat cureluşa din şnur alb ce se zărea în jurul gâtului meu, care susţinea portofelul de cârpă cu actele. Am simţit o durere ca de tăietură. O decapitare. Imediat mi-a fugit gândul la condamnaţii la ghilotinare din timpul revoluţiei franceze. Primisem în ceafă lama tăioasă a brutalității. A umilinței.

    Apoi, a scos pe masă conţinutul portofelului, paşaportul, ceva mărunţiş din francii şi cei câiva cenți pe care nu apucasem să-i cheltuim şi, bine înţeles scrisoarea neamţului din campingul de la Antibes.

     -Dar asta ce-i?

     -O scrisoare pe care mi-a dat-o o cunoştinţă, să o transmit unui prieten de-al lui în ţară.

    -Aşa, va să zică: şi cine-i prietenul din ţară? Începuse să se maimuţărească imitându-mi tonul.

    -N-am de unde să ştiu. A spus că mă va contacta el.

    -Aşa, va să zică? Şi dacă aici erau droguri,  valută, sau mai grav, altceva? Ia să vedem noi cam ce comori are tovarăşul infractor să ne tăinuiască?

     A continuat maimuţărindu-se, dar mai liniştit.  Dezlegase nodul gordian.

    -Puteați să mă întrebați de la început. V-aș fi spus. E un secret?  Eram încă senin.

     A deschis plicul, cu atenţie, parcă filându-l ca la poker,  oferindu-și satisfacţia intrării unei cărţi de valoare îndelung aşteptate. Apoi, schimbându-se dintr-odată la faţă se năpusti scuipându-mi în față o ploaie de înjurături. După ce a terminat repertoriul, golindu-l de  tot ce era în el, a strigat:

    -Dar tu pe cine dracului serveşti? Spune, mă, până nu pun să te ia mama dracului!

     Înlemnisem. Ce conţinea scrisoarea aceea? Cine putea fi neamţul acela? Dintr-odată mi-a trecut prin şira spinării glonţul unui ger cumplit. Fusesem împuşcat de însăşi buna mea credinţă. Din nou eram osândit de încrederea prostească în oameni. Mi se agăţase de tâmple toată Siberia. Apoi o fierbinţeală de foc. Mă simţeam strivit între șine și roţile trenului. Apăsat de urmarea unei sentințe care mă durea cumplit. Cea a înțelegerii viitorului meu. Fusesem împins în prăpastie. Ca un prost.

     Pe  şira  spinării  simţeam  împuşcătura  rece  ca  de glonț a

Frigului.

   -Cine-mi scosese în cale perechea aceea? Ce lucrătură diavolească stătea în spatele acelei întâmplări?

     Îmi aminteam feţele lor surâzătoare pline de optimism, de fericire. Ne şi invitaseră la ei acasă. Câtă dărnicie promisă!  În schimbul a ce?

    -Cine era el? Vreun fost SS-ist reactivat după atâţia ani? Ce putea conţine  plicul acela?

     Din bun simţ, ştiam că ceeace se înmânează pentru a fi transmis, în general se pune într-un plic deschis. Acesta fusese lipit. Nicio clipă nu m-am gândit că ar putea conţine ceva periculos. Ce să conțină? Dacă ar fi fost ceva atât de important, nici neamțul n-ar fi putut risca să dea scrisoarea unui necunoscut! De tâmple îmi atârnau sloiuri de gheaţă. Începuse să-mi fie teamă. Toate angoasele cu perspectivele lor sumbre îmi săgetau pieptul.

     Cunoșteam bine atmosfera din ţară. Cât de cât aflasem şi ce se întâmpla în jur în ultimii doi-trei ani. Făcuse vâlvă mişcarea Solidaritatea în Polonia. Oamenii căpătaseră curaj. La noi, cei de sus, de la putere, înnebuniseră. Strângeau şi mai mult șurubul. Braţul înarmat al partidului, securitatea, îşi sporise vigilenţa. Nu se admitea nicio fisură.

     Cunoşteam toate acestea de la cursurile învăţământul politic, unde eram obligat să particip. Era sarcină de partid. Iar eu nu eram chiar oricine. De aceea îmi și aprobaseră plecarea. Mai mult, de la ultima ședință mă aleseseră secretar cu propaganda în Centrală. Era ceva! O percepusem ca pe o promovare profesională meritată.

   – De ce?

Pe nimeni nu-l interesa adevăratele convingeri politice. La nivelul nostru trăiam toţi o mascaradă, un teatru artificial de prost gust. Dar trăiam. Fiecare cu rolul său de figurant.

   – Eu, comunist?

     Pierduseră originea mea nesănătoasă, uitaseră că tatăl meu, care nu mai era, făcuse parte cu trei decenii mai devreme  din categoria cloacă de intelectuali, că bunicul meu, căruia i se ștersese urma, fusese exploatator, adică un putregai de moşier.

    Eu eram omul de tip nou, instruit, loial, atașat valorilor nobile ale doctrinei socialiste. Urcasem treptele profesionale, aveam o funcție, eram un ales din masa de patru milioane de membri pe care se sprijinea partidul.

    -Ce repede poți ajunge în lumea aceasta, din cadru de nădejde, un infractor!

    Afară deja începuse să se însereze bine. Prin geamul care dădea undeva în spatele clădirii, situat mai sus ca de obicei, se zărea securea nopţii tăind trupul îmbolnăvit de oboseală al zilei.

Mai devreme sângerase un apus obosit.

    Priveam în gol crengile vântului agitate de căderea nopţii. Îmi ţineam strâns în străfundul gâtlejului strigătul de disperare către cineva care nici măcar nu exista. Intuisem pericolul.   

    Trebuia să încunoştiinţez pe cineva. Să cer ajutor. Mi se

 părea totul de o stupiditate de neînţeles. Trăiam un  film de groază.

   -Cine mă alesese personajul principal? Neamțul? Hazardul? Nimic n-avea logică. Pășisem fără voie într-o halucinantă lume a erorilor A ororilor. Voi retrăi perioada anilor cincizeci?

     Niciodată n-am dorit să fiu erou. Pentru eroism este necesară o doză de nebunie. Spion nici atât. Eram convins că neamul nostru n-a avut decât trecut și prezent. Viitor niciodată. Cel puțin nu unul previzibil. N-am putut clădi în tihnă generație peste generație. Nu noi am definit vremea ce urma, ci întâmplarea. Ea a fost hazardul îndreptărilor noastre. Sau alții mult mai puternici. De Nora nu mai ştiam nimic.     

     Căutam să găsesc o umbrelă, un pai ceva, de care să mă agăţ, vreun personaj important din cunoştinţele noastre care ar fi putut interveni în toată această întâmplare tâmpită.

    Nu cunoșteam pe nimeni. În afara superiorilor mei administrativi și profesionali. Nu-i puteam implica. Trebuia găsit un nume mare din securitate. Sau Partid. Cine și-ar fi pus în joc situația pentru așa ceva? Nora, eliberată fiind şi ajungând la Bucureşti, se va zbate desigur  să rezolve cazul. Eram încrezător. Ei n-aveau ce să-i facă.  

     Mă rătăcisem. Trăiam într-un alt trup, necunoscut mie, printre necunoscuți. Printre dușmani. Nu mă mai recunoșteam. Mi se interzisese să umblu singur prin mine. Să mă caut.

     Între timp se întunecase bine. Era târziu. Fusesem lăsat slobod. Așa credeam. Am căutat să deschid uşa. Era încuiată. N-aveam altceva mai bun de făcut decât să aştept. Să-mi pun capul pe masă după o zi imposibilă. Toate evenimentele acelea

n-aveau nicio ieșire. Aveau numai o intrare care mă adusese în acea  situație. Gândurile mi se buluceau în cap.  Din cauza lor nici plânsul n-avea loc. Plânsul. Cel care se naște din pântecul mamei lui, din durere, din disperare. Dar până și durerea n-are trebuința lui, îl leapădă ca pe-un rebut. Un avorton aruncat pe apa sâmbetei înainte de vreme. Lacrima e avortonul lepădat al sufletului chinuit. Al durerii în chinurile lepădării. Oare embrionul plânge?

     Apoi încet, încet, căutând în aerul camerei un întuneric mai cald, am ațipit. Încetasem să mai gândesc.

  M-am trezit pe la miezul nopţii înţepenit, ca de pe altă lume, încorsetat într-o haină străvezie de frig. Ca într-o cămașă de forță.  Mai întâmpinasem greutăţi destule, fusesem cu vreo cincisprezece ani înainte închis două zile la miliţie, trăisem calvarul vieţii mele (așa credeam atunci), fusesem anchetat penal şase luni.      

     Acum era altceva. Atunci totul era previzibil. Acum  totul se schimbase, inclusiv atitudinea puterii faţă de supuşi. Și ea se modificase. Oricine putea deveni  un potenţial duşman.

    Chiar și noi, membrii de partid. Armata de patru milioane de membri, făcută la grămadă și instruită la cursurile de învățământ de partid. Noi, care număram, aproape jumătate din populaţia activă. Ni se spusese că pe noi se bizuia noua societate.

     Cu alte cuvinte, și noi, cei care am slujit în credință! Cei care puneam în aplicare sarcinile înscrise în documentele de  partid puteam fi declarați dușmani.

     Pe nesimţite, s-a făcut dimineaţă. Mi se făcuse foame.

    -Să fii sănătos! Conversam cu propriul stomac. Chiar dacă nu voia să mă înţeleagă, n-aveam ce-i face. De-acum încolo trebuia să înveţe răbdarea.  Întreaga încăpere mirosea a foame cumplită.

     Pe la opt dimineața a intrat un necunoscut. Fără să se recomande mi-a făcut semn să-l urmez. Se comporta cu mine de parcă ajunsesem o haină de lucru smulsă din cuier, pe care şi-o aruncase în maşină. Mi-a făcut vânt pe bancheta din spate. Lângă mine, un gradat. 

   -Unde este soţia mea?

N-au dat niciun răspuns. Am aruncat o privire furişată spre locul unde lăsasem maşina. Nu mai era acolo. O garaseră undeva. Nora, nicăieri. 

     Întregul drum până la Timişoara n-au scos un cuvânt. Consemn de la superiori. Din când în când cel de la volan aprindea câte o ţigară în mers. Stând cu geamul deschis, puţin îi păsa că fumul îmi venea direct în faţă înecându-mă.

     O sămânţă de tutun aprins, ca un meteor, mi-a aterizat pe faţă ciupindu-mă. Fuma ţigări proaste – Carpaţi de Timişoara-

    Afară, câmpul, indiferent la necazul meu, se trezise fericit. Era frumuseţea pură a sfârşitului de vară, care se oglindea în   albastrul cerului senin. Destul de repede am intrat în oraş.  Apoi, pe o poartă. Am bănuit că era sediul securităţii judeţene. Mă aşteptam la ce putea fi mai rău. Îmi făceam reproşuri. Fusesem naiv ca un copil. Mă bucurasem pentru o vorbă, un zâmbet, aruncate din  preaplinul unor persone care ştiau să  joace teatru. Fuseseră  instruiți.

     Totuşi nu înţelegeam cum dumnezeu a coincis întâmplarea întâlnirii noastre într-un simplu camping, cu misiunea pe care ei o aveau de îndeplinit.

Nimic nu părea logic. De unde până unde mă nimerisem eu în tot angrenajul acesta? N-aveam nicio calitate de tip subversiv.

    Sau poate tocmai de aceea. Pentru a nu atrage atenția. Exista vreo legătură cu personajul de la Saint Tropez care se holbase la mașina noastră și care ne indicase campingul de la Antibes?

    -Prostii! Ce legătură?

    -Totuși, cum de s-au legat toate?

N-aveam răspuns la aceste întrebări. Începusem să cred în minuni, în întâmplări predestinate.

     Sau poate neamțul ţinea mai demult pregătit plicul, aşteptând ocazia. Şi ocazia a sosit cum nu se putea mai comod. Cu invitaţii la cină, cu ciocnit împreună un pahar de whisky, cu tot tacâmul. Am fost azvârlit într-o încăpere întunecoasă. Destul de repede a intrat un personaj slab, negricios, ras proaspăt, care mirosea puternic a tutun.

   – Pe cine dracului serveşti? Vreau adevărul. Este spre binele dumitale. Am pus laba pe tine. Te aşteptam. Până aici ţi-a fost! Acum ţi s-a înfundat. Nu înţeleg cum de ţi-au dat drumul ai noştri! Ai avut vreo pilă, pe cineva de sus. A garantat pentru

 tine.

     Sesizasem că pentru acest individ eram când tu, când dumneata. Am concluzionat că o oarecare prudenţă îl făcea să ţină oarecum distanţa, neştiind pe cine am în spate. Conform principiului: mai înainte de a ridica piatra și a azvârli cu ea într-un câine, vezi cine ține de lanț.

     Deci mai înainte de toate trebuia să-şi pună la adăpost pielea. Abia apoi să  rezolve cazul.   

     A început tirul interogării. Când pe un ton, când pe altul. Voia să-i spun numele persoanei căruia urma să-i înmânez plicul.

     I-am repetat la nesfârşit că habar n-aveam, că nu făcusem decât un gest de politeţe, admiţând să aduc în ţară acel plic. Nu-mi pusesem o clipă  întrebarea logică:

    -De ce nu şi l-a trimis neamţul prin poştă?  Cum nu ţi-a venit în minte?

    -Pentru  că  până  acum  n-am trăit  printre infractori, nici decum decum printre spioni.

   – Recunoşti deci că ai avut de aface cu un spion!

Îmi dădeam seama unde bătea afirmaţia sa. Dacă aş fi acceptat că-i recunoscusem calitatea acelui individ, capul de acuzare ar fi fost gata rezolvat: acţiune conspirativă împotriva securităţii statului.

     Sau cel puţin tăinuirea ei, ceeace ar fi fost la fel de  grav. Intram nevinovat pe o pantă a condamnării.

     A stat în faţa mea câteva ore bune, în măriminia sa m-a sevit

cu o cafea (nechezol), m-a afumat cât a putut, apoi plictisit, sau poate pentru că i se făcuse foame, mi-a pus în faţă nişte foi de hârtie A4, un pix amărât, poruncindu-mi:

   – Scrie!

   – Ce să scriu?

   – Tot ce s-a întâmplat. Cum au decurs lucrurile.

Apoi a ieşit. M-am lăsat adâncit în propria cugetare, analizând amănunţit fiecare detaliu al celor două zile petrecute la Antibes. M-am rugat să-mi aduc aminte fiecare detaliu, fiecare mimică a neamţului, încercând să ghicesc pe faţa lui un licăr de înşelătorie.

      La asta ar fi fost desigur mai bună Nora. Ca toate femeile, ar fi observat desigur şi alte aspecte, alte semnale pe care figura umană, gestica, ar fi putut să îl trădeze.

     Apoi am înşirat pe foaie, cât mai fidel, întregul film al întâlnirii cu nemţii. Mi-am dat seama că în clipele mele de răscruce, de fiecare dată mi s-a întins câte o foaie A4 pe care trebuia să scriu ceva. La sediul miliției din Rahova, la doamna Argint, acum din nou.  În sinea mea nu credeam o iotă din tot ce-mi prezentau oamenii securităţii. Atât timp cât nu cunoşteam conţinutul plicului, n-aveam niciun drept de a-i învinovăţi pe nemții aceia.

     Dacă totul era doar o invenţie a celor de la Timiş? Ca să-şi demonstreze vigilenţa? Şi mă găsiseră pe mine, inventând scornelile acelea?

     La un moment dat a intrat un individ şi mi-a aruncat pe masă, într-o farfurie cazonă, o felie de pâine şi nişte fiertură străvezie. La ieşirea lui m-am aruncat pe ea. Fusese prea mult. Nu pusesem nimic în gură de aproape douăzeci şi patru de ore, iar ultima dată din fuga maşinii.

     Când am considerat că nu mai am nimic de scris, ce aș mai

fi putut să fac? Am început să mă plimb de-a latul şi de-a lungul acelei camere. Încă nu eram total pătruns de gravitatea faptei mele. Mă gândeam că dacă într-adevăr aş fi fost spion, calitate care mă făcea să râd, aş fi memorat ceeace era în scrisoarea aceea, sau ce-o fi conţinut plicul acela, nu veneam cu ea la vedere. Numai nişte neiniţiaţi şi-ar închipui că o reţea de spioni îşi transmit unul altuia informaţiile prin scrisori. Şi eventual parfumate. Mă și gândeam să transcriu această logică pe hârtie. Cine ştie ce conţinea acel plic.

   Trăiam un joc stupid, într-o piesă scrisă de un începător. Sau de vreunul care vrea să le demonstreze altora vigilența sa.

Spre seară a pătruns  în cameră, individul de dimineaţă.

   – Ai terminat?

   – Am terminat, am răspuns.

A strâns foile, le-a introdus într-un dosar, apoi într-o servietă diplomat şi m-a lăsat fără să-mi spună nimic. Deja se înserase. Nu tu apă, nu încă ceva de mâncare, nimic. Linişte. Dacă până după amiază se mai auzea  forfota curții, acum nimic.

     De la început am simţit că acelui căpitan sau maior, sau ce o fi fost el, în civil, îi era teamă de mine. Chiar mai mult decât îmi era mie de el. Trăiam o perioadă când tuturor ne era frică. Unora de alţii. Un miceliu al fricii. Crescuse ca o ciupercă, prinzând în ţesătura aceea toate mediile sociale. Inclusiv organele de forţă care, neînţelegând exact ce se petrecea în jurul ţării căutau să nu fie acuzate de indulgenţă.

     În cercurile noastre restrânse clămpăneam. Ne permiteam şi bancuri politice.

    În public respectam valoarea cuvântului, îl apreciam şi mai ales ne distra, la şedinţele noastre de organizaţie pacea mută a tăcerii. Sau folosirea șopârlelor. Ele se substituiau limbajului dublu, cu mai multe înțelesuri.

     Puteai face destulă gălăgie, folosind  limbajul de lemn fără să spui nimic.

     Începuse să se simtă în aer primejdia schimbării. Dacă la ruşi

se petrecuse, iminenţa sosirii ei şi pe plaiurile noastre mioritice

era indiscutabilă.  Nu ştia nimeni când.

     Cei răspunzători de fărădelege cum erau aceştia, precum alţii de teapa lor, erau cuprinşi de teamă. Ei nu se fereau doar unii de alţii, ci şi de umbrele lor. Ce ar fi putut fi capabile   să declare umbrele despre adevăratele lor gânduri ascunse?

     Trecuseră câteva ore. Se făcuse întuneric. Puteam aprinde lumina. Dar n-aveam trebuință. Mă simţeam bine cu mine însumi. Aveam senzaţia că pe lumină l-aş fi observat pe cel care eram, cel rupt de foame, de întrebări fără răspuns, de oboseală, neras şi nespălat. Și m-aș fi speriat.

    -Ce repede poate deveni omul ruină! Mă chinuia foamea, setea, nespălarea, nevoile de toate felurile. Mă rupseseră de bruma de civilizație în care eram obișnuit să trăiesc. Era metoda cea mai sigură de a obține de la învinuit orice își doreau. Omul claca. Repede, cu cât era mai neobișnuit cu mizeria. Nu-i da omului cât poate duce! Dar cât poate duce? Nici aici nu suntem toți egali. Unii suportă, alții nu. Fusese o cugetare căreia trebuia să-i dau dreptate.

     Afară am auzit primele picături. Era o descărcare a naturii. Mi-am zis că cineva se îndurase de mine. 

     Acel sfârşit de vară, care coborâse cu pacea ploii peste toate. Patriarhul  neîncoronat al nefericirilor mele, în sfârşit, se îndurase de mine. Și în muzica monotonă a streșinilor am adormit.

     M-au ţinut la Timişoara nu mai mult de o săptămână. Nu ştiu cui îi aparţinea locul detenţiei: securităţii sau miliţiei. În fiecare zi eram scos din celulă şi adus în faţa unui individ la interogatorii.

     Voia să-i declar ce implicaţie aveam eu în toată acea lucrare. Să dezvălui omul de legătură. Era convins că făceam parte sau fusesem cooptat într-o reţea ce urmărea subminarea la vârf a

structurii statului. Acuzaţii deosebit de grave. De fiecare  dată spuneam ceeace ştiam. 

    -La adresa din Cuxhaven pe care ne-ai prezentat-o nu locuieşte această familie. De altfel nu există nimeni în oraşul acela cu numele lor, mi-a trântit-o  la interogatoriu.

    -Nu se poate, am replicat, maşina lor avea numărul de înmatricuolare, indicând oraşul: CUX  

Nu ştiam ce să mai cred. Trăisem un vis. Doream să constat că fusese un coşmar. Mă aşteptam să fie mai duri. Să mă lovească. Să încerce vechile metode, cele clasice,  de a scoate adevărul la lumină. Adevărul lor. Cel pe care şi-l doreau.

     Dar se schimbaseră timpurile. Se simţeau venind altele. Era

 doar o problemă de timp.

     Mă încarceraseră într-o celulă cu patru paturi, două câte două, suprapuse. Intrasem în regimul deţinuţilor de drept comun. N-aveau celule separate pentru politici. Pentru spioni nici atât!

     Trebuia să mi se hotărască soarta. De cei de afară nu ştiam nimic. Despre Nora nu primisem nicio veste. N-avea cine să mi-o dea. Mă aflam în patria secretului instituţionalizat.

     În acea celulă nu eram singur.  Aveam doi colocatari, un tânăr de nouăsprezece ani şi altul mai adult, de vreo patruzeci.

     Ambii tuciurii, din Banat. Cel tânăr, un naşparliu simpatic, inteligent foc, dar fără şcoală, adică numai cu patru clase, făcute şi acelea pe sărite, pentru că nu avusese timp să le facă. Nu prea stătuse pe afară. Fie prin orfelinate, fie pe la şcolile de corecţie, fie, după majorat, în puşcărie. Nu avusese timp să înveţe. De altfel nici nu-i trebuia lui să cunoască cine știe ce carte. La ce i-ar fi trebuit?

    -Cartea strică ochii şi mintea, spunea celălalt, care semăna cu un mardeiaş.

     Cunoscusem destui ca el în copilăria mea, la vecinii cartierului, în Groapă. Groapa Floreasca.

     Primul a ţinut neapărat să mă înveţe tehnica furtului. El

absolvise la şcoala de corecţie Academia zulei. Când m-a văzut zâmbind, s-a simţit jignit:

    -Cu meseria mea nu mor de foame. Când dumneata, şefu, nu vei avea ce mânca, eu, chiar şi un bob îl pot şterpeli. Îl găsesc oriunde, chiar şi înainte de a se coace. Ştiu cu răbdare cum să-l aştept. Și tot îmi cade-n palmă ceva. Am învăţat să pândesc, să am răbdare. Secretul meseriei este răbdarea. Aşteptarea.

    -Vor veni vremuri grele, boierule, noi vom scăpa. Voi toţi veţi avea nevoie de noi, să vă facem rost de mâncare.

    -Dar de unde ştiţi voi? Am întrebat sincer curios.

    -Ai noştri sunt peste tot, noi circulăm, n-avem nevoie de telefoane, de scrisori, de paşapoarte. Circulăm oriunde vrem.

    -Cum așa?

    -Prin vama cucului şefu, pe unde nici nu te gândeşti. Vrei să

 ne dăm întâlnire în America peste o săptămână, voi fi acolo.

    -Atunci de ce eşti acum în puşcărie ? De ce nu ieşi, dacă spui că e aşa uşor?

    -Deocamdată nu vreau. Mă mai odihnesc. Unde e mai bine ca aici, acum? Urmează toamna, apoi iarna. Aici am mâncare, îmi mai aduce de afară, mai mituiesc băieţii. La primăvară   – Valea!

     N-am putut să nu le dau dreptate. Tânărul o ţinea morţiş să mă înveţe să dau cu zula. Să şterpelesc.

   – Îţi va prinde bine, şefu!

Mi l-am amintit pe şoferul meu de la un moment dat,  pe nea Fane, care-mi spunea că el şi-a educat copiii pe principiul supravieţuirii în orice situaţie. Să se descurce:

  -să nu-mi veniţi la mine să-mi cereţi. N-am de unde să vă dau. Vă descurcaţi. Aveţi cap, aveţi picioare, aveţi mâini. La fel ca mine. Cum am fost în stare să vă cresc, aşa trebuie să puteţi şi voi să vă creşteţi plozii.

   -Hai să vă învăţ şefu, să şparliţi! Vă arăt câteva şmecherii.

   -Cum te cheamă? L-am întrebat pe cel tânăr.

   -Toţi îmi spun Pilulă. Mi-a rămas numele de la orfelinat, pen- că eram bolnăvicios.

   -Dar pe el? Am arătat către cel matur.

   -Barosanu mă cheamă, Boierule.

Într-adevăr, numele i se potrivea, era vânjos, numai muşchi. Meseria mea e de fierar, dar acum ce să mai faci cu ea?

   -Și cu ce te ocupi?

   -Lucrăm împreună, interveni tânărul. E în echipă cu mine. Adică, dacă ai descoperit un şmen, o şustă, ai nevoie lângă tine de un mardeiaş, de un caftitor, care să-ţi ţină spatele dacă se întâmplă ceva. El mă păzeşte.

   -Şi nu numai.

   -Păi, şefu, să-ţi explic cum stă treaba: Barosanu gineşte vreo casă, una mai de pricopseală. O urmăreşte, vede cine locuieşte în ea, când pleacă ăia de acasă, orele când rămâne goală.  Pen-

că  tre- să ştim cum e ea pe dinăuntru.  Se îmbracă curat,  se duce la uşa lor, se dă că e de la gaze, sau electrică, că tre-să verifice ceva, se beleşte ci-că la contor, la ţevi, la alea pe acolo, vorbeşte frumos, pen-că ştie să vorbească şi frumos, bagă la cap cum e casa, ce are în ea, unde e locurile de dosire, apoi, după câteva zile dăm lovitura. Eu sunt manglitorul, specialistul. Nu există uşă pe care să n-o pot deschide. Am şperacle, chei potrivite pentru orice. Numai la cutiile alea complicate, cu cifru nu mă pricep. Dar ajung eu şi la alea. Doar să mă înveţe cineva.

   -La seifuri, am complectat eu.

   -Aşa.

   -Dar nu numai la case, Boierule, completă Barosanul. Să vezi cum poate să-ţi şterpelească orice. Habar n-ai când ţi s-au şi zulit bănişorii. Are mâini de violonist. Uite-te la ele!

     Le-am privit. Erau pline de zgârieturi şi de bube cicatrizate.

Cum puteau palmele acelea, degetele lui, să atingă fundul buzunarelor ca pe corzile viorii? Ce miracol al talentului exersat le dăduse însuşiri de arcuş? Gândeam privindu-mi-le pe ale mele care, luate pe nepregătite ar fi putut uşor scăpa pe jos o farfurie.

   -Poate, am zis, dar nu prea arată a fi. Atât de aspre şi buboase.

   -Căutaţi-vă şefu, în buzunar!

   -Mi-ai furat pieptenul!

   -Vi l-am manglit. Aţi simţit ceva?

   -Cum ai făcut maestre? L-am complimentat, vizibil uimit.

   -Nu şparlesc cu dosul, şefu, cu bubele. Manglesc cu buricele degetelor.

      Şi mi le-a arătat. Nu erau deosebite de ale mele. Mâini obişnuite de adolescent.

    -Dar, dacă furaţi  lucruri, cum le valorificaţi?

    -Avem reţeaua noastră, unii se ocupă cu manglitul, alţii cu vânzarea. Nu poţi în ziua de astăzi să lucrezi de capul tău. Toţi avem nevoie unul de altul.

     Îmi dădeam seama că, pe lângă societatea care funcţiona la vedere, desigur, imperfectă,  exista o alta, una parazitară, care trăia pe seama acesteia, specializată pe meserii, oglinda neagră a celei dintâi.

   -Dacă sunteţi atât de specializaţi, cum se face că mereu staţi prin puşcării. Cum de vă lăsaţi prinşi?

   -Pentru că şi printre noi sunt scârnăvii, pârâcioşi, invidioşi, care dau din casă. Dacă n-ar fi d-ăştia n-ar pune ei mâna pe noi! N-ar avea cum. Doar dacă ne-am lăsa noi. Dumitale ţi-am manglit pieptenul. Ai fi văzut că-ţi lipseşte după o jumătate de oră, să zicem. Cine ştie unde eram eu peste jumătate de oră. I-l  pasam lui Barosanu, pe care dumneata nici nu-l văzuseşi.

Barosanu i-l dă ăluia care se ocupă cu vânzarea lui.

   -Şi banii?

   -Banii, după vânzarea lui mi-i aduce ăla lu care i l-a dat Barosanu. Iar Barosanul mi-i aduce mie. Bine înţeles că numai partea mea. Fiecare are din toată afacerea dreptul lui.

   -Dar dacă te căsătoreşti şi-ţi faci familie, cum îţi ajung banii

 pentru toate cheltuielile?

   -Păi Barosanu e însurat Are fumeia lui. Nu lucrează. Stă acasă cu plozii.

   -Dar tu n-ai o iubită? Nu trebuie să o întreţii şi pe ea?

   -Nu, e încă la părinţii ei. Tre s-o cumpăr, cum s-ar zice pe la noi.

   -Încă mai e obiceiul ăsta?

   -Nu peste tot. E un obicei bun, zic eu, pentru că dacă o cumperi, e a ta. De tot. Eşti sigur pe ea. Ai cumpărat-o şi gata. Are un preţ. O valoare.

   -Dar dacă te pricepi aşa de bine, de ce n-o şterpeleşti de la ai

 ei, o iei pe gratis, fugi cu ea. Devine a ta, şi gata. O iei pe gratis. Dacă şi ea vrea, bine înţeles.

   -Nu e bine, Boierule,  interveni  Barosanu.  Femeia la noi, şi

 poate peste tot tre-să fie cu totul a ta. Tu îi dai tot, şi mâncare, şi casă, şi tot. Ea îţi face plozi. Iar tu tre-s-o iubeşti, fiecare în felul său. Ea tre-să simtă că e iubită. D-aia e lăsată pe pământ. Să fie iubită. Câteodată tre bătută, să nu uite a cui e. Cine a dat banu pe ea. Multe are memoria scurtă. După ce-o baţi, şi află că e a ta, tre-să năvăleşti cu furie în ea, ca un sălbatic, cu foc, o arzi pe dinăuntru, o pârjoleşti aşa cum trebuie. Abia atunci începe ea să se simtă într-adevăr iubită şi ajunge şi ea să te iubească, şi dă drumul la robinetul cu plozi. Atunci rămâne numai a ta. Şi poţi face cu ea tot ce pofteşti, nu-i dai voie nici să întoarcă capul, să vadă pe altcineva.

    -Şi dacă totuşi, îl întoarce? Am întrebat vizibil curios.

Auzisem câte ceva din obiceiurile lor, din cutumele etniei acesteia.

    -Aşa e, unele sunt ca diavolul, se desfinţesc repede. Şi dacă îl înşeală pe bărbat o dată, a doua oară nu se mai întâmplă. Nu mai îndrăznesc. Nu mai apucă.  Avem drept asupra lor fără ca ai ei să se opună. Tre să fie fericită dacă scapă numai cu părul tăiat. Creşte la loc. Ca năravul. Dar îndrăzneala din ea nu mai creşte. Ştie ce-o aşteaptă.

    -Ce?  Fie nasul tăiat, fie o ureche, fie o strivire, pe care n-o va mai uita niciodată, fie cu fierul roşu. A început să depene:

    -Odată, când eram mai tânăr şi mă ocupam de fierărie la noi în sat, a venit unul cu femeia lui, adusă de păr. Era turbat. O prinsese pe Piranda cu unul. Pe ăla l-a înjunghiat. Dar numai puțin, cât să-l umple de sânge, nu să-l omoare. Iar ei voia să-i înfig fierul înroşit în fătăciune. Să se sature de fierbinţeală. Aia nu zicea nimic. Plângea numai şi se ruga de el. Niciunul din ai ei n-au venit să o salveze. El era în dreptul lui să o facă. O cumpărase. Era a lui. N-am făcut-o eu. Mi s-a făcut milă. Era atât de tânără şi frumoasă! Mai-mai aş fi păcătuit şi eu cu ea. O adusese la mine aproape dezbrăcată, aşa cum o prinsese în crâng cu înjunghiatu.

    -Şi? Am întrebat vizibil curios, pentru că Barosanu făcuse o pauză, tacticos îşi aprindea o ţigară.

    -Şi cum era să o nenorocesc pe femeie?

    -I-am pus fierul pe braţ nebunului, ca să-i dea drumul femeii şi să se trezească. Apoi am înfierat-o şi pe ea, dar nu acolo unde voia el, ci pe bucă sub şold, dar numai puţin, ca o muşcătură de foc a iubirii. Au ţipat amândoi, s-au tăvălit de durere, apoi au plecat.

    A făcut o pauză, pentru a-și aduna dintre rotocoalele de fum amintirea:

   -După un timp omul a venit la mine şi mi-a mulţumit că nu

 l-am ascultat. Avea deja doi copii cu ea, ce se făceau ei dacă

ea ar fi murit iar el ar fi intrat în puşcărie? Dacă știi să-l folosești, fierul roșu mușcă, nu omoară, ia răul din carne. Rănile putrede se mușcă cu fierul roșu. Se face omul bine. Și de răni sufletești se vindecă.

     Amantul s-a vindecat de umblat pe la femeile altora, a şi plecat din sat.

     Îl înjunghiease, aşa cum facem noi, ţiganii, înfigem şişul ţinându-l de lamă, de-i lăsăm slobod numai vârful tăişului, cât să pătrundă de un deget în carnea omului. Să nu moară. Moare doar atunci când ţii arma de plăsele și i-o înfigi cum trebuie, ca în porc.

     Erau poveşti dure, de viaţă aspră, cu toate cutumele ei, cu echilibrul ei ţinut într-o lume din care dispăruse demult Dumnezeu. Dumnezeul lor.

     Şi, trebuia să recunosc, la ţigani dragostea e mai mult decât o poezie romantică, se trăieşte, nu se explică, nu se analizează. Și se trăiește aşa cum e, crudă naturală, luată tocmai atunci din copacul sfânt întocmai ca un fruct nu întotdeauna permis. Și muşact cu toată foamea şi setea adunată. Se trăieşte cu acea fiinţă din tine care nu se vede, cu sufletul. Cu vlaga trupului.

    Nu știu ce soartă îi dezrădăcinase din locurile natale, din câte ştiam de prin nord-vestul Indiei, la graniţa cu Pakistanul.  Cine-i făcuse să  traverseze ca nomazi jumătate din Asia, să pătrundă în peninsula Balcanică prin imperiul Otoman, unde au stat un timp. În Rumelia.

     Apoi turcii i-au vândut boierilor noştri, lui Vodă, oricare ar fi fost de-a lungul vremii.

     După proprietarii lor, fuseseră ţigani domneşti, boiereşti, mânăstireşti. Robii acestora. O marfă vie, vorbitoare.

      Ştiam că viaţa lor depinsese de voinţa stăpânilor, trăind ca

 robi se puteau căsători  între ei, dar, culmea! Dacă robii aveau

mai mulţi stăpâni, copiii lor, în momentul în care erau capabili

 de a munci, erau împărţiţi între stăpânii proprietari.

      Cum de obicei se întâmpla, boierul trăia cu vreo ţigancă. Aceasta-i făcea copii, care se nășteau robi. După statutul mamei. Robi care aparţineau tatălui, adică boierului cu care fuseseră concepuţi..

     Doar în anumite cazuri ei s-ar fi putut răscumpăra, la preţul stabilit de stăpân.

     Şi aceasta până în 1856, când în Țara Românească domnitorul Barbu Ştirbei îi dezrobise. În Moldova, un an mai devreme, Grigore Alexandru Ghica, prin Mihail Kogălniceanu. În Transilvania în 1786 împăratul Iosif al II-lea de Habsburg le dăduse libertatea. Ei nu-și cunoșteau originea. Și acum, în fiecare an, la 20 februarie, de ziua dezrobirii lor, la statuia lui Kogălniceanu din București se văd coroane de flori.

     Zilele acelea au trecut repede. Aveau un program fix de interogatorii. Ca o cutumă. În fiecare zi eram adus în faţa anchetatorului. Se plictisise şi acesta de aceleaşi întrebări şi aceleaşi răspunsuri.

Probabil că nu găsise nicio fisură în declaraţii.

    -Ce fisură? Ce aveam de ascuns? Mai mult ca sigur că o anchetaseră şi pe Nora. Ce putuse ea spune altceva decât trăiserăm noi atunci împreună cu perechea de nemţi. Eu  le dădusem toate amănuntele, numele lor, adresele, faptul că ne invitaseră în Germania la Cuxhaven, unde locuiau.  Cel mult, Nora descrisese poate cu lux de amănunte şi unele aspecte care mie-mi scăpaseră. Dar în esenţă aceleaşi lucruri.

     La una din întâlniri l-am rugat pe ofiţerul anchetator să-mi permită să dau un telefon acasă.

    -Poate aflu ceva despre soţia mea, dacă dumneavoastră nu doriţi să-mi spuneţi nimic.

   – Dar unde crezi că te trezeşti dumneata, la stațiune?

Citeam în răspunsul său un soi de cinism, o răutate lăuntrică,  invidie, un sentiment nedefinit. Bănuiam că îl presau superiorii săi, că în ţară funcţionau deja reţele de spionaj, fie ale ruşilor, fie ale celor din vest, care pregăteau terenul pentru ceva ce urma să se întâmple. Primejdia plutea în aer.

     N-am mai insistat. Nu eram speriat pentru mine, ştiam că totul are un sfârşit, că şi această situaţie se va termina, ca tot ce este absurd într-o ţară a absurdului. Mă îngrijora situaţia Norei.

    -Era şi ea supusă aceloraşi condiţii, pe undeva prin Timişoara, într-o celulă cu ţigănci?

    -Lăsaţi, şefu, că se rezolvă! Daţi-mi numărul, mi s-a adresat

 Pilulă într-o zi, văzându-mă tulburat.

     Iniţial n-am vrut să i-l dau. Dacă după numărul de telefon avea să afle adresa casei? Dacă peste un timp mă voi trezi cu locuința spartă?

    -Haideţi, şefu, nu vă fie teamă, nu voi veni eu tocmai acasă  la dumneavoastră. Am unde să dau spargerea.

      Știam că ţiganii nu-i pradă  pe vecini, nici nu fură de la cunoscuții care nu le-au făcut nimic rău. Cu atât mai mult, de la cei care i-au şi ajutat. Iar eu îl ajutasem.

     Văzându-i mâinile chinuite de bube, ciuperci, zgârieturi, l-am învăţat cum să şi le îngrijească. Ele erau uneltele sale de muncă. În primul rând l-am învăţat să se spele. Nu ştia. Nu numai cu săpun. I-am spus că cel mai bine ar fi dacă, după udarea lor, își toarnă în căuşul palmei o lingură de ulei de floarea soarelui, se freacă bine-bine cu acesta, până se dizolvă tot jegul. Abia apoi  se spală cu săpun, până la îndepărtarea totală a murdăriei. Și mâinile îi vor rămâne curate, iar pielea moale şi catifelată ca obrazul de copil.

     Întâi n-a crezut, apoi, încercând, după ce a şterpelit nişte ulei, mi-a mulţumit:

   – Muţumesc Şefu!

I-am spus numărul de acasă şi nu ştiu cum a făcut, după un timp s-a întors şi mi-a spus:

   -Mi-a răspuns chiar soţia, i-am povestit despre matale, unde eşti, şi alea-alea. Mi-a spus să-ți comunic că ea e bine şi se luptă să rezolve necazul. Restul acasă sunt bine. N-a putut să zică  mai mult.  A spus să ai grijă de matale.

     Nu cred că avea de ce să mă mintă. Iar expresia: ai grijă de tine, era sigur a ei, nu credeam că o putuse inventa Pilulă. Mă mai liniştisem. De mine nu-mi păsa. Trăisem alături de ţigani, pe mulţi îi avusesem colegi la şcoala primară, câțiva veneau desculţi la şcoală, atunci, după război, era o sărăcie lucie.        Păstrasem ca amintire o spărtură a buzei, semn rămas de la pumnul primit de la un individ din Groapa Floreasca. În timpul bătăilor noastre din copilărie.

     Ştiusem şi câteva cuvinte ţigăneşti, ba şi un fel de Tatăl nostru, pe limba lor, care suna ca o numărătoare:

Amaro Dad, cai san andă-l Cerurea.
Sfinţil-pe Cheo anau,
Avel Chi împărăţia,
Cărel-pe Chi voia,
Sar ando cero, cadeai pe-i phu.
Amaro manro anda sea-l ghesa,
De les amengă agheş
Hai iertisar amengă amare greşelea,
Sar i ame iertis amaren cai greşin
Hai na gărame amen ande ispita,
Ta izbăvisara-me le nasulestar.
Că Chiri sî e împărăţia,
E puterea i o barimos,
Ăl Dadesco i ăl Şeaesco
I ăl Sfântosco Duho
Acana i pururea i andăl vecii vecilor. Amin.

I-am lăsat mască. Nu știu dacă-l pronunțam bine, dar semăna a țigănească. Îi câştigasem deplin. Mai ales pe Barosanu care, mai trecut prin viaţă, era  religios.  Dovadă că seara, a şi venit la patul meu şi mi-a spus în şoaptă că ei a doua zi vor pleca, adică îi vor scoate de acolo, din celulă, că nici eu nu voi mai rămâne mult.

    -De unde ştii?  

    -Noi ştim tot. Ți-am mai spus, șefu, noi n-avem nevoie de

paşaport, de acte, noi putem fi oricând unde dorim.

     Mi-a dat un exemplu hazliu, cel cu cererea făcută pentru obţinerea paşaportului unui bulibaşă de-al lor, care ar fi trebuit să participle la un congres al ţiganilor ţinut la New York.      Bine înţeles, cum administraţia noastră în asemenea situaţii funcţiona ca melcul, chiar şi mai încet, în momentul în care  a ieşit paşaportul, bulibaşa a refuzat să-l mai ia, spunând că nu mai avea nevoie de el. Fusese acolo. Participase deja.

     Apoi m-a tras mai spre faţa lui şi mi-a duhnit în nas cuvinte cărora iniţial nu le-am prins sensul:

   -Pe noi ne-au băgat aici, în celula matale ca să te spionăm, să te tragem de limbă. Să aflăm direct adevărul, cel pe care nu vrei să-l declari la ei.  

    Când am auzit, nu mi-a venit să cred.

Mi-am explicat atunci pentru ce Pilulă făcea pe prostul şi mă tot încerca! Era limpede. Omul nu ştia mai multe. Îmi spusese

toate acestea pentru că văzuse în mine un om de treabă. Devenisem unul de-al lor.

     Securitatea racola oameni de peste tot, inclusiv din mediile cele mai de jos ale societăţii. Pe aceştia îi putea şantaja uşor. Îi avea mereu în întreţinere la ei. Făceau ce făceau, şi cât erau ei de iscusiţi, măcar o dată pe an cădeau în mâna lor.

    -Nu, şefu, aşa cred ei, noi ne lăsăm prinşi mai ales iarna, când e frig afară. Aici avem ce ne trebuie nouă: mâncare, un pat, cel puţin. Şi pentru coţcării nu ne dau mai mult decât  câteva luni. Exact cât vrem, ca să scăpăm de vremea rea. Primăvara o luăm de la capăt.

   -Dar asta se poate numi viaţă?  

   -Suntem liberi, şefu! Facem ce vrem, noi nu avem pe nimeni

mai presus de noi. Numai pe Dumnezeu.  

     A trebuit să recunosc că aceasta era filozofia lor de viaţă. Noi, ceilalţi, trăiam în societate ca păsările în colivie. Dacă ne-ar fi dat cineva drumul, n-am fi plecat. Aveam o frică  organică. Indusă de alții. Probabil în libertate nu ne-am fi descurcat, cel puțin la început.

     Trebuia să recunosc, că eu, cu aproape douăzeci de ani de

şcoală, dacă n-aş fi trăit într-o societate organizată, nu m-aş fi putut descurca. Nu ştiam să şterpelesc, nu mă pricepeam la cafteală, să cer de pomană, să cerşesc, să joc rolul ciungului, al damblagiului, sau în cel mai simplu caz, al neputinciosului. Trebuia să ai mult talent pentru  aşa ceva.

     A doua zi, după şase zile de convieţuit în aceeaşi celulă, au fost luaţi. Nu i-am mai întâlnit niciodată. Fuseseră două personaje exotice în viaţa mea, trăisem lângă ei un film, al meu, în care eu eram personajul principal iar ei doi, apariţii meteorice, luminoase, curate şi strălucitoare în murdăria moralei lor. Îi văzusem pe un ecran ce fusese întins de altcineva peste reperele false şi artificiale ale vieţii mele. Şi pe care se derulau întâmplări mai totdeauna independente de voinţa mea. Nu aflasem care dintre viețile trăite era mai bună. A noastră, încadrată în obligații și norme, sau a lor, așa cum era, dar desăvârșită în mirajul libertății.  

     A doua zi am avut parte de o dimineaţă frumoasă. Rămas singur, simţisem altfel gustul amar al singurătăţii în acel loc pustiu ca acela. Până atunci, la trezire primeam în dar privirile celor doi încărcate de lumină, o bucurie a trăirii, a libertăţii trupului şi a spiritului. Trebuia să recunosc, față de ei eu eram un biet  om, care, aidoma unui paing, îmi construisem cu migală o pânză subțire de cultură. În care se prinseseră numeroase întrebări fără răspuns. Cu ele mă străduiam să îmi hrănesc spiritul.  

    În acea dimineaţă mă simţeam liniștit, aflasem că Nora ajunsese acasă. În sufletul meu pătrunsese puțină lumină. Ca o pace.

    -Iubeşte-ţi necazurile ca pe tine însuţi! Asta era porunca zilei în care mă trezisem. Şi a trebuit să se adeverească.

     Sperasem că din lipsă de probe, după o săptămână de interogatorii sterile, organul se lămurise, urma să întocmească un rechizitoriu împreună cu procurorul, dacă fusese cazul, sau ştiu eu cu cine, să-l înainteze justiţiei, iar până la judecată, să mă lase în pace. Sau, să nu facă nimic din toate acestea, lămurindu-se că nu am nicio implicaţie în  vreo acţiune de subminare a statului, a partidului, a securităţii sau a nu mai ştiu cărei puteri, să-mi dea  pur  şi  simplu  drumul. Aş  fi  fost mult  mai util acolo, la serviciul meu, decât într-o celulă.

     În ţara vecină de la răsărit suflase deja vântul schimbării, chiar şi la vecinii de la sud, ne mai  vorbind de Ungaria unde, văzusem deja cum stătea treaba. Ai noștri se ţineau de putere cum se ţin înecaţii de buștean. În curentul apei.

     În dimineaţa aceea a intrat un tablagiu, mi-a ordonat ca unui gunoi să-mi iau trenţele şi să:

    -Ieși bă afară!

M-am conformat. Afară mă aștepta trabantul. N-am primit nicio explicație, dar nici n-am cerut-o. Am înțeles că fusesem eliberat. De la ce? Pentru care motiv fusesem reținut? Întrebări care nu trebuiau puse, ci uitate în memoria tăcerii.

     Acasă, târâș grăpiș, am reluat cursul vremii care pentru mine se oprise la Stamora-Moravița. L-am înnodat așa cum am putut.

Am intrat și în 1989. În anul acela, când iarna se apropia de sfârșit, cei care ascultau radio Europa Liberă,Vocea Americii, B.B.C., auziseră la mijlocul lunii martie despre ,,Scrisoarea celor şase”, înalţii demintari ai statului, membri marcanţi ai Partidului Comunist Român, care au semnat un document conceput de tovarășul Gheorghe Apostol. În documentul adresat direct către şeful statului, îşi exprimau protestul împotriva politicii regimului Ceauşescu.

     Bine înţeles, semnatarii au fost imediat arestaţi. A doua zi a fost întrunit Comitetul Politic Executiv al C.C. al partidului.       

     S-a hotărât înăsprirea condițiilor în care cetățenii români ar

 fi putut întreține legături cu străinii și au fost înfierați cu mânie proletară semnatarii moțiunii, și considerați trădători de țară

     Zilele au continuat să curgă, să devină tot mai frumoase, însorite, de vară, lungi, când puteam avea timp pentru orice.

     La noi, zvonurile despre iminenta transformare care ar fi trebuit să se petreacă în toate ţările socialiste ca urmare a presiunilor venite de la Moscova, păreau halucinaţii.

   – În România nu se va întâmpla niciodată aşa ceva!

   – Pe noi ne unește unitatea de monolit în jurul partidului şi a  conducătorului său!

     De altfel, de curând, la 15 iulie, Ceauşescu ţinuse un discurs fulminant în cadrul căruia subliniase, susţinut de aplauze furtunoase: nici când va face plopul mere şi răchita micşunele România nu se va întoarce la capitalism.

     Forţa conducătoare a partidului şi a organelor lui de constrângere păreau mai solide decât oricând.

     Apoi toamna a adus speranța. Toată suflarea românească aștepta o schimbare.   La  douăzeci noiembrie se desfăşura Congresul al XIV-lea  al Partidului. Toți trăiam cu certitudinea anunţării oficiale a începerii mult doritei perioade de relaxare a austerităţii.

     Nu s-a auzit niciun cuvânt despre aşa ceva. Din contră, omul de la prezidiu s-a apucat să critice unele ţări din jur, ţări socialiste,frăţeşti,pentru inadmisibila abaterea de la principiile comunismului. Le-a chemat la întărirea unităţii şi coeziunii. Mai mult, a înfierat cu mânie proletară caracterul inadmisibil al unificării Germaniei, care începuse deja din nouă noiembrie, prin dărâmarea zidului Berlinului, simbolul cortinei de fier.

     Toţi realizau că omul trăia în afara timpului său, că trăgea

ţara pe un drum al nimănui. Simțeam că nu era decât o problemă de timp până când şi la noi se va întâmpla ceva asemănător cu ce se petrecea în ţările din jur.  La Congres nu se pomenise nimic concret despre îmbunătățirea condițiilor de viață. Fuseseră pronunțate aceleași ozinci mobilizatoare şi stupide de a construi himere, de a strânge în continuare rândurile pentru construirea neabătută a socialismului și înaintarea țării spre comunism.

     Circula o poveste, cea cu măgarul ţiganului, care, după un

timp de înfometare, când tocmai se obişnuise cu foamea, animalul a dat ortul popii.   

     Nu puteam rămâne o insulă condusă de un posedat al pricipiilor acelui sistem social. Fusese introdus accidental cu patruzeci și cinci de ani în urmă şi-și demonstrase drumul său închis. Îşi pierduse suflul.

Capitolul X

Spartul drum al libertății

Venise vremea.

Plânsul începuse să râdă. Râdea în hohote încât i se vedeau lacrimile dezgolite. Nudul lacrimilor. Cuvintele căpătaseră tăiș ascuțit. Străluceau ca stelele spre ziuă. Unele loveau cu izbitura buzduganului.

    -Jos comunismul!

O lume se pregătea să se scufunde în mocirla trecutului Acolo ar fi trebuit să se ascundă, în turbăria ihoroasă a societății multilateral dezvoltate. Iar odată cu ea ar fi trebuit să dispară cei care au conceput-o. Aceștia invățau Taina schimbării la față.   

    -Doamne, Tu ai  inventat  mărturisirea, ca  să oferi speranță  egală  neajutoraților dar și nemerniciei. Ce ușor poți scăpa de păcate prin mărturisire și pocăință!

     Trecuseră primele două zile ale Revoluției. Fusesem și eu participant activ la terminarea ei, mă deplasasem cu mulțimea de gurăcască în locuința dictatorilor, dintr-o curiozitate firească, neștiind că pun umărul la aruncarea ei peste prăpastia vremii. Strigasem și eu cât mă țineau plămânii, dar, spre regretul meu de acum, ținând în mână un album de fotografii personale ale celor doi, aflat acolo, și care trecea din mână în mână, nu avusesem curajul să-mi însușesc niciuna. Așa, ca o amintire a zilelor trăite.

    -Halal revoluționar!

Apoi, spre seară, când nu știu de unde au început să răpăie automatele, n-am știut cum s-o șterg mai repede. Și nu numai eu. Din toată înghesuiala aceea, în câteva minute a rămas bătătura curții goală. Fusese curtea dictatorului. 22 decembrie.

     Acasă, am admirat toată noaptea gloanțele trasoare care se încrucișau pe cer dinspre și spre televiziune. Pentru reglarea tragerii. Împotriva cui? Mă întrebam, ca om ce făcusem armata, pentru ce era necesară toată această hărmălaie?

     Apoi, în următoarele zile am stat ascunși în case, cu luminile stinse, jaluzelele trase. Frica pusese stăpânire peste viața orașului. Pe acoperișul casei mele clămpănea o mitralieră. Cum ajunsese acolo? Inițial mi-a căzut bănuiala pe vecinul din dreapta. Lucra la Aviație.

    -Dacă avea misiune?

Noi tocmai ieșiserăm dintr-un calvar. Acum intrasem într- altul. Simțeam moartea pândind de după fiecare colț de glonț tras la întâmplare. Era o beție de gloanțe, ca o descătușare. Mirosea urât putregaiul societății care murea.   

      Fiecare vreme avea mirosul său. Cea nouă avea iz de praf de pușcă. L-au simțit imediat prădalnicii, hienele apărute din nicăierile timpului, raptorii înzestrați cu arta sfășierii. Mai întâi cu adulmecarea prăzii. Dar și cerșetorii falselor apariții pe străzile milei. Ale umilinței.

     Jocul de-a ascunsul a durat câteva zile. Până după Crăciun.

În acel interval de timp învățam să supraviețuim în viața care se zămislea.

     Trebuia să ne strecurăm printre incertitudini, să interpretăm ceeace se ghicea în spatele enunțului, și să nu băgăm în seamă chiar tot ce ni se îndruga: că apa era otrăvită, că eram atacați de divizii întregi de himere, că  din est, adică de la ruși, veneau pe Marea Neagră flotele de crucișătoare.  Sau roiuri de elicoptere de atac. Că teroriștii ni se ascundeau sub paturi.

     Era o nebunie a războiului fantomă. Mai târziu am înțeles că acest tip de conflagrație se numea război hibrid, o nouă formă a războiului electronic, despre care și acum mai cred că puțini

auziseră.

     Iar o anumită partea a populației căpătase arme. Nu știu nici acum de unde le făcuseră rost. Adolescenți, oameni răsăriți din ciudățenia  curajului, apăruți de niciunde, trăgeau în propria lor imaginație și mureau. Mureau în cumpăna morții nu ca în jocurile din copilărie.

     Apoi, dintr-o dată s-a făcut liniște. O pace a minciunii. Pentru că adevărul e ca o cumpănă. Se înclină în partea în care dorești să stai. Atunci toți doream să stăm în partea speranței. Logica ne spunea că nu s-a murit degeaba. Că exista în lumea aceasta un taler al echilibrului. După ploaie urma să vină soare. Aveam dreptul la o nouă lumină.

     Și într-adevăr, în dimineața aceea s-a umplut cerul de o lumina albastră. Lumina descătușării.

     Apoi, încet, încet, viața și-a reluat cursul. Dar nu foarte încet. Primii care au fost spulberați au fost directorii de unități.

     Nu știu  prin ce mârșăvie a noii puteri se dăduse dezlegare

 la distrugere. Trebuia desăvârșită schimbarea, indiferent de ce

 consecințe ar fi avut

    -Ce ar fi trebuit să fie făcut? Revoluția cobora în cele mai dosnice unghere. Urma să fie demolată vechea societate începând cu economia multilateral dezvoltată, dar prost dimensionată și mai ales energofagă.

     Trebuia lăsată în urmă viața aceea din care unii dintre noi nu ne alegeam cu mai  nimic. Toți ar fi trebuit să rămânem simpli  proletari, acesta era și scopul. Să fii mereu dependent de o leafă mizeră sau de o pensie care să nu-ți asigure decât traiul de zi cu zi.

    -Pentru ce ai nevoie de mai mult? Din prisosul acumulat se poate naște îmbogățirea. Iar bogăția este generatoare de exploatare.

Importantă era ideea de muncă și realizări. Munca era o onoare.

 Mai târziu am aflat din Cartea Facerii că, în realitate, munca a fost introdusă ca o pedeapsă pentru ispășirea păcatului originar. Nu exista noțiunea de libertatea trăirii, ci numai cea de viețuire în perpetua fericire a muncii, a creației. În slujba societății, nu a individului.

    -Filozofie comunistă!

Noi, cei aflați în conducerea Centralei eram trimiși în unități să participăm din partea ministerului la punerea în funcție a noilor înscăunați. În locul P.C.R. apăruse o nouă formațiune, care se numea F.S.N., adică Frontul Salvării Naționale.

     A schimba conducătorii nu era mare lucru. A fost cel mai simplu. O simplă ședință și gata! Greul urma.

    -Ce ar fi trebuit să se întâmple?

Nimeni nu dădea niciun răspuns. De la noua putere nicio direcție. Toți eram educați să lucrăm pe baza unor programe stabilite, planuri, direcții de dezvoltare. Sarcini de producție, indicații de la partid. Totul se schimbase. La vâtf, puterea se zbătea în convulsii.

    -Ce forțe generau direcțiile?

În 12 ianuarie avusese loc în Piața Victoriei un miting nou.

    -Ce fusese?

Prin scoaterea în afara legii a partidului communist, noua putere își întărea legitimitatea. Se putea întrevede că nu urma decât o mimare a schimbării. Noua putere promitea să asigure o corectă organizare a alegerilor libere.

    -Dar restul?

Au urmat o serie de mitinguri ale principalelor forțe politice nou înființate. La mitingul de o sută de mii de oameni organizat de liberali am participat și eu împreună cu Nora. Am admirat puterea lor de organizare și mobilizare, disciplina marșului pe bulevardele capitalei. A fost ca o înălțare. M-am simțit pentru prima data om, în iureșul acela de lozinci strigate decent și determinat. Dar nu erau decât simple lozinci, ca o exprimare a

 stării noastre de emulație.

     Apoi, aproape zilnic, după amiaza, eram prezenți în Piața Universității, acolo, la stâlpul trei, la mitingurile Pieții. Ne simțeam toți uniți prin ceva. Prin speranță. Erau zilele noastre de înălțare. Adesea îngenunchiam și ne rugam împreună, ca într-o biserică, sub cupola întregului cer.

    -Ce doream?

Noi știam ce, și oricum nu cădeam toți de acord în discuțiile noastre la marginea bordurii, despre ce și cum. Unii susțineam că doar prin revenirea monarhiei puteam să ne eliberăm complect.

    -Vrei să te ridici? Îți iei naș de la oraș! Așa susțineau monarhiștii.

    -Restitutio in integrum!

    -Fugi, dom-le, ne întoarcem în evul mediu?

    -Trebuie dimensionată economia la specificul nostru!

    -Adică, cum?

    -S-o rezolve cei ce se pricep la asta!

Toți deveniserăm politicieni, libertatea părerilor strigate cu voce maximă era asigurată.

     Șubrezirea sistemului comunist o percepusem încă din facultate. În 1964,  înghesuiți în aula facultății, am ascultat cuvintele expuse în discursul unui foarte înalt membru al Comitetului Central al partidului, despre existența planului Valev. Gândit în Măreața Uniune, României i-ar fi fost îngrădită dezvoltarea industrială armonioasă, riscând să rămână o țară înapoiată, cu o economie eminamente agricolă.  Fusese prima exprimare fățișă a dezacordului față de directivele Moscovei

     A doua oară în 1968 când, chiar și Conducerea noastră Superioară a înfierat cu mânie proletară întervenția Pactului de la Varșovia pentru înăbușirea revoluției din Cehoslovacia.

     Fuseseră primele semne. Se produseseră spărturi în unitatea

de monolit a sistemului. O gheață ce începe să se fragmenteze

la apropierea primăverii.

     Acum trăiam prăbușirea sa totală și urma înlocuirea cu un altceva.

    -Dar cu ce?

Nimeni nu știa cu ce sistem economic. Trecerea de la capitalism la communism s-a făcut brutal și simplu. Prin naționalizarea principalelor mijloace de producție din 11 iunie 1948.

     Sau prin decretul 92 din 19 aprilie 1950, când s-au confiscat casele oamenilor:

Art.1 Pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuințe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii și a exploatatorilor care dețin imobile,

          Pentru a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare,

          Se naționalizează imobilele prevăzute în listele anexe.

Adică uluitor de simplu. Conform principiului:

    -Scoală-te tu, să mă așez eu!

Era un exemplu de limbaj, specific pentru epoca aceea, mânjind cu ură și dispreț categoriile sociale.

     Astfel, au fost evacuați oamenii din casele lor, sau li s-au introdus forțat în apartament alți colocatari, cu care au fost nevoiți să împartă bucătăriile, băile, holurile, în disprețul oricăror legi de drept individual.

     Dar în sens invers, cum se poate pune în aplicare un sistem reparatoriu, după ce patruzeci de ani totul a funcționat după legi utopice? Când însăși noțiunea de proprietate particulară fusese înlocuită cu proprietatea întregului popor?

    A urmat apoi ziua de 20 mai 1990, duminica orbului, când s-a pus barieră dezvoltării țării spre occident. Trebuia să coclim viitorul aici, în spațiul nostru dâmbovițean după metoda unei ,,democrații originale.

     Încă  de  la  revoluție se  vorbea aproape  numai despre Ion

Iliescu, cel care se dădea dizident al epocii Ceaușescu. El era omniprezent. Crescuse ca un lăstar din trunchiul retezat al fostei orânduiri. Așa se spunea. Crescuse pe umerii largi ai partidului. La vârf. Se hrănea din rădăcina bătrânului copac doborât și scorburos, din același pământ otrăvit, cu apa turnată din găleata învățăturii Marxist-leniniste.

     A fost ales președinte cu un procent covârșitor ( 87%.)

Cred că nici nu se putea altfel. Societatea nu era pregătită pentru schimbări radicale. Revoluția fusese o explozie de moment. Provocată? Indusă de la Moscova? Imediat a urmat așezarea în vechile matrițe. Măreața Uniune încă nu căzuse. Se dorea și la noi o mică Perestroica. Pe măsura dimensiunilor țării.

    Au urmat mineriadele, demonstrațiile de forță ale vechii

securități, cu aspectele ei rămase de neînțeles pentru majoritatea oamenilor. Am priceput repede că nu scăpasem. Nu aveam cum.

    După  entuziasmul  primelor  luni  a urmat un timp unsuros,

alunecos, ca o baltă ihoroasă de petrol.

     Vremurile sunt făcute de oameni, pentru oameni. Dar nu pentru toți. Iar timpul nu e o noțiune abstractă, are trup, sentimente, aleargă, obosește, se odihnește. E ca noi toți. Este în noi. Îl admirăm. Îl recunoaștem când alunecăm unul pe lângă altul, când ne îmbulzim, fiecare construindu-ne propria tablă de șah. Așezându-ne zilele unele lângă altele, ca pe niște pătrate albe și negre. Pe care alții ne mută după bunul plac.

     Simțeam că toată ierarhia economică, așa cum fusese ea, devenise putredă. Înțelegeam că, lipsind piața C.A.E.R., care înghițise tot, adică și produsele noastre mai puțin performante, corespunzătoare tehnologiilor anilor șaizeci sau șaptezeci, economia noastră începuse să fie în grea suferință. O parte din

piața externă a început să dispară.

     Drept urmare și producția s-a contractat. Unii lucrau pe stocuri.

    Se impunea a fi introdusă  o nouă retehnologizare, mai ales că țara nu avea datorii. S-ar fi putut face altele, ca în anii șaptezeci. Ar fi necesitat noi împrumuturi, care să asigure supraviețuirea unităților de stat. Cumpărarea tehnologiilor din vest.

    -Cui i-ar fi servit aceasta? Statului?

Dar statul trebuia să dispară din economie. Se dorea schimba-rea radicală a Modului și a Relațiilor de Producție. Se dorea privatizarea. S-a dat liber la înființarea S.R.L-urilor. Oricine putea deveni patron. Dacă avea cu ce.

    -Patron?

Suna foarte urât. În mentalul colectiv era comun cu hoț, afacerist, exploatator.

    Mulți au început să facă comerț individual cu turcii. În special cei care nu aveau mai nimic de pierdut, dar care posedau  simțul comerțului. De exemplu, transportau  în afară rulmenți furați, și veneau cu blugi. În țară se vindeau imediat. Roata se învârtea. Transportul se făcea cu portbagajul mașinii Dacia 1300, cu mituirea grănicerilor, cu destule pericole la traversarea Bulgariei, unde se puteau întâlni cu tâlhari la drumul mare,( Racheții) ca în vremea evului mediu. Mirajul banului era orbitor.

     Ceilalți stăteam. Eram educați că statul trebuia să aibă grijă de noi toți. Asta era treaba lui. A noastră era să executăm întocmai  ceeace ni se trasa drept sarcini. Adică noi continuam       mototolirea zilelor scrise în traista trecutului. Apoi le dădeam foc în rugul uitării.

      Iar eu ce puteam face? Începuse să dispară obiectul muncii. Unitățile noastre se prăbușeau rând pe rând. Nimeni nu putea stăvili demolarea. Erau forțe mai presus de puterea noastră. De parcă cineva din afara țării dorea lichidarea  capitalului autohton.

   -Vor să devenim o piață de materii prime și de desfacere pentru produsele occidentului.

   -Să fim slugile Europei! Strigau unii.

     Într-o zi am fost chemat la cabinetul directorului general, care, privindu-mă cu reproș, m-a anunțat:

   -Am auzit că ai fermă de prepelițe!

Era o acuzație gravă.  Devenisem capitalist.  În  concepția  lui de exponent fidel al fostului regim, așa ceva era inadmisibil. Am încercat să mă scuz, spunând că ferma mea de prepelițe era de fapt un hoby, o pasiune a noastră, a familiei, că, într-o cămăruță de trei metri patrați din pod, într-adevăr, creșteam niște prepelițe.

    -Dar vinzi ouăle. Te-ai privatizat.

    -Câteodată, excedentul, adică ce rămâne după consumul familiei, numai celor apropiați.

    -Dar le vinzi!

Înțelesesem pe loc: omul acesta, care fusese ales membru supleant al Comitetului Central al partidului la Congresul al XIV-lea, nu putea ieși din cutumele comuniste asupra creerii capitalului.

     Tonul său dur m-a descumpănit. Acesta era omul luminat pe care-l cunoșteam de douăzeci de ani? Șeful meu, care mă propusese în 1979 să plec timp șase luni în Franța, la o specializare, cu bursa oferită de guvernul francez? Apoi în Anglia în 1981, în Ungaria ceva mai târziu? Cel care garantase pentru plecarea mea și a Norei prin occident cu numai câțiva ani în urmă? Când de fapt nimeni nu putea ieși nici măcar până în Grecia sau Turcia?

Apoi, cuvintele sale aruncate cu ură m-au lămurit:

    -Ne-ai făcut de râs! Ai luat legătura cu străinii! Cum ai avut

îndrăznala să vii în Centrală după ce ai fost închis?

    -N-am fost închis, tovarășe director general!

Îmi scăpase din greșeală vechiul apelativ.

     N-am nicio condamnare, m-au reținut ilegal.

    -Ilegal spui? Ai fost ascuns ca să dispari, să nu ne bagi pe noi în necaz. Noi, cei care am garantat pentru tine.   Pronunțase cuvântul noi ca și cum se referea la o castă secretă.

Nu-mi vemea să cred ceeace auzeam.

     Și el fusese specializat în tinerețea sa în Anglia, învățase tehnologia avicolă și o aplicase în țară corect, ridicase din nimic împreună cu noi, cei din jurul său, o industrie avicolă importantă.   

     În avicultură lucrau în ultimii ani șaptezeci de mii de salariați, pasărea în ultimul deceniu hrănise populația țării, întrucât produsele celorlalte specii susțineau exportul. Se diversificase producția, aveam combinate specializate pe specii și categorii. În fiecare județ funcționa câte o unitate avicolă. Unități de dimensiuni impresionante, unele cu mii de salariați. La Titu și la Galați se înființaseră două combinate dimensionate să producă fiecare câte douăzeci de mii de tone de carne pe an. Adică sacrificau aproape patruzeci de milioane de păsări anual. Numai ele.

     În fiecare lună în întreaga țară se introduceau la creștere câte douăzeci de milioane de pui, care în două luni ajungeau la sacrificare. Se concepuse și se construiseră capacitățile de producție necesare integrării totale, începând de la fermele de selecție, până la abatorizare. Teoretic funcționa ceas. În realitate se mai poticnea, dar trasă, împinsă, ca toate în țara aceasta, se mișca. Dădea de mâncare poporului.

     Omul acesta mă arunca pe drumuri cu obida celui care fusese jignit în așteptările sale.

     Mă gândeam că i se reproșase la nivel înalt sau la nivelul pe

 care tocmai mi-l sugerase lipsa de vigilență în promovarea

 unor cadre. Că nu intuise ce element dușmănos eram.

    -Doamne, Dumnezeule! Ce puteam să-i răspund? Oare știa mai mult decât mine, cel care sperasem că vremurile s-au schimbat? Știa ceva mai mult despre viitorul cazului meu?

Urma să fiu din nou cules și introdus acolo de unde fusesem eliberat? Ce mai era de spus? Era îndârjit pe cei care-i răpiseră din privilegii? Mă confunda cu aceștia? Avea vreo pornire personală împotriva mea? Aplica principiul comunist: cine nu este cu noi este împotriva noastră!

     În perioada introducerii noului sistem, odată cu invazia tancurilor sovietice, în vremea lui Dej, au apărut oportuniștii și alți învârtiți ai vremii. Apoi, în perioada lui Ceaușescu, pe lângă aceștia, am apărut noi, generația crescută în timpul regimului comunist, oamenii de tip nou. Partidul își racola  cadrele, ajungându-se la cifre impresionante: patru milioane de membri docili, adaptați, interesați de cariera și viața lor. Dar care nu erau comuniști.

     Am rămas cu vederea țintă la țigara lui care mă privea cu ochiul său aprins. Mi-am dat seama că trebuia să plec.

    -Poate că-i trec nervii, mi-am spus.

Un prieten avocat mă sfătuise să solicit întregul salariu care mi s-a reținut atât timp cât am fost reținut ilegal. Să pretind daune morale. Inițial nu am luat în considerare acțiunea. Apoi mi-am spus că, dacă voi fi trimis pe drumuri, să fac apel la el. Să-mi cer drepturile.

    -Trebuie să aștept, mi-am zis.

În perioada următoare am venit zilnic la muncă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Până într-o zi. În care, colegul de la serviciul de muncă și salarii m-a anunțat că mi s-a închis cartea de muncă.

    -Motivul?

    -Nerespectarea și neîndeplinirea atribuțiunilor de serviciu.

    -Măi, nea Bunilă, care-i treaba?

    -Nu știu, așa am primit ordin.

Am înțeles că în jumătatea de an care trecuse de la revoluție nu se schimbase nimic.

    -La vremuri noi tot noi!

De altfel, o parte dintre colegi, simțind scufundarea navei, deja

plecaseră. Centrala urma să se desființeze.

     Rămăsesem pe drumuri. Serviciul Norei nu era mai sigur. Se desființau vechile structuri fără a apărea altele noi. Pe nimeni nu-l interesa ce face celălalt. Statul n-avea obligația să hrănească toată suflarea. Fiecare să se descurce. Dar cum?

    -Oricine poate să înființeze o firmă, s-o pună în mișcare, să producă, să vândă, să trăiască. Să devină capitalist.

    -Dar cu ce capital? Băncile nu acordau împrumuturi pentru oricine, iar garanțiile erau riscante.

    -Cu ce să garantezi? Cu propria ta casă? Dar nu toți o aveau. Rămăseseră destui pe drumuri.

    -Ia-ți o tarabă omule, o pui în fața casei și vinzi ceva.

    -Ce?

    -Orice!

    -Orice înseamnă nimic!

Unii, mai inventivi, în special cei veniți de afară cu ceva capital înjghebaseră ceva afaceri care, nouă, neinițiaților, ni se păreau adevărate paradisuri. Pe Calea Dorobanți apăruse un magazin care părea luxos la ora aceea: Gepa Electrocenter. Avea frumoasa și inspirata deviză:  un pic mai bine pentru dumneavoastră.

     Apoi apăruse magazinul Ana, specializat în prăjituri și torturi cum nu mai mâncaserăm. De asemenea, tot în Dorobanți, lângă liceu, magazinul Computerland, deținut de ginerele lui Dincă. Socrul său, fostul viceprim-ministrul lui Ceaușescu, fusese poreclit Ion Te-leagă, pentru că umbla cu cătușele în buzunar și aresta pe loc.

     Se inventase rapid o faună ciudată, de oameni de afaceri iviți

din niciundele capitalismului românesc, care-i făcea pe atâția dintre cuminții foști salariați să-și ia lumea-n cap și să se viseze investitori în afaceri alunecoase, ruinându-și banii obținuți din agoniseala de o viață. Cântecul de sirenă al capitalismului răsuna ademenitor.

     Alții, cei mulți, prudenți, au rămas cu economiile la C.E.C. bucurându-se de dobânzile generate de inflația galopantă. În doi-trei ani constataseră că acumulările lor nu mai valorează nici cât un chibrit.

     Toți simțeam că pășeam pe un teren alunecos, necunoscut. Nu puteam clădi pe nisipuri mișcătoare. Multora ne luaseră ochii reclamele de la televizor.

    -Dar cum de ăla a reușit? De ce nu faci și tu ca el?

Tentațiile erau mari. Reclamele îndemnau către o viață nouă.

     Se transmiteau acum filme, seriale, mai nou telenovele, un fel de narcotice subculturale pentru care gospodinele noastre și-ar fi pierdut cu bucurie nopțile.

     Încet, încet, ne acoperea societatea de consum, înghițindu-ne viețile, preocupările, visurile.

     Era perioada când toți încercam să scăpăm de putregaiul societății trecute, ne voiam alții, n-aveam nicio șansă, dar insistam, eram convinși că perseverența trebuia să ne scoată undeva la o lumină.

     Cel mai ciudat păreai atunci când voiai să scapi de tine însuți, de trecut, de niște idei stupide înfipte în creieri ca niște dopuri îndesate în cepul unui butoi ce se numea cutie craniană. Când le scoteai erai pierdut. Pierdeai tot ce adunaseși acolo, în polobocul minții.

    -Panta rhei! Totul curge. Mai bine zis totul alunecă printre degete, se pierde. Și banii adunați cu trudă, și timpul, și viața. Numai dorințele nu.

     Și atunci încercai să recuperezi. Dar nu mai aveai cu ce. Tot ce credeai tu că are valoare nu mai exista,  fusese înghițit de pământ. Iar lumea aceea nouă, privindu-te, spunea în șoaptă compătimindu-te:

  -Încă unul care și-a pierdut mințile!

Eu ce aveam de făcut? Unitățile noastre se prăbușeau, niciun director nu mai discuta despre  angajări.

    -Cum să te angajez tovule, nu vezi că trebuie să dau personalul afară?

La pândă stăteau investitorii arabi care, în final au cumpărat mai pe nimic întreprinderile noastre.

   -La arabi nu mă duc! Susțineam cu tărie. Simțeam că totul s-

a schimbat. Lumea în care și pentru care fusesem învățat să trăiesc murea. Dorisem schimbarea, pentru a scăpa de foame, frig, suferințe generate de un regim stupid.

     Urma să fie construită o societate nouă, dinamică, alunecoasă, cu riscuri, navigai prin ea ca printr-o mare în furtună. Nu eram  educați pentru așa ceva.

     Toți fuseserăm instruiți să executăm, nu să avem inițiative. Sau initiative reduse, aprobate în prealabil.

     În adâncul ființei simțeam că trebuia să mă vindec cât mai

rapid de trecut. Ca de o boală a minții.

     Și m-am vindecat. A trebuit. Dar nu integral. Aveam patruzeci și opt de ani. Nici mulți, nici puțini. Experiență și pregătire suficientă.        

    -Relații?

Acelea care erau, fără care nu m-aș fi putut ridica. Relații făcute în cei douăzeci și cinci de ani de muncă.

     Căram în spate pacostea unui necaz de care nu puteam face abstracție. În lumea mea, aproape toți aflaseră că fusesem reținut. Puțini aveau timp să cunoască adevărul. Nu interesa pe nimeni. Pentru fosta putere dacă nu eram un spion, devenisem măcar un trădător. Pentru cei noi, nu păream a fi numit nici măcar dizident. Revoluționar nici atât. Cu toate că în ziua adevăratei revoluții, adică în 22 decembrie pătrunsesem în casa dictatorilor.

     Iar prietenii țineau totul ascuns sub tăcere. Din respect sau din prudență nu  atingeau subiectul.

    Dintr-odată m-a străfulgerat o idee. Și, ca orice idee, trece o singură oară prin minte. Un meteor pe care-l vezi strălucind câteva secunde. Trebuie să-l prinzi în plasa înțelegerii. Altfel se stinge. Ajunge o fărâmă de rocă amorfă pierdută în părul încărunțit al câmpului. Sau nici atât. Un fir de praf, o părere. Ceva despre care poți să afirmi:

    -A trecut prin fața ochilor mei o lumină puternică, întocmai ca strălucirea unei idei. A dispărut.

Aștepți alta care nu va veni curând. Dar aceea strălucise și reușisem să o înțeleg așa cum îmi vorbea ea, pe limba mută a

 ideilor:

    -Va trebui să începi o afacere în cadrul meseriei tale, mi-a șoptit subconștientul. Ca bucureștean trebuie să faci ceva legat de animalele care există în București, adică ceva pentru câini și pisici, care de curând începuseră să poarte denumirea de animale de companie. Apăruse o nouă modă: plimbarea pe trotuare cu un câine de rasă în lesă

    -Uită păsările! Suna ca o poruncă.

Ocupă-te de hrana acestora, nu de patologia lor. În patologie ai concurenți toți medicii tineri care altceva nu visează. Nu doresc decât să-și deschidă cabinete veterinare.

    Ei, medicii tineri urmăreau, ca toți tinerii, să se umple cât mai repede de bani într-o societate nouă, alienată, unde animalul devenise singurul prieten de nădejde al omului. Ei n-aveau răbdare.  

     În ziua aceea atât. Niciun gând nu m-a îndrumat în continuare ce să fac. Trebuia să descopăr singur etapele. Nicio poruncă nu mai auzeam pătrunzându-mi în neuroni. Niciun organ nu-și mai dorea altceva decât repaus. Nici măcar cel al poeziei, care mai totdeauna părea imprevizibil. Nici cel al sufletului, pentru că trupul care-l susținea începuse să fie speriat de spectrul foamei. Dar apăruse ideea.

    -La început a fost ideea! Mi-am spus.

Apoi, într-o dimineață, m-am trezit cu două denumiri pe buze.

Veneau de undeva, dintr-o cercetare a subconștientului. Am înțeles că aveau legătură cu produsele pe care urma să le fabric.: – Canifort pentru căței, Felinex pentru pisici.

Restul a venit de la sine. Rețeta, fluxul tehnologic, procurarea materiilor prime, sistemul de ambalare, expedierea.

     Compoziția trebuia să conțină în majoritate carnea tocată pe care urma să o procur de la abatoarele unde aveam acces.

     Ce resorturi se destinseseră în țesătura de axoni și dendrite din creierul meu? Îmi auzeam cugetul vorbindu-mi, îi recunoșteam freamătul ușor ca un vânt de primăvară. Mi se întâmpla adesea. Cineva din interiorul meu mă îndruma. Să fi fost îngerul meu păzitor? Aș fi dorit să cobor în țara trupului, pe care aveam pretenția că o cunosc. Să-i cercetez cotloanele. Mintea îmi spusese prea puțin. Nu-mi arătase de unde urma să-mi procur capitalul de început. A face împrumuturi bancare ar fi fost riscant. Totul era alunecos și imprevizibil.

     Dar îmi dădeam seama clar că nu voi avea timp să caut alte direcții. Iar mintea îmi plecase deja prin lume să caute urmele pe care urma să pășesc.

     Cei din jur se minunau că încă mai sunt în viață după atâtea lovituri, că încă mai pot vâna himere, că încă mai pot admira zborul gândului meu spre o nouă înălțare.

     Nu știu de unde venea această nouă dăruire de energie, dar o simțeam în mine. Presimțeam că nu va fi decât o problemă de timp și  voi reuși să ies la lumină, ca independent, ca stăpân al activității mele.  N-aș mai fi fost obligat să cer voie cuiva pentru o înlesnire. Simțeam asta. Cei din jurul meu, cei apropiați, încă nu.

    -Du-te și caută-ți un serviciu, așa cum au făcut ceilalți, mă îndemnau.

     Într-adevăr, purtam în cromozomi încă spectrul oribil al fricii. În special al ficii de foame. Un animal, o fiară pentru care eram o pradă ușoară. O cunoșteam de copil. Pe când eram mereu bolnav de frica ei. Foamea cea adevărată, unde realul capătă dimensiunile imaginarului. Trăisem în copilărie, și nu numai, destule zile zderențuite, alcătuite din petecele unor ore sărace. Zile de cârpă, ore de cârpă. Atârnau ca rufele uzate pe sârmele primilor mei ani.

    -De unde vei lua banii pentru utilaje? Mă întrebau. Cui vei vinde produsele?

     Într-adevăr, trebuia testată piața. Din prudență știam că nu te poți arunca în necunoscut fără să cunoști urmările. Iar acestea nu puteau fi decât două:

   -Ori acceptare, ori negare!

Piața este foarte dură cu orice produs nou de care nimeni încă nu auzise. Oamenii pe atunci își hrăneau animalele cu resturile provenite de la propria lor gospodărie. Nu se auzise despre o hrană specifică a acestor patrupede. Despre nutriția lor controlată nici atât.

     Simțeam că nimic nu mă va despărți de această nouă idee.

Dar nu puteam răspunde încă la întrebările ei esențiale.

Trebuia să am viziunea imposibilului.

    -Lasă-te bă de chestiile astea! Dacă vrei să faci ceva, apucă-te de comerț, nu de producție. O vei da în bară!

Într-adevăr, mulți își lăsaseră serviciile, plecaseră în Grecia, Turcia, pentru negoț cu traista, cu portbagajul. Cu buzunarul. Cu nopțile și zilele lor nedormite. Din țările reci, Lituania, Letonia, Estonia, Polonia, aduceau blănuri, le vindeau, reluau ciclul.

     O vecină se ocupa de comerțul cu aur adus din Turcia. Găsise acolo un turc ce-i dădea pe încredere bijuterii din aur roșu de paisprezece carate. Le vindea în țară, cu banii încasați relua circuitul. Plecase cu nimic. Așa spunea. Gurile rele bârfeau că se combinase cu turcul. Era treaba ei. Avea de crescut un fiu și de întreținut un soț fără serviciu.

    -Cine-ți dă pe încredere o mica avere, să pleci tu, de capul tău, într-o țară străină, cu promisiunea că vei reveni cu banii?   

     Așa spuneau bârfitorii.

Iar ea revenea de fiecare dată. Rotea morișca aceasta de trei-

patru ori pe an. Căra kilogramele de aur cu poșeta.

    Soțul nu spunea nimic. De altfel a murit repede. Și-a crescut

femeia copilul, i-a făcut un rost.

    -Și ce riscuri! În mijloacele de transport, sau oriunde, i se putea întâmpla orice. Kilograme de bijuterii aduse din țara lui Ali Baba.

     Mie îmi trebuia curajul începutului. Și banii. În rest, viața își  vedea de drumul ei. Își devora zilele, una după alta. Venise vremea să se spele timpul de murdăria lui. Era greu,  nu reușea. De  fiecare dată se murdărea cu alte vești negre. Și ca de fiecare data, ziua aceea care trecea nu-mi aducea nimic nou.

    –Pe frontul de vest nimic nou, am șoptit, amintinu-mi titlul cărții.

     În seara aceea acolo, acasă, în camera noastră, eram numai eu, cu pulsul gândurilor mele. Dincolo de geamuri se zărea drumul lung al zilei care murea. Câteva umbre încuiaseră total înserarea. Se auzise scrâșnetul ruginit al apusului vechi. În depărtare o vecină lăsase robinetul vocii deschis la maximum. Curgea un zgomot de ceartă.

    -Cu cine?

    -Cu aparatul de radio, cu strada?

Am înțeles că se lupta cu cineva cum se luptă boxerii cu sacul de box. Unul dă, altul primește. Aparatul primea. Ea era de neînvins, de neacoperit:

    -Jos Iliescu, fira-ți voi de comuniști! Nu vă mai satură Dumnezeu!

     Lângă clădirea Televiziunii se adunaseră din nou un grup mare de oameni.

    -Aduși, puși, din proprie inițiativă?

Niciodată n-am aflat. Totul era manipulare. Și dintr-o parte și din cealaltă. Manipularea intrase în casele oamenilor. În paturile lor. În toate ungherele. Nu te puteai feri de ea. Mă obișnuisem cu lozincile vecinei, care trăia pe viu toate evenimentele. Până a obosit. Noaptea a turnat cu găleata cerului un timp nesfârșit de întuneric. Numai liniștea străzii mai lumina trist și tăcut  geamurile. Iar dimineața următoare aerul era ca de piatră. Iar pietrele reci ca  frigul.

    -Încotro să o iau? Pentru perioada imediat următoare nu aveam niciun plan. Ca să-mi pun în aplicare ideile cele noi mi-ar fi trebuit o mașină de tocat profesională, materie primă, adică resturi de carne inapte consumului uman, dar salubre, apte pentru a fi date în hrana carnasierelor, material pentru ambalare, etichetare, și altele.

     Afară ploua. Nora plecase la serviciu, Loredana la școală. Rămăsesem acasă singur, fără serviciu, fără nicio perspectivă imediată

    -Ce e de făcut?

Așa mi-a sunat acel titlu al lucrării lui V.I. Lenin, rămas într-o firidă comunistă din adâncul creierul meu. Cel școlit pe la orele învățământului politic.

     Afară a fulgerat.

    -Fulgerul este lumina ploii, mi-am spus. Fiecare are propria-i lumină. Omul obișnuit are lumina ochilor. Înțeleptul lumina minții. Orbul lumina auzului.

    -În ce categorie intram?

Am avut și eu fulgerul meu. M-a săgetat dintr-odată cu o lumină care mi-a străfulgerat calea de urmat.

    -Cum nu m-am gândit? Altcineva cugetase în interiorul meu și mi-a deschis poarta văzului.

Știam ce aveam de făcut.

     Am telefonat unui prieten, șeful unui abator din apropierea Bucureștiului. I-am spus că-i voi face o vizită. S-a bucurat. Mă aștepta cu plăcere. Mi-am luat Trabantul și am plecat. Se desfințaseră cotele de douăzeci de litri de benzină pentru consumul lunar. Se putea cumpăra fără limită.

    -Bani să ai!

Aveam sentimentul pe care-l are un copil la cumpărarea unei

 jucării dorite. Eram convins că fiecare om își poartă anii copilăriei în miezul adâncului său. Înveliți ca o comoară în câțiva ani de creștere rapidă.

Ieșisem din oraș. Câmpul verde acoperise totul. Părea că se înalță la orizont încercând să astupe cerul. Există  o frumuseţe a călătoriei cu scop. Iar eu simțeam că în scoica tâmplelor se petrecuse ceva ciudat. Crescuse un gând frumos pe o idee. Ca o perlă pe firul de nisip al așteptării. Îl învelise mintea mea cu lucrarea ei strălucitoare. Iar acum, eu, pescarul, culegătorul de perle, n-aveam decât să o adun.

     Pregetam însă.

     Am hotărât să o păstrez în miezul meu. O voi ști acolo, mă voi desfăta cu frumusețea ei, ea era a mea, ascunsă și nevăzută de nimeni. O operă de artă a naturii. Era cugetarea mea cea  mai de preț. Neîmpărtășită nimănui. Nici măcar colegului de la abator, de la care am cumpărat cincizeci de kilograme de carne improprie consumului uman, așa numita materie primă de categoria a treia, care era aptă pentru hrana animalelor. Dar care până atunci n-avea nicio destinație. Am cumpărat-o cu bani puțini. Mai mult pentru a avea forme de transport pe drum.

     Tot de la el am procurat ambalajele corespunzătoare, care să ofere aspectul comercial. Etichetarea am adaptat-o prin folosirea unor autocolante ce se adaptau perfect ambalajului.

     Am plecat cu cincizeci de pungi conținând fiecare câte un kilogram de carne tocată, etichetată, autorizată sanitar-veterinar pentru consumul carnasierelor.

     Exact ceeace trebuia pentru testarea pieții. Le depozitasem și puteam să le prezint consumatorilor în patru navete expuse  la vedere, în portbagajul Trabantului. Am gândit să le prezint la sediul Asociației crescătorilor de animale mici, din strada Popa Tatu. Era cel mai nimerit loc. Acolo,  întreaga zi exista  un du-

te vino de crescători care aveau interese comune.

     Trebuia să trec peste sentimentul înjositor de umilință care mă îndemna să las naibii toată treaba aceasta care părea neserioasă. Ea friza un fel de cerșetorie, sau ceva nou pentru mine

    -Un alt fel de a-ți băga mâna în buzunarul cumpărătorului, ar fi spus careva.

     Am lăsat rușinea la o parte. Cu oarecare strângere de inimă

am așezat mașina chiar în dreptul clădirii unde era sediul asociației, am scos navetele cu pachetele la vedere, ridicând portiera portbagajului și, stând în dreptul intrării. am început să aștept.

    Hotărâsem pe loc să nu pretind niciun ban, întreaga cheltuială să o suport eu, pentru o mai fidelă testare a pieții.

    -Câți bani să cer? Dacă cerând un preț, oamenii pregetă să cumpere?

Nici nu știau ce era acel produs.

   -Să aibă încredere într-un necunoscut?

Am procedat astfel foarte bine. În primul rând am scăpat de rușinea de a pretinde bani pentru ceva nou. Despre așa ceva acei oameni nu mai auziseră până atunci.

     Începuseră să iasă din clădire. Câțiva s-au apropiat de mine, timid. Ezitau să întrebe. Le-am ieșit în întâmpinare propunându-le să ia pe gratis și să testeze produsul. În același timp i-am rugat să-mi lase numărul de telefon. Le-am oferit cu generozitate telefonul meu. În nicio oră reușisem să distribui întreaga cantitate, la aproape cincizeci de clienți. Am realizat că dacă aș fi avut mai mult aș fi putut să le ofer dublu sau chiar triplu.

     Experimental reușise. Prinsesem aripi. La Asociație nu cunoșteam chiar pe nimeni. Dar eram teribil de interesat să știu câți membri sunt înscriși, pentru a-mi face o idee asupra numărului de consumatori, asupra dimensionării afacerii.

    -Se poate trăi din așa ceva?

Aceasta era întrebarea care se înșurubase în acea după amiază  în mintea mea. Experimentul reușise, dar trecerea la  faza sa practică avea alte repere.

    Am îndrăznit să mă strecor printre iubitorii de animale până

la președintele  asociației. Stăteam înaintea unui tânăr pe care n-aveam de unde să-l cunosc.

    -Bună ziua.

M-am recomandat și i-am spus ce doream de la el. M-a privit direct și dintr-odată s-a luminat.

    -Eu vă cunosc după nume. Am învățat în facultate după cărțile dumneavoastră.

Nu pot spune ce bucurie m-a cuprins. Într-adevăr, scrisesem cu cinci ani înainte o carte de specialitate. Apoi alta În ele prezentam  întregul materialul bibliografic pe care-l adunasem în Franța, în perioada mea de bursă. Adăugasem și experiența acumulată în țară în acest domeniu. Capitolul de patologie îl scrisese Nora.

     Am înțeles de la el că în Asociație erau înscriși la București cinci mii de membri, dar că foarte mulți iubitori de câini întrețin din fondurile proprii cel puțin încă atâtea animale fără stăpâni. La un calcul sumar, dimensiunea afacerii căpăta cote interesante.

     Am plecat mai mult decât mulțumit. Urma să pun pe hârtie

planul afacerii, să etapizez momentele, să fac un calcul al

costurilor inițiale și al veniturilor, personalul minim necesar, utilajele, să găsesc locul punctului de lucru și altele. Nu era deloc simplu. Riscurile erau mari, oricând se putea prăbuși tot edificiul creat din sărăcie și improvizații. Apoi ar fi urmat aprobările. De la o serie de organisme ale  statului care se uitau chiorâș la toți acești privatizați apăruți peste noapte.

     De altfel, după numai trei zile am și aflat că fusesem văzut. Și că unii colegi mă compătimeau:

    -Rău a mai ajuns și doctorul, l-am văzut vânzând carne la bordură.

    -Din ditamai specialistul Centralei a ajuns un cerșetor!

     Și într-adevăr, ditamai specialistul cu funcție în minster, specializat în Franța și Anglia, ajunsese ca țiganii, să vândă carne la bordură, din fundul Trabantului. Era pentru mulți ceva similar cu ce se vedea în Piața Universității: țigani care vindeau dintr-un lighean un fel de răcoritoare de culoare  galbenă, pe care îl numeau oranjadă, sau suc de citrice.

     Mă așteptam să-mi aud și vorbe legate de perioada reținerii mele. Dar nu, cel puțin în jurul meu se păstra o anumită decență. Mulți aflaseră, dar erau liberi să interpreteze fiecare după voia inimii și a creierului.

     Eu eram mulțumit. Realizasem experimentul. Năluca unui vis frumos îmi ținea de foame. Și de sete. Nici n-aveam nevoie de altceva. Îmi era destul.

    -Noțiunea de destul este foarte relativă!

Știam aceasta, dar așa simțeam.

     M-a adus cu picioarele pe pământ Nora, care mi-a amintit că totuși aveam o fetiță de crescut, pe Loredana, o pensie alimentară pentru Cristina.  Și restul, mai ales restul.

     Cristina, fata mea din prima căsătorie abia intrase la facultate. Avea dorințele ei de domnișoară, de altfel modeste. Părinții mei se stinseseră. Unul după altul. Nedespărțiți, așa cum au trăit ei întreaga viață. Apoi și fratele meu, la vârsta de patruzeci și cinci de ani. Fusese o tragedie. Mai aveam  o soacră foarte în vârstă, care se străduia să nu ne deranjeze. Dar mai  ales aveam ca tot omul acel ceva imprevizibil:  ce va mai aduce vremea.

     Începusem să privesc altfel. Îmi descoperisem ochiul cel mereu astupat de bandajul vremii. Precum pirații.

    -Știi de ce poartă ei un ochi mereu acoperit? Am întrebat-o pe Nora într-o zi.

    -Nu știu, cred că nu-l mai au, să nu li se vadă locul gol. Dar

nici nu cred că toți au fost chiori.

    -Cu siguranță n-au fost chiori. Pentru ca noaptea, când atacă, descoperindu-l, să vadă mai bine. Verifică și vei vedea. Nouă, tuturor, ani întregi ne-a fost acoperită vederea. Ni s-a lăsat liber un singur ochi, cu el trebuia să vedem numai ce era de văzut. Ce trebuia. Acum, descoperindu-l și pe celălalt, vedem mult mai clar.

     Ea m-a privit lung, neîncrezătoare, nu înțelegea ce era de văzut în cenușiul care ne înconjura, printre încrețiturile zilelor îmbătrânite de așteptare.

     Afară vântul împingea aerul cu o râvnă muncitorească, proletară. Vedeam cum i se învârtoșau mușchii prin crengile copacilor

    -Câtă energie pierdută! M-am trezit vorbind.

Eram înaintea unei noi cumpene. Ce aveam de făcut? Nora mă îndemna să caut serviciu

    -Dar ceilalți cum au găsit?

   A doua zi mi-am propus să-mi caut norocul. Era o dimineață frumoasă. Vremea începuse să miroase a toamnă. Aerul nu mai atârna de frunze veștejit de căldură. Plutea în cupa întinsă a orașului ca un ocean străveziu. Fiecare beam din el rația zilnică de viață.

     Pentru mine ziua începea cu o nouă deschidere. În jur timpul

se întindea ca o nouă tablă de șah. Trebuia să găsesc o deschidere inspirată. Am ales pentru ziua aceea gambitul. Gambitul damei. Adică, pentru a fi mai eficient în atac, trebuia să sacrific o piesă. Un pion. Am sacrificat idea cea nouă.  Pentru care realizasem experimenul. Am sângerat o clipă, gândind că am pierdut  ceva foarte drag. Se născuse din mine, crescuse, făcuse primii pași în mintea mea. Poate că sprijinită ar fi putut crește și deveni  importantă.

     Întreaga viață am sacrificat câte ceva. Aidoma celor doi de la începutul lumii, care au sacrificat liniștea lor din paradis. Au vrut să cunoască păcatul. Poate de atunci noi, urmașii, renunțăm la câte ceva drag. Ca să dăm măreție a sacrificiului.

     Și așa, din zi în zi, ne-am trezit în țara steagurilor găurite, pe această imensă tablă de șah, unde nu ne găsisem încă locul, adică pătratul necolorat. Fie alb, sau negru. Zile bune, zile rele. Toți fuseserăm obișnuiți să ne mute cineva. Acum acel cineva dispăruse. Ne mutase prost. Așa hotărâseră unii. Ne-am trezit singuri, mutându-ne unul pe celălalt, încă buimaci, era prea multă lumină prin strălucirea căreia nu învățasem să privim.

     La ieșire din curtea casei poarta a scârțâit lung, ca un vaet.

    -A fost un semn? Ce-a vrut să-mi spună? Am simțit fiorul dimineții pătrunzându-mi pe sub cămașă

    -Fie ce-o fi! Am tras aer în piept și m-am îndreptat către miezul sorții. M-am gândit să iau la rând unitățile avicole din jurul Bucureștiului. S-o găsi vreun loc și pentru mine, mi-am spus. Poate că Nora are dreptate. Cel mai simplu este să fii angajat. Are altcineva grijă de toate: clienți, piață, furnizori, salarii, și Doamne, câte. Vine leafa. Mare, mica, vine.

     Nimeni n-avea chef să construiască cu rost. Nu era timp.     Majoritatea noilor directori care-i înlocuiseră pe cei vechi fuseseră înainte directori tehnici. Adjuncții celor expulzați de revoltele din urmă cu jumătate de an. O rocadă impusă de unele resentimente ale celor care fuseseră înainte recalcitranți.    

     În sinea mea consideram că s-a făcut o greșeală în detrimentul rezultatelor. De altfel s-a văzut destul de repede.     O activitate a unei unități de asemenea dimensiune se conduce  prin disciplină impusă, corectitudine și mai ales prin relațiile care se statorniciseră de-a lungul timpului la nivelul conducerii.    

     Disciplina murise. Relațiile, prin schimbarea șefilor dispăruseră. Unitățile începuseră să se clatine. Cei gălăgioși nu ofereau nicio garanție. În aceste condiții eu îmi căutam o pătrățică. A mea. Indiferent de culoare. Dar să știu că îmi aparține. Cine să mi-o ofere?

      După o zi de alergat m-am întors fără niciun rezultat. Peste tot fusesem refuzat politicos de către foștii mei colaboratori, unii prieteni, care, fie din lipsă de posturi, fie din teama creerii unei noi concurențe mă amânaseră, sau îmi spuseseră direct că

nu am nicio șansă. Că abia reușesc să mențină în funcțiune întreprinderea.

    -Vino și tu peste o lună, poate apare ceva.

Am realizat  că fusesem şi eu cândva un personaj important, un actor într-o piesă care acum nu mai avea reprezentații. Nici scenă.

     Se terminase. În jur totul se vestejise. Trebuia să dispară. Ca o pădure bătrână care ar fi trebuit să moară pentru a permite nașterea lăstarilor tineri.

    -Cine hotărâse aceasta?

     În ultimul timp, odată cu prăbușirea vechiului sistem și dezintegrarea unităților noastre, trăisem parcă toți într-o  beție a așteptării. Ca și cum băusem lichidul fermecat al libertății. Ne lăsasem cuprinși de legănarea duioasă a trecerii timpului. Fiecare cu speranțele lui. Dacă m-ar fi întrebat cineva când apar sau când încep să cadă frunzele, n-aș fi știut. Când înfloreau trandafirii, nici atât. Nu aveam reperele reale, naturale, ale scurgerii timpului. Până atunci muncisem la Cooperativa munca în zadar. Așa se numise perioada aceea.  Sau în termini marxiști leniniști: Construirea Societății Multilateral Dezvoltate. Acum asistam la prăbușirea ei. Cineva hotărâse situația aceasta.

   Iar eu în fiecare zi plecam să fac turul întreprinderilor din jurul Bucureștiului. Doar-doar voi găsi ceva. Pescuiam în ape tulburi.

    Întreaga natură se reinventa. Știam că totul depinde de felul

 cum privești împrejurările. Frumusețea fiecărei zile se definește încă de cu noapte. Din împărăția somnului. Iar eu îmi administram cu multă chibzuință orele de refacere. Știam aceasta încă din copilărie. Nu făcusem excese. În relația cu cei din jur știam că funcționa dintotdeauna legea lui Om:

    -Ești om cu mine, sunt om cu tine.

O aplicasem. Nu din cunoașterea ei, ci prin felul meu de a fi. Printr-o pace a echilibrului, pe care, ca om o intuiam, ca medic o știam prin studiul naturii.  Ea funcționa în continuare. În ultimul timp câștigau teren cele două pârghii ale omenirii pe care le definise Napoleon: 

   -Frica și interesul.

Majoritatea dintre noi crezusem că odată cu prăbușirea dictaturii se va rezolva de la sine totul. Curând am constatat că nu fusese chiar așa simplu.  Era   mai greu să reparăm decât să construim de la capăt.

    -Ce să construim? Ne întrebam cu toți.

Mai gândind, mai vorbind singur pentru a-mi da curaj, închis în cutia mișcătoare și zgomotoasă a Trabantului, am ajuns la Mihăilești. Fostul meu loc de muncă. Amintiri amestecate.  Nu se  schimbase mare lucru în cei doi ani care trecuseră.

     Clădirile erau ceva mai ponosite, ca niște  femei obosite de trecerea vremii. La intrare portarul m-a recunoscut. L-am salutat eu întâi, cum făcusem de fiecare dată, știind că el e cel mai important om din unitate. Așa își închipuie toți portarii.

    -Să trăiești nea Costea! Ce mai e pe aici?

Cu uitătura neîncrezâtoare și ușor ironică, pe care o afișează cei ca el, în ignoranța atotștiutoare a prostului investit cu atribuții speciale, a îngânat

    -Ă? Păi ce să fac?

Sunetul acela voia să însemne mai mult decât exprima, pentru a câștiga timp.

    -Domnul director este ?

    -Îhî! Este.

Mi-a deschis larg poarta să pătrundă mașina. Până la birouri am trecut pe lângă fel de fel de oameni. Unii vechi, care mă cunoșteau, care schițau câte un zâmbet stingher, alții, noi, indiferenți. Unii erau foștii mei salariați din urmă cu mulți ani.

Câteodată cineva ți se pare atât de cunoscut încât ai impresia că-l știi de când lumea. Se amestecă printre personajele fără chip și trup. Pe care le uiți. Sau câteodată ți le aduce pe tavă imaginația. Au viața lor.  Se confundă cu cea reală, pe care chiar crezi că o trăiești. Iar acestea sunt himerele care te pot urma oriunde vei fi.

     Directorul cel nou, fostul meu colaborator, m-a primit cu bucurie. Îmi știa necazul. Și pe  cel prezent și pe cel dinainte. Nimeni nu pățise ca mine. Avusesem o viață ca o lamă de fierăstrău. Când sus, când jos. Unii mă invidiau, alții mă compătimeau. Depinde din ce unghi mă priveau. Așa cred că era peste tot. Nu făceam eu excepție. Unii îmi spuneau direct:   

    -Lasă-le mă, că trec. Toate trec. Barem știi că n-ai trăit de pomană. Te-ai aerisit și pe afară, te-ai mânjit și cu noroi, una peste alta ți-a ieșit.

    -Ce mi-a ieșit, Iancule, nu vezi că sunt pe drumuri?

    -Găsești tu ceva! La valoarea ta…

Colegul se ridică în picioare, se apropie de mine și-mi înlătură cu un bobârnac o gâză care mi se așezase pe rever.  Era gestul său pe care-l învățasem. Era specific lui, poate instinctiv, poate inventat. Un gest care ar fi trebuit să reprezinte expresia practică a studiului unui tom de filozofie aplicată. Multe se pot rezolva cu un asemenea gest.

    -Un gest spune mai mult decât o mie de cuvinte, mi-am spus. Mai mult decât o imagine.

    -Nu le suport. Nu știu de unde naiba tot apar. A justificat el existența insectei imaginare.

Am avut impresia că voia să evite subiectul. Intuia pentru ce venisem. Nu știu cum mă privea, dar eu simțisem din plin tăișul suliței democrației care îmi umblase prin rană. Fusesem răstignit pe crucea acelor luni tulburi în care societatea fusese împărțită. Sau era în curs de împărțire. Își creiona propria tablă de șah.

     Până atunci noi toți avuseserăm un singur dușman. Pe Marele Jucător. Fusese ușor de recunoscut și definit. Acum, în brambureala libertății nu știai de cine să te ferești. Se ruinaseră prietenii, chiar și căsnicii, patima politicii de doi bani îi cuprinsese aproape pe toți. De aceea am evitat să răspund când el m-a întrebat direct:

    -Tu cu cine ești?

Simțeam duhul lui Caragiale într-un ungher al biroului.

    -Cu Dumnezeu, am răspuns prudent.

    -Nu ți-ai ales niciun partid?

Știam că el era înscris în F.S.N. Nici nu se putea altfel. Trebuia să-și păstreze funcția.

    -Eu sunt un simplu jucător. Cum am fost toată viața. Mi-am jucat propria trăire. Așa am crezut. Am cîștigat și am pierdut. Acum, precum știi, de curând am pierdut. De aceea am venit la tine.

    -Mi-am imaginat, dar chiar n-am cum să te ajut. Suntem toți pe ducă. Ne-au hotărât soarta. Sigur, trebuie în curând să dispărem.

     Prietenul meu ridică degetul în sus ca o atenționare, sau

luminos ca o lumânare așezată la căpătâiul unității pe care o conducea. Mirosea deja a priveghi, a tămâie avicolă.

    -Altfel cum înțelegi asta? Ăștia de sus ne-au obligat să păstrăm nemodificate prețurile de vânzare ale produselor noastre, în timp ce toate costurile au crescut galopant din cauza inflației. Toate inputurile sunt de cel puțin două ori mai mari. Cum să nu intrăm în faliment? Mă mir cum mai rezistăm. Am redus destul din personal. Trăim pe datorie. Băncile nu mai vor să ne crediteze. Întreprinderile sunt ale statului. El mută banii dintr-un buzunar într-altul. Cei sacrificați vom fi noi. Foarte curând vom ajunge toți ca tine. Se spune că totul se va privatiza.

    -Cum?

    -Habar n-am. Cei care ar trebui să cumpere întreprinderile vor avea nevoie de bani. Noi, românii suntem săraci. De unde bani? Au și venit arabii, amușină pe aici. Vor să ne ia pe mai nimic. Și ne vor lua. Nu știu ce interese sunt la nivel înalt.

    -Tu, care ești în F.S.N. nu știi?

    -Crede-mă, nu știu, nu se discută la nivelul meu așa ceva. 

    -Ce mă sfătuiești să fac?

    -Nu știu, nu sunt eu în măsură să-ți dau sfaturi tocmai ție. Apoi s-a așternut între noi o liniște rece, ca de peșteră.

     Numai țigara lui avea privirea aprinsă. Fumul ei albastru- cenușiu se confunda cu imensitatea cerului care intrase  prin ferestrele deschise. Aidoma unui infractor camuflat într-un albastru ireal. Iar eu îmi vedeam zilele ude și murdare atârnând ca rufele pe sârma viitorului.

     Am mai sporovăit amândoi, ba de una, ba de alta, mi-am luat rămas bun. Se încheiase periplul meu prin locurile pe care în bună parte le păstorisem atâția ani ca specialist și cadru de conducere în Centrală.

     Se încheiase un capitol. O lume murea. Sau chiar murise, dar nu voisem noi să asistăm la parastasul ei. Auzeam în spatele meu închizându-i-se porțile. Cu zgomot, pentru că poporul pusese capăt muncitului pe degeaba. Trebuia să facă altceva. Voia să trăiască în rândul lumii. Îi trebuise o scânteie. Un brânci. Care venise dintr-o dată, din interior, ca o poruncă de descătușare. Rupsese lanțurile, era liber.

     Dar și libertatea neînțeleasă poate fi o nouă pedeapsă. Nu toți vom ști să ne descurcăm singuri. Niciodată n-am putut. De la începutul începutului nostru, al hominizilor, fiind persoane gregare, am trăit în grupuri. Unul făcea ceva, altul altceva. Per ansamblu ieșea treaba, ne ieșea cam ce voiam. De aceea am progresat și ne-am înmulțit, așa cum glăsuise porunca divină.

Acum ni se oferea să trăim liberi. Dar fiecare singur, de capul lui. Începuse o întrecere între noi înșine. Cei descurcăreți lăsaseră fostele îndeletniciri în peștera socială. Ieșiseră la lumină. Își luaseră lumea în cap, porniseră printre străini. Se duceau și veneau. Se duceau și veneau. De fiecare dată cu traistele sau portbagajele pline. Și foarte pline. Adunaseră parale. Cumpăraseră mașini bengoase. Se afișau cu ele precum cucoanele cu bijuterii strălucitoare.

    -Mașina e aspirator de gagici!

Era foarte important și mai ales tentant pentru cei mai tineri.

    -Bă, ăla și-a tras un Bemve mișto!

Totul era să nu fie nașpa, adică să fie beton, sau meseriaș. Limbajul se modifica rapid. Cuvintele nu se mai pronunțau. Trebuiau să fie azvârlite onomatopoeic, scurtate, subînțelese. Nu mai era timp de explicații lingvistice. Tinerii le inventau cu viteza fulgerului. Se înțelegeau perfect între ei.

    -Ce școală? Poți ajunge milionar cu patru clase. Secretul este să te miști repede.

     Femeile cumpărau în neștire bijuterii. Roata afacerii se învârtea. Toți doreau blugi de marcă. Indiferent dacă erau contrafăcuți. Să aibă eticheta la vedere. Levi Straus, Wrangler, blugi Ksubi, geanși Regular, blugi cu stretch albastru.

Unii strânseseră ceva bani, dar ce să facă cu ei?

    -Carpe diem! Era porunca vremii. Trăiește-ți viața! Bani veneau, bani se cheltuiau. Începuseră să prospere barurile, restaurantele. Lumea se mișca. Nimeni nu investea pentru o perioadă nedefinită.

    -În ce să bag banii? În ceva ce n-are viitor? Care mâine nu mai trebuie nimănui? Dacă se va întoarce Comunismul?

     Se născuse un fel de concurență la nivel primar. Mai mult decât primitivă. O luptă pe viață și pe moarte. Nu mai existau prietenii. Societatea era împărțită în afaceriști de doi bani și săraci. Adevărații Raptori nu erau la vedere. Ei demolau și își însușeau valorile prin spate,acolo unde era capitalul.În băncile

statului. În întreprinderile cumpărate pe nimic.

     Aceasta era balta în care fiecare trebuia să înotăm. Majorității ne era frică să ne aruncăm în valuri. Primii se aruncaseră cei ce nu aveau mai nimic de pierdut, cei tineri, fără greutăți, cu energie, isteți, care doreau dintr-odată totul. Fără principii filozofice, sau repere morale.

    -De ce tu și nu eu? Ce, ești mai deștept?

Iar eu realizasem că valorile clădite în mine prin educația de acasă, apoi prin cea de la școală, prin experiența impusă de vechea societate, erau depășite. N-aveau căutare. Trebuia să mă descurc singur. Societatea mă lăsase să mă descurc singur, în pădurea plină cu toate bunătățile oferite de Dumnezeu, dar pe care nu le recunoșteam, nu știam să le culeg. N-aveam nici măcar abilitățile unui antropoid. Cu toate cunoștințele mele teoretice. Nu mă ajuta nici măcar religia.

    -Dar păsările cerului cum se descurcă?

Eu nu deosebeam o ciupercă otrăvitoare de una comestibilă, o planta toxică de alta hrănitoare. Nu puteam mânca insecte precum primii mei strămoși, dintr-un instinct de repulsie, păgubos, dobândit în zeci de mii de ani de evoluție.

     Bâjbâiam în aerul scorburos al sărăciei. Și mai ales cădeam încet dar sigur în prăpastia unui sentiment care se căsca în fața mea fără scăpare. Nu era unul nou, mai trăisem în trecut ceva asemănător. Apăruse frica.  Se instalase organic. Era  ceva nedefinit, un amestec  de teamă, neputință. Ca înaintea morții iminente. Trăiam într-un mediu nou, necunoscut, mișcător, care prevestea un cutremur major. Până atunci învățasem să calc pe teren dur, înghețat, dar solid. Mă adaptasem, îmi procurasem mijloace de protecție. Ca noi toți.

     În vremea dinainte nu se găsea nimic, dar aveam frigiderele pline. Unii își cumpăraseră congelatoare sau lăzi frigorifice  în care îndesaseră provizii pentru jumătate de an Noi eram cei care

ne transformaserăm rapid în culegători și vânători. Reapăruse instinctul de pradă. Pentru mulți o știință a răbdării. Ca și cum ar fi urmat Apocalipsa. Așa scria în cărțile sfinte. Așteptam prăbușirea peste mine, peste noi, a zilei de mâine.

     Apăruse din nou, dur, nimicitor, un nou dușman plătit de cineva nevăzut. Nu îmi era frică numai pentru persoana mea, ci pentru toți cei dragi din jur, care depindeau de mine. Nici serviciul Norei nu era mai solid, se clătina în același cutremur ce cuprinsese întreaga societate. Iar o societate slabă, dezorientată, poate fi oricând acaparată de oricine. Adică oricine ar fi putut pune mâna pe ea. Iar cel mai apropiat pericol îl reprezenta uriașul de la răsărit. Care nu se dezintegrase încă.

   -Dacă se desființează și serviciul Norei? Pe nimeni nu interesează soarta altuia. Fiecare pentru el. După două decenii și jumătate de muncă nu acumulasem nimic. N-aveam rezerve să rezistăm nici măcar o lună. Cumpăraserăm amărâtul acela de Trabant în care îndesaserăm toate economiile noastre

    -Bine că nu aveți datorii la C.E.C., așa cum au atâția! Întrebarea supremă în vremea aceea era:  Cum vă descurcați?

     Mergeam singur spre casă parcurgând invers drumul pe care-l făcusem în cursul dimineții: Mihăilești, Cornetu, Bragadiru, București. Ziua devenise luminoasă ca un zâmbet. Se albise orizontul, se umpluse văzduhul de apa zilei.

   -Hai, că nu-i dracul atât de negru, găsești tu ceva!

Un sunet nou îmi vorbea un limbaj cunoscut.

     Am intrat în București. Nu mai aveam auz pentru gânduri. Vacarmul orașului înăbușea tot.  Nici nu mai vedeam nimic scris în acel abur străveziu care mânjea cu cenușiul său pereții clădirilor. Numai reclama imensă din dreptul Gării de Nord pe

 care scria cu litere cât un stat de om îndemnul:

    -Nicio masă fără pește oceanic!

Am zâmbit. Era ceeace rămăsese încă viabil din literatura comercială a fostului sistem. Și desigur, cele câteva panouri publicitare de pe drumul Crevediei, care făceau reclamă la consumul Puiului de Crevedia

     Mi-am astupat un ochi care mă durea. Poate că era cel ce trebuia să vadă viitorul. L-am ținut închis mai bine de două minute. Când l-am deschis am văzut o lumină aparte. Vedeam mult mai bine.

    -Aha, din nou, ca pirații.

    -Iată secretul! Mi-am spus. Va trebui să iau metoda lor. Să-mi astup cu o eșarfă un ochi, iar noaptea, când voi ataca prada, să-l dezgolesc și voi putea vedea mult mai bine decât victima.

Dar nu o alesesem încă. Deocamdată victima eram eu. Mi-am propus să mă las în plata Domnului, să curg pe apa zilei.

    Cu mult înainte, la școală, obișnuiam să încep  rezolvarea problemelor de matematică seara. Când mă împotmoleam le lăsam baltă, mă culcam, iar dimineața primeam rezolvarea pe tavă. Nu știu cine lucra în locul meu. Dar nu chiar totdeauna. Nu puteam copia mereu cu indigoul nopții toate stările mele negative, iar dimineața să mă trezesc cu ele vindecate cu magia somnului.  În seara aceea am adormit devreme. Ultima spreranță, la Mihăilești se năruise.

    -N-a vrut Iancu să lucreze cu tine, de teamă poate că îi vei lua locul, a conchis Nora.

    -Nu cred, de altfel este membru în F.S.N. Și cred că are și

funcție la județ.

    -Partidele se vor roti la putere, mi-a răspuns ea. Ăștia nu sunt veșnici cu Iliescu al lor.

     Am adormit de parcă m-ar fi acuzat cineva că furasem din

soare fericirea de a trăi.  Și purtasem vina pentru toți cei care

fuseseră împușcați la  Revoluție.

    -Doamne, ce sentiment!

Dimineață m-am trezit remodelat. Eram alt om. Mi se serviseră pe tavă din nou cele două denumiri comerciale.

    -Canifort și Felinex.

    -Iarăși? M-am întrebat.

Veniseră deja în mintea mea ca o poruncă. Erau cele două denumiri destinate produselor pentru hrana câinilor și pisicilor. Canifort trebuia scris pe eticheta colorată, prezentată ca autocolant  care însoțea punga de un kilogram ce conținea hrana câinilor, iar Felinex pe cea cu hrana pisicilor.

     Subconștientul meu tranșase viitorul. Acolo, în scoica tâmplelor se petrecuse ceva ciudat. Crescuse un gând frumos în jurul unei idei, cum crește perla de sidef în jurul firului de nisip.  Iar acum, eu, pescarul, culegătorul, trebuia să o adun. Ca și mai înainte, continuam să preget. Știam că nu pot să o am decât prin uciderea ființei ce o formase. Și atunci am hotărât să o păstrez. O știam acolo, mă desfătasem cu frumusețea ei. Era a mea. Ascunsă și nevăzută de nimeni. O operă de artă a naturii. Plecată din mine însumi, nu sugerată de alții prin școli și mai ales prin cursuri postuniversitare. Făcea parte dintr-un nou plan. Al vieții mele

     Eu, medicul veterinar, specializat în Franța, Anglia, Ungaria, cu douăzeci și cinci de ani de experiență în avicultură, trebuia să las naibii această meserie și să încep una nouă. Nutriție. Hrana animalelor de companie. Și nu oricum, într-un angrenaj al statului, ci singur, cu banii mei, pe care nici nu-i aveam. Simțeam în mine născându-se ceva nou, luminos, care-mi va da forța, un protozoar încăpățânat care va crește, va parcurge toate stadiile dezvoltării biologice, îmi va coordona acțiunile, astfel încât în final să reușesc.

     Îmi amintesc că peste noapte avusesem un vis în care fusesem condamnat că privisem luna ca pe un fluture alb, cu el colindasem din floare în floare, din gând în gând, poposisem pe petalele unor idei noi, ce în curând aveau să capete culori și gust de fructe ale creației.

    -Aveam know-how-ul ! Cum începuse să se vorbească.

    Începusem să-mi clădesc în minte noua afacere. Teoretic o

pusesem pe note mintal. Cap-coadă. Urma să se clădească în timp. Pornind de la nimic. Ca un bulgăre de zăpadă rostogolit. Știam începutul. Intuiam dezvoltarea. Căpătasem sub tălpi un teren mai solid, chiar dacă numai teoretic. Am făcut în dimineața aceea un calcul sumar. Îmi trebuia totuși o sumă minimă de cel puțin  un salariu câștigat și pus deoparte timp de un an. Minimum!

Asta ar fi însemnat ca timp de un an să trăim numai din salariul Norei, pe al meu să-l pun deoparte Practic imposibil.

   -Aveam oare piața asigurată?

Am sunat la persoanele cărora le dădusem spre testare câte una din pungile de un kilogram conținând amestecul de carne tocată. Avusesem inspirația să le solicit telefoanele în vederea finalizării experimentului.

    -Alo! Știți, eu sunt cel care acum câteva zile…

    -Da, și ce doriți?

Răspundeau vocile surprinse, speriate că le-aș pretinde ceva.

Eu nu doream decât o informație. Și-au amintit. Erau interesate de procurarea produsului. Depindea de nivelul prețului. Rezultatul experimentului fusese mai mult decât mulțumitor. Simțeam că trebuie să dau drumul afacerii.

     Deveneam patron. Îmi hotărâsem drumul zilelor viitoare. Steaua mea polară îmi arătase drumul. Pluteam încă în universul gândirii abstracte, pe apa unui ocean. Al potopului care venise peste noi. Dar se zărea țărmul promisiunii și mai ales ramura de măslin.

   -Totuși, de unde vei lua tu primii bani?

                     Capitolul XI

Gambitul damei

  Pe la prânz primesc un telefon. Un necunoscut.

    -Bună ziua domnule doctor.

    -Și a dumneavoastră.

    -Sunt Davidescu

Am rămas stupefiat. De unde până unde a ajuns la mine, de unde-mi știa numărul de telefon? El ditamai  directorul actual al Prodexportului, om cu state vechi în comerțul exterior. 

     În vechiul sistem unitățile noastre de producție nu aveau permisiunea să întrețină relații directe cu niciunul dintre clienții externi. Această activitate trebuia derulată numai de către personalul strict specializat, școlit la facultățile de comerț exterior, oameni siguri, încadrați majoritatea în securitate, cunoscători ai limbilor străine, neapărat a limbii engleze, pe care o vorbeau fluent. Numai ei aveau dreptul să întrețină asemenea relații.

     Toate produsele noastre erau livrate prin câteva astfel de mari unități specializate. Pentru producția vegetală se înființase întreprinderea Romagrimex, pentru cea animală, Prodexport.    Îl cunoscusem pe directorul Davidescu. mai mult din vedere, de atunci când  adesea venea pe la Centrala noastră. Dar mai ales de când începusem să mă ocup de organizarea și derularea producției de foie gras pentru  export.

    -Ce surpriză plăcută, domnule director! I-am răspuns cât se poate de amabil.

    -Puteți veni mâine până la mine?

    -Desigur, în ce problemă?

    -Vom discuta aici.

Tonul era amabil, protocolar, de om uns cu toate alifiile, folosind un limbaj care în mod voit trebuia să lase impresia că mereu există ceva în spatele înțelesului direct. Că nu ceeace se prezintă exprimă realitatea, ci ceeace este dincolo de cuvinte, acolo unde totdeauna se află un alt univers. Cel camuflat, dar real.

     Întreaga zi aveam de căutat sensul real al cuvintelor spuse. Trebuia interpretat cu simțirea, nu cu logica. Am făcut legătura cu acel termen subînțeles și exprimat de directorul meu general care mă dăduse afară ca pe o măsea stricată. Cuvântul magic: NOI. Adică EI. AI LOR.   Nu unul ca mine ce ar fi putut reprezenta un pericol de contaminare pentru colegi.

     Întreaga zi m-am perpelit. Am lăsat baltă ideea noii mele afaceri. Purtam în subconștient sămânța fricii. Cineva avea grijă mereu să o mențină în acel pământ roditor. De fiecare dată avea grijă acel cineva să o ude  cu vești noi.

Și mai ales cu expresii consacrate:

    -Lasă că vei afla tu!

    -Să vii până la mine mâine, într-o problemă!

    -Vei afla la momentul potrivit! Sau:

    -Știi tu de ce.

Întreaga zi trebuia să te perpelești, să-ți imaginezi vrute și nevrute, să-ți vinzi rodul cugetului la preț redus. Acel cineva avea grijă să-și verse gunoaiele vocale în urechile tale.

    -Dar de ce trebuie să te gândești la ceva rău? Totuși, vremurile s-au schimbat. Acum securiștii sunt oameni de afaceri. Primii care au pornit pe drumul acesta, Ca la comandă. Au fost ajutați. Mă încuraja Nora.

    Întreaga zi mi-am rotit gândurile în jurul pământului. De câteva ori m-am oprit lângă suflet, l-am întrebat, am așteptat de la el un răspuns, o simțire, un sfat. N-am reușit să primesc nimic. Plecase. Colinda sferele lui. Obosise. Rămăsese din mine numai timidul, cel dintotdeauna, care mai mereu mă oprea cu prudența lui excesivă, cu pronunțarea formulei magice și ocrotitoare: dar dacă?

    Piața Valter Mărăcineanu. În parcare o mare de mașini noi.

Numai firme străine: B.M.W-uri. Audi, Volkswagen, Ford, Jeep-uri.  O minune de mașini. Altă lume.

    În clădire, pe holuri, mirosea a parfum scump. Urcând, auzeam alfabetul morse al tocurilor înalte țăcănind pe cimentul culoarelor. O mulțime de femei care mai de care mai elegante. Occident curat. Mai ceva decât la Institutul din Mont de Marsan. Unele înbrăcate office, altele casual.

     Mă simțeam un fel de lut însuflețit, căruia i se dăruise o zi specială. Pătrunsesem într-o lume care nu era făcută   pentru mine. Știam că orice zi e alcătuită dintr-un ocean de lucruri mărunte. Iar aici se adeverea aceasta. Fiecare dintre femeile acelea păreau inaccesibile oamenilor de rând.    

     Pe bărbați nu-i vedeam. Poate n-aveam vedere pentru ei. Sau poate erau la lucru prin birouri, nu se fâțâiau pe culoare amestecându-și parfumurile.

     Secretara m-a introdus la director. Primire cordială, aproape prietenească. M-am simțit bine încă de la început. El a comandat o cafea. Adică două. A coborât de la birou său și s-a așezat în fotoliu alături de mine. Ca la protocol.

    -Doamne, ce deosebire față de primirea celuilalt director cu

care lucrasem atâția ani și care mă pusese pe liber pentru că aveam fermă de prepelițe.

     Acesta știa toată povestea. Parcă și vorbiseră între ei

    -Nu trebuie să i-o luați în nume de rău, mi-a spus, dar trebuia să reducă personalul. Iar dumneata aveai din ce trăi,  Toți ceilalți colegi, nu. Erai curat, n-aveai rate de plătit.

    -Din ce, domnule director, din prepelițe?

I-am explicat dimensiunea efectivelor. A realizat imediat că

 era o joacă de-a creșterea păsărilor într-o colivie imaginară.  

   -Cu atât mai bine, vei accepta.

Am realizat că folosea alternativ când modul protocolar de adresare, când cel jovial, apropiat. Îmi convenea cel ca de la om la om.     Apoi a intrat în subiectul problemei.

    -Uite de ce te-am solicitat.

A făcut o pauză. Studiată. Privindu-mă adânc. A continuat:

    -Am fost informat că ai trecut printr-o perioadă cumplită. Știu că n-a fost vina dumitale, ci că ai intrat fără voie într-o chestiune urâtă. Bine că s-a treminat. S-a lămurit problema. A mai urmat apoi pe același ton, ușor compătimitor, căutând parcă să salveze onoarea celor care se făcuseră vinovați de asemenea eroare.  Dar nu de asta te-am chemat. Ar fi păcat să se piardă cunoștințele și experiența pe care ați acumulat-o într-un domeniu atât de specializat. Și care poate produce în continuare bani mulți pentru țară. Știu că unitățile de stat sunt pe ducă. Că multe au renunțat la această activitate. Aș dori ca împreună să o promovăm în sector particular. Nu-mi doresc decât acordul dumitale pentru această conlucrare.

    -În ce calitate domnule director?

    -În calitate de salariat al Prodexportului.

Probabil că mi-a citit pe buze uimirea. Încercasem să-mi ascund prin ungherele curajului timiditatea.

    -Nu trebuie să-mi dai un răspuns imediat, gândește-te, și dacă ești de acord ne revedem mâine la zece. Poate că vei reuși să faci și un plan ca bază de plecare în discuții. Doresc să demarăm imediat. Din partea mea vei avea tot sprijinul.

     Apoi, tot politicos, s-a  ridicat  în  picioare.  Am înțeles că 

 acesta fusese timpul acordat mie pentru ziua aceea. Restul  mâine. Așa, pe felii, nu totul dintr-odată.

     Pentru o vreme am simțit cum trupul meu prețuia pe culoarele acelei instituții doza de aer frumos mirositor care i se administrase. Adevăratele și neprețuitele esențe ale civilizației. Ale bunăstării. Ale lumii care mă aștepta cu brațele deschise. Numai să fiu de acord. Să mă las îmbrățișat de căldura femenină a plăcerilor care mi se ofereau. Pentru ce?

     Ieșind din clădire, am căutat să păstrez  în plămâni respirația aerului  frumos mirositor, închizându-l cu butonierele rotunde ale alveolelor. Evadasem în paradisul începutului nostru de capitalism atrăgător. Latura sa cea mai frumoasă.

     Nu mai aveam trebuință să mă transform într-un haruspex. Nu mai trebuia să caut în măruntaiele zilelor sacrificate chemarea viitorului. Se deschisese de la sine înaintea mea. Îi priveam porțile largi. Urma doar să-mi hotărăsc momentul intrării. Mi se deschisese viitorul.

     Restul zilei mi l-am petrecut la masa de scris. Încercam să pun pe note noua activitate.

    -Ce să-i spun mâine directorului? Era un domeniu care, nou fiind, ar fi trebuit să fie mai întâi experimentat. Cum să atragi doritori? Cetățeni particulari, țărani, să intre în afacere alături de o unitate a statului, când încă statul avea totul, iar particularul nimic. Cine ar fi avut curajul ca într-o asmenea activitate, cvasinecunoscută, să-și îngroape agoniseala? Mai ales că se adresa direct omului de la țară, și așa, mințit de atâtea ori de stat. Sau, cu mult înainte de alții, încât era sătul de promisiuni deșarte.

     Până atunci viața acelor oameni fusese întunecată. Se speriau de noua lumină strălucitoare pe care nu o cunoșteau. N-aveau încredere decât în cea a lumânării. Aceea era reală ca însăși moartea. Sau nașterea. Acestea erau reperele sigure. Viața mai totdeauna fusese imprevizibilă. De aceea apăruseră  legendele Mioriței, a Meșterului Manole, și atâtea altele care vizau sacrificiul și suferința.

     Urma să propun punerea în practică a unui experiment, cel mult două, care să devină reclame pentru întreaga zonă. Aceasta era calea. Inițial, majoritatea costurilor ar fi trebuit suportate de stat, particularul având numai o simbolică participare,  stimularea atenției asupra desfășurării acțiunii.

    -De unde să găsesc doritori? Musai trebuiau aflați din vestul țării. Aici, în sud sau în est nici nu auziseră despre așa ceva. Înfiripasem, într-adevăr, o activitate promițătoare în unitățile avicole. Exportasem câțiva ani la rând produsele prin firma Larnaudi. Dar, odată cu dezintegrarea întreprinderilor se alesese praful. Toți șefii nou înscăunați n-au știut cum să se descotorosească cât mai repede de activitățile pretențioase. La particulari, adică la țărani, nu exista nicio tradiție. Se pieduse prin lipsa de interes a Cooperației, prin moartea celor în vârstă. Fiecare umblase cu întunericul său.

     Am gândit să iau legătura cu foștii mei colaboratori, directorii și directorii tehnici din zona de vest a țării.

     Și am avut o șansă. Una singură. La Satu Mare. Acolo, colegul meu auzise de o unguroaică care locuia în oraș, dar avea un sălaș, o fostă casă bătrânească a familiei, cu suficient teren de jur împrejur. Femeia era învățătoare în Satu-Mare, soțul tot maghiar, meseriaș într-o fabrică ce era în curs de desființare. L-am rugat să ia legătura cât mai repede cu ea. 

     M-a sunat într-o jumătate de oră. Răspunsul lor a fost afirmativ. Urma să o contactez. Eram bucuros că mă puteam prezenta a doua zi cu ceva concret. Nu trebuia să mă grăbesc.

Cunoșteam că în asemenea situații gândurile trebuiau culese cu atenție, altfel le cad petalele. Iar eu începeam un drum nou. Pe care nu trebuia să alerg. Există o lăcomie a drumului de a-și devora singur depărtările. Nu cu pasul, ci cu zarea.

    Nu trebuia să mă pripesc. Zarea era departe și neclară. Riscul de a suporta un eșec era enorm. S-ar fi năruit întreaga acțiune.

     Pulsul meu tropăia rătăcind prin artere. Era aidoma unui mânz care-și căuta mama. Păștea iarba timpului.

   -Vezi, a apărut din nou soare pe ulița noastră, m-a încurajat Nora. O să vezi, va ieși bine. Ungurii sunt oameni serioși.

    Apoi a venit seara. S-au oprit o clipă orele pentru un răgaz de o clipă. Trebuia să pătrundă oboseala prin gleznele trupului, ca să pot adormi. Auzeam hărmălaia gândurilor. Plecaseră acolo, aproape de graniță, unde se întâlnea lumina  nouă cu bezna cea veche, unde poți privi adânc în ochi întunericul. Acolo, oamenii aceia sunt mai aproape de apus. Și de aceea poate că sunt mai aspri în seriozitatea lor.

     În sfârșit pământul își trase peste sine cuvertura unei nopți frumoase. Un întuneric tămăduitor. Nu-i rămăsese afară decât un ochi luminos, neînchis, ca o lună. Prin el ne priveghea trupurile noastre, ale întregii omeniri. Două câte două. O majoritate constantă încă de la Adam și Eva. O majoritate care lăsase să zămislească trupuri noi.O omenire a trupurilor lungite sub mantia întunericului.

     Noaptea a trecut repede, ca o poezie spusă în copilărie pe derost.

     Înainte  de a pleca  am  telefonat  la familia  Kovaci.  Mi-a

răspuns el. Îl chema Sandor. Pe ea Ildico. Li se spusese.  Mi-

au confirmat exact ceeace îmi comunicase colegul meu.

     Aveam  ceva  concret  cu  care să mă prezint la noul meu director.

     Am fost primit ca și în ziua anterioară, frumos, conform protocolului. Chiar prietenește. Nu știam dacă aceasta făcea parte din atribuțiile sale de serviciu, sau dintr-un sentiment pe care poate că-l nutrea față de persoana mea. În lumea avicolă nu eram chiar oricine. După ce mi-am expus punctul de vedere și am creionat primii pași, a concluzionat:

    -Ia avionul și convinge-te că totul este cum trebuie, iar în numele meu poți să iei primele măsuri. Din clipa aceasta considerați-vă angajat al Prodexport.

     Din nou am constatat alternanța modului de adresare.

    -De la casierie puteți să luați un avans spre decontare, cât considerați că va fi nevoie pentru această deplasare. Succes!

     Mi-a întins mâna, semn să pentru ziua aceea vizita se încheiase. Totuși, înainte de a ieși mi-a mai aruncat din spatele biroului:

    -Ține-mă te rog la curent!

     M-am grăbit să iau bilet de avion de la agenție.  Numai dus. Nu știam când va fi întoarcerea. Mă bucuram că-mi voi revedea foștii colaboratori de acolo. Eram convins că la aflarea acestei vești în spatele meu se va spune:

    -L-au luat securiștii lui la Prodexport. Nu era să-l lase pe drumuri!

    -Nu e mă, securist.

    -Atunci ce e? Cum se numesc ăștia ca el? De ce l-au luat tocmai pe el?

    -A suferit săracul destul.

    -Vezi-ți de treabă, l-au ascuns ăștia ai lui, l-au înfipt acolo

cu misiune, să-i supravegheze pe cei ascunși, pe bune.

Eram convins că așa se va vorbi. Dar deocamdată era liniște.     

     Pe străzi, din hulubăria timpului orele începuseră să gângurească. Vântul dezmierda frunzele ștergându-le de praful luminii. Trebuia să dispară aburul lor de tristețe verde.

Și încet, încet, căpătaseră culoarea cerului senin.

    -Frunzele sunt oglinzile zilei, îmi spunea o voce, trecând pe bulevardul auzului.

   – Uite-te și tu!

    -Așa este, i-am răspuns, văzându-mă multiplicat în miile de ochi verzi, ca în privirile unui himenopter.

    La aeroportul din Satu Mare m-a primit fostul colaborator. Veselia revederii. Primire ca pe vremuri, chiar dacă acum nu mai eram superiorul său. Înseamnă că lăsasem loc de bună ziua. Nu-l obliga nimeni să se comporte astfel. N-au lipsit bine

 înțeles clisa și palinca.

    -Cum puteți voi pune pe limbă dimineața așa ceva?

    -Mâncarea e fuduluie, băutura-i temelie! Mi-a răspuns cu acest slogan pe care-l auzisem în toate unitățile noastre din Transilvania.

     La ei toți începuseră să privească dincolo, peste graniță, la unguri. Încă demult, din vremea cealaltă. Puteau păși oricând, aveau drept de liberă trecere, beneficiau de avantajele micului trafic de  frontieră. Treceau prin Petea, și erau imediat dincolo. Mulți plecau dimineața, pe jos, cu plasele goale și se întorceau seara cu ele pline.

     Dincolo, pentru ai noștri era un fel de Eldorado. Găseai tot ce voiai. Mulți aduceau și vindeau fel de fel de lucruri, inclusiv alimente. Le cumpărau din satele vecine. Din Czenghersima, Szamosbecs, Szamosangyalos, situate la o azvârlitură de băț de Petea. Maghiari acolo, maghiari aici. Români acolo, români aici. Ce rost aveau granițele, dacă  populațiile erau amestecate?

     Peste noapte plouase cu bucuria înviorării. Natura se abținea să nu explodeze de atâta verde.  Apoi întreaga zi s-a pătat cu umbra unor nori negri. Câteva ore chiar s-a smiorcăit cu o ploaie firavă, plictisită de nesfârșitul căderii. Nouă, la un pahar de vorbă ni s-au udat sufletele de o nesfârșită nostalgie. Vremuri trecute. O tinerețe trăită pe degeaba. Nu ne alesesem cu nimic. N-aveam nimic pus deoparte. Acesta era și scopul. Societatea aceea avea nevoie numai de proletari, care să depindă de un salariu, care să construiască socialismul. Dar construisem ceva ce nu trebuise nimănui. Ce se năruia încetul cu încetul. Și cele bune, și cele rele.

    -De ce nu s-or întâlni mărimile vremii și, împreună cu deștepții deștepților, cu academicienii, cu cine știe cine, să ia sectoarele economice pe rând, unitățile, ca după o listă, să judece ce-ar fi de păstrat și ce de aruncat? Să dimensioneze corect domeniile.  Era întrebarea de pe buzele tuturor.  

    -Nu vezi că toți se ascund după sloganul economiei de piață, ca și cum numai aceasta ar trebui să reglementeze totul?

    -Cred că sunt alte interese, mi-a replicat colegul. La noi câțiva s-au și cățărat și au funcții în F.S.N. Au început să-și deschidă afaceri.

    -De unde banii?

    -Din bănci. Au luat împrumuturi pe care le-au garantat cu cine știe ce.

    -Dacă aș vrea eu să împrumut mi-ar da?

    -Ași!

    -Cred că cel mai nimerit ar fi fost să păstreze unitățile sănătoase, să le retehnologizeze, și să le facă să producă pentru acele  piețe tradiționale, pe care deja am început să le  pierdem.

     Așa am sporovăit amândoi toată ziua, amintindu-ne de cele trăite și dându-ne părerea în domenii în care interesele erau cele care sfidau logica. Cum de altfel ulterior s-a și văzut. Trebuia să se producă marea prăbușire a întreprinderilor, sprijinită tacit de autorități, pentru ca apoi să poată fi cumpărate pe mai nimic.

    -S-a dat liber la furat, a exclamat colegul.

De altfel, chiar pe Iliescu l-a scăpat gura și a justificat cumva furtul, ascunzându-l după sloganul său memorabil:

    -Trebuie creat  capitalul românesc!

    -Cum așa, pe  furate?

Așa fusese alcătuit cu patruzeci de ani înainte marele capital al

statului: prin confiscarea cu japca a principalelor mijloace de producție particulare. Adică prin naționalizare.

     Ambii trăseserăm concluzia că ar fi trebuit să ne apucăm de ceva serios, de o afacere. Deja palinca începuse să lucreze în noi cu răbdare, lăsându-ne la început aparent mințile limpezi. Numai gesturile deveniseră mai încleiate, mai greu de suportat.

    -Presimt că toată munca generației noastre de până acum se va duce naibii.

Afirmația a plutit între noi un timp, nefiind negată, ca o premoniție

    -Crezi că treaba asta, cu foie gras-ul ar fi o afacere bună? M-a întrebat colegul.

    -Da, însă, ca particular îți asumi întregul risc.

    -Dar riscul nu este al Prodexportului? El vine cu banii.

    -Își asumă niște riscuri la început, până se crează o stare de spirit în populație, încep particularii să intre în afacere. Apoi, ca în Ungaria, Prodexportul sau altcineva se va ocupa numai de colectare, asigurarea costurilor prelucrării, și exportul. De altfel piața externă este asigurată. O piață sigură care înghite  mii de tone. În  România, pentru consumul intern va trebui să fie creată. Vor avea grijă alții de treaba asta. Adică restaurantele, hotelurile la început, apoi lanțurile marilor magazine. Măcar de sărbători.  Deocamdată produsul nu se găsește decât în marile  hoteluri care cazează străini. Doar ei sunt consumatorii. 

    -Întreabă-l pe românul obișnuit care locuiește în Muntenia, Oltenia, Dobrogea, sau pe cel din Moldova, și chiar de aici, din sudul Transilvaniei. Nici n-a auzit de așa ceva. Cănd mă ocupam la Centrală de producție, în abatoarele în care tranșam producția erau destule femei care întorceau capul la vederea lui. Li se făcea greață, spuneau că e prea gras.

    -Chestiune de gust!

    -Nu, de educație a gustului.

Ne-am dat întâlnire cu familia Kovaci a doua zi,  în sălașul din satul Vetiș.

     În seara aceea cerul devenise dintr-odată prăfos, destul de neclar, din nou se mâzgălise cu noroiul norilor. Și mai ales cu tulbura vedere a privirilor noastre. Eu mă simțeam foarte bine. În cameră mirosea a fum de tămâie veche, din vremuri tinere și frumoase. Pentru că erau ale începutului. Și ca tot începutul, erau de neuitat.

    -Și acesta va trebui să fie un început, mi-am spus.

    -Doamne ajută!

Pereții albi căpătaseră auriul unui altar, fumul țigărilor era mai gros decât al unei cădelnițe legănate. Amândoi ne rugam în biserica improvizată în imensitatea zilei aceleia.

     Pentru noi, pentru viitor, pentru toată suflarea afacerii abia născute.

     Toate fenomenele naturale de pe pământ au o ființă a lor, o denumire prin care oamenii le pot recunoaște. Vântul este o ființă, ploaia, arșița, viscolul, zăpada, au toate o trăire pe care o putem recunoaște. Alături de ele am învățat să conviețuim, pe unele îndrăgindu-le, de altele învățând să ne ferim. Mie,     râurile mai totdeauna mi-au dat o imagine instabilă, de o neobosită mișcare, într-o singură direcție, mereu la vale. Iar Someșul prin excelență. În mintea mea era un râu mare de la capătul din nord al țării.

    -Totul curge.

O mișcare, un circuit al apei în natură, așa cum am învățat în cursul primar. L-am înțeles din prima. I-am priceput limbajul. Alții nu. Eram tare mândru. Unii pricepeau, alții nu.  Atunci, încă din copilărie am știut că noi, oamenii, nu eram egali.

     Dar nici eu nu le cunoșteam pe toate. Am realizat foarte curând aceasta.  Niște mucoși de la țară, în vremea în care eu deja mă săltasem și eram ditamai premiantul de la București, mi-au dat-o peste bot că nu deosebeam  în pădure ciupercile comestibile de celelalte, că nu mă pricepeam să denumesc acele plante pe care orice rumegător le aprecia. Și alte semne  

     Ce folos că îmi intraseră în minte atâția ani de istoria antică, denumiri de localități în care avuseseră loc lupte, știam ca pe apă istoria Machedonului, sau războaiele punice la care  nu știu pentru ce țineam cu Hanibal, și nu mai vorbesc de Spartacus, pe care l-am plâns destul.

    -Nu suntem egali, dar nu trebuie să ne denigrăm unul pe celălalt. De asta eram sigur. Învățasem repede.

    -Ai de învățat și de la o măturătoare de stradă. Pune mâna pe mătură și vezi dacă poți  mătura ca ea! Îmi spunea tata în copilărie.

     Mult mai târziu, un prieten hâtru mi-a mărturisit că întreaga viață a știut anii de domnie a lui Ștefan cel Mare, dar că nimeni, niciodată, nu l-a întrebat aceasta. 

  -Qui prodest?

      În dimineața aceea am plecat însoțit de colegul meu la Vetiș,  un sat așezat într-o prelungire a pustei maghiare. Sat mic,  cu o biserică evanghelică a cărei turlă se vedea sclipind  de la mulți kilometri. Case mai noi sau mai vechi înecate în vegetația grădinilor. Mirosea frumos a natură proaspăt spălată. Mirosea a râul Someș.

     Aici totul părea ciudat. Părea că se petrece un fenomen neîntâlnit altundeva, era locul unde se îmbrățișa lumina cu bezna. La umbra copacilor puteai privi direct în ochi întunericul, ziua pleca la pășune odată cu cârdurile de gâște, seara cobora în sutană albastră, se coseau cuvintele ierbii cu acul subțire al vântului. Și ce poezie frumoasă rostea cântecul păsărilor în crângul de la malul râului!

     Un fel de rai în care erau bine primiți, cu brațele deschise, și cei de limbă română, și cei care vorbeau maghiară.

     Ildico era învățătoare într-un sat apropiat.

Acolo majoritatea vorbeau ungurește. Ildico preda  limba română.

    -În ce fel de limbă română îi înveți pe copiii aceia dacă nici dumneata nu o știi cum trebuie?

    -Mă descurc.

Mi-am amintit de povestirile mamei mele care, proaspăt absolventă a facultății de litere din Iași, a primit un post la un liceu din Hotin. În clasă majoritatea nu știau o boabă românește, se vorbea limba rusă. Sau ucraineana. Nu pricepeau o iotă. Ea le vorbea, ei se jucau. N-a stat acolo nici jumătate de an, cu prima ocazie a plecat. Nu trecuse nici măcar un deceniu de la marea unire. Transformarea se urnea greu.

     Aici trecuseră șaptezeci de ani, dintre care patruzeci într-un regim dur, care impusese cu forță limba țării. Rădăcinile erau însă foarte adânci. De secole. Poate că dincolo de graniță

era invers. Cum reușiseră maghiarii?

     Ildico era o ființă voluntară. Ce dorea ea, aceea se făcea. Prin contrast, Șandor părea a fi timid.

    -Așa pare el, dar să vezi când o ia la măsea cum se întărâtă!

     Sălașul lor era exact ce ar fi trebuit pentru o asemenea activitate. Probabil că în trecut servise la așa ceva.

    -Da, într-adevăr, bunica mea a îndopat gâște. Pe vremea aceea le  prelua Centrocoopul. Atunci era bine, câștigau bani frumoși chiar și numai pentru pene. Le penau de două ori pe an. Spre toamnă îndopau bobocii de anul acela.

    -Îndopau manual, am spus eu.

    -Da, eram mică dar știu că se mai ajutau și de o pâlnie. Toată familia se acupa de treaba aceasta. Inclusiv și eu. Aduceam lemnele pentru încălzirea boabelor, le stivuiam. N-aveam voie să umblu la foc. Se îndopau și noaptea. Era ca o sărbătoare, ca la priveghi.

    -Acum, industrial, se folosesc niște aparate speciale, le-ați

 văzut?

    -Dincolo, la unguri le folosesc. Ei au foarte bine organizat totul. Aproape industrial. Chiar și la țărani, în particular. Mereu au avut și sector particular. Numai la noi nu era permis.

     M-am bucurat că Ildico era în temă și mai ales doritoare de a începe. Știa despre problema aceasta mai mult decât îmi imaginasem.

    -Am dincolo două verișoare care au făcut bani frumoși din

îndopare. M-am și gândit cum să fac. Am vorbit cu ele. Le voi

lua la mine să-mi învețe câteva fete. Poate vor participa și ele când voi începe treaba, mai la toamnă. Până atunci trebuie să cumpărăm bobocii, să-i creștem și să-i pregătim. Trebuie să-i cumpărăm de la ei. Ai noștri, românești, nu sunt buni. Au degenerat. Nu fac ficat.

    -Despre mularzi ai auzit? Am întrebat-o.

Nu auzise. I-am spus că întreaga producție de foie gras produsă în unitățile noastre avea ca bază biologică bobocii de rață mularzi, produși  în țară ca rezultat al împerechierii dintre femela mamă de rasă Pekin ale cărei linii pure le cumpăraserăm din Anglia, și masculul Barbarie, adus din Franța. Adică foie gras de rață, care are aceleași calități cu cel de gâcă. Dar se pretează organizării industriale.

    -La unguri statul asigură producătorului aparatele, furajele, colectarea. Unora chiar și bobocii, la cerere. În final se face socoteala, și în funcție de rezultate, omul își primește banii. Unii au făcut bani mulți din așa ceva. În ultimul rând și-au făcut ferme.

     Trebuia să recunosc că de la această femeie chiar aveam de  învățat. Își cunoștea lecția bine. Mă puteam baza pe ea. Eram convins de reușita acțiunii.

    -Prodexportul trebuie să-mi cumpere de la unguri bobocii, utilajele și furajele. În cele de la noi nu am încredere.

     Tranșase cu duritate sarcinile. Nu încăpea nicio discuție.

 Avea siguranța comandantului de oști. O și vedeam în copilărie comandând cu talentul unui general cârdurile de gâște ale bunicii. Orientându-le câtre gârlele Someșului.  

    -Asta da, muiere, mi-am spus, despărțindu-mă de ei doi.

      A doua zi am plecat, urmând să-mi informez directorul și să demarăm acțiunea. Totul era clar. Cu material biologic de la unguri, furaje de la unguri, aparate de îndopare tot de la ei.

      Cu verișoarele ei, unguroaice,  profesoare ale româncelor noastre.

     Trebuiau făcute niște calcule de eficiență ținând seama de  aceste condiții. Femeia avea dreptate. Nu pleca la lupta aceasta decât înarmată cu armele neamului ei. În care avea încredere. Și care aveau experiență de secole. Îndeletnicirea aceasta în Europa dăinuia din timpul romanilor.

     Iar eu nu puteam decât să-i dau dreptate. Construisem în câțiva ani un sector sensibil, de înaltă tehnologie avicolă, dar într-un sistem de stat, cu salariați, care erau obligați să execute ce li se cerea. Îi câștigasem pe șefii fermelor, care erau medici sau ingineri de specialitate,  și  care impuneau rigorile tehnologiei. Nu se lucra la întâmplare. De aceea reușisem. În sistem particular ar fi trebuit ca liantul care asigura reușita să fie interesul câștigului.

     În oamenii noștri intrase deja morbul câștigului rapid, al comerțului de tarabă, al mișcării, al circulației negustorești. Iar unitățile începuseră să cadă. Nimeni n-ar fi investit într-o afacre stabilă, de durată, în care recuperarea capitalului s-ar fi făcut lent. Cu riscuri.

    La București, directorul Davidescu a replicat imediat:

    -Care este garanția noastră că nu vom pierde? Trebuie să existe și o contribuție a celuilalt factor care intră în afacere.

    -Sunt de acord cu dumneavoastră dar cum să facă rost de bani de la bancă? I se cer garanții mari, pe care nu cred că le va accepta. Este o femeie puternică și încăpățânată după părerea mea, i-am spus.

    -După ce vom consulta oficiul juridic și serviciul financiar  o vom chema la București să semneze contractul. Comunică-i că în câteva zile îi vom da răspunsul. Dar  de ce nu vrea să lucreze cu material biologic autohton, sau cu mularzi?

    -Lipsă de încredere. Vecinii unguri au un institut specializat la Godolo.Acesta le coordonează științific întreaga activitate. Prin ameliorare genetică și prin îmbunătățirea performanțelor aparaturii. La noi nu s-a ocupat nimeni de așa ceva. Numai Centrocoopul, dar nu s-a axat pe activitatea producției de foie gras, ci mai mult pe colectarea păsărilor pentru carne. Nu ajunsesem noi atât de sus. Iar Institutul nostru de Cercetări Avicole funcționează în această direcție numai de câțiva ani. Și foarte timid. Acolo lucra, în acest domeniu, prietenul meu, Doctorul Theodor Ursu.

     Mi-am amintit că în 1985 fusesem timp de două săptămâni

la o specializare în cadrul institutului din țara vecină. Noi eram încă la mare distanță față de ei în domeniu. De altfel, Ungaria era a treia țară din lume după Franța și Israel la această producție

    -Comunică-i termenii noștri: să participe cu douzeci la sută din costurile bobocilor, dacă vrea să-i procurăm de la vecini. E garanția noastră.

     Încercasem. Ildico a cerut o perioadă de gândire.  Îi era teamă să se arunce în necunoscut. Lumea se schimbase. Nu mai era perioada Centrocoopului, pe care o apucase bunica. Pe vremea aceea oamenii erau mai mult legați de roadele pământului. Nu le intrase orașul cu stricăciunile lui în cap. Iar acum, mai rău, îi îmbolnăvise dorința de a fugi în străinătate. Și comerțul. Toți se doreau a fi comercianți și oameni de afaceri. Dar să lucreze la negru, la mica învârteală, afaceri de doi bani. Nimeni nu pornea la ceva serios din lipsă de încredere. Se pierduse noțiunea de temeinicie. 

    -În cine să ai bază? În statul acesta care e pe ducă? În  omul de lângă tine care vrea să te ciupească? Începuseră divorțurile pe bandă rulantă. Procesele. Prosperau avocații. Comisionul era la înălțime.

    -Dar mie ce-mi iese? Asta era întrebarea oricărui organ de decizie, fie el și portar. Cel mai uzitat era para-îndărătul, un termen care viza procentul din afacere care trebuia să intre în buzunarul celui care dădea aprobarea. De aceea încercau atâția să se cațere cât mai sus. Nu pentru salarii, ci pentru comisioane și para-îndărăt. Pentru influență și putere.

     Iar eu, în acest timp, conștiincios ca mai totdeauna, zilnic mergeam la serviciu, încercam să înțeleg activitatea colegilor.

     Curând m-am lămurit. Printre ei începuse deja marea  privatizare.  Mulți își creaseră propriile firme.  Potrivit fișei postului, fiecare salariat din unitate era specializat pe derularea unei afaceri, adică pe vânzarea în exterior a unui produs. Cap-coadă, Adică el însuși cumpăra prin Prodexport produsul de la o unitate sau mai multe unități din România, le întocmea formalitățile pentru export, angaja mijlocul de transport, le livra clientului extern. Se statorniciseră relații apropiate între el, ca simplu intermediar, directorul unității furnizoare și clientul extern. Mai ales relații de prietenie cu clientul extern, care, atunci când venea în România era primit regește pe cheltuiala unității furnizoare.

     Prin înființarea S.R.L.-ului propriu, întreaga afacere nu se mai derula prin Prodexport, ci prin firma sa, a fostului salariat, profitul integral rămânând al patronului, adică al firmei lui.

    -Cine dăduse dezlegare pentru aceasta?

Desigur, trebuia creat capitalul românesc. Doar afirmase aceasta și Ion Iliescu.

    -Dar așa? Numai pentru ei, adică pentru securiști?

Am învățat repede lecția. Dacă-mi ieșea, dacă aș fi putut antrena în acțiune mai mulți doritori, odată cu prăbușirea iminentă a Prodexportului, aș fi rămas beneficiarul întregii afaceri. Ar fi fost ușor. I-aș fi copiat pe ei. Era legal.

     Adică pe spinarea unităților statului, m-aș fi ridicat și eu, întreprinzătorul particular. Micul capitalist român.

    -Frumoasă treabă! Mirosea urât, dar așa erau vremurile Mai ihoroase. De altfel ca și cele dinainte. Urma să mă sune Ildico, să-mi comunice hotărârea ei. Parcă deja începuseră buzunarele să mi se umfle de bani.

    -Din cenușe-n piciorușe.  

În zori am înfipt brusc stiletul trezirii în pieptul răsărit al zorilor. Scurt și adânc. Să curgă mai repede razele roșii. Nu aveam timp pentru dezmierdări matinale.. Aveam de urcat Everestul așteptării. Am ajuns primul la serviciu. Obișnuit cu drumurile parcurse cât mai devreme. Mai mereu deschideam

 eu bariera treburilor zilnice. Eu și portarul.

     Sosise și directorul general. Văzându-mă, m-a solicitat să vin până la el.

    -Ce program ai astăzi? Poți veni cu mine la Buzău?

Ce eram să-i spun? Că până la primirea răspunsului de la Satu Mare aveam de tăiat frunză la câini? Cumințenia se așternuse demult peste cugetul meu. Dar acum, când mi se întrezăreau  atâtea oportunități?

    -Cu mare plăcere, i-am răspuns, ca și cum m-ar fi invitat la un bal. Cum aș fi putut să refuz? Era șeful meu, dar avea un anume fel de a da dispozițiile, ca și cum executarea lor ar fi fost un hatâr pe care trebuia să i-l îndeplinesc. Recunosc, avea școală înaltă.

     După vreo oră, timp în care, alături de colegi mi-am băut

 cafeaua, cum se obișnuia, am fost anunțat să cobor. Mașina aștepta în parcare, gata pornită, o minune de Renault Espace. Iar în scaunul din față dreapta se instalase deja o doamnă necunoscută.

    -Mura, mi-a prezentat-o. Mura Sălăgean. Probabil că vă cunoașteți.  Colega dumneavoastră.

     Într-adevăr, o mai văzusem. O domnișoară, îmi ziceam eu,

care se  fâțâia pe la cabinetul directorului general. Ca atâtea altele. Acolo, unde, ca la urdinișul stupului, bâzâia un stol de fițăraie feminină.

    Am pornit. Urma să facem o călătorie de aproape două ore.

Am ieșit din București. Apoi am intrat într-o imensitate ce semăna cu pieptul îmbrăcat în verde al pământului culcat. Am urmat un drum ca o coastă  lungă, nesfârșită și îngustă. I se vedea osul îmbătrânit, cârpit cu un asfalt găurit, o suferință a neglijenței și sărăciei.

     Unul, pe nume Brucan, personaj important în fosta ierarhie comunistă, dar care se cățărase după revoluție din nou, previzionase douăzeci de ani până va dispărea total chiar și mirosul de hoit al stupidității, al absurdului instituționalizat.

     În dreapta și stânga drumului se întindeau mii de hectare de teren nelucrat. Lăsat pârloagă. Era un fel de răzbunare a țăranului pe propria sa proprietate. Ca pe o femeie care-l trădase atâția amar de ani.    

     Cugetul meu s-a oprit într-un răgaz de gândire, legănat de mașina aceea care torcea liniștit ca o pisică alintată.

    -Nu mai spui nimic, doctore?

Glasul directorului m-a trezit din visare.

    -Povestiți-ne câte ceva din perioada de spionaj, răsări întrebarea ciudată a domnișoarei Mura.

Nu-mi dădeam seama de unde colegii mei cei noi, majoritatea femei, scoseseră povestea aceasta. Aterizasem printre aceștia ca un personaj exotic.

    -Mura, nu este cazul, a intervenit șeful ei. Nu știam ce relații puteau fi între directorul general și ea. Diferența de vârstă stătea ca o platoșă înaintea oricărei intrigi sau bănuieli, sugerând o interzisă legătură sentimentală.El depășise demult cincizeci, ea avea până în treizeci de ani. Putea să-i fie fiică.

    -Și, dacă? Se răzvrătea spiridușul unei insinuări în cugetul meu. O asemenea femeie nu putea să nu trezească sentimente fie numai și cele de admirație. Pentru așa ceva fusese ea născută. Nu de o mamă omenească, crescută printre dureri și nevoi, ci de însăși zeița frumuseții.

     Îmi treceau prin minte roiuri de gânduri. Pentru că ele nu se

 nășteau din nimic, ci dintr-o dorință a cugetului de a afla sensul cel adevărat al întâmplărilor. Într-o relație imposibilă nimeni n-ar fi avut nicio vină. Ea făcea parte din acele exemplare de sex feminin pentru care vederea personificată nu putea rămâne indiferentă, se trezea cel puțin interesul estetic, dacă nu cel erotic. Fie că cel atins recunoștea sau nu. Fiziologic era o emițătoare și un receptor de feromoni. Aceasta era natura ei. Și  fiind în grațiile directorului,  mai departe nu era treaba mea să mă lămuresc.

     În puțin timp am trecut râul Buzăului, la gura Câlnăului am început să urcăm la stânga, pe lângă râu, trecând prin Potoceni, Mătești, spre Săpoca, unde, în dreptul porții unui fost C.A.P. ne-am oprit. Ne-a deschis un portar ponosit, parcă trezit atunci din beția somnului. Cu plecăciuni până la pământ.

    -Ce căutam noi aici?

Eu eram sătul de țară, lucrasem prin asemenea peisaje destui   ani. Voiam un răgaz. Să-mi trag în liniște sufletul.

    -Lăsați-mă cel puțin să pășesc pe asfalt, mi-am zis în sinea mea, de noroaie sunt sătul. Și țara avea, din păcate, destule, slavă Domnului!

     Intuiam ce mă aștepta. Nu mă luase șeful degeaba.

Am tras la un fel de birou, fost sediu al C.A.P.-ului, am făcut cunoștință cu oamenii locului. Fiind în preajma directorului general, plecăciunile orientale și prudente ale oamenilor îmi

erau adresate bine înțeles și mie.

     Apoi directorul a plecat într-un fel de inspecție, pe mine și domnișoara Mura ne-au lăsat în încăpere singuri.

     O brunetă fermecătoare. Mirosea a liliac înflotit. Sau așa mi se părea. Oricum, a vânt de primăvară. Un exemplar feminin  reușit. Niciodată nu m-am priceput să aproximez vârsta sexului frumos. Prin comparație cu Cristina, fata mea cea mare, care împlinise douăzeci și unu de ani, aceasta părea  mai adultă. Dar

nu mult. Aveam un termen de comparație.

    O brunetă care purta în miezul cărnii  întreaga taină a sexului frumos. Avea toate caracteristicile Evei exprimate în frumusețea statuară a lui Venus din Milo, cu ceva din exotismul reginei Nefertiti, dar și modernismul imaginii feminine care se întâlnea pe podiumurile de prezentate a colecțiilor haute couture.

     Rămăsesem cu ochii fixați într-o mirare gânditoare și poate admirativă pe clipsurile ei strălucitoare. Le-am asemuit imediat cu două limbi de clopot. Le auzeam sunetul ca un dangăt prelung, prevestitor de primejdie, de iminenta invazie a dușmanului. Ca în vremurile de demult. Îmi rămăsese această imagine, a clopotelor din poveștile bunicii care, copil fiind, mă speria cu expresia:

    -Fii cuminte, că te ia han tătarul!   Năvălitorul din   urmă cu peste șapte sute de ani.     

    -Vă plac? A întrebat dintr-odată. Văzuse. Înțelesese ceva. Oare ce înțelesese?

    -Ce?

    -Clipsurile mele.

Ce să-i răspund? Eram tentat să-i spun că-mi place tot ansamblul, întreaga ei catedrală. M-am abținut. Cine știe ce interpretare ar fi dat complimentului. La începutul meseriei mele mă atenționase un binevoitor care-mi  observase  câteva  priviri  furișate  într-o  anumită direcție.

    -Nu mai te holba la ea, vezi că e a șefului, și ăsta  are un șut atât de puternic, că te trezești mutat la Sighetul Marmației.

Îmi fusese de ajuns  povața pentru întreaga viață. Aș fi căzut nevinovat în păcat. Am tot căzut eu pentru altele, îmi mai trebuia și pentru așa ceva?

     Ce trebuia să-i răspund? Am încercat un compliment stângaci

    -Scuzați-mă, cred că m-a furat strălucirea lor. Ce e frumos

 și lui Dumnezeu îi place.

    -Am înțeles că dumneavoastră ați fost și spion. Îmbrăcase cuvintele într-un sunet  misterios. Mă privea cumva, cu un interes care numai în mintea unei femei de douăzeciși cinci de ani putea să însemne ceva.

    -Ce știa femeia aceasta despre mine? O ținea langa cu spionajul. Și nu numai ea. Constatasem că de când poposisem la noul serviciu, colegii mă priveau ciudat. Mai ales ele.

     La Centrală, pentru foștii mei colaboratori, mulți dintre ei prieteni, de care mă legaseră mulți ani de stat împreună, nu constatasem nimic. Eram tot eu, același coleg al lor. Evitau să aducă vorba.

     La Prodexport, într-un colectiv nou care nu avea de a face cu viața dură a producției, cu locul unde se zămislea obiectul muncii lor, eram privit cu un fel de admirație amestecată cu respect. Dacă nu am fi fost noi, munca lor n-ar mai fi existat.

     Între timp o femeie ne-a băgat în seamă, întrerupându-mi gândurile, și mai ales oferindu-i un moment de răgaz răspunsului meu. Adusese cinci cafele. Două ni le-a așezat cu o grijă studiată dar cu o mână tremurândă în fața noastră, pe celelalte le-a acoperit cu șervețele și le-a pus alături, pe o măsuță. Am tras concluzia că urmau să sosească, pe lângă directorul nostru, încă doi.

     Mura a început imediat să sărute cafeaua. Avea un fel de a

 mângâia cu buzele marginea albă a ceștii, sorbindu-i aburul răsuflării sale fierbinți. Puteam schimba discuția. Am trecut la atac:

    -Mura este un nume cu rezonanță slavă, Sălăjan este, bănuiesc, din Ardeal. Nu întrebasem. Lansasem afirmația ca pe o nouă descidere. Nu pentru că m-ar fi interesat. Folosisem din nou aceeași deschidere: gambitul damei. Sacrificam timpul, dar câștigam liniștea.

     Răspunsul ei a venit imediat, previzibil

    -Tata este din Ardeal, mama din Moldova. Eu m-am născut la Suceava.

Afirmația n-a așteptat continuarea. Au intrat imediat ceilalți trei. Directorul însoțit de fostul președinte de C.A.P. și de o femeie. Am dedus că a fost șefa contabilă.

     Am înțeles imediat că el, directorul meu general cumpărase integral această fermă în care, pe lângă sediul gospodăriei, se afla întreg sectorul zootehnic. Prin propriul său S.R.L. Devenise patron. Proprietarul cu drepturi depline a unui fost C.A.P.

     Restul, partea vegetală, fuseses retrocedată membrilor cooperatori. Fiecăruia după actele care se găseau în arhivă la constituire. Se alesese praful de tot. Se căutase revenirea la forma inițială de proprietate, dar fără uneltele de muncă.

     Îmi suna în minte lozinca aruncată peste suflarea țării în acel an 1962, de către Dej când, în fața a unsprezece mii de țărani aduși forțat să participe la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naționale din 27-30 aprilie, rostise memorabilele cuvinte:

    -Tovarăși, prin încheierea colectivizării, socialismul a învins definitiv la orașe și sate în Republica Populară Rămână.

    -Cuvinte memorabile!

     Și pentru că  orice se naște și trăiește, și mai ales e străin de locurile acestea, nu are viață lungă. După treizeci de ani dispăruse. Se năruise. Nu rezistase nici măcar aici, la țară, unde

 se născuse veșnicia. Nimic nu  putea rămâne definitiv.

     Se demonstrase încă odată perenitatea acestei noțiuni. Mie

mi se făcea lehamite de câte ori auzeam în trecut, cu limbajul de lemn pronunțându-se cuvintele sacre: de-a pururi, sau pentru vecie.

    -Dar cu ce bani cumpărase ditamai C. A. P.-ul? M-am întrebat. Nu era treaba mea, cu toate că întrebarea mi se părea

legitimă. Bine înțeles, cu banii împrumutați din bănci.

    -Cum?

    -Oferind  ce fel de garanții? Nu puteam eu să întreb atunci.    Odată  cu  venirea  celorlalți, Mura s-a retras într-o încăpere alăturată cu șefa contabilă, desigur că, pentru a discuta aspecte  economice.

     Apoi, după ce am fost prezentat fostului președinte ca expertul  în probleme avicole al Prodexportului, s-a început creionarea viitoarelor producții.

    -Aici vom merge pe două direcții, s-a pronunțat noul stăpân. Vom dezvolta sectorul avicol, iar sezonier, în șoproanele deja existente, vom crește berbecuți pentru export în Orientul Mijlociu, unde avem deja piețe deschise.

     A făcut apoi un expozeu larg și pertinent al viziunii sale de perspectivă asupra dezvoltării locului. Am tras concluzia că acesta fusese domeniul său natal, îi plăcea să povestească momente din copilăria sa pe malul râului Buzău. Patriotismul

local învinsese prejudecățile prudenței.

    -Cum să bagi bani într-un domeniu care se autodistruge? Sau e ajutat să se distrugă?

     El, om care mai avea numai câțiva ani până la pensionare, visa într-o perspectivă de multe zeci de ani.

    Nu cunoșteam dacă avea urmași, și dacă aceștia și-ar fi dorit să se îngroape la țară, într-o activitate imprevizibilă, tributară atâtor necunoscute. Ei fuseseră născuți, dacă ar fi existat, la București, crescuți la oraș, cel mult dorințele lor ar fi vizat plecarea afară, conform visului oricărui tânăr, nu scufundarea în satul unde se născuse și copilărise tatăl.

     Entuziasmul îl molipsise și pe fostul președinte, care urma

 să fie mâna sa dreaptă în aceste locuri.

     Stăteam cuminte și îi priveam pe ambii. Unul reprezenta vechiul, celălalt noul, mai bine zis vechiul însuflețit.

     Am înțeles imediat care trebuia să fie rostul meu. Eram

expertul. Trebuia să introduc tehnologia noului, ca în combinatele avicole de top. Acolo dorea patronul să se ajungă. În timp. În faza inițială ar fi trebuit să exploatăm amenajările existente pentru creșterea și exploatarea păsărilor outoare. Urma să fie instruit personalul, pregătite spațiile și utilajele.

    -Doctore, am rugămintea să rămâi câteva zile aici, să iei primele măsuri. Într-o lună aș dori deja să populăm spațiile cu tineret de înlocuire. La primăvară să înceapă producția. Fă un inventar al celor necesare, comunică-mi-l. Îți voi trimite imediat tot ce ai nevoie. Nu trebuie să ratăm. Aici, precum ai înțeles, sunt bani particulari, nu sunt banii statului. Dacă statul are de unde pierde, pentru că sacul lui e mare, eu nu am dreptul să pierd. N-am decât două buzunare, care acum sunt aproape goale.

     Am înțeles imediat cum se născuse capitalul românesc.

    -Cum?

    -Uite așa!

Exact ca ceeace vedeam și mai ales ce înțelegeam. Nu-și punea nicio problemă că m-ar fi folosit pe mine, desigur și pe alții, în scopul intereselor sale private. Că eu eram un salariat al statului și aș fi derulat o activitate în folosul firmei sale. Îmi pusesem întrebarea:

    -Pentru ce oare nu face omul acesta ceeace a făcut o viață, adică ceeace știa să facă, negoț exterior, și se apucase de un domeniu riscant, cum era producția? Mai ales cea zootehnică, care depindea de un infinit de factori necunoscuți, un deomeniu fluid. Existau boli, calamități, factori negativi, depindeau foarte mult de om, era viață, iar în acest domeniu al biologiei, riscurile erau nenumărate. Mai ales când el se pricepea într-un domeniu lesne aducător de bani, la care riscul eșecului era mult mai mic.

     A trebuit să treacă destulă vreme pentru ca mintea mea, neobișnuită cu valorile capitalismului adevărat, să înțeleagă dedesubturile acestei hotărâri. Și anume că, pentru a face împrumuturi cu sume foarte mari, ca patron al unei firme de comerț exterior, trebuia să gajeze băncii valori deosebite. Adică un combinat avicol în funcțiune, activele și pasivele unei adevărate întreprinderi.

     Lucrase inteligent, cumpărase pe sume rezonabile acest sector de C.A.P. în perspectiva destrămării. Probabil fiind în relații strânse cu puterea locală, se străduia cât de repede putea să-l facă viabil, rentabil, pentru ca apoi să gajeze la bănci pe baza sa sume foarte mari. Ar fi putut apoi deci, aduce  în țară, de oriunde de pe glob vapoare întregi de marfă. În România, o țară flămândă, se vindea orice. Și repede. Greu ar fi fost numai începutul. Apoi se derulau afacerile una din cealaltă.

    -Capitalul crează capital! Banii se nasc din bani.

Acesta era secretul capitalismului. Pe care nu mulți dintre noi l-am înțeles.

    -Nu mă întreba cum am făcut rost de primul milion de dolari, spusese un magnat.

     Directorul meu era mulțumit. Văzuse repede perspectiva dezvoltării afacerilor sale. A mai discutat câte ceva cu fostul președinte. Ba de copilăria lor, de diverse persoane, despre școala unde fuseseră colegi.

     Era clar. Eu trebuia să rămân câteva zile aici. Barem dacă-mi spunea de la început, să fiu pregătit. N-aveam schimburi de noapte, o periuță, o pastă, o ceva. Trebuia să o anunț pe Nora,

să nu se îngrijoreze.

     Întuindu-mi nedumerirea, m-a liniștit:

    -Vei dormi în casa de protocol a C.A.P.-ului, au condiții bune, are cine să se ocupe de dumneavoastră. Acolo au tot ce-ți trebuie. Între timp ne va da răspunsul și doamna din Satu Mare.

     Am înțeles că ar fi urmat să mă deplasez pe tabla de șah a

 țării ca o piesă importantă. Din pătrățica Buzăului, în cea de la Satu Mare. De data aceasta aveam un jucător care muta piesele rapid. Voia să câștige partida cu orice preț. Nu avea timp de pierdut.  Iar în acest mare joc nu eu eram jucătorul, ci el, cel care se  reinventase.  Rămăsesem să mă descurc numai cu jocul meu cel mic, unde pătrățelele le vedeam numai eu. Unde aveam de jucat numai eu cu soarta mea. De această dată, la deschidere utilizasem Gambitul Damei. Sacrificasem un pion. Adică ideea mea de a înființa o societate care să se ocupe de nutriția carnasierelor. Sau să o amâne.

     Am tras concluzia că viața noastră, a tuturor se schimbase, în sensul că noi, micii jucători, nu mai aveam toți un singur mare jucător, Dictatorul. Îl înlocuisem cu alții mai mici, dar numeroși și dornici să-și câștige partidele. N-aveau voie să rateze. Noi rămăseserăm ca și până atunci, micii jucători ai zilelor proprii. De jocul cel mare se ocupau alții. Pe unii îi cunoșteam, pe alții nu.

     Pentru mine zilele n-avuseseră dreptul să se oprească pentru nici un răgaz de gândire, exista altcineva care ocupase locul de gânditor al hotărârilor mele.

     Am plecat însoțit de fostul președinte pentru a  cunoaște sectorul. O trecere în revistă. El era mândru de ce realizase în aceste locuri.

    -Până în urmă cu mulți ani aici nu era nimic, mi-a spus. Și priviți ce am ridicat!

     Într-adevăr, era o înșirare de hale, fără o anumită noimă, decât aceea a neregularității solului. Dar, în acele grajduri crescuseră de toate. Și vaci, și porci, și oi, și păsări.

     Părea că aici timpul se oprise. De vină erau zilele  lungi care, prin trecerea verii, ar fi devenit din ce în ce mai scurte. Sau frunzele, care începuseră să fie numai pe jumătate verzi.

     După ce am dat o raită prin acel sector,  m-am apropiat de

 sediu. Intrând în prima cameră, în care nu mai rămăsese nimeni, am auzit din cealaltă alunecând șoapte moi, umezi, calde, ca pătrunderea unui fluid ce curgea dincolo. Am înțeles imediat. O bănuială care prinsese contur. El și Mura. Trebuia să dispar. M-am retras afară, așezându-mi cu prudență țeasta între timpanele surde. Mi se făcuse liniște. Îmi orbise de tot auzul, cu voința mea. Vederea aș fi putut lesne să o ascund în spatele pleoapelor proteguitoare.

     Nu vedeam nu auzeam. Nu aș fi putut fi învinuit de indiscreție. Ar fi fost mai bine să dispar fizic cât mai urgent, dar nu-mi însușisem tehnica teleportării. Așa doream. Din curte a început să curgă un duș de vorbe repezi. Se adunau oamenii în sala de ședințe. Urma cât de  curând să le  vorbească noul stăpân.

     Ziua începuse să se păteze cu umbra câtorva nori. Apoi, mai bine de o jumătate de oră s-a smiorcăit cu o ploaie înceată, prefigurând marile ploi. Și nesfârșirea  toamnei care urma. Dar s-a oprit dintr-odată. A ținut exact cât a durat ședința.

    Directorul împreună cu Mura și-au luat rămas bun, inclusiv de la mine. Mă plantaseră aici, la treabă. Locul meu era la  glie. Din nou la noroi. Noroiul capitalist. Pe cel socialist  călcasem destul.

    -Mă ții la curent, doctore! Acestea au fost ultimile sale cuvinte, însoțite de o privire aparte, cu o sclipire grăitoare a Murei.

                                   Capitolul XI

Luminița de la capătul tunelului

     Spațiul de cazare a oaspeților era situat în sat, într-o clădire  bine întreținută, care fusese probabil conacul boieresc. În spate locuia familia celei care avea sarcina să se ocupe cu primirea musafirilor.

     O intrare frumoasă, cu pretenția de a primi sub un acoperiș boltit vechile trăsuri. Apoi un antreu, încăpere  generoasă, un fel de salon, din care plecau trei dormitoare și o sufragerie spațioasă.

    -Ce chiolhane se dădeau aici pe vremea C.A.P.-ului! M-am gândit. Puteau intra în jurul mesei mari, rotunde, cel puțin douăzeci de oameni. Masă mare, de pe vremea boierului. Printre puținele obiecte de mobilier care se mai păstraseră.    

     Restul, aveam convingerea că, după o scurtă perioadă petrecută prin casa sărăcăcioasă a vreunui sărăntoc ce pusese mâna la repezeală pe ele, atunci, la confiscare, ajunseseră desigur în brațele focului de iarnă.

    -Praful și pulberea! Ca de fiecare dată. Pentru că asta știam noi prin părțile acestea cel mai bine să facem: să distrugem vechiul fără discernământ și să o luăm mereu de la capăt.

    -Mereu de la capăt!

Fiecare lucru pare însuflețit cu duhul celor care l-au avut. Al tuturor celor care au suflat peste el. Cu respirația, cu năduful, cu lacrima. Cu toate atingerile noastre, cu privirile, până când

ajung să facă parte dintre noi.

     Vedeam în jurul mesei aceleia umbrele vorbitoare și mai ales  îmbibate de alcool, de cheful băuturii, ale tovarășului prim, ale tovarășului vice, ale tovarășului președinte.

     Ale  tovarășului președinte al comitetului de partid, și ale celorlalți tovarăși care aveau desigur de dezbătut problemele satisfacerii nevoilor mereu crescânde ale oamenilor muncii din comună, și nu numai.

     Aici se țeseau și destrămau intrigile micului lor regat, unde totul căpăta dimensiunile împărăției socialiste.

    Îi înviasem dintr-odată pe toți acei oameni, pe care nu-i cunoșteam direct, dar pe care-i intuiam așa cum erau, lucrați după un calapod. Al omului nou. Și care nu dispăruse. Nu avea cum să dispară. Se metamorfozase după ciclul biologic al batracienilor.

     M-a preluat imediat Maria, femeia care locuia împreună cu fiica sa în camerele din spate ale foștilor  servitori, ale foștilor argați, conform obiceiurilor vremurilor celor vechi.

    -Nu vă este foame, domnule doctor?

Cât timp am mâncat s-a sucit pe lângă mine, sporovăind de una și alta, încât, în nici o jumătate de oră cunoșteam totul. Despre familia ei, a președintelui, despre isprăvile ginerelui, suferințele fiică-si, bârfele satului. Aici ea era un fel de chioșc de ziare vorbite. Ale locului aceluia. Evenimentele cotidiene căpătau în mintea sa dimensiunile unor cronici turuite. Deținea cu sfințenie și arhivele vechi, pe care le prezenta cu aceeași siguranță. Nu mucegăise nicio pagină. Nicio zi nu se topise în putregaiul uitării.

     Avea în tot optimismul pe care îl afișa un necaz mare, pe care căuta să-l trecă în felul ei, căutându-i latura cea bună. Fata, măritată cu alesul ei fusese lovită de blestem. Acesta se îmbolnăvise de un fel de boală a bărbaților slabi, care se doresc vulturi, dar nu se pot înălța nici măcar până la înălțimea la care zboară o amărâtă de vrabie. Dăduse în patima alcoolului. Iubirea cerea zbor foarte înalt. Neputința în fața iubirii îl îmbolnăvise de alcoolism.

    -Din prea multă iubire, spunea ea despre necazul fetei, ca o justificare.

     Ea și-l pierduse pe Gheorghe al ei cu doi ani înainte într-un accident blestemat. De atunci rămăsese singură la nici cincizeci de ani. Tragedia unei familii obișnuite din marginea Buzăului. Locurile unde se întorc vânturile și vremurile. Unde se încovoaie Carpații, ca un arc strâns, gata să trimită săgeata Europei peste întinderile Asiei. O încercare de zădărnicire a năvălirii relelor de tot felul. Care mai totdeauna au venit din direcția accea.

     Apoi seara a coborât pe nesimțite. Auzeam de dincolo șoaptele Mariei și ale fiicei sale. Fusesem obișnuit de copil cu vorba șoptită. Era mai interesantă decât vorbirea sonoră. Ea avea în susurul ei curgerea ca de poveste a întâmplării.

     La noi acasă se vorbea mai mereu în șoaptă, ca și cum în orice ungher, în orice scrumieră, ar fi fost ascuns printre cenușiul scrumului de țigară câte un microfon. Sau la vremea aceea o ureche a cuiva. Învățasem de timpuriu cuvântul  magic, am înțeles că oricând putea fi ascuns în casă un fel de dușman, un spion al spuselor, periculos, un călău nevăzut.

    -L-au ridicat și pe Pârvu

    -Vorbește mai încet! Auzeam adesea prudența mamei așternându-se ca o catifea de surzenie peste masa vorbei.

    -Mai bine să se audă paharele ciocnindu-se!

    -Hai noroc! Să ne apere Dumnezeu!

    -Vom trece noi și peste asta!

Iar eu, pe lângă masă, ascultam murmurul șoaptelor alături de zgomotul tacâmurilor și clinchetul paharelor:

     -Suferința venită pe nedrept n-are viitor!

    -Trebuie să avem răbdare.

    -Mai importantă decât răbdarea este ispășirea pedepsei

 răbdării!

     Aceasta era atmosfera în care am copilărit, alături de acel zgomot de joacă al străzii, dar mai ales de amenințarea continuă a fricii instituționalizate.

     Mi se dezvoltase un organ special pentru perceperea de timpuriu a unor asemenea sentimente anormale pentru vârsta aceea. Iar acel organ l-am purtat în mine toată viața, pe care ulterior l-am numit organul prudenței, o pavăză mai mult decât necesară pentru evitarea  iminentelor necazuri. Adesea se confunda cu organul timidității.

    -Dar dacă?

Am învățat repede că viața este ca un lift care te urcă dar te și coboară. Nu poți rămâne între etaje. Ar fi o nenorocire. Trebuie să te străduiești singur să apeși pe buton. Altfel ți-o ia altul înainte și te trezești în locuri în care n-ai ce căuta. Nu ți-ai dori.

     Și mai învățasem că nu ești ceeace crezi tu că ești, ci numai ce cred și cum te văd ceilalți. Nu cum te vede omul  din tine.

Apoi am auzit un ciocănit ușor în ușă. Era Maria

    -Aveți nevoie de ceva, domnule doctor?

    -Nu, Maria, mulțumesc.

    -Pot să vă aduc un pahar cu vin? Doar nu vă culcați de la ora asta.

     Într-adevăr, nu exista în clădire niciun televizor, nici aparat de radio, te retrăgeai între zidurile conacului ca fiind tras în urmă cu mai bine de  cincizeci de ani, în anii de dinaintea războiului care ne adusese atâtea schimbări și nenorociri. Aveai impresia că stăteai ascuns între coperțile roase ale unei cărți vechi, asemenea unui personaj uitat de lume.

    Sobele purtau încă sub cahle majestatea castelelor focului. Și căldura unui cămin care avusese o viață a sa.  Și care se prăbușise în uitare după ce zăcuse în lagărele unor pedepse nemeritate.

     Nu era frig, dar parcă simțeam nevoia să am alături măcar

o țipenie de suflet, care să-mi țină de urât. În urgența plecării nu putusem să iau cu mine nicio carte, niciun caiet în care să mâzgălesc acele impresii. Fie ele și în versuri.

     Propunerea Mariei ascundea tentația savurării alcoolului.

Mi-am exprimat dorința, dar și invitația:

    -Dar nu beau singur.

N-am primit nici un răspuns. Poate ar fi trebuit să urmeze întrebarea ei

    -Cu cine doriți, domnu doctor?

Dar n-a răsunat în încăpere nicio vorbă. A apărut după scurt timp cu o carafă și două pahare. Un vin roșu, vinul lor, din viță de buturugă. În scurt timp camera s-a umplut cu un miros de tămâie.

    -E tămâioasă, spuse, din via pusă acum cinci ani de Gheorghe al meu.

Am ciocnit, am muiat adânc buzele în sângele viței. Răcoarea băuturii mi-a făcut bine. Apoi căldura ei, care mă îmbrățișa pe dinăuntru îmi lua cu mâna oboseala zilei. Eram bucuros că stăteam alături de o ființă, iar ea că are cui vorbi.

     Vorbele ei șoptite, spuse cu teama de a nu fi auzite de dincolo, probabil de fiica sa, au început să se rostogolească în încăpere.

    -Și m-a blagoslovit Dumnezeu cu fata asta a noastră care parcă ar fi dușmanul vieții ei. Ea s-a aruncat înainte într-o dragoste pentru băiatul acesta, care nici om nu e, dar nici diavol. Acum e internat aici, la spital. L-au apucat pandaliile și i s-a năzărit lui că fata mea îl înșeală. E drept că și ea are câteodată ochii prea jucăuși. Așa e ea. Mai altfel decât toantele celelalte din sat.  Alea se mărită, își pun broboada pe cap, dau drumul la plozi, și gata. Toată vremea spală la pelinci. Bărbații lor stau mai toată seara pe la cârciumi și ele nu spun nimic.

     Își continuă povestea:  acesta era petecul ei. Se iubiseră de foarte tineri. De un timp, poate de necazuri, ea devenise când foarte tristă și nepăsătoare, de n-o puteai ridica din pat, când voioasă ca nimeni alta. Când era tristă nu vorbea, nu auzea. Era într-o lume a ei. Parcă-i plânge sufletul după cineva. Când îi trecea, devenea veselă, harnică, cu ochii în toate părțile, de ziceai că-i răsare mereu soarele după vreun pantalon. Și vorbea de nu o puteai opri.

     Și atunci bărbatu-său a început să o bănuiască că umblă după alți bărbați.

    -Și Doamne, câtă bătaie încasa atunci de la el!

Pentru nimic. Ce, el credea ceva? Putea să-i spună ea orice, el  o ținea pe a lui. Îi intrase în cap că îl înșeală și gata. Se îmbăta de oftică, venea acasă și o aranja. O bătea de n-o puteam scoate din pumnii lui. Iar, dacă la început încerca să-l lămurească pe nebun, de la un timp începuse să nu mai spună nimic, nici măcar nu se dezvinovățea. Se uita cu privirea aceeea de ură la el și încasa. Și încasa. Pedeapsa nebunului.

     Iar a doua zi, când se trezea, nebunul își cerea iertare. Dar nu oricum. În genunchi își cerea. Ca înaintea unei icoane învinețite și mototolite sub pumnii lui. Și începea din nou iubirea cea mare. Cine să-i înțeleagă? Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

     Așa au dus-o câțiva ani. Până într-o zi, mai acum un an, când el a crezut că a prins-o. Poate că ea se săturase de el, de pumnii lui. Era un ciudat pe aici, care abia venise. Și nebunul acela s-a dus în sat și a spus că a văzut-o cu unul. O scorneală. A umplut satul. Al ei s-a dus ca de  obicei   la cârciumă, a auzit ce se vorbea, s-a îmbătat, s-a  întors acasă și a bătut-o până a lăsat-o aproape moartă.  Apoi s-a întors din nou la bodegă, a băut până n-a mai știut nimic de el. Noroc că l-au găsit unii căzut într-un șanț, într-o baltă de sânge, cu venele tăiate. L-au dus la spital. Spitalul din Săpoca. N-a fost să moară. Doctorii l-au găsit bolnav de o boală căreia îi spune Encefalopatie etilică.

     A pronunțat cu greutate denumirea.

   -Și de atunci e acolo. Ea nu l-a vizitat niciodată. Nu vrea să mai știe nimic de el. Se vede mai des cu altul. Dumnezeu știe ce-o ieși din asta.

     Știam că la Săpoca era spital de boli nervoase.

Mi-am dat seama că femeia, ca mamă și ca văduvă, ascundea în inima ei două mari necazuri pe care un om obișnuit greu le-ar fi putut duce. Numai un trup sănătos ca a ei, un ghem de mușchi mereu încordați de muncă și nevoi, cu o minte sănătoasă ar fi putuz căra în spate asemenea povară.

    -Numai Dumnezeu m-a putut ajuta, și credința mea că nu ne va lăsa din mână

     I se înroșiseră obrajii. De la vinul cu miros de tămâie. Parcă mirosea în încăpere a rugăciuni și lumânări stinse.

     Am aflat în seara aceea și cum murise Gheorghe cu numai câțiva ani înainte:

    -I-am spus să nu se ducă în ziua aceea la muncă. Venea de sus o ploaie înghețată, ca o pacoste. Avea de arat o buză de deal, acolo, în curmătură. Abruptă și periculoasă. Se termina într-o alunecare a pământului care se căsca într-o râpă. S-a dat cu tractorul peste cap. L-au scos de acolo strivit. I-am făcut toate cele creștinești. Nu m-a ascultat. S-a dus după încăpățânarea lui. Cu el seamănă fata la îndârjire. O îndârjire prostească. Toată viața a făcut numai ce a vrut. Numai el avea dreptare. În toate. Nu asculta de nimeni. Altfel a fost un om bun.

     Pe mine vinul m-a învăluit într-o căldură moale. Ea ar fi

putut vorbi până dimineața.

    -Au trecut anii, Marie, de ce nu încerci să te măriți? În doi necazurile se duc mai ușor.

    -Adică să i le duc în spate și pe ale lui?

    -Ai și dumneata un ajutor la bătrânețe. Încă ești tânără. Și arătoasă.

Am simțit femeia ițindu-se în ea. În cercul lor strâmt în care își

ducea viața trebuia să apară un personaj nou.   Cu o țipenie de suflet, care să o vadă, să-i îndrăgească hărnicia și sinceritatea.

    -Dar acestea mai erau calități pentru vremurile care tocmai veniseră?

Toți alergau după chilipirul averii, și dacă femeia se potrivea să aibă și vreo cană mai dolofană de suflet, din care să-și toarne în fiecare început de noapte vreun pahar de iubire băut pe nerăsuflate, ar fi fost și mai bine. Dar ea stătea ca un melc, cu antenele gata imediat să le retragă la cea mai mică adiere.

    -Mai bine îmi duc crucea singură.

     Se făcuse târziu. Femeia, trecută printre stâncile vieții a simțit bătaia adierii de somn. Venea desigur, dinspre ființa mea. I-am mulțumit. Ea s-a strecurat prin crăpătura ușii și a dispărut în locuința lor din spate.  

     M-am grăbit să mă întind în patul mare, care păstra scheletul de lemn din vechiul mobilier. Numai salteaua și așternuturile fuseseră înnoite.

     În curând stăteam ca un embrion ascuns în placenta nopții. În trupul unei mame purtătoare. Un fel de univers feminin. Ea, în afara mea, se întindea liniștită. O poveste nesfârșită. Și neagră. Eram sub impresia celor auzite.

     Numai un ochi aruncat ca într-un tablou al lui Dali pe bolta cerului mă privea, semn că mi s-a luat în stăpânire toată vederea.

     Era ochiul ei, al nopții, sau al Murei, care mă privea din

lumina geamului, cu o privire înșelătoare și mirată.

     Apoi am alunecat încet într-o moleșeală de somn, păstrând în memoria neînțelegerii mele mirarea ei plină de înțeles.

     În dimineața aceea aerul avea gustul umed și dulce. Aidoma unui ceai turnat de cu noapte în cana luminii. Ierburi verzi infuzate în văpaia zorilor. Aici întreaga natură o puteai gusta cu lingurița puținului care îți era dat să-l vezi. O mică parte din nesfârșirea naturii.

    -Veșnicia s-a născut la țară, ne învățase Blaga.

Din veșnicia aceea trebuia să guști puțin câte puțin. Adică numai câte o fărâmă de vreme pe care am numit-o secundă, minut, oră, zi. Ca să nu te saturi. După colțul fiecărui minut te așteaptă o altă perspectivă O altă imagine a timpului se desfășoară în fața simțurilor. O dezmierdare pe care marele oraș nu ți-o poate oferi.

     De afară, din depărtare, curgea o apă de vorbe repezi. Am ieșit pe prispa conacului. Era Maria. Săpa la grădina din fața clădirii cu temeinicia muncii pe care o făcea. Ca omul de la țară obișnuit cu lucrul pământului. Înfigea în spinarea neregulată și tare a solului lama tăioasă a cazmalei de fier. Avea un fel ritmic de a-și apăsa trupul asupra uneltei. Ca într-un ritual al dragostei pe care o făcea cu Gheorghe al ei, cel de acolo, din îmbrățișarea pământului. O dozare erotică a efortului. Putea repeta această mișcare la nesfârșit.   

     Priveam buruienile acelea care urmau să fie îngropate sub brazdă. I se agățau de glezne. Gândeam că sunt degetele palmelor lui Gheorghe, ivite din pământul în care odihnea și care, de dincolo, o mângâiau cum puteau. Până unde reușeau ele să ajungă.

     Am lăsat-o să-și descarce îndârjirea pe petecul acela de pământ, m-am grăbit să mă duc la treaba mea.  Odată cu părăsirea curții ieșisem la viața curată. Aveam nevoie de o purificare. Trăiam într-un timp real, pe o pajiște a vieții lumească.

     Oamenii aceia trecuți de tinerețe au învățat repede. Erau din cale afară de docili, cuminți, respectuoși. Încă nu ajunsese până aici morbul îmbogățirii rapide. Erau bucuroși că aveau unde lucra. De când se distrusese C.A.P.-ul rămăseseră pe

 drumuri.    

     La început se bucuraseră că și-au primit înapoi pământul. Dar ce să facă cu el? Nu mai aveau uneltele de lucru de dinainte. Și de altfel nici nu mai puteau ara cu plugul, nu mai aveau ca înainte animalele de povară. Ar fi strâns recolta cu secera. Cu coasa.

     Puteau să facă apel la S.M.T.-urile ce încă mai rămăseseră în funcțiune, dar ele cereau prea mult. De unde bani?

     Și atunci se agățaseră de firma nouă care se înființase în locul sectorului zootehnic. Li se promisese că vor avea tot ce le trebuie, numai să muncească. Iar ei munceau. Pregătiseră halele, introduseseră așternutul din coajă de la semințele de floarea soarelui, făcuseră țarcurile, electricienii, instalaseră eleveuzele, mecanicii adăpătorile și hrănitoarele automate. Mai crescuseră ei pui mici, dar nu așa.

     Și peste ei, ca peste toți, timpul plouase atâtea schimbări, atâtea nenorociri. Unii trăiseră războiul, apoi luarea cu japca a tot ce aveau: pământul,  animalele, și restul. Nu mai le rămăseseră decât brațele pentru muncă. Dar deveniseră o clasă. Cu apartenența lor la ea trebuiau să se mândrească. Reprezentau țărănimea muncitoare. Fuseseră înscriși cu forța în Gospodăriile Colective, se învățaseră și cu munca pentru nimic. Acum venise schimbarea aceasta, care îi lăsase din nou fără nimic, dar aparent bogați, pentru că își reprimiseră pogoanele furate. Era precum li s-ar fi dat o avere acolo, undeva, unde nu puteau ajunge. Cum li se promitea și la biserică. De-a lungul timpului toți le- au promis câte ceva.

Și Comunismul promitea același lucru.

    -Munciți acum, pentru a trăi îndestulați în comunism. Și comunismul era un fel de lume de apoi.

Și din nou, odată cu restituirea pământului înțeleseseră că era cam aceeași poveste. Nu le rămânea decât să încerce. Locurile lor rămăseseră acolo, în câmp, singure, nelucrate, pârloagă. De acolo, din câmp trebuia să înceapă paradisul lor. Era departe de ei ca și cel din cer. Numai de viile lor aveau grijă. Cu sfințenie:

    –Doamne, Doamne, caută în cer și vezi și cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta, și o desăvârșește pe ea!

Acestea erau vorbele sfinte, pe care, cu priceperea tradiției le aduceau la îndeplinire. Din ea beau sângele roșu al lui Dumnezeu! În rest bărbații căutau căile sfinte. Și le găseau. Vara în buza cârciumei, iarna în pântecul ei, unde aveau de vorbit, de pus țara comunei la cale, de schimbat primarii, pentru că acum era libertate.

     Femeile, cu copiii.

Cum făcuseră mamele și bunicile lor, unele având  câte zece, cât numără degetele la mâinile ce și le țineau împreunate precum la rugăciune. Nu trăiau chiar toți. Unii așteptau să li se întoarcă fiii rătăcitori, plecați în lume să-și afle norocul.

     Cam asta era.

Țineau toți de toarta vieții și îi beau licoarea, unii cu credința că nu se vor îmbăta niciodată, alții prăbușiți sub lichidul greutății ei. Iarna se certau cu viscolele, în locurile acestea unde se învârteau curenții aerului venit dinspre nord de-a lungul munților. Vara cu arșița câmpului. Nu-i vedeau flăcările în care trăiau, dar le simțeau arzându-le zilele.

     Ziua a doua a trecut repede  A treia la fel. După cină, un pahar de vorbă și un borcan umplut cu sângele tămâios  oferit cu generozitate sau cu dorul de vorbă al Mariei. În seara zilei a patra, din camera vecină s-a auzit un icnet de plâns. Un scâncet înăbușit cu tăcerea durerii.

    -Mai bine du-te la Cooperativă până nu închide. Vezi că nu mai avem gram de ulei. Nu te mai smiorcăi. Al tău încă trăiește. Ce-l plângi? O să-l ai înapoi, să te chinuie cum te-a chinuit, dacă asta vrei! Eu pe taică-tu, pe Gheorghe al meu de

 unde să-l mai iau? De la cimitir?

     Era o situație delicată. O dispută între două femei, nu între mamă și fiică. Părea o întrecere în aprecierea durerii. Una fără rezolvare, alta cu perspectiva unui iad.

    -A moștenit de la taică-su îndârjirea. Aia prostească, care pe el l-a băgat sub pământ iar pe fiică-sa în iad. Continuă să tânjească după nebunul acela,. Și cât m-am luptat să nu-l ia, să nu fie împreună.

Mi s-a adresat Maria mie, ca unui duhovnic. Apoi Ioanei:

    -E nebun, Ioană, nu vezi că e nebun? Pe acesta ți-ai găsit să-l iei? Taică-su era bețiv, maică-sa bețivă. Ce putea să iasă din aceștia doi?

     Ea nu, și nu, că acesta-i omul ei. I-a ieșit pe nas dragostea.

Dar și ea, parcă l-ar fi avut pe diavol în ea. Plângea după acela, dar se uita după alții. Când plângea, când râdea de ai fi zis că a năpădit-o fericirea lui Dumnezeu.

    -N-am înțeles-o niciodată, a continuat Maria. Și acum, cred că i se scurg ochii după unul. Iar pe nebun îl plânge.

     Apoi, încinsă de vin, a început să-mi povestească fel de fel, încât îmi lasase impresia că vorbele sale însoțeau niște porumbei voiajori, urmând acolo sus, drumurile zborului lor, al vieții, al norocului, al inimii, al tutoror necazurilor și speranței. Drumurile gândurilor ei, învălmăjite de căldura și mirajul sângelui tămâios din cană. Eu nu mai aveam loc să mai îngân nimic. Umpluse încăperea cu ființa ei. Luase în stăpânire toată atmosfera locului aceluia din pragul nopții.

     Pe pajiștea lumească a serii nu mai exista decât o singură

păstoriță. Până a venit fiică-sa. Ioana. Atunci liniștea și-a permis să coboare între noi. Dar numai pentru o clipă, pentru că Ioana adusese de afară o veselie specifică ei, exuberantă, tinerească:

    -Mamă, l-am văzut pe Mihai!

În lacul ochilor săi căzuse o nouă lucire, ca un meteor aprins.       

    -Și s-a uitat la mine cumva.

    -Cum, mamă? A întrebat Maria.

    -Cum trebuie să se uite un bărbat, cum altfel?

Lacrimile sale, care-l plângeau pe iubitul ei soț închis în spital, se luminaseră, ascundeau mirajul unor așteptări de nouă dragoste.

    -Dumnezeu te mai înțelege, acum o oră plângeai după celălalt, acum sari într-un picior pentru acesta nou.

     Eu stăteam ascuns după zidul tăcerii mele, gândind că fata aceea frumușică dinaintea mea avea ceva anormal.

     Citeam în ea o continuă căutare a iubirii, o goană după  plăcerile trupului, poate și ale sufletului. Trecea de la o stare la alta cu ușurința cu care se schimbă vremea în aprilie: acum îi ploua, acum îi ieșea soarele. Îmi spuneam rememorându-mi:

    ,,Unitatea structurală și funcțională a sistemului nervos central este complexul neuronal, care este compus din neuron, cu cel două perelungiri ale sale, axonul și dendritele. Interacțiunea dintre ei se face prin structuri specifice, prin sinapse. Transmiterea informației se produce cu ajutorul unui mediator chimic eliberat de neuronul ce transmite acea informație.

    Vorbe asprite de suflarea rece a științei.

     Știam că informația se transmite pe căi bătătorite, că acestea, dacă se succed în mod repetat apare memoria. În creierii Ioanei și ai celorlalți ca ea, informațiile și-au creat alte drumuri. Sau sar de pe o cale pe alta, surprinzător, oferind reacții care celor din exterior le apar ciudate.

    -Acesta se poate numi boală, sau fire?

    -Așa e ea, susținea Maria.

     Din cei peste o sută de miliarde de neuroni pe care îi avem noi, oare ai mei câți sunt într-adevăr sănătoși? Ce căi mi-au săpat mie în creier informațiile?  Din câtă știință învățasem în anii de școală, apoi din  experiența vieții și a meseriei, Ioana

probabil că avea o formă de afecțiune psihotică. Pentru că orice

atitudine care este altfel decât  normalul mediei, știința medicală o încadrează în sfera patologicului. Și fiincă la ea tulburările erau de natură comportamentală, m-am gândit imediat la psihiatrie.

     Poate era prea mult.

    -Așa a fost ea de mică. Mereu schimbătoare. Nimic n-o mulțumea. Ar fi vrut totdeauna altceva. Se plictisea repede. Când plângea, când râdea, a intervenit Maria, scuzând-o.

     Ioana era de o frumusețe proaspătă, prea vioaie și chiar prea copilărească pentru vârsta ei. Uitase să se maturizeze.

Rămăsese la vârsta adolescenței, a mirării de tot ce întâlnea ea în universul prea puțin explorat al celuilalt sex.

     În ea ușor puteai silabisi poezia  dragostei. Trupul era cartea ei de poezie.

      Mă gândeam că poate  îl avea pe conștiință pe iubitul său.  O fire mult mai slabă. Iar acesta, necunoscând-o, interpretase firea ei mereu schimbătoare, ca pe a unei femei ușuratice. Și poate acest fel de a fi al ei,  patologic sau  nu, îl înnebunise. Iar acum zăcea internat la spitalul din Săpoca. Ispășea pedeapsa pentru ei amândoi.

     Iar cea care suferea pe drept, era Maria, care trebuia să-și care singură povara. Și pe a ei și pe a fiicei.

   În ziua aceea am primit materialul biologic. Se umpluseră

spațiile pregătite special cu ghemotoacele acelea mici și galbene de puf: puicuțele de o zi.

     Totul se desfășurase așa cum trebuise. Fără accidente, fără pierderi. Am mai rămas la ei încă două zile, să mă asigur că demarajul creșterii se derulează normal.

     În serile acelea cădeam mort de oboseală. N-aveam chef nici de Maria, nici de Ioana, nici de sângele tămâios al Domnului.

     Mă durea vocea de vorbele de peste zi, exprimate cu glas

tare, ca niște porunci, pentru a fi auzit. Seara liniștea își suia stolurile sale de vrăbii în crengile cerului, transformându-le în stele. Întunericul se pietrifica în întuneric. Mereu în același întuneric. Ca o rășină  care, de frica veșniciei, se preface în chihlimbar. Adică în soarele  galben al fiecărei dimineți.

     Stătusem destulă vreme la Săpoca. Directorul general m-a

chemat. Ilonka se hotărâse. Venise la Prodexport între timp și semnase contractul. Venise și plecase. Mă voia acolo, la capătul țării, ca o garanție că nu va pierde banii.

     Iar eu, piesa de șah, trebuia să mă deplasez pe altă pătrățică. Cea de departe. N-aveam voie să rămân la sediu mai mult de o zi. Atât. Cât să-mi predau decontul la contabilitate pentru perioada parcursă și să iau un avans de decontare pentru cea viitoare. Iar biletul de avion numai one way ticket. Conform șlagărului la modă.Nu știam cât voi rămâne acolo.

     Se născuse distocic o zi boțită cu o dimineață plânsă de câțiva nori negri. Dar aici sus era pace. Numai torsul monoton al motoarelor avionului AN. 24 o tulbura.

     Călătoria a durat o oră. Pentru mine, cred, era cea de a mia oră de zbor. În ultimul deceniu, cât lucrasem în Centrală, bătusem țara în lung și în lat, de la București la unitățile noastre de departe. Cel puțin un zbor pe săptămână. Dus și întors. Mă simțeam mândru pentru dumnezeirea celor ce au putut face posibilă această înălțare.

    Nu puteam spune că mă obișnuisem cu înălțimile. Nu, aveam de fiecare dată o strângere de inimă când decola aparatul și o bucurie nespusă când atingea din nou cu roțile pământul ferm.  Dar   în ziua  aceea cerul se descumpănise. Căzuse peste marginea orizontului, acoperind cu norii o bună parte din țară. Și chiar partea prin care eu călătoream.

     La un moment dat s-a produs o zdruncinare scurtă ca de cutremur. Mi-am băgat imediat curajul la adăpostul umerilor, să nu se sperie. Mă loveau dintr-o dată toate gândurile negre. Avionul a căzut în gol, sau nu știu ce Dumnezeu a făcut, dar, am simțit că eu mă ridic din scaun și rămân spânzurat în centura de siguranță pe care niciodată n-o desprindeam de la talie. Din prudență.

     Stăteam ghemuit la adăpostul sprâncenelor, cu ochii mijiți, să nu mi se strice privirile în cădere. Apoi m-am înfundat în scaun, aparatul a luat-o din nou în sus. Luminile de semnalizare licăreau a primejdie:  

    -Fasten belts, fasten belts, fasten belts.

Într-o secundă m-a năpădit imaginea eroului sovietic din romanul lui Boris Polevoi. Oameni curajoși. Eroul se prăbușise cu avionul, sărise cu parașuta într-o pădure iarna. Păduri erau dedesupt, eram deasupra Carpaților, avion aveam. Cine să ne doboare? Vreun fulger?

    Știam că acea carcasă a aparatului de zbor se comportă precum o cușcă Faradey, păzită de asemenea fenomene. Iar legile fizicii nu sunt legi omenești, mereu în schimbare. Apoi mi-am amintit de Micul prinț a lui Antoine de Saint Exupery.

    -Dacă am fi căzut pe o planetă imaginară?

Aici sus, în asemenea situații unii tac, unele femei încep să taie cu sunetul vocilor subțiri liniștea înălțimii.

     Apoi toți ne-am îngrămădit minutele acelea unele în altele, făcându-le mai ușor de suportat.

     Și așa a fost. După veșnicia ce a durat câteva minute, avionul s-a liniștit, luminile de semnalizare s-au stins și o voce ne-a anunțase că trecusem printr-o zonă de turbulență.

    -Dar așa? Cu o asemenea violență? Nu cumva era un semn de la divinitate?

     În jurul meu se auzeau murmure vocale, în română și maghiară.

   -Ioi iștenem!

Se înnodase prea strâns ștreangul înălțimilor pe gâtul zilei, mi-am spus, gândindu-mă că metafora mă va liniști.

     După încă alte gânduri zburătoare, s-a auzit în sfârșit lovitura pământului. Ne primea acasă la el cu o izbitură de buzdugan. Eram fericit. Am intrat în pacea pământească. Sus, de unde veneam eu, se rostogolea un ochi mare de soare exoftalmic, cu privirea tulbure și încețoșată de intrarea în toamnă. Deja frunzișul noului anotimp se troienise pe străzi. Căpătasem bilet de intrare și la spectacolul acelei zile.

     M-a întâmpinat soțul Ilonkăi. Acel băiat de treabă care mi se păruse data trecută. Acum îmi aruncase în față în loc de veselia revederii niște cuvinte reci și sleite, alcătuind fraze mototolite de ciudă. Ca un scris greu de descifrat într-o hârtie uzată și îngălbenită de vreme.

     Era limpede că nu-i convenise ceva. Îl luase pe sus entuziasmul și optimismul fără suport al soției. El nu voia să riște. Fără înconjor mi-a și spus de la primele cuvinte că el nu e de acord cu treaba asta.

    -Nu așa ne-a fost vorba de la început, domnule doctor. Noi n-avem bani. Noi am vrut să câștigăm, nu să pierdem. Pentru noi zece la sută acela este foarte mult. Dacă pierdem, cine ne dă nouă banii aceia?

     Mi-am dat imediat seama că mintea lui n-avea nimic de a

face cu spiritul antreprenorial. Fusese toată viața salariat.

Obișnuit să îndeplinească sarcini. Să-și asculte cu sfințenie șeful. Poate chiar să dea și ceva în plus de la el. Statului. Dar nu risca nimic. Avusese un serviciu sigur, care îl hrănise pe el și pe ai lui atâția ani. Nici n-avea nevoie de mai mult. Numai că acum, în ultimul timp și slujba sa ca și a altora se clătina.  Lesne ar fi putut rămâne pe drumuri. Dar nu și cu datoriile astea noi.

    -Cu ce o să le plătim?

Eu eram încă sub impresia zborului clătinat, care mă lovise cu umbrele înălțimilor.

    -Ia uite-l și pe ăsta! Probabil a băgat strâmbe la nevastă-sa și acum nu mai vor să facă afacerea, mi-am spus. Dar am tăcut, l-am luat prietenește pe după umeri, am îngânat și eu cuvinte de nimic, un pansament iluzoriu, care nu promitea nimic sigur.

    -Lasă, se rezolvă. N-aveți cum să pierdeți, doar v-ați luat toate măsurile, iar doamna Ilonka este o femeie de mare ispravă.

    Chiar și credeam ceeace îi spuneam. Adunasem cuvintele acelea și așa, aruncându-le în nesiguranța lui, am reușit să-l fac să tacă.  Învinsesem pentru moment ițeala nemulțumirii din mintea sa de bărbat la remorca femeii.

     Aflasem de data trecută că omul lucra la întreprinderea Unio, unitate cu vechime importantă, înființată din  1911 după cum spusese el. Era mândru de statutul său de maistru în această unitate.

    -Înființată pe timpul imperiului, se lăudă el.

Era convins că numai industria va putea salva noua societate care se instaurase prin forță și prin distrugerea celeilalte, chiar în momentul când ea și-ar fi deschis noi valențe, întrucât se achitaseră datoriile.

     Rămăsese în adâncul sufletului și nu numai, un comunist pur, nu rezidual, ci chiar ferm convins de justețea valorilor sale.    

     Mergând în mașina sa, o Dacia 1300, trăgeam cu ochiul la fața cu trăsături asiatice. Vedeam acum ceeace nu văzusem data trecută, când îl considerasem un om blând, o anexă a nevestei. Aceasta era numai aparența, pentru că Ilonka era ființa volubilă energică și foarte vizibilă.

     Zăream în trăsăturile lui duritatea câmpiilor nesfârșite ale Asiei de unde veniseră strămoșii săi, popoarele stepei, obișniuite să sufere și să îndure.

     În prezența lui simțeam nevoia imperioasă de a-mi veni în ajutor câteva întăriri. Gândeam că pentru reușita acțiunii trebuie să-l câștig și pe el. Exista pericolul ca Ilonka să fi cedat îndârjirii sale. De a nu pleca pe acest drum nou,  riscant.

     -La noi în industrie, dacă ai înșurubat o piesă într-un loc, rămâne acolo. O găsești și mâine, și poimâine, și peste zece ani. Dacă n-o mânâncă rugina. Animalul n-are viață sigură. Sunt prea multe necunoscute. Există boală și moarte. Iar aceasta înseamnă pierdere de bani. Și sunt banii noștri. Nici măcar ai noștri. Sunt împrumutați. Trebuia să-i dau dreptate.  

    -Cum îi vom plăti?

Din adolescență îmi plăcea să mă joc cu mine însumi un fel de scorneală: să-mi imaginez persoana care mă interesa, cum ar fi arătat  când era copil. Pe acesta îl vedeam un izolat dar, când era deranjat din timiditatea lui ar fi devenit imediat un băiat rău. Un bătăuș. Unul pentru care părinții te-ar fi sfătuit să te ții deoparte. Să n-ai de a face cu el.

     Într-adevăr, nu mi-ar fi plăcut să ne jucăm împreună.

Ca adult își purta mustața după moda ungurească. Din toată atitudinea lui îmi dădusem seama că era foarte mândru de  apartenența sa la etnia maghiară. O luase pe Ildico, o unguroaică de ispravă.

     Mai mult tăcând, am ajuns la Vetiș. Acolo, femeia lui se comporta ca un comandant printre femeile adunate să facă treaba.. Totul ca la carte. Carte ungurească. Conform instrucțiunilor institutului de la Godolo. N-aveam pentru ce să mă amestec. Până la acel moment totul fusese făcut conform tehnologiei.

      Ei mă chemaseră pentru altceva. Pentru ceeace nu puteam eu hotărî de unul singur. Mai mult la insistențele soțului, care n-avea încredere de niciun fel în producția agricolă, voia garanții. Le era frică să nu piardă banii. Toată ziua m-am gândit cum să-i fac a înțelege că riscul cel mare era al unității

mele, al Prodexportului, nu al lor.

    -Industria noastră e un morman de fiare vechi, aruncase un prim ministru în eter rodul filozofic al cunoștințelor sale.

    -Ce știe ăsta? A lucrat el cu noi, să vadă și să înțeleagă cum se construiește un lucru, un  ceva?  L-a plimbat taică-său prin străinătățuri, l-a școlit pe la capitaliști și acum l-au cocoțat ăia sus să distrugă tot ce am făcut noi.

     Stăteam amândoi seara pe terasa sălașului lor de la Vetiș la o palincă. Eu, cu firea mea mă puteam declara fericit. Aveam filozofia mea.

    -Fericirea se câștigă și  prin suferință, îmi spuneam. Nu poți fi fericit decât prin comparație. Cu tine însuți. Nu cu alții. Ce-mi lipsea mie în clipele acelea? Aveam exact tot ceeace îmi trebuia și ceeace îmi lipsise atâta vreme. Am încercat să-i predau această lecție și lui Șandor. Nu se lipea de el. Era tipul care trebuia să care în spinare tot necazul lumii. Plânsul durerilor de fiecare zi. Partea de suferință a întregii națiuni.

    -Ce dureri ai dumneata domnule Șandor?

    -Dumneata nu vezi ce se întâmplă în jurul nostru?

    -Ce se întâmplă?

A tăcut, uitându-se cu dispreț la mine. Apoi a îndrăznit, nu pentru că ar fi găsit cine știe ce noi argumente, pe cele vechi i

le auzisem, ci pentru că, încet, încet, începuse să i se vadă prin obraji lucrarea elixirului de prună.

    -Doctore, chiar nu vezi, sau îți bați joc de mine?

Mi-am dat seama că nu era cazul să-l întărât. Și atunci am luat-o pe ocolite:

    -Nea Șandor, știi de ce sunt eu acum fericit? Pentru că exact în clipa asta în mine s-a născut o celulă nouă. Eu o aud cum gângurește. E ca și cum aș asista la ceremonia unei zile frumoase. Ea este o nouă viață. A mea. Aici, în mine. În permanență trupurile astea pe care le vedem în jur, al dumitale, al meu, sunt într-o continua schimbare. Suntem mereu alții. Nu este prilej de bucurie? Se spune că în șapte ani ne schimbăm cu totul, adică nu mai păstrăm nimic din ce era vechi. Așa e în natură. După iarnă vine primăvara. Ca o veșnică primenire. Tot astfel este și în societate. Nu putem rămâne pe loc. Ruginim.

     Asta s-a întâmplat și la noi. Generația noastră nu a ținut pasul cu tehnologia nouă. Am rămas cu cea din anii șaizeci. Cel mult șaptezeci. Cursa rambursării datoriilor a fost o prostie. A văduvit fabricile de împrospătarea cu sânge nou, tânăr. Nu li s-a mai născut nicio celulă. Cele vechi au început să moară. Ne bucuram că ni se cumpărau produsele exportate.. Dar la ce preț? Erau prețuri reglementate, se stabileau sus, de către niște funcționari care habar n-aveau ce făceai dumneata aici în fabrica dumitale, sau noi în agricultură. Trebuia doar pe ansamblu să iasă socoteala. Așa cum ieșea. Suferea amărâtul de țăran colectivist. Care nu primea mai nimic pentru munca lui. El ne ține pe noi, cei care primeam regulat un salariu. De ce crezi că Gorbaciov a încercat să schimbe ceva? Și-a dat seama că nu mai merge așa.

    -Un dușman al nostru, al tuturor. El ne-a îngropat.

Mi-am dat seama că m-a lăsat să vorbesc fără să-l intereseze ce spun. Avea ideile lui, bine înfipte în creieri.     

     Obrajii îi păstrau culoarea închis-vineție lăsată de bătaia  vântului din stepa Calmucă de acum un mileniu. Și poate și din câmpia Panonică de alături. Pentru el timpul agoniza continuu, într-o lucrare mereu nocturnă.

    -Asta e părerea dumitale, mi-a spus, oarecum obosit de perorația mea. 

Am înțeles că preferă să-și țină în continare  sufletul închis în ocnița minții. Și înlănțuită în prejudecăți speranța. Am continuat:

    -E adevărat, nici eu nu pot să cred orbește în certitudinea că viitorul ne va aduce numai bine. Dar și binele acesta este arbitrar. Ce îți oferă dumitale satisfacție, mie s-ar putea să nu-mi placă. Suntem deosebiți. Dar, pe ansamblu există o cale, ca un fir roșu al trăirii. Trebuie asigurate în primul rând cerințele obligatorii ale traiului de zi de zi, adică hrana, căldura, sănătatea, educația, cultura. Restul depinde de fiecare, am spus împăciuitor. Vechiul sistem în care am trăit nu ni le asigura nici pe acestea. Sau prea puțin din ele. Omul trăiește în prezent, nu în viitor.

     A tăcut. Obosise. Am înțeles că era cazul să ne retragem. Deja se înnoptase bine. Băutura aceea, palinca, ca de obicei,  îmi lăsase cugetul liber, cel puțin așa credeam, dar trupul mi se îngreunase. Nu era ca vinul, să dea energie. Te apăsa cu toată greutatea atmosferei de deasupra. Prin ea simțeam puterea acelei forțe a pământului care te trage în jos. Nu-ți dă aripi, cum ți le pune pe umeri vinul.

     Eu m-am dus în camera mea, el într-a lui, alături de Ildico, care, după ce ne pusese pe masă cele trebuincioase unei cine ardelenești, plecase la culcare. Era de fapt singura dintre noi care într-adevăr, muncea.

    -Așa se cade, cînd bărbații beau, să aibă totdeauna înaintea

lor ceva de ronțăit, altfel se îmbată.

Învățasem vorbele acestea încă din tinerețe, de la Mereni, unde făcusem primii mei pași în profesie.  Am mai învățat că trebuie să-mi observ interlocutorul, pentru că mai ales în trecut nu știai pe cine ai în fața ta. Putea să-ți fie prieten sau dușman. Putea să te invite la o seară stropită din belșug cu vorbe, iar a doua zi, când tu nici nu-ți mai aminteai bine ce ai spus, să fii chemat să dai explicații. Sau te trezeai direct la beci, luându-ți o pauză impusă de la viața normală.

     Așa se putea întâmpla. Vremuri trecute. Speram.

Dimineață m-a trezit mirarea de a vedea tavanul rotindu-se într-o mișcare ce nu se mai oprea. Îmi căutam în lăstărișul vorbelor de aseară memoria celor întâmplate.

     În piept îmi bătea puternic și neregulat un clopot vrăjit. Era

 al inimii mele, obosite de loviturile biciului udat cu sucul fructului de prun.

    -Așa se falsifică impresiile mi-am spus! A fost o seară deosebită. Astfel obișnuiam eu mai mereu să-mi împodobesc cu vorbe frumoase părerile. Priveam cum alături de mine timpul agoniza fabricarea  unei noi dimineți.

      Apărea de după pervazul ferestrei un soare imberb care împacheta în cadouri frumoase acele minute de trezire. Rotirile mi s-au oprit. Apoi mi-am cosmetizat impresiile serii, să nu-mi rămână amintiri neplăcute.

    -În final și Șandor e un om de treabă!

În felul său maghiar de a percepe fenomenele. Schimbarea. Fusesem bucuros că reușisem să-l lămuresc că din acestă afacere nu va pierde nimic.  Că numai din vânzarea pieselor anatomice valoroase ale carcasei  își pot acoperi lesne cheltuiala.

     Am mai rămas la sălaș două zile, asigurându-mă că totul era

în ordine. Urma să revin numai atunci când începea îndoparea, activitatea cea mai pretențioasă a întregii acțiunii.

     Am preferat să dorm  în sat, la ei, la sălaș, decât să-i oblig să mă transporte seara și dimineața la și de la Satu Mare.

     Zona îmi plăcea, seara mai stăteam la o vorbă cu Șandor, căutând să evit discuțiile naționaliste care nu ar fi dus nicăieri. El încercase să mă agațe cu ceva idei de-ale lui, dar n-am marșat. N-aveam interes, s-ar fi aprins inutil. Urla sângele lui de ungur împotriva tratatului de la Trianon.

      Nu știu câtă istorie cunoștea el, dar istoriile noastre nu coincideau. Istoria este aceea care este. Dar interpretarea ei este mai totdeauna fluidă. Pentru că mai întotdeauna a fost scrisă de către învingători.

Eram bucuros că prin tact și prudență reușisem. Găsisem cuvântul care zidește, care îmblânzește. 

      La Prodexport am rămas câteva zile. Apăruseră deja alți

noi doritori ai demarării afacerii. Unul în zona Arad, altul pe lângă Oradea. Se dusese vestea. Era o pornire. 

     Trebuia să fac un program de derularea acțiunii pentru aceștia. Era obligatoriu să-și cunoască exact pașii pe care îi aveau de urmat. Și cei pentru evitarea riscurilor. Pentru ei, care nu aveau o anumită pretenție la stabilirea materialului biologic, gândeam că ar fi fost nimerit să-i anexez unei unități avicole producătoare de mularzi.

     În toată această vreme, mă vizita des domnișoara Mura. Când nici nu mă gândeam, mă trezeam cu ea la biroul meu, simulând diverse motive. Era foarte interesată de poveștile activității mele trecute. Nu știu ce aflase despre viața mea din ultimii doi ani. Dacă nu exista un motiv ascuns, pe care nu-l intuiam, cred că era fascinată de însăși noțiunea de spionaj, de secretele ei, sau de calitățile pe care ea le intuia în persoana unui spion. Făcuse o fixație pentru ce ar trebui să reprezint eu în calitatea pe care mi-o atribuia.

     Cred că ceva similar trebuie să fi simțit femeia antică pentru gladiator, sau cea din Spania sau sudul Franței, pentru toreador. Pentru Mura reprezentasem un personaj exotic, picat în plaiul mioritic.  Nu-mi puteam imagina și altceva.

    -Ce puteam să-i spun? Evitam pe cât puteam întâlnirile întâmplătoare sau premeditate. Dacă s-ar fi petrecut acel imposibil la care nici măcar nu voiam să mă gândesc? Aveam suficientă experiență să-l evit cu tact și mai ales cu multă înțelegere.

     Traversasem o perioadă similară cu nici douăzeci de ani mai înainte când, o colegă de serviciu se tot învârtea în jurul meu. Eram venit de curând în avicultură. Nu știu nici acum ce i se părea interesant la persoana mea. Dețineam o singură calitate atunci, și anume că eram oarecum liber, adică abia mă despărțisem de prima soție, de Marina. Ca femeie simțise că

dispuneam de valențe libere.

    -Ce organ special au ele pentru a recepta asemenea unde? Era căsătorită, soțul avea o situație foarte bună. Ca și Mura se învârtea în jurul meu, așa, ca din întâmplare, găsindu-și diverse motive.

     Iar atunci, într-o dimineață m-am trezit cu femeia aceea în birou, chipurile venise să bea împreună cu mine o cafea. Avea fața foarte roșie, era într-o dipoziție specială, fredona continuu refrenul unui cântec la modă, arăta ca după o noapte de chef.

    -Și culmea!

Mi-a povestit cu lux de amănunte cum directorul nostru general, șeful meu de atunci, o tăvălise direct pe covorul cabinetului său. Încuiase ușa, dăduse drumul tare la aparatul de radio, ca să nu se audă nimic dincolo, în camera secretarei.

    -Pentru ce trebuia să-mi relateze mie toate acestea?

Țin minte că mi se făcuse frică, mă străduiam să o opresc, nu voiam să aflu, să mă fac părtaș fără dorință la eventualele escapadele ale șefului meu. Erau și acestea omenești.  N-am cunoscut niciodată, și nici după atâta timp nu pot afirma că am ajuns să cunosc sufletul femeii.

    -Sufletul femeii este ca o floare de păpădie. Nici măcar cu o adiere nu trebuie să o superi, pentru că zboară, n-o mai ai. Te trezești dintr-o dată că ții în mână o simplă tulpină, moale, ca un pai de graminee tânără.

     Așa îmi spunea mama mea când abia intrasem și eu în adolescență. Pe atunci nu prea vedeam în jurul meu păpădii, dar mă gândeam că probabil încă nu înfloriseră.

     Mai târziu mi-a spus că femeia este o cetate care trebuie cucerită. Dar nu mi-a spus ce trebuie să fac ulterior cu ea, după ce o cuceresc. Nu mi-a spus nici că există și cetăți care au continuu porțile deschise. Pentru mine, pentru altul, pentru toți invadatorii.

     Asta îmi spunea ea. Noi între noi, colegii, nu le idolatrizam

 chiar așa. Aveau nume, începuseră să li se umfle sânii, aveau pielea mai albă parcă decât a noastră, n-aveau atâtea julituri, erau mai timide și mai rezervate. Apoi unele aveau fețele brobonate de coșuri, aidoma nouă. Iar în uniformele acelea albastre, cu cordeluțele pe cap nu prea aduceau a flori de păpădie.

    Pentru mine, în vremurile acelea apăruse Cristina. Care mai apoi, după mulți ani, în Franța, intrase în trupul Lorennei.

     De atunci, de demult, am înțeles mai multe, că vremea dragostei poate să te îmbolnăvească sau să te facă să agonizezi ca înainte de moarte. O privești, nu mai poți să-i ceri iertare, pentru că nu mai ai cui, aprinzi o lumânare, sau o candelă în altarul sufletului, o lași să pâlpâie continuu. O amintire a uitării.  Dar îi împachetezi orele frumoase ca pe ofrandele pe care egiptenii le puneau în camera mortuară alături de faraonii lor,  pentru a le avea alături în veșnicie.

    -Iar acum, această nouă poveste care se numea Mura, va veni aidoma celei dinaintea ei să bea o cafea cu mine, să-mi povestească amorul ei cu șeful?

     Așa mă întrebam.

     Trebuia să scap. Percepeam aceasta cu toată ființa mea. Pentru a-mi apăra serviciul în vremurile acelea tulburi.

    -Femeia aceasta e o pacoste!

     Simțam în prezența ei o răceală deasupra capului, ca o calotă glaciară apăsându-mi globul țestei. Mă luau frisoanele gândindu-mă că șeful, care îmi întinsese la necaz o mână, o să-mi bată obrazul. Nu știam ce relații erau între ei, dar cel puțin când  mergeam la fermă, la Săpoca, o lua și pe ea. Iar gurile rele bârfeau. Se dăduse liber la cleveteală. De când lumea.

    -Apără-mă Doamne, redă-mă mie însumi, scoate-mă din gândurile ei, sau din uneltirile diavolului din sufletul ei!

     Învățasem din experiență că o poveste de iubire nu este numai un roman de dragoste. Este o întreagă istorie. Are un început, o desfășurare, apoi un sfârșit. Iar după sfârșit o antichitate. Oriunde ai săpa găsești artefactele ei. Le întâlnești la tot pasul. Uneori le poți confunda cu lucrurile uzuale pe care le folosești zi de zi.

     Numai în cărțile scrise ale tinereții poți găsi uneori între paginile lor câte o floare presată. Nostalgia ei.

     Iar mie mi se întâmplase să folosesc ochii la ceva care era mai mult decât vederea, în taina aceasta necunoscută. Să descifrez neînțelesul ei lăsat de urmele unor lacrimi. Și asta mai ales la început. Ochii singuri știu să descâlcească strălucirea fericirii. Sau a falsei fericiri. Lucrurile acestea, din păcate nu se învață la școală. Nici un profesor nu ne-a vorbit vreodată despre așa ceva.

    -Vă descurcați voi, când va veni vremea!

     Cei șapte ani de acasă ai mei au fost  plini de  învățăturile

mamei, precum că femeia este o floare, iar iubirea reprezintă

dorința de a o îngriji.

    -Oare?

Atunci, după atâta timp, înțelesesem că harul descifrării acestei enigme îl dobândești prin naștere. Cred că eu nu mă născusem cu el. Cei dotați puteau să-l perfecționeze, puteau deveni iluzioniști. Eu însă, nu puteam deosebi o iubire adevărată de o simulare făcută dintr-un anumit interes.

     Dar aveam o altă însușire, pe care o exersasem de-alungul timpului. Și anume că, dacă nu mă gândeam la un lucru, puteam face ca acesta să dispară. Era mijlocul meu ciudat de apărare.

     Pentru că orice lucru are și el un miez și o inimă. Care îl face să existe. Să devină ființă. Se încarcă cu duhul atingerilor noastre. Se personifică. De aceea ajungem să le iubim ca pe cele însuflețite cu viață. Am învățat de timpuriu aceasta. La un moment dat cel mai apropiat lucru pe care îl iubeam, și pe care îl transformasem în ființă, era bicicleta mea Diamant. Pe care o primisem cadou de la părinți la paisprezece ani, după intrarea la liceu.

     O mângâiam, avea o strălucire aparte a culorilor, un miros de nou, îmi pătrundea în ungherele ascunse ale simțurilor. Avea feromonii ei, pe care eu îi adulmecam în fiecare zi.

     De la ea am învățat să apreciez femeia. De la lucrul acela frumos colorat, care mergea cu mine oriunde doream.  Iar cu ea plecam adesea să ne căutăm amândoi  fericirea pe coclauri.

    Abia apoi au venit pe rând celelalte, fetele adolescenței mele, Silvia, Moț, Nicoleta, Cristina, și celelalte. Mai târziu Marina, care mi-a devenit prima soție. Și care după destui ani îmi împlântase jungherul despărțirii direct în inimă. Inima pe care o aveam eu pe atunci.

     Cam asta au fost învățăturile mele despre iubire.

De vreo douăzeci de ani o aveam pe Nora. Și fetele, Cristina și Loredana. Aceasta era familia mea, rotundă, fără colțuri, mi se umpluse viața de strălucirea ei ca de o sfântă lumină. O lumină însuflețită care trăia. Nu-mi trebuia nimic altceva. Lorenne fusese un simplu meteor. Cum se întâmplă în viața multor oameni. Unora le era dat să-l vadă, să-l și atingă, altora nu.

     Iar acum apăruse ființa aceasta de gen feminin, Mura, care voia să-mi fure liniștea.

    -Asta voia oare?

Niciodată n-am deslușit cugetul unor astfel de femei. Care au totul și caută mereu altceva. Ca și cum posesia ar fi infinită. 

     Pentru mine averea cea mai de preț era clipa în care dimineața, alături de Nora și de cei dragi mie, mă trezeam sănătos. Desigur, era un mod simplist de a percepe desfătarea, dar esențial. Apoi urmau celelalte etape ale zilei pentru care noi, oamenii, inventaserăm timpul. Și care nu cred că există în afara noastră. Cum nu există nici lucrurile, nici ființele.

     Într-o zi m-am trezit cu Mura dând buzna în biroul meu.

Și-a luat un aer teatral și a început să recite:

RUGĂCIUNE DE ÎNGER

Sunt fără anatomie în lumea asta Doamne,

spirit la vedere și fără cromozom,

mi-e dor de înmulțire, de sete și de foame,

de sublimul genei născute din genom.

Dă-mi jugul viețuirii din lemn de utopie,

să mă prefacă noaptea în cearcăn nedormit,

să-i fiu vederii patul cel vânăt al treziei

întins în ochiul țestei albastru neclipit.

Dă-mi fiziologie și fluviu în artere,

o tresărire a pielii ca sângele din duh,

în galop privirea pe roibul de vedere,

roșu să-mi bată pulsul aprinsului văzduh.

Dă-mi Doamne viețuirea de om sărman și mila

să-mi țină de lumină, de de soartă, de cuvânt,

când Tu din veșnicie îmi vei sufla argila

cu moartea pre moarte călcând.

Ținea în mână caietul meu, cu o mână întinsă, cum purta Hamlet craniul lui Yorik.  Mi-l șterpelise dintr-un sertar.

A râs ștrengărește, ca un copil răsfățat prins că dă iama în cămara cu bunătăți a mamei.

    -N-am știut că sunteți și poet, pe lângă spion. Un spion poet. Ce frumos sună! De ce fugiți de mine?

Mă atacase direct. Eu mă adunasem  într-o cetate asediată. Cu archebuzele simțurilor sus, pe creneluri.

    -Ce să-i răspund? Eram un om matur, de aproape cincizeci de ani, trecut prin atâtea, și se juca cu mine o puștoaică. Devenisem jucăria ei. Mă îmbrăca, mă dezbrăca  îmi cerceta trupul de celuloid ca unei păpuși.

     Scobise în porii intimităților mele căutându-mi urmele lăsate de metehne și obiceiuri.

    -Ce voia?

Nu puteam să o întreb direct. Nici nu doream să mi-o transform într-un dușman. Era prea aproape de  șeful pentru a-mi permite să comit vreo prostie. Trebuia să rămân în apărare, ca un matur înțelept care acceptă jocul unei copile.

     Atât și nimic mai mult.

    -Vă plac? Am întrebat-o, căutând să-i abat conversația. Scriu de mic, cam de când am început să descifrez buchia cărților. Să nu divulgați secretul și colegilor. Vă rog.

     Știam că această calitate, în lumea reală nu era o fală. De aceea eu o numeam meteahnă. Și meteahnă era, ca orice pasiune.

     Nu mi-a răspuns a luat aceeași atitudine teatrală și a început să recite.

     te iubesc franzelă incoloră,

     eucalipt pagina a patra zdup,

     frescă ogivală de custodă,

     bronz topit în spleen de cantalup.

Era o poezie învățată în școală. Nu pricepeam ce dorea această ființă.

    -Femeia fatală! Ferește-te Dane!

Așa îmi turna cineva în timpane licoarea prudenței. Un glas pe care îl recunoșteam de când lumea

    -Să nu faci asta, să nu faci cealaltă. Comunismul era îmbâcsit de interdicții. Iar eu fusesem un elev conștiincios al acelei școli. Indicațiile intraseră adânc în mine și asfel se creionase felul meu de a fi. Excesiv de prudent.

    -Dar dacă?

Sau:

   -Să nu se spună!

Venise însoțită cu două cafele aburinde, pe care le lăsase pe

 biroul vecin, gol.

    -Am venit să bem cafeaua împreună. Mă primiți?

Ce era să-i spun? Trebuia să-mi îmbălsămez toate celulele cu răbdare. Cu multă răbdare.

    -Bă, ești prost? Mi-a șoptit amintirea unui prieten. Îți vine frumoasa asta pe tavă și tu îi dai cu piciorul? Ai viața înainte? Poate fi ultima ta sclipire de dragoste. Lasă-te de chestiile astea învechite. Vremurile s-au schimbat. E libertate. Face fiecare ce vrea.

     Trebuia să-mi găsesc cuvintele. Vedeam camera aceea ca

 pe un pahar pictat cu urmele rujului ei. Îi băuse aerul.

 Rămăsese prea puțin și pentru mine.

    -Să nu cumva! Mi-am poruncit, simțind că se apropie de mine vulturul negru, pe care îl cunoșteam, îmi dăduse atunci, demult, târcoale de atâtea ori. Mă pusese de câteva ori la pământ și ciugulise din mine. Mi se citeau pe trup încă, întocmai ca pe un glob pământesc, meridianele și paralelele necazurilor, ale nevoilor.

     Considerând-o oaspete, iar eu gazdă, am încetat să mă joc de-a Baba Oarba, am început să ne vizităm din vorbă în vorbă, ca doi colegi. Treceam impresiile de la unul la celălalt, despre una, despre alta, de la suflet la suflet. Am aflat că era verișoara șefului.  Oare? Și că Prodexportul se va desființa în curând, nu pentru că ar vrea cineva, ci, pentru că fiecare dintre salariați și-au făcut câte o firmă, și că toate activitatea întreprinderii trecea prin acestea. Adică, din trupul cel mare al dinozaurului muribund se născuseră puii lui, care îl devorau până la moarte. Noua orânduire capitalistă n-avea milă. De nimeni, și mai ales de fostele unități socialiste.

     Intuiam aceasta.

Simțeam cum în jurul meu noua ploaie politică va mătura totul. Întâi va îmbiba cu apă chioară tot ce e vechi, ca să purtrezească cât mai repede, să-și piardă valoarea, să se îmbolnăvească de igrasie, pentru ca apoi să moară treptat sub putregaiul vechiului. Noul trebuia să cuprindă totul. Noul cel  nou, care era neinstituționalizat.

     Asupra acestei probleme am fost amândoi de acord. Se năștea o nouă orânduire. Cu bogați și săraci. Cei bogați se formau de aici, erau deja printre noi. Gata să-și ia zborul. Fără riscuri. Aveau tot ce le trebuia. Urmau doar să dea din aripi și să se înalțe.

     Ceilalți, cei mulți, se îngropaseră sub ruinele concepțiilor vechi asupra bogăției, pentru ei bogăția fiind generată dar și  generatoare de exploatare. Exploatarea omului de către om. Limbajul vechiului pusese stăpânire pe auzul celor mulți.

    -Mai bine sărac și curat.

Așa spusese și noul președinte Ion Iliescu. Și oamenii l-au crezut. Ceilalți, cei bogați erau hoții. Sub pulpana acestei zicale s-au născut și au crescut noii îmbogățiți.

    -Au furat.

    -De unde au furat?

    -De la noi, de la cei mulți și amărâți, ne-au furat munca noastră.

    -Nu le mai ajunge ce au!

În toate aceste aspecte amândoi eram de acord.

     La un moment dat am privit-o curios. Tăcuse. Își târâse privirile pe dușumeaua proaspăt curățată de noua femeie de serviciu. I s-au împotmolit într-un gheomotoc de hârtie care, în loc să nimerească în coș căzuse alături. Femeia, poate crezând că e ceva important, nu-l ridicase.

     Mura îl ridică cu grijă, îl despachetă minuțios să nu-l rupă

 cumva, ca și cum înăuntru s-ar fi aflat o comoară. Un secret al

unui spion.

    -Ce putea fi? O ciornă a lucrării mele?

N-a fost să fie. A netezit foaia cu dosul mâinii, mângâind-o așa cum numai o femeie știe s-o facă, miji ochii a mister și citi:

Vreau să-mi privesc viitorul ca pe-o ființă vie,

liniștea să-mi fie refugiul cerebral,

sunt pomenit de semeni cu hipoacuzie,

că n-aud plânsul vremii în râsul lacrimal,

că trupul mi-e ca haina, prea scurt și nu mă-mbracă,

modificat genetic cu-un A.D.N. textil,

mi-e frig la-nfățișare, poate-a rămas săracă

și nu-mi astupă chipul urât și inutil.

M-am studiat continuu cu markerul viral,

nu am anorexie, nici disconfort hepatic,

doar o tahicardie și-un gâfâit banal

de om sărac cu duhul, bolnav asimptomatic.

Acum nici eu nu cred că sunt doar cel ce sunt,

că nu vreau să mă vindec nicicum de sănătate,

dar parcă m-am desprins din hemicorpul stâng

și sunt o arătare.

O inimă.

Ce bate.

     Era o variantă a unei poezii căreia îi făcusem vânt în locașul ce i se cuvenea: coșul de gunoi al biroului. Eu, conform obiceiului, scriam pe ce-mi venea la îndemână: să nu se piardă fiorul poetic, spuneam. Buzunarele îmi erau pline de ciorne, bilețele, foi rupte din carnete. Dosul cărților pe care le citeam aveau paginile cele albe mâzgălite cu un scris pe care numai eu îl înțelegeam. Câte odată nici eu. Multe se îngălbeneau de vreme, pe altele le descopeream și uneori mă minunam. Altă dată le disprețuiam.    

     Multe treceau prin a doua, a treia judecată, înainte de a fi

 condamnate sau de a li se oferi o soartă. Pentru cea găsită și culeasă de Mura verdictul fusese definitiv: poezie biogenetică de calitate îndoielnică!

    -Mie mi se pare chiar foarte reușită. Și eu am scris versuri, a căutat ea să-i țină apărarea ciornei aceleia.

    -Tot românul s-a născut poet.

Poezia se află în genele  noastre latine. Sunt convins. Suntem un popor creativ. Dar nu din cale afară de perseverent.    

     Fusese o discuție pașnică, ca între doi colegi, la o cafea. Mura încercase de câteva ori să aducă vorba despre perioada trăită de mine în trecutul apropiat. De fiecare dată m-am eschivat. Îmi dădea impresia că juca un joc. Al ei. Despre hoții și  vardiștii cei noi. Numai cu două personaje. Eu și ea.    

     Mai multe nu încăpeau în preocupările ei. De această dată scăpasem.

     Apoi zilele s-au alcătuit într-un șir indian. Albe, colorate, negre, precum înșirarea caselor de-a lungul drumului. Fiecare casă cu povestea ei. Fiecare zi cu întâmplările ei. O zi, o casă.

     Astfel, o viață clădește o stradă. Mai multe vieți un oraș. Și de-a lungul anilor s-au înmulțit casele, străzile, orașele, precum viețile oamenilor. Repede și pe negândite. Când am început eu să pricep mai bine școala, pe pământ trăiau două miliarde de oameni. După nici patruzeci de ani, șase miliarde. Apoi mai multe. Vieți, sate, orașe.

     Ne vom îneca în îmbulzeala vieților noastre, a mulțimii, a

localităților. Nu vom mai avea loc unde să pășim din cauza lor.

A trăirilor noastre. Vom curge de pe pământ ca niște cascade

vii.

    -Vom ști unde? Pe Marte, pe Lună? În rai, în iad?

    -Quo vadis Domine?

    -Unde vei merge Tu, vom veni și noi.

 Dacă nu cumva noi toți, cei neputincioși, care nu putem să ne descurcăm, să înotăm în noile ape tulburi, vom ajunge hrană peștilor privilegiați, Răpitorilor din acvariul interzis.

     Dar până atunci va veni iarna, când ne vom ghemui zilele una în cealaltă ca să ne fie mai cald.

      În toată această perioadă îmi mutam trupul de pe o pătrățică pe alta, pe tot întinsul tablei de șah a țării. Ca pe o piesă: București, Buzău, Satu Mare, Oradea, Arad, și alte localități în care eram trimis sau plecam din proprie voință.

A exercitării profesiunii.

     Mura căuta să vină cu mine ori de câte ori auzea că trebuie să mă duc la fermă, la Săpoca. N-aveam cum să mă eschivez, mai ales că ea coordona latura economică a proprietății vărului său. Avantajul deplasării împreună era important, puteam folosi mașina instituției. Cel puțin la ducere. Adesea eu rămâneam acolo, ea se întorcea singură.

     În deplasările din vestul țării, trebuia să instruiesc personalul. Și să găsesc noi doritori.

    -Mulți chemați, puțini aleși.

Într-adevăr, nu reușeau toți să aibă succes din prima. Unii s-au pierdut pe drum. Primii, Ildiko și Sandor izbutiseră. Se desprinseseră chiar de noi, de Prodexport. Lucrau prin ei înșiși, ajutându-se de sistemul maghiar, pus la punct.

     Cu timpul am asistat la încetarea activității vechilor întreprinderi avicole furnizoare de material biologic, de mularzi. Au dispărut treptat și beneficiarii lor, cei doritori da asemenea activitate. Totul se transforma. Cu greu puteam ține pasul. Începea să moară o ființă care abia se născuse, pe care o moșisem. După numai un an și ceva.

     Într-o bună zi, când tocmai mă întorsesem de la Oradea, directorul general m-a chemat:

    -Vino, am să-ți arăt ceva.

Ca într-un reflex nedorit al vremurilor vechi, mi-a sărit inima.

    -Ce-o fi?

Eram îmbibat încă de sentimentul fricii, când mai ales cei de la cadre, care îți dețineau dosarul personal, aveau grijă să te cheme, cu un aer enigmatic, prevestitor al răului:

    -Tovule, să vii mâine până la mine!

M-am prezentat. Directorul mi-a relatat scurt:

    -Am primit vizita lui Larnaudi. Era însoțit de o doamnă. Directoarea institutului de cercetări de la ei. Ți-a lăsat o carte de vizită. Nu cred că mai sunt acum în țară. Asta a fost acum trei zile. Când erai la Oradea. Doamna a spus că te cunoaște, mi-a și transmis că i-ar face mare plăcere să te revadă, după atâția ani. Larnaudi la fel.

     Directorul mi-a întins cărțile lor de vizită. Una normală, simplă, a lui. Alta colorată, cu litere în relief, a ei.

     Curios, mi-am aruncat o privire asupra celei de a doua pe care scria:

 
              L-Institute de Recherche de L-oie

                         Mont de Marsan

                      Lorenne Rauha Anderson

                                   Directoire generale             

                   25 Avenue de Villeneuve Mont de Marsan

     Era trecut telefonul. Am avut impresia că acel cartonaș subțire, cu litere în relief, colorate, purta parfumul ei.

     Plecase din România. Mesajul ei ajunsese la mine prea târziu.

    -V-a spus ceva deosebit?

Directorul m-a privit pe sub ochelari, atent, lung, întrebător, cercetător:

    -Ce ar fi trebuit să-mi comunice?

Am realizat că întrebarea mea fusese stupidă. De elev prins cu fițuica pe care tocmai o descifra pentru copiere. Și care nu era în stare nici măcar de așa ceva. Fițuica fusese scrisă de altul. De mine, cel din urmă cu treisprezece ani.

     O simțeam pe Lorenne, cea de demult, pășindu-mi prin suflet cu picioarele goale, bălăcindu-se ca atunci, în apa Mediteranei, amestecându-mă cu nisipul timpului. De acolo de unde era mă stropea din când în când cu sclipiri de lumină apoasă. O lumină răscolită de amintirile acelea de la Biaritz, Bayone, Mont de Marsan, sau de pe buzele Coastei de Azur. Sau din Ile du Levant. În urmă cu  treisprezece ani îmi legase la gât năframa albastră a acelor zile de neuitat.

     Trecuseră anii, îmi spunea un glas. Unul câte unul. I-am adunat în traista trupului ca pe mere la piață. Pentru a avea ce roade cândva. Știam că amintirile frumoase țin totdeauna de foame și de sete.

     Nu știam ce să fac. Nu puteam să mă sfătuiesc cu nimeni. Cu Nora nici discuție. Soțiile, oricâtă dreptate ai avea, sunt susținătoarele unor puncte de vedere aparte.

     Știam că fiecare om ține în palme nisipul timpului său, pe care îl prefiră printre degete ca într-o clepsidră. Simțindu-i curgerea moale și fluidă.

    Biletul  acela  de  carton  păstrase o parte din ea. Știam că și iubirea este un fel de document pe care îl scrii în suflet și îl semnezi cu lacrimi de fericire. A țâșnit între noi o scânteie care ar fi putut să ne sudeze pentru totdeauna. Acea strălucire fierbinte m-a speriat. Nu eram obișnuit să trăiesc un arc voltaic. M-am temut de flacăra lui, de strălucirea la care n-aveam dreptul să privesc. Ochii îmi erau obișnuiți cu întunericul societății în care trăisem, dincolo de cortina de fier.

     Iar în partea mea luminoasă era Nora. Numai ea. Era realitatea unui sentiment frumos, nu un fetiș ca acesta, o Fata Morgana de la malul Atlanticului.

     Tot dincolo de cortina de fier erau fetele mele. Existau acolo, în negura societății în care trăisem. Acolo era viața mea cea reală. De aceea luasem atunci hotărârea să o părăsesc. Cu toată durerea ei și a mea. Știam că sentimentele acestea care se bazează pe nelegiuire vin și pleacă. Viața mea adevărată trebuia săvârșită la întuneric. În întunericul socialismului în care crescusem.

     Iar acum, după treisprezece ani, se schimbaseră atâtea. Cristina era în ultimul an de facultate, Loredana abia împlinise cincisprezece ani. Cerințele lor crescuseră.

    -Ce le puteam asigura eu?

Lozincile din Piața Universității nu mai țineau de foame. De

altfel cam încetaseră. Societatea se așeza. Strâmb, anevoie, după regulile netrebnice ale capitalismului primitiv. Adică un fel de: care pe care. Precum glăsuia principiul democrației universale:

    -Scoală-te tu, să mă așez eu!

    -De ce?

    -Uite așa!

Vremurile vechi trebuiau negate, demolate. Demolam fără să

construim. Nu știam de ce și pentru ce. Fiecare făceam numai ce credeam că e mai bine. Nu mai trăisem asemenea timpuri.

Mirajul îmbogățirii rapide stricase mințile.

     Pentru Lorenne reprezentasem speranța. Pentru mine fusese un vis frumos.

    -Ce puteam primi de la ea?

Ori câteva cuvinte noi, purtătoare sau nu de adevăr, de durere, de recunoștință pentru clipele frumoase, sau vorbe alcătuite dintr-o promisiune nemărturisită. Ca un film în care amândoi jucasem rolurile principale. Distribuite de un regizor suprem.

     Bănuisem că-și continuase viața cu fostul soț, cu Julien. Sau cu altcineva.  Iubirea, precum despărțirea, nu se explică. Se trăiesc.

     Dar începusem să simt ceva ciudat. Ca o durere. Apăruse durerea curiozității. Pe care nu o suporți cu simțurile, ci cu partea cea mai  rațională a sufletului, dacă ar exista așa ceva. Și dacă da, organul acesta s-ar afla undeva sub meninge, sau undeva, mai presus de creier, în exteriorul trupului, acolo de unde se aud cântecele de sirenă ale timpului care a trecut. Cântecul din grădina cu trandafiri înfloriți ai amintirilor frumoase.

     Am mijit o clipă ochii. Am văzut-o pe Lorenne acolo, în țara ei, în triunghiul înscris între Mont de Marsan, Bordeaux și Biaritz. În halat alb.  La Institutul din Mont de Marsan. Ca o regină.

    -Oare căpătase asprimea cuvenită unei directoare de institut?

     Am simțit atunci că nu-mi puteam prefigura viitorul dacă

nu-mi înțelegeam prezentul. Iar prezentul era mereu într-o mișcare incontrolabilă.

     Îmi priveam în ochi uitarea și o vedeam ca pe o pânză aruncată peste florile memoriei. Să le astupe, să le separe de lumina soarelui. Să le usuce, să le piară.

     Apoi, într-o clipă am digerat cei treisprezece ani trecuți. Eu navigasem în aval, ea în amonte. Alt curent ne despărțea acum. Cel al timpului. Eu mă apropiam de cincizeci de ani. Venea și ea aproape de mine. Fiecare trecuserăm demult de primul capăt. Nu ne mai puteam întoarce. Eram convins.

     Am pus cartea ei de vizită la loc sigur, propunându-mi să mai aștept.

    -Ce?

Nu știam nici eu, dar trebuia să las timpul să-și rezolve singur

curgerea. Uitarea.

     Și n-am sunat-o. O păstrasem în mine ca pe o taină. Am căutat să o uit cu rigoarea judecății dar nu și cu cea a amintirilor plăcute. Rămăsese unde se întâlneau tăcerea, memoria, cu imboldul curiozității de a afla vești despre ea.

    –A quoi bon?

Aș fi auzit-o pronunțând în cea mai autentică franceză din mintea mea. Imaginea ei plutea în continuare pe valurile unduitoare ale mării de azur, a celei fără de sfârșit. Sau adesea  vedeam velele albe legănându-se ca o  plutire a mersului ei la malul oceanului.  Eșarfa albastră, care mai mereu o purta în jurul gâtului. Ca și atunci, o asemuiam cu albastrul Mediteranei din apele căreia îi răsărea chipul. Părul ei blond, asemenea unui început de zi..

    -Ce era aceasta?  Neliniștea unei frumuseți imorale? Era condamnarea la uitare a dorului?

    După atâția ani, cum să o sun? Ce să-i spun?

    -Tu ce mai faci?

    -Fac bine, dar tu?

    -Și eu fac bine.

Stupid, mai stupid nici nu s-ar fi putut. După atâți ani o convorbire telefonică n-ar fi putut decât să întineze momentul, nu să-l ridice.

     Dacă ar fi răspuns soțul? Oare rămăsese tot cu Julien? Pe cartea de vizită își păstrase numele ei de fată. Se mai obișnuia, mai ales la persoanele importante.

     Apoi viața și-a cerut drepurile sale imediate. Adică lipsa de repaus, grijile. Care trebuiau să curgă neîncetat. Lumea aceasta nouă era făcută din rămășițele celei vechi. Nu totdeauna cu rațiune alese.

    -Cine putea spune că rostul lucrurilor a fost vreodată stabilit cum trebuie?

    -Când privești o fereastră întunecată ce vezi?

Te vezi pe tine, nu vezi nemărginirea nopții de afară. Adică

vezi numai ce poți înțelege. Acel ceva cu care te-ai obișnuit,

 care îți este familiar. Vezi propria-ți persoană

    -Dar dacă nu poți să o vezi nici pe aceea? Sau nu o poți înțelege, ce faci?

     Încercam să mă înțeleg. Eram eu, aruncat într-o lume mereu în schimbare. Activitatea cea nouă, la un înalt nivel de tehnologie avicolă, care abia începuse în sistem particular risca să se oprească.

     Materialul biologic, mularzii, care trebuiau asigurați de către unitățile avicole de stat, cele care încă mai existau și mai produceau așa ceva, începuseră să fie din ce în ce mai greu de procurat. Nimeni nu mai era interesat. Procesarea producției în abatoare specializate era dificilă. Exportul cerea condiții draconice. Occidentul nu avea nevoie de concurenți pe o piață și așa foarte pretențioasă și limitată. Particulari dornici de a intra în acest club nesigur, al producătorilor de foie gras se împuținau. Prevedeam falimentul acțiunii.

     Nici pe directorul meu nu-l mai vedeam atât de entuziasmat. Cum fusese la început. Era ocupat de afaceri mult mai bănoase. Începuse să lucreze  prin firmele sale. Era preocupat de exportul și importul de vin, sau de importul de pulpe americane, cum   numeam noi atunci pulpele de pui importate. Și alte produse pe care le aducea în cantități mari. Se vorbea că mai ales produsele alimentare importate proveneau din stocurile N.A.T.O. ce trebuiau periodic împrospătate. Înainte de expirare erau livrate unor țări care, în foametea care fusese, acceptau totul. La prețuri acceptabile.

Înaintea mea plutea aceeași întrebare.

    -Ce e de făcut?

Nici ferma de la Săpoca nu mai avea nevoie neapărată de îndrumările mele ca specialist avicol. Oamenii învățaseră lecția, totul decurgea conform tehnologiei, fără intervenția mea.

     Toți cei ca mine trăiam într-o metaforă. O numeam viață.

Nu o mai comparam pentru că nu aveam cu ce o compara. Nici măcar cu viața de dincolo pe care n-o cunoșteam decât din promisiunile cărților sfinte. Nimeni n-o trăise. Se întorseseră, într-adevăr câțiva reveniți din comă, povesteau cam același lucru, subiecte teribile pentru iubitorii de literatură fantezistă. Pentru că nici doctorii nu căutau să explice fenomenul. Eu bănuiam că așa reacționează encefalul în condiții de hipoxie, de lipsă acută de aer.

    -Cine putea spune?

Subiectul era lăsat să circule liber, înfierbântând mințile ca o beție a promisiunii dumnezeiești.

    -Dar viața paralelă?

În aceasta nu credeam. Chiar deloc. Puteam să o compar cu

visele, dar acelea aveau origine cunoscută, fuseseră studiate.

     Și timpul a trecut. Își făcea treaba lui. Se apropia iarna. La un moment dat Directorul m-a chemat în cabinet. Era prezentă și Mura. După un scurt expozeu, a dispus:

    -Mergeți amândoi la Săpoca și stabiliți un program tehnic și economic pentru  anul viitor. Vreau să pornim cu dreptul. Doctore, te rog întocmește planul de producțție, iar tu, Mura, îmbracă-l cum știi tu, în cifre. Economic. Să gândim de acum rentabilitatea.  Anul acesta am făcut destule greșeli. Am cam mers la întâmplare pe acolo.

     Mi-a întins cheile uneia din mașinile unității.

    -Ce-a vrut să spună? Cum adică, la întâmplare? Eu, care eram răspunzător de partea tehnică consideram că mi-am făcut cu prisosință datoria. Intervenise ceva în relația noastră?     

Adică între el, șeful, și mine, subalternul. Între el  patronul, și mine, proletarul?

     O clipă mi s-a părut că începe să se repete momentul trăit în fața fostului meu director general, de la Centrală.

    -Și-a făcut treaba cu tine, băi fraiere! Un gând necugetat îmi tot dădea târcoale.

Acum se descotorosea de balast. În capitalism nu salarizezi oamenii dacă nu mai ai nevoie de ei.

     Nu știu cum și de ce, dar în momentul acela mi-am simțit trupul închis în piele ca într-un sicriu. Mi se întărise epiderma fiorului.

    -Era o pregătire pentru ce va urma? Adică dacă anul viitor n-ar fi demarat conform așteptărilor urma să port eu toată răspunderea?

Așa am interpretat eu tonul acela rece și tăios de șef nemulțumit de ceva.

    -Oare de ce?

    -Gânduri, mi-am zis, care nu duc nicăieri.

Văzduhul meu, cel în care-mi trimiteam să-mi zboare visurile

 devenise dintr-odată putred, pământul ferm se surpase înaintea mea,  siguranța,  certitudinea, dezertaseră  din  locul  acela în care le ținusem eu ca într-o închisoare de aur.

     Erau slăbiciunile unui suflet târât prin pustiul sistemului multilateral dezvoltat. Mă aflam la un capăt de drum, ajunsesem la o oază. Oare apa ei nu  mi se cuvenea?

Mi-a fugit imediat gândul la Canifort și Felinex. Simțeam că din acea direcție bate vântul viitorului.  Era prea devreme? Se apropia iarna. Nu se poate începe o nouă activitate în acest anotimp.

     Am hotărât să aștept până la primăvară. Până atunci se pot petrece multe. Aveam un liman: nutriția canină

     Apoi am făcut pregătirile necesare. Spre prânz am plecat La  Săpoca. Drum de peste două ore. Mura în dreapta mea. Eram convins că-mi va turui tot timpul.

     Dar a tăcut. Nu definisem natura legăturii dintre Șeful și tânăra mea colegă. Unii spuneau că e verișoara, alții nepoata, cei mai îndrăzneți aveau curaj să pronunțe că ar fi fost și ceva legături sufletești. Cum se obișnuia decând lumea. Nu era problema mea. O simțeam rănită de acea discuție abruptă avută cu  directorul. Noua unitate înființată la Săpoca în anul acela fusese nerentabilă. Gândul mi-a fost imediat confirmat:

    -Dar e normal să fie pe pierdere. E primul an. Cheltuielile de înființare a producției se recuperează în anii viitori, mi s-a confesat. În sfârșit spusese ceva.

     Părea că dorea să obțină de la mine aprobarea. Eram amândoi în aceeași barcă. Am concluzionat că și ea o luase pe cocoașă, poate mai rău decât mine, dar nu în prezența mea.

     Am simțit dintr-odată învăluindu-mă o liniște, ca o pace. Lovitura fusese împărțită. N-o suportasem numai eu. Eram convins că legăturile dintre cei doi erau mult mai solide, și totuși o încasase și ea. Șeful păruse mai mult decât nemulțumit. Pierduse bani. Banii lui.

     Am trecut prin pădurea Sinești, apoi prin Movilița, Coșereni, am lăsat Urzicenii în dreapta și am urcat spre Buzău. Aproape tot drumul am tăcut. Amândoi. Nu-i mai ardea de șotii. Fusese lovită, atinsă în rana sufletului. Semn că viața particulară nu trebuia amestecată cu cea de serviciu. În capitalism nu se amestecau lucrurile.

    -Slujba-i slujbă, drujba-i drujbă. Munca-i muncă, dragostea e cu treaba ei.

     Nu se amestecau  sentimentele, de ori ce natură ar fi fost ele, cu obligațiile.

     Am privit-o cu coada ochiului. Luase la purtare un zâmbet

nedefinit, decupat din oglinda în care adesea se privea ca să-și ajusteze câte o imperfecțiune a feței.

     Am lăsat-o în gândurile ei. Și ea pe mine.

Curând am ajuns la Săpoca. M-am așternut imediat pe treabă, am făcut planul anului viitor, aveam cu mine baza de calcul lucrată anterior, în câteva ore am terminat. I-am oferit ei lucrarea, pentru a o îmbrăca în cifre economice cum spusese șeful.

     Seara Maria s-a ocupat de amândoi. Apoi ne-a invitat la

vorbă. Am auzit aceleași cuvinte pe care le știam deja, despre fata ei, despre ginere, care era în continuare dus cu capul, apoi despre noul  prieten al tinerei. Toate bune.

     Într-un târziu a plecat. Ne-a lăsat singuri. Mura m-a rugat să mai rămânem. Avea chef de vorbă. Poate că vinul acela puțin pe care-l băuse își cerea drepturile.

     Apoi, seara întârziată, ca de obicei, a început să-și scrie poezia nopții aceleia. În jurul meu, în noi, în afara noastră. Cu o lumină care nu putea fi decât a lunii care se infiltra printre crengile golașe direct pe fereastră. Dând mâna ei străvezie cu cea a focului aprins de Maria în cămin.

    -Povestiți-mi câte ceva despre dumneavoastră.

Întrebarea ei a coborât șovăielnic din ochii aceia mari, de copil adult, curios să descopere o nouă jucărie. Înaintea ei eram eu, un adult trecut prin atâtea.

     Într-adevăr, nu pe toate le înțelsesem, le trăisem ca atare, așa cum mi le oferise viața mea. Și nu oricine avusese norocul să treacă în nici cincizeci de ani prin trei orânduiri: cea denumită burghezo-democratică, cu un rege la cârmă, ca și cum ar fi fost o poveste de demult, apoi cea comunistă, în care m-am format, și în sfârșit cea de acum, fără denumire, întrucât nu fusese încă botezată. Dar nici capitalistă nu putea fi numită.

     Puteam povesti orice voiam. Despre mine, despre alții.      Cineva  spusese  că  moartea  dorește să coboare peste om treptat, nu dintr-odată. Când începe să se vorbească despre el mai mult la persoana a treia. Ca și cum ar fi devenit o amintire. O amintire în viață. Aceasta durează un timp. Apoi nimeni nu mai vorbește despre el nimic. Nici atunci nu este total dus. El moare definitiv când devine eternitate.

     -Despre ce ați dori să vă povestesc?

     -Spuneți-mi Mura, suntem colegi.

Simțeam cum mă chema la o porție de intimitate. Ca o invitație la o cofetărie. Să gustăm amândoi din aceeași prăjitură. Să ne îmbrățișăm gusturile. Trebuia să păstrez distanța. N-aveam voie să comit nicio imprudență. S-ar fi putut ulterior interpreta.

    -Domnule Doctor, nu doriți să facem un Love?

Așa mă abordase cu mulți ani în urmă o fostă salariată, pe care abia o văzusem. Dorea să se facă remarcată. Era mult mai tânără, altă generație, altă abordare. Directă. Fără arta învechită a apropierii treptate. Se inversaseră rolurile. Iar eu, în prostia mea nici nu observasem. Obiectivul trebuia atacat direct.

    -Nu te pune cu intuiția femeii! Și cu șiretenia ei.

Am început să bat câmpii. Cu grație. Singura soluție era să trag de timp. Să-i povestesc despre copilărie. O luasem de la capăt.

     Învățasem mecanismul șoaptei, mișcarea involunară a buzelor, o recitare a unei poezii. Aceleași mișcări,  o sărutare pe frunte a fiecărui cuvânt. Cuvinte știute, adormite, cărora  le suflam viață.

     Încet, încet, ochii începuseră să i se închidă. Ca unui copil pregătit pentru culcare. Apoi dintr-odată ochii aceia s-au făcut mari. Erau ochi ciudați, prin care lesne puteai coborî în lumea ei. O lume pe care, ca la orice femeie, niciodată nu puteai recunoaște că ai ajuns să o cunoști.

     Atunci, acolo, se produceau lucruri tainice. Un abis al unei nemulțumiri.

    -Vorbiți-mi vă rog despre viața dumneavoastră de spion.

Am privit-o lung, înțelegând că pentru ea eu eram un fel de carte încă nedeschisă a Agathei Christie. Era convinsă, ca de altfel și ceilalți colegi, că stătusem închis pentru activitatea mea de spionaj. Că eram un erou care participase la pregătirea revoluției. Ajunsesem mare! Numai eu nu eram conștient de înălțimea soclului pe care fusesem ridicat.

     Aștepta. Încerca să mă citească cu respirația, cu mirosul pe care îl răspândea în încăpere, amestecându-l cu cel de tămâioasă al vinului. Un miros de parfum scump, adus sau primit cine știe de unde, din ce ungher al Europei occidentale. Am intrat în jocul ei. Ce aveam de pierdut? Eram convins că bazaconiile pe care i le-aș fi înșirat, în două trei zile ar fi umplut Prodexportul. Am început să improvizez. Să povestesc totul ca pe o poezie, un mister încărcat de lirism. Stufos, metaforizat, ascuns pentru lumea obișnuită cu neascultarea:

    -Viața mea a fost lungă și stufoasă. Ca o sprânceană așezată deasupra ochiului acelui crâmpei de divinitate pe care îl denumim suflet. Am suportat vrând nevrând toate imaginile care de-a lungul vremii mi s-au arătat. Pentru unele am putut închide ochii, pentru altele nu. Am fost nevoit să trec prin mijlocul lor, contaminându-mă cu murdăria lor, mânjindu-mă cu vorbele aruncate cu bună știință de atâția oameni. Unora le-am strâns mâna pentru că m-au infectat. Altora, care mi-au făcut câte un bine, le-am întors spatele. Din necunoaștere sau cu bună știință.

     Am bătut câmpii despre activitatea conspirativă dusă în străinătate, am adus vorba despre căderea rețelei din cauza lui Ion Mihai Pacepa, care defectase, despre Șacalu, despre pregătirea în exterior a revoluției. Ca și cum aș fi știut ceva sigur, aș fi trăit viața lor, printre ei. Numai scorneli. Mă ajuta si mirajul nopții, care transforma totul în poveste.

     Vedeam în jurul meu aerul înflorind cu vorbele mele.

 Smulgeam din tulpina lui câte o floare, ca pe o frază, o țineam în căușul palmei, privind-o să n-o pierd. Ridicam palma în dreptul ochilor și o interpuneam între privirile mele și ale ei. Corola ei devenea dintr-odată strălucitoare ca metafora unui trandafir. Ce cuvinte! Ce fraze! Ce povești! Înfloream câte două idei ce țâșneau din aceeași tulpină. A vorbelor frumoase.

    -Și? A întrebat când făcusem o pauză.

    -Am fost racolat și trimis să pregătesc întrarea în țară a unui important personaj cu rol în declanșarea revoluției.

     Mi-am dat seama că toate scornelile mele prinseseră. Ca

semințele aruncate într-un sol fertil.

     Privirile ei chemau depărtările. Nu pe cele reale, care au margine, orizont, ci pe cele nesfârșite, care există în oricare om. Cele care sunt acolo, încă de la începutul lumii, cu necuprinsul ei. Era un fel de înțepenire a pupilei pe un punct imaginar și fix. Pe care îl percepea ea acolo, la marginea privirii. O lumină a ochiului care te găsește oriunde ai fi situat. Fără să schițeze nicio tresărire de mișcare.

     Așa erau.

    -Dar cum de nu ați reușit să mergeți până la capăt? Cum v-ați lăsat prins?

     Constatasem că o prinsesem bine în joc. Trăise cele povestite. Puteam retracta? Cum să-i spun că tot ce auzise era o scorneală, pentru a-i face pe plac. Știam că omul poate să audă orice, dar este înclinat să înțeleagă numai ce dorește. Ce intră în sfera preocupărilor lui. Pe asta se bazează arta manipulării. Iar la noi fusese aplicată cu prisosință.

    -Nu vi se întâmplă să constatați că uneori ajungi să regreți

 că n-ai făcut cine știe ce nerozie?

N-am știut la ce se referea. Am răspuns:

    -Da, din curiozitatea pe care mai totdeauna ți-o trezește nebunia.

    -De aceea v-au reținut?

M-am întrebat pe loc :

    -Ce-o fi în capul fetei acesteia?

Eram închis în temnița întunecată a unei singure întrebări:

    -Ce vrea oare fata asta în realitate de la mine?

Întâlnisem fel de fel de situații. Cea mai hazlie și de neînțeles am trăit-o în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. Când, într-o zi, stând în biroul meu, în picioare, aplecat peste o planșă care era desfăcută pe o masă alăturată, m-am trezit dintr-odată îmbrățișat de cineva, pe la spate, strâns.

    -Ce să văd?

Înainte de a vedea, simțisem mirosul specific al halelor de păsări, amesecat cu un iz puternic de feromoni nestăpâniți. Un amestec de transpirație muncită cu acela al femelei în călduri

    -Ce dorești? Am încercat să scap din strânsura îmbrățișării.

Mare e grădina ta, Doamne! Din spatele meu nu auzeam decât o respirație șuierătoare, de efort nestăpânit.

    -Ce curaj nebun!

Înțelesesem pe loc ce voia femeea accea. Era o salariată angajată de curând. O necăjită cu greutăți nenumărate. Voia să se pună bine cu mine. Să o trec mai înainte pe lista celor înscriși la procurarea buteliilor de aragaz.

    -Cât de jos ajunsese Dumnezeule! S-ar fi vânut imediat pentru o butelie. Trupul său pentru o butelie. La schimb.

     Mizeria n-avea limite. Găsise calea cea mai directă. O considera de neocolit. Probabil că pe acolo de unde venise îi confirmase valoarea. O cale mută, care nu avea nevoie de cuvinte. Ca de la femeie la bărbat. O cale deschizătoare de drumuri noi.

    -Ce forțe ale disperării o împinseseră la gestul acela?

Dar acum? Butelia nu mai era o miză care făcea o mamă cu necazuri să recurgă la trucul acesta.

     Timpurile se schimbaseră. Încă de anul trecut imperiul sovietic încetase să mai existe. Comunismul se prăbușise și la ruși. Gorbaciov îi cedase puterea lui Elțân. Sau îi fusese luată.

Trebuia să-i explic de ce fusesem reținut.  I-am relatat cum am putut, spunându-i că la noi, în vechiul regim, încă din 1964 fusese desființată noțiunea de deținut politic. Socialismul învinsese definitiv. Nu mai era de imaginat să apară dușmani ai regimului. Oponenții nu puteau fi decât agenți ai forțelor străine, ostile societății, sau oameni dezorientați.

     Dar pe Mura n-o interesau toate acestea  Își ținea în brațe tinerețea. Așa, la vedere, cum ai ține un buchet mare ce liliac.. Mirosea frumos și proaspăt ca primul sărut. Pe care niciodată nu-l poți uita. Se lipește de amintire cum stă aerul lipit de propria-i adiere. Dar, ca în toate cele, există o temeinicie a celor tăinuite. A misterului. A fi sănătos și a trăi printre nebuni reprezenta în mintea ei ceva cu totul ieșit din comun. O nemaipomenită aventură. Și în realitate așa fusese.

     -Învățați-mă cum să urmăresc pe cineva. Câteva tehnici de filaj.

    Devenise dintr-odată foarte practică. Chiar și fața ei parcă se trezise. Ieșise din povești

    -Pentru ce v-ar interesa?

Am pronunțat vorbele acelea ca un cunoscător, care ține la meseria lui, nu-și împărtășește atât de ușor secretele profesiei.

Misterul trebuia să continue.

    Făceam comparație cu cea care îmi ceruse să-i asigur un loc privilegiat pentru obținerea unei butelii. Alte timpuri, alte dorințe.

    Ce era să-i spun, că habar n-aveam? că nu sunt cu nimic mai priceput decît ea, o femeie, care oricum, prin naștere era mai dotată decît mine?

    -Vreau să urmăresc pe cineva.

S-a făcut dintr-odată lumină în mintea mea. Fata asta era interesată de ceva foarte practic. Poate vreun iubit pe care îl urmărea.  

    -Vreun sentiment necredincios? Am întrebat-o păstrând lirismul în aceeași atmosferă a camerei.

    -Da, un prieten. Mai mult decât un prieten.

Era cinstită cu mine. Directă. Mi-am dat seama că tot ce clădisem în legătură cu persoana ei îmi aparținuse numai mie. Întrebările, răspunsurile, halucinațiile, interpretarea unor visuri. Fusese un miraj care n-avea nicio legătură cu mine, cu ea. Doar mintea mea fusese de vină, cea care, ca de obicei, scornea imagini și idei interzise. Le scotea din imaginar ca să le expună în viața reală. Fetișuri, sentimente fabricate în laboratoarele neuronilor. Acel 98 la sută, gândirea inconștientă, care mă purta dintr-o viață în alta încurcând etapele. Cum putusem să-mi imaginez că aș fi interesat o fătucă de douzeci și cinci de ani? Ceva mai adultă decât fata mea Cristina? Ea urmărea un interes. Nu mă abordase direct, poate din respect, poate din instinct, cum procedează o albină când atacă o floare. Întâi îi dă ocol, face câteva volte în jurul ei, apoi abia i se așează pe petale. În seara aceea venise timpul să mi se așeze pe o petală. Putuse să mă privească de aproape, să soarbă dulceața nectarului. Păstrase încă acea curiozitate copilărească.

    -Gata cu plăsmuirile! S-a terminat! Nu mă mai interesează  nici să-i devin confident, nici altceva. Cine știe cine o fi individul acela. Dacă o fi fost directorul nostru? Ar fi devenit foarte periculos. Numele meu nu ar fi trebuit să fie legat de nimic. Am propus să închidem discuția. Obosisem. Simțeam că pierdusem ceva. Nu era o durere, era o ciudă. I-am dat totuși un sfat. Din cultura mea generală.

    -Când stai la pândă, într-o acțiune de filaj, de urmărire, cea mai importantă armă este răbdarea. Marea răbdare. Dar, din proprie experiență pot spune că într-o relație, mai ales la această vârstă nu are rost să cauți o vină. Dacă ar fi să fie, în mod sigur ea se împarte între cei doi.

     A fost poate mulțumită de răspuns, dacă s-a simțit datoare să continue:

    -Mă simt bine în apropierea dumneavoastră. Sincer vă spun.

Avea un aer care aducea a depărtare, a nesfârșire, a văzduh înmiresmat cu misterul ființei ei.  Trecea de la una la alta. Mă așteptam să declame o poezie. În vorbele ei zăcea o voce voit unduioasă, de catifea. Umbrele copacilor se ițeau între noi strecurându-se prin fereastra puțin întredeschisă. Se făcuse cald.

     N-am dat niciun răspuns. Îmi mai spusese cu mulți ani

înainte Lorenne că sunt fermecător. Ce vorbe!

    -Ce termeni, ce epitete! În oricare femeie există o poetă. Prima a fost Sapho. Urmașele ei trăiesc în cromozomii oricăreia din reprezentantele sexului frumos de acum. În însăși viața lor se zămislește un prunc al poeziei. Ca într-o placentă a timpului. Însăși femeia poate fi o poezie. Atunci când vrea. Trupul său e o lucrare de artă.

     Simțeam  nevoia  să rămân nemișcat.  Să  nu tulbur tabloul

care se pictase în aerul parfumat cu amestecul de lemn ars din camera aceea. Cu luna care strecura umbrele în camera noastră.

    -Mintea mea caută apropierea dumneavoastră. Știți multe, ați trăit multe.

Adevărul se tranșase.

    -N-a spus sufletul meu caută apropierea, ci mintea, ceeace era cu totul altceva. Rațiunea, nu inima, nu trupul, nu vreun sentiment interzis. Apropierea minților nu este condamnată de nicio lege morală. Suntem frați întru rațiune, înțelegere, cunoaștere. Credință. Salvase genial situația.

     Altfel, ce să caute o femeie tânără și frumoasă alături de un bărbat,  aproape de miezul nopții, singuri, într-o cameră semiobscură, la lumina focului și a lunii. Focul purta în el o firimitură de astru. Amândoi cu câte un pahar de vin în față. Alcoolul poate distruge sau construi vieți.

     Aveam impresia că se uita în adâncul meu ca într-un acvariu. Îmi urmărea și se juca cu peștii gândurilor mele.

    -Ce distracție!

Îmi era mult superioară. Nu prin cunoaștere, ci prin instinct.

    -Dar ce credeați?

Întrebarea ei m-a făcut brusc să roșesc. Înțelegea mult mai mult decât îmi puteam imagina.  Îmi citise ca dintr-o carte gândurile nelegiuite, altfel nevinovate, de bărbat flatat că o tânără

 frumoasă mai poate să-i dea atenție.

     Ea era adevăratul detectiv. Așa, pe mutește, putea să dea

 lecții multora. M-am declarat învins definitiv. Voiam să mă retrag. Trebuia, altfel cine știe cu ce arme femeiești ar fi continuat să mă joace. Ea era adevăratul jucător în seara aceea pe tabla de șah a camerei mă trimisese într-un colț. Urma să mă dea mat.

     Ce era să-i spun? Că întâi am crezut că e țiitoarea șefului, apoi că îmi dă mie târcoale? Ce nebunie! Mie, un individ care ar fi putut să-i fie tată?  Îmi căutam un gând bun, să mi-l pun santineleă între mine și ea. Între mintea mea și a ei. Un gând pios care să ne apropie de lumea curată a îngerilor. A viselor.

    -Să mergem la culcare, am propus.

Nu mi-a răspuns. A aruncat spre mine un zâmbet pur. L-am

zărit o clipă ca pe albul porumbel al făgăduinței pe o creangă

verde de măslin.

     În clipa aceea din camera vecină a pătruns un zgomot de ușă trântită puternic, și în încăpere a pătruns Maria, strigând disperată:

    -S-a otrăvit Ioana!

O veste ca o prăbușire, o năruire peste țesătura de himere din

camera aceea.

     Realitatea intrase peste noi brutală, nedreaptă, așa cum e ea, ca lovitura de buzdugan. Trecuse de miezul nopții.

     Am alergat imediat către partea din spatele clădirii. La intrarea în locuința Mariei. În camera cea mică era Ioana, întinsă, cu un braț alunecat de pe marginea patului. Ca un indicator care arăta direcția unde ar fi dorit să ajungă: spre miezul pământului.

     Am constatat imediat că încă mai respira. Trebuiau urgent efectuate spălături gastrice.

    -Ce a înghițit?

    -Pastilele astea! Maria a arătat tremurând un flacon gol de

tranchilizante. N-aveam timp de discuții. Am luat-o toți trei pe sus, într-o pătură, și am urcat-o pe speteaza din spatele mașinii Prodexportului. Cu care veniserăm. Maria i-a luat capul în poale. Era pierdută.

    -Salvați-o Dom-Doctor, e o fată bună,  o fată fără noroc. Cine s-ar fi gândit să-mi facă așa ceva? Mâine tot satul are să vuiască.

    -De asta îți arde Marie?

    -Am zis și eu.

Ajunsesem la spital.  Cei de  la camera de gardă au preluat-o

 imediat.

    -E bine că trăiește, a murmurat doctorul în vârstă.

Apoi a intrat acolo unde nu mai aveam noi acces. Am rămas

 într-o cameră de așteptare.

    -Adormisem, a explicat Maria. M-am trezit dintr-odată.  Numai Dumnezeu m-a împins să mă duc în camera ei. Că doar nu mai e copil mic. Putea fi acolo cu un băiat. Și am văzut-o cum stătea. Mi s-a părut că doarme. Dar așa? I-am luat mâna să i-o așez cum trebuie în pat. Atunci a gemut. Și a slobozit din colțul gurii o spumă albă. Ca un lapte. Eu nici atunci nu m-am gândit la ceva rău, ci numai după ca am văzut întins pe jos flaconul acela de medicamente. Gol. Parcă prin acela voia să-mi arate ce a făcut. Dacă n-aș fi intrat în camera ei?

    -S-ar fi absorbit toate pastilele pe care le-a înghițit, am intervenit eu.

    -De câtva timp era foarte tăcută. Nu vorbea, nu mânca. Nu-mi răspundea la nicio întrebare. Ce ai Ioană? Am tot întrebat-o. Tăcea, privea fix într-un punct. Nu dormise de zile și nopți întregi. Am crezut că s-a certat și cu băiatul acesta nou. Părea băiat bun. Nu știu ce dumnezeu are fata asta. Mai îmi făcuse de astea, dar îi trecea mai repede, devenea voioasă, chiar foarte veselă, cânta, vorbea mult, era cu ochii după băieți. Asta îl înnebunise și pe celălalt, de se apucase de băutură. O bănuia că trăia cu mai mulți din sat. Dar eu vă spun sigur că nu, așa era ea. Pe urmă îi trecea. Venea tristețea. Poate că îi părea rău pentru ce făcuse.

     Maria a turuit neîncetat. Părea că dorește să îi salveze prestigiul în fața noastră. Era totuși fiica ei. Așa ceva nu se întâmpla des în sat. Nici altundeva nu auzise. Nu era creștinește.

    -Nici popii adevărați nu te înmormântează dacă îți iei singură zilele, ne-a spus Maria. Iar ea o ținea în ultimul timp langa: că s-a săturat de viața asta.  De parcă poți avea alta.

Parcă ai avea de unde să alegi

     Am tăcut. Mi se confirmase bănuiala pe care o avusesem de data trecută. Psihiatria este o meserie grea. Se aseamănă cu medicina veterinară. Niciun psihotic nu-ți spune că îl doare. Pentru că nu simte nicio durere. Are justificări pentru orice. Trebuie să deduci, să coroborezi datele anamnetice, cele clinice, să pui întrebări la care s-ar putea să nu primești niciun răspuns, sau primești unele halucinante. Pacientul nu se consideră bolnav dacă nu-l deranjează boala. Și aceste boli în rare cazuri se manifestă prin dureri. Și acelea sunt înșelătoare. Bolnavul se duce la doctorul care se ocupă de organul suferind, nu la psihiatru, cu toate că acea durere poate fi falsă, așa cum ciungul care nu mai are palma, simte cum îl doare un deget. Fiziopatologia  a rămas pentru toate timpurile un mister.

     Niciunul din noi trei nu mai avea chef de vorbă. Ne învinsese emoția, oboseala. Preluasem asupra noastră o parte din povara ei. Pentru mine, gestul Ioanei, chiar previzibil în bănuiala bolii pe care o avea, era totuși prea mult. Dar așa este făcută viața asta. Trebuie să treci de la una la alta.

     După un timp a ieșit medicul în vârstă. Avea o figură calmă, de duhovnic. În cadrul ușii părea că avea o aură de sfânt.     Încăperea în care ne aflam era foarte slab luminată, pentru economisirea cheltuielilor. Așteptarea nu are nevoie de lumină. Iar camera din care venea el era intens luminată. Am simțit că e bine înainte de a pronunța el primele cuvinte. S-a îndreptat către Maria.

    -A scăpat. De data asta. Va mai rămâne un timp la noi sub supraveghere. Trebuie obligatoriu să urmeze tratamentul pe care i l-am prescris. Să ai grijă dumneata de aceasta. Altfel nu va fi bine. Boala ei necesită tratament curativ, iar apoi mult timp medicație preventivă și supraveghere. Toată viața ei. Un tratament de întreținere. Oricând poate recidiva. Suferința o are demult, n-ați constatat?

    -Am spus că așa e ea, că așa am născut-o, cu firea aceasta schimbătoare.

     I-am mulțumit doctorului toți trei. Nu știu de ce, dar parcă părăseam acolo, în spitalul acela pe cineva drag. De care mă legase firul nevăzut al compătimirii.

    -Și e atât de tânără!

Mi-am spus că nu aparținem nimănui. Nici măcar nouă înșine, nici celor dragi. Ci numai vieții. Mai ales când prin fire devenim mereu alții.

     Nu poți aparține decât cromozomilor pe care-i capeți, chiar dacă uneori nu ți i-ai dori. Care îți pot determina un comportament ca al Ioanei.

     Simțeam în mine pulsul lovindu-mi sângele ca brațele unui înotător: stânga, dreapta, ritmic, egal, nesfârșit.

    -Asta reprezintă călătoria mea prin fluidul vieții. Stânga, dreapta. Mereu. Până la capăt, mi-am spus.

    -Care capăt?

Uitasem să mai știu.

     Nimic nu cred că este mai reconfortant decât un cântec de

păsări în viul dimineții. Un acord lung ca o melodie păstrată

din simfonia copilăriei. Și cântecul acela era acompaniat de un

 cocoș. O pasăre măiastră. Nu-i vedeam decât în imaginație

 enorma creastă roșie cât un răsărit și un cioc deschis în care ar fi putut încăpea întreaga zi.

     Din ploaia care căzuse în acea noapte nu rămăsese decât o singură lacrimă. Pe cer. Lacrima străvezie a lunii pe care vântul rece al dimineții avea curând să o usuce. S-o facă să dispară. Ca pe o durere luminoasă. Un plâns care trecuse.     Aerul se umpluse de frunze moarte. Așa cum se umple pământul de oasele celor duși. Se apropia totuși iarna.

     Mă dezbrăcasem de veșmântul somnului. Atât cât fusese el. Somnul acela puțin fusese curat. Păstram încă aroma unor vise frumoase, din care nu-mi aminteam nimic. Aveau culoarea cenușie a începutului de noiembrie.

     Mura a apărut după fereastra trezirii ei. Avea părul răvășit, un aspect buimac, de copil răsfățat care plânsese. Nu dormise aproape deloc. Pentru ea fusese prea mult. Împrumutase de la Maria durerea unei mame. O durere pe care nu putea să o ducă. Nu era făcută pentru astfel de cărăușii.

    -Pentru ce a trebuit să se întâmple așa ceva?E totuși atât de

tânără! Trăia drama Ioanei.

     Simțea față de această ființă care era de același sex și aproximativ aceeași vârstă cu ea, o apropiere căreia putea să-i dea valențele unei prietenii.

Am simțit nevoia să-i răspund. Pe înțelesul ei, nu în limbaj medical:

    -În orice moment în lumea asta undeva plouă, în alta ninge, în cea mai mare parte râde soarele. Acesta poate fi sufletul universal al naturii căreia îi aparținem. Din el fiecare individ poartă câte un crâmpei. Cel suflat deasupra lutului la naștere.     Unii se nasc înnegurați, toată viața le plouă. Alții vin pe lume cu întreaga boltă senină deasupra capului. Sunt optimiștii, oamenii veseli, cei care duc înainte omenirea. Fetei acesteia i s-au dat de toate. La un loc. Din preamultul universal. Și amestecat. Prea amestecat. Fără o noimă. Natura are un echilibru. La ea, natura și l-a pierdut. Când este exagerat de veselă, când exagerat de tristă, până la depresie. Veselia nu este periculoasă, eventual, în anumite situații te poate face de râs. Dar nu te distruge. Tristețea, adică depresia, da. Te poate nărui. Cei mai mulți oameni au din toate câte puțin, fără exagerări.

    -Și aici ești poet, doctore.

Ochii ei vorbeau. Aveau limbajul lor, cel al luminii, al lipsei de griji, ai răsfățului controlat de educație. Rostirea ochilor purtau lucirea, subînțelesul, exprimarea duhului ei nevăzut, dar prezent închipuirii.

    -Ce bine că se tratează, concluzionă Mura în timp ce se urca în mașină.

     Gata cu ferma Săpoca. Ne făcuserăm treaba. Dimineața am mai dat o tură prin hale să văd dacă totul era în ordine. Era. Oamenii, obișnuiți de tineri cu munca și purtând frica pierderii oricând a serviciului, își făceau treburile. N-aveau de ales.

     Înainte,  la  fostul  C.A.P., indiferent de  rezultate, s-ar  fi

ținut o ședință la care ar fi fost lăudați sau și-o luau pe cocoașă, primeau mai puțin sau mai mult. Dar nu rămâneau pe drumuri. N-ar fi fost niciun risc.

     La patron era altceva. Trebuia ca acesta să fie mulțumit, să câștige de pe urma muncii lor. Capitalismul are legi dure.    

     În socialism, mai primeai un șut în fund, mai făceai un pas

 înainte, dar mai primeai și o mângâiere pe cap. Chiar dacă o simțeai adesea ca pe o coroană de spini. Târâș grăpiș societatea progresa. Cu masele muncitoare. În capitalism progresul se face prin câteva vârfuri, nu totdeauna cinstite, dar care își asumă riscuri. Ei sunt cei care trag societatea înainte. N-au chef să piardă, nici bani, nici timpul.

     Gândeam astfel, aranjându-mi în ordine cugetul. Trebuia să

 trag și eu de acest serviciu devenit nesigur, până la primăvară.

 Aveam proiectele mele. Mă cam săturasem să fiu salariat.

    -Era bine, era rău?

Mura nu-și făcea probleme de viitor. Avea tinerețea, și o viață înainte. O viață, cu toate promisiunile ei. Aflasem că avea un iubit pe care ar fi vrut să-l urmărească. Și atât.

     Ca economist ar fi fost simplu să-și găsească serviciu. Oriunde. Se înființau S.R.L.-uri, iar acestea aveau nevoie de cineva care să le țină socotelile.

     Curând am trecut de Buzău. Soarele stătea strâns între fălcile reci ale zilei. Mura, fie din cauza oboselii, fie încă sub apăsarea celor petrecute, stătea cuminte în dreapta mea respectând liniștea. Numai motorul torcea linștit. Motor de mașină Renault Espace nouă nouță. Capitalismul deschisese larg porțile pentru a pătrunde din occident aromele luxului. O plăcere să conduci o asemenea bijuterie. Față de Trabant, era o desfătare.

    -Ai  mașină, Mura?

    -Nu, prietenul meu are.

    -Tot economist?

    -Nu. Manager. Are propria afacere.

Apăruse un termen nou în limbajul nostru romglez. Eram la început. Nu mai erau directori, erau manageri.

    -În ce domeniu?

    -Resurse umane.

Nu mă prea pricepeam eu la aceste noi profesiuni, dar am înțeles că oferea întreprinderilor de orice fel personalul de care aveau nevoie.

    -Dar merge afacerea acum, când se desființează atâtea unități?

    -Se înființează multe altele.

Eram curios cum merge relația lor. Mi-a răspuns direct, fără să stea pe gânduri

    -Până la un moment dat bine, trebuia să ne căsătorim. Apoi

 am avut niște suspiciuni. El a negat. De aceea am apelat la

dumneavoastră. Trebuie să fiu foarte sigură pe el dacă voi hotărî să fac acest pas.

     O clipă m-a stăfulgerat oglinda fluidă a lacului negru din pupilele ei. N-am putut observa mai mult. Drumul prost, cu gropi din loc în loc mă obliga să fixez șoseaua.

     I-am zărit o clipă privirile întărite, ca o lavă adormită. Un foc ce parcă se sleise odată cu trecerea timpului. Și cu dorința de uitare.

    -Și eu care am crezut…

    -Ce-ați crezut?

Întrebarea ei a plutit în aerul mașinii, ca și afirmația mea, amândouă nedefinite, fără un scop anume. Nici n-ar fi trebuit să aibă vreunul. Nici răspuns. Intuiția înțelegea mult mai mult decât exprimarea vocală. De multe ori nici pentru nuanțe sau

 amănunte n-ar fi necesar limbajul.

     Și dintr-o  dată  în  mintea  mea  s-a produs o explozie de

 lumină. Puteam vedea realitatea. Cea care nu avea nevoie să fie exprimată. Îmbătrânisem. Doar sufletul îmi rămăsese tânăr, apt pentru închipuiri. Trupul, așa cum se vedea din afară, cum îl vedea desigur Mura, primise loviturile trecerii vremii. I se vedeau desigur rănile, pe care nici nu căutam să le ascund: o moleșeală a intențiilor, a mișcării, a gesturilor.

     Și mai ales o lipsă de interes în a înțelege și a mă adapta noilor schimbări. Știam că nu totdeauna suntem ceea ce hotărâm să devenim. Ce ne-ar conveni să fim. E o lucrare grea care depinde de prea mulți factori fiziologici, de destin, de divinitate.

     Pentru ființa din dreapta mea nu însemnam nimic. Mi-ar fi plăcut să reprezint măcar atât cât un fior nou poate aduce o nouă poezie. O poezie adultă. Pe care o reciți din când în când cu plăcere.

     Poezia este ca o grădină. Cuvintele, imaginile, sunt florile

 sale. Circuli printre ele cu grijă să nu le calci,să nu le strivești

din nebăgare de seamă. Pentru că ai comite un mare păcat. Te apleci asupra uneia, îi sorbi mirosul, apoi încerci să combini aromele în înțelesuri metaforice. Simți înălțarea.

    Mizasem pe aceasta, încă de atunci când dăduse buzna în biroul meu și îmi umblase printre ciornele lor. Mă înșelasem. Era desigur un joc de teatru. Se născuse o nouă generație, imprevizibilă, dotată cu alte simțuri, mult mai ascuțite, cu o limpezime a dorințelor, a obiectivelor. Mult mai firești. Direct la țintă, după o voltă de maestru făcută în aer.

     Apăruseră cu totul alte valori. Banul guverna noua societate. Cei săraci după o viață de muncă nu puteau fi decât niște ratați.

     Mi-a alunecat gândirea la Trabantul meu, comparându-l cu acest Renault Espace. Sau cu altele care intraseră în țară și deja umpluseră șoselele.

    -Cum poți invita o virtuală iubită într-un Trabant? Ar fi fost de râsul râsului. De râsul plânsului. La prima intersecție te-ar  lăsa baltă. Ar coborî din mers, cu teama de a fi văzută de careva. Mașina devenise haina individului nou.

     Din punctul ei de vedere rămăsesem o umbră. Chiar dacă umbra este ecoul luminii. Nu eram mai mult decât un ecou. Un ecou a ceeace am fost.

    -Cum poți să te apropii de un ecou?

Fetele doresc originalul, strălucirea. În ecou, ca într-o umbră, cel mult te poți odihni. Mai târziu, după ce ai trăit și te-ai săturat de strălucirea luminii.     

     Mura mai avea mult până atunci.

     Am privit-o discret cu coada ochiului, căutând să intuiesc dacă îmi interceptase gândurile. Stătea acolo, în colțul ei, semiadormită după o noapte ca cea prin care trecuse.

     Generația mea învățase să trăiască pentru ziua de mâine.

Așa fusesem educați. Și de religie, și de Marxism. Trăiam prin

 și pentru iluzii, pentru viitor, așa cum au trăit strămoșii noștri,

întru credința în viitorul vieții de apoi.

     Cei de acum, inclusiv noi, trebuia să ne descurcăm pentru ziua de astăzi.

    -Carpe diem!

Se schimbase paradigma. Valorile.

    -Ce valoare putea avea unul ca mine? Un fost. Mă mai puteam lăuda cu bursele mele de studii din Franța, Anglia, Ungaria, făcute pe vremea când nu ieșea mai nimeni din țară?

Acum când orice tânăr putea colinda? Într-adevăr, nu foarte ușor, dar putea. În toată Europa de Est acestea nu mai reprezentau valori.

    -Chiar și  cărțile începuseră să nu mai aibă valoare. Cele de poezie nici atât.

     Mă munceau aceste gânduri apropiindu-mă de București, simțind golul care se săpase între generația mea și a Murei, înciudat pe prostul de bărbat din mine care ar fi dorit să mai trăiască o clipă mândria celui de odinioară, trecut prin multe, dar apreciat de sexul frumos. Primisem de la acea fătucă din dreapta mea pedeapsa pe care o meritasem. N-aveam nici măcar dreptul să visez. N-aveam voie să aspir nici măcar la ascultarea acelui cântec de lebădă pe care se zice că îl aud bărbații la cincizeci de ani.

    -Dar ce-ați crezut? Întrebarea aceasta mi-o aruncase în față ca pe o cârpă ce ascundea disprețul întregii ei ființe. Și nici măcar nu-și dăduse seama ce cuvinte arunca spre mine. Era exprimarea nudă a sentimentelor ei înfășurate fără voie în cuvintele acelea.

     M-am gândit imediat la viața mea de acasă, la frumusețea

sentimentelor față de Nora, Cristina, Loredana, la lumea aceea solidă din jurul familiei. Cu ele împărtășeam aceleași sentimente frumoase. Mă bucuram că eram aproape de oraș. Femeia aceea tânără, exotică din dreapta mea fusese un fetiș.     O frumoasă sirenă căreia nu-i mai auzeam nici măcar chemarea cântecului. Și care îmi arătase locul în care trebuia să stau. Departe de generația tânără care se născuse. Mă situam deja dincolo de barieră. Fără a fi pedepsit, timpul mă aruncase afară din cetatea tinereții. Locuisem un timp acolo.

    -Dar ce folos? Trecuse prea repede.

N-avusesem timp nici măcar să privesc în jurul meu.Eram îndemnați. Mereu înainte! Tot înainte! Conform lozincilor vremii trecute:

    -F.G.M.A.!

Adică: Fiți gata pentru muncă și apărare! Sau un îndemn asemănător.

Avusesem chiar și insignă cu aceste inițiale. Care reprezentau un veșnic îndemn pentru toate. Dar mai ales pentru muncă.

     Cel născut în mine în urmă cu doar câteva luni, cel fals, cel care ar fi vrut să retrăiască viața adolescentului, încetase să mai umble după himere.  Trebuia să dispară.

     Peste numai două săptămâni împlineam patruzeci și nouă de ani.

     Se apropia ziua de opt decembrie 1992.

     În oricare dimineață fiecare dintre noi ieșim afară dintr-un tablou și intrăm în altul. Din cel al nopții în cel al zilei. Din vis trecem în realitate. Noi suntem picturile care dau viață artei. Mai frumoși, mai urâți, așa cum suntem. Aceleași personaje, două sau mai multe tablouri.

     Eu le-am purtat cu mine să le prezint lumii. Nu au fost nicicând capodopere. Au exprimat realitatea mea. Pe care m-am străduit să o cunosc și să mi-o însușesc.

     Pe atunci simțeam că trebuie să modific tabloul de zi. Se învechise. Mura m-a făcut să înțeleg aceasta. Și directorul meu care, ultima oară m-a privit cu o uitătură de oțel. A celui care te plătește. De pe urma căruia poți și trebuie să trăiești. Stăpânul. Simțeam că trebuie să-mi croiesc un alt drum. Al noilor vremuri. Al supraviețuirii în furtuna timpului. Aveam de construit o corabie solidă. Ca Noe. În care să adun tot ce știam mai bine: priceperea, răbdarea, curajul, perseverența. Să las în urmă umilința, obediența, slăbiciunea, delăsarea, și mai ales modestia. Modestia era cea mai puternică frână a dezvoltării. Și victimizarea. Mai ales victimizarea. De care nu putem scăpa. Este în fibra noastră mioritică. 

     Trebuia să-mi însușesc noua disciplină. A noii orânduiri, care se înconjurase de un fel de ceață, ca un mister.

    -Nu mă întreba cum am făcut primul milion de dolari! Așa

spuneau marii magnați.

    -Pentru ce să nu-i întrebi? Înseamnă că au aplicat metode necurate, au furat, au ucis, au călcat pe cadavre. Ce au făcut atât de oribil încât nici nu trebuie să îndrăznim a pune întrebarea? Primii bani sunt cel mai greu de făcut. După aceea, dacă respecți regulile, totul se învârte.

   Trebuia să deprind cât mai repede disciplina supraviețuirii. Nimeni nu mă putea învăța ce trebuie făcut. În jurul meu, colegii care lucrau de ani buni în acel domeniu al comerțului exterior, își trăseseră câte o halcă din marele trup al întreprinderii. Afacerile curgeau în virtutea drumului bătătorit. A albiilor formate de-a lungul anilor. Aveau acest drept. Cineva stabilise că era legal.

    -Trebuie creat capitalismul românesc, spusese președintele Ion Iliescu.

    -Dar așa? Numai pentru unii?

Eu nu puteam intra în hora aceasta. Aș fi intrat. N-aveam prejudecăți, atâta timp cât se considera că totul era legal. Dar unitățile avicole furnizoare de material biologic sucombau una câte una. Se împotmolise și acțiunea de căutare a noilor doritori particulari care urmau să intre în afacere cu Prodexportul pentru producția de foie gras. Unitate care, ea însăși, în curând urma să devină o epavă. Era exponentul

vechiului  sistem, centralizat, greoi.

     Trebuia să-mi schimb vâslele. Până atunci navigasem cu cele învechite. Curentul mă împingea în hățișul malului. Mă împotmoleam. Simțeam asta.

     După mineriade occidentul ne întorsese spatele. Și după incerta întâmplare de la Târgu Mureș când, se aruncaseră în ochii vestului imaginile oribile ale schingiuirii stradale a unui individ:

    -Priviți cum se poartă românii cu minoritatea maghiară!

     Primul impact fusese realizat.Inutil după aceea a fost dată desmințirea că de  fapt cel bătut era un român.  Iar  ticăloșii fuseseră de naționalitate maghiară.

     Manipularea fusese realizată.

Din aceste cauze, adevărații investitori pregetau să vină. Îi speriaseră mineriadele, și alte acțiuni stradale din care aveam cu duiumul. Oare cine le întreținea?

    -Cum să investești într-o societate nesigură, cu reflexe comuniste, acolo, în gura deschisă a rușilor?

     Au pătruns fel de fel de mici afaceriști, cu te miri ce capitaluri, au luat pe nimic tot ce-au dorit, mituind în dreapta și în stânga. La modă erau comisionul și para-îndărătul, din care s-au făcut de către localnici vile, mașini, excursii în țări exotice, și alte nimicuri ticăloase.

     Apoi tinerii au început să o șteargă. Instinctiv simțeau că aici nu mai era de trăit. Nisipuri mișcătoare.

    -Poate că tot haosul a fost special întreținut pentru a da răgaz celor suiți la putere să-și ia partea.

    -Cum?

    -Năruind întreprinderile și luându-le pe mai nimic.

Ne nășteam noi, cei care urmam să devenim slujitorii acelei noi Europe.

     Se năștea sărăcia organizată.

Iar eu stăteam pe marginea acestei prăpastii. O prăpastie a

viitorului. Care îmi arăta cum să mă regăsesc așa cum eram. Pericolul prăbușirii mă ajuta să mă recunosc. Și să mă iau în propriile mâini, ridicându-mă. Eram hotărât. Știam ce aveam de făcut. Trebuia să rezist până la primăvară, adică să nu fiu pus pe liber. Capitalismul primitiv de la noi n-avea inimă. Iar mie n-avea cine să-mi țină partea. Nu sindicat, nu partid. Muriseră cu ani în urmă. Se lepădase societatea de ambele. Eram la mila patronului. Recunoșteam că activitatea mea nu mai era eficientă. Dacă eram pus pe liber nici n-aș fi avut din ce trăi. Nu rezerve, nu afacere derulată în umbră, pe ascuns, cum mai făceau unii.

     Nora, profitând de o lege nouă, ieșise la pensie. Fiind încă tânără. Mult, puțin, venea un ban sigur. Pentru ulei de candelă, cum glumeam. De creșterea prepelițelor nu mai putea fi vorba. Căzuse piața. Veneau din import, frumos ambalate, atrăgătoare, scria pe ambalaj: made in Poland. Sau din altă țară. Aveau identitate. Era mare lucru.

     Eu ce să scriu pe ele? Made în Simon Bolivar nr. 10 la mansardă?

     Trebuia să devin timonierul propriei corăbii, să-mi modific cromozomii după noul tip de om, al vremurilor noi. Să-mi acopăr un ochi cu eșerfa cea neagră a vremii, pentru ca, descoperindu-l când va fi cazul, să privesc mai bine viitorul. Ca pirații.

     Și mai ales, acolo în creieri, în încrucișarea chiasmei optice, să leg marinărește speranța răsăritului cu experiența apusului.

Așa trebuia să fac.

     Atmosfera în birouri era plăcută. Cel puțin era cald. Activitate mai redusă. Chiar și interesul directorului scăzuse. Ca om de afaceri știa că mai devreme sau mai târziu se va alege praful de tot. Cine și-ar fi construit o afacere proprie ar fi supraviețuit. Ceilalți trebuiau să-și caute de lucru pe undeva. Majoritatea ai lor se aranjaseră. Rămăseseră câțiva, care mai derulau câteva acțiuni vechi, sau altele mai noi, pe care însuși directorul le inițiase pentru a da o gură de oxigen  întreprinderii muribunde.

   În această atmosferă începusem iarna. Lume puțină, povești

multe. Eu nu mai plecam prin țară. N-aveam pentru ce.

Din când în când la ferma Săpoca.

     Ioana se externase, era cuminte, din spusele Mariei își lua

medicamentele, totul curgea normal. Sărbători de iarnă banale. Fără strălucire. Viața mea părea făcută din picături. Curgea încet, picurând ca un început de dezgheț.

     Din când în când mă mai duceam la Asociația chinologică pentru a-mi cunoaște viitorii clienți, posesorii de câini. Am aflat că și aici începuseră afaceri, unii deveniseră posesori de canise, crescători de câini din rasele care se căutau. Tinerii în special, voiau să-și cumpere patrupedele acestea, să defileze cu ele pe stradă, împresionând și speriind pietonii.

Devenise o modă. Un hoby cheltuitor, dar și aducător de bani.

     Simțurile mele mă conduseseră pe drumul cel mai bun. Zăream limanul. Creanga de măslin. Era o chestiune de timp până la demararea ei, și bine înțeles, dacă aș fi avut banii necesari începutului.

    -Voi porni din mic în mare, Cu riscuri minime, mi-am propus.

     Între timp un coleg de la fosta Centrală a închiriat un spațiu la subsolul clădirii unde era sediul Asociației chinologice. Inspirată alegere. Nu mi-a relatat cum a izbutit. Nu se mai întreba așa ceva. Deveniserăm toți discreți. Secretele începuseră să  se vândă, nu să se dea pe degeaba ca până atunci.

     Pe grohotișul vremii se ridicau mici castele de nisip. Societăți comerciale minuscule, care aveau cine știe ce obiect de activitate. Erau specificate după codul C.A.E.N. de la construirea avioanelor, până la împachetarea fumului de grătar. Fiecare era construită după priceperea omului. Și dezvelite cât mai discret, ca într-un șantier arheologic al tainei.  

     La Asociație puteai auzi o grămadă de povești hoinărite prin lume, despre câini. Multora li se împietreau cuvintele, altora le curgeau lacrimile când povesteau despre vreo suferință a patrupedului.

     Cabinetele  veterinare  începuseră deja să  apară.  Răzleț, unul câte unul. Constant. Primul pe strada Armenească. Altul, la colegul meu, în clădirea Asociației, pe strada Popa Tatu.

     Iar eu n-aveam decât să aștept să se trezească natura.

 Aveam obiective precise. În primul rând găsirea unui loc propice pentru înjghebarea atelierului. Cel dintâi. În care să pun utilajele pe care urma să le procur.

    -De unde?

A le cumpăra din afara țării era exclus. Ar fi costat o avere. Trebuia să le adaptez pe cele existente în unitățile de stat aflate  în lichidare. Și care le vindeau la fier vechi. Sau particularilor ca mine, la preț redus, plus comisionul.

     Îți venea să plângi. Murea sub ochii noștri o epocă. Cea în care trăise și muncise generația noastră. Erau obiectivele pe care le construiserăm noi și unde lucraseră cei ca noi. Și trăiseră decenii.

    -Asta era!

În iarna aceea, din cauza atâtor griji, îmi încrețiseră două riduri sub pomeții frunții. Le-am observat dintr-odată într-o dimineață.

    -Când și cum apăruseră?

Așa cum de-a lungul vieții apăreau frunzele galbene, cădeau, iar eu nu le observam. N-aveam ochi pentru ele.

     Era iarnă, iar adesea mie îmi înghețau vorbele între buze umblând pe coclauri prin jurul Bucureștiului. Să caut locul cel mai ieftin și apt pentru atelier. Și care trebuia să îndeplinească trei condiții obligatorii: să fie izolat, departe de calea controalelor, să aibă curent electric industrial, adică tensiune trifazică, și sursă de apă. Restul decurgea din amenajare.

     Și în sfârșit l-am găsit, într-un atelier mecanic al fostului C.A.P. Popești Leordeni.

     Numai acasă puteam, povestindu-i Norei, să-mi deschid  sufletul,  lăsând  să-mi pătrundă raza de  lumină a speranței pe care o simțeam prin cuvintele ei. Numai acasă alături de ea simțeam acea curățenie sufletească și mai ales pacea acelei iubiri adevărate, dulce ca mierea sărată a inimii.    

     La un moment dat țineam toate elementele în mână. Știam cum să încep, aveam primii clienți stabili, puțini la început, dar siguri. Îmi lipsea capitalul de pornire. Și curajul necesar începutului.

    -Apelează la un sponsor, mă povățuiau pretenii.  Eventual fă-l asociat!

    -Voi lucra singur, mi-am propus. Cu ceva salariați. Cât mai puțini.

     Natura nu-și planificase niciodată viitorul. Dar de fiecare dată a știut cum să și-l trăiască.  Noi, oamenii, aveam nevoie de o planificare. Un îndreptar.

     De cartea de vizită a Lorennei nu uitasem.

    -Și ce-i dacă o sun? Poate că ar fi o impolitețe să n-o bag în

 seamă. Tot exportul producției țării noastre de foie gras se realizase ca și până atunci prin firma domnului Larnaudi. Pe care-l cunoscusem cu ani în urmă în Franța, în perioada bursei mele. Cu acesta, Lorenne, ca directoare de institut, era în relații apropiate. Împreună veniseră în România.

    -Poate îmi propune o afacere!

Se schimbaseră timpurile.Am hotărât să trec peste prejudecăți și să pun mâna pe telefon.

    – Într-o zi. Când voi fi pregătit, mi-am spus.

Nu era nicio grabă. Aveam timp destul. Timpul amânării. Până

la primăvară mai erau trei luni.

     Ianuarie și-a repezit întâi câteva zile reci spre noi, spre toată suflarea. O lavă rece de blesteme. Un viscol alb care ar fi trebuit să astupe toată murdăria lumească. Cea veche și cea nouă. Deopotrivă.

     Apoi au poposit câteva promisiuni de primăvară.

    -Așa e și firea românului, spunea cineva. Când mânioasă, când blândă. A împrumutat câte ceva din puterea lutului din care ne hrănim, pe care călcăm, din care suntem făcuți, în brațele căruia ne ducem. Și din capriciile schimbătoare ale vremii.

     Eu mă străduiam să calc pe urmele pașilor cunoscuți, parcurși mai înainte, de mine sau de alții, drum știut, fără primejdii. Aveam grijă să nu greșesc, să nu supăr.  La serviciu ne împuținaserăm cu totul. Din zgomotele acelea de tocuri izbite ritmic de cimentul  culoarelor, și care  aveau muzica lor, rămăsese numai ecoul muțeniei.

     Nici din baia de parfumuri care-mi răsfățaseră simțurile nu mai adia niciun miros.

    -Unde se evaporaseră aromele îmbătătoare de Nina Ricci, Chanell, Boss, Lancome? Plecaseră împreună cu doamnele care se împrăștiaseră.

    -Bărbați? Mai rămăseseră puțini. Numai atâția, cât să nu li se piardă sămânța.

     Până  și  parcarea din  fața  clădirii  apărea  goală, invitând

îndrăgostiții la o plimbare prin grădinile Cișmigiului.

     Fiecare oră avea dimensiunile unei zile. Când nu ai ce face, timpul trece foarte greu.

     În această atmosferă îmi munceam mintea să găsesc ceva util de făcut. Chiar n-aveam ce. Din jurul meu veneau numai vești catastrofice: că s-a închis, că s-a desființat, că au intrat în șomaj. Încercasem să pun ceva bani deoparte pentru demararea noii mele afaceri. Când va fi fost cazul. Era foarte greu. Aproape nu reușisem să adun mai nimic. Mereu apăreau neprevăzute. Ba că trebuia, ba că s-a stricat, că neapărat urma să procurăm ceva absolut necesar.

     Fetele crescuseră, Cristina termina anul acela facultatea. Locuia împreună cu mama ei, fosta mea soție, Marina, care se despărțise de soț. Fugind pur și simplu de acasă. Se săturase de bătăi, certuri, crize de nebun gelos, de bețiile lui, pe care le suportase mai bine de cincisprezece ani. Fugise pur și simplu, schimbând diverse locuri, să nu-i dea acesta de urmă. La un moment dat făcuse un calcul: schimbase treisprezece locuințe. În final a avut norocul să moară o mătușă pe care a moștenit-o. S-a mutat cu toți copiii ei în apartamentul acesteia din strada Dionisie Lupu. În care lucuiserăm și noi doi, la începutul căsniciei, într-o chilioară de lângă bucătărie. Un fel de cămară a apartamentului. Încăpea un pat și un colț de masă pentru o veioză. Nici n-aveam nevoie de mai mult.

     De atunci trecuse mult timp. Cristina avea douăzeci și trei de ani. Loredana se apropia de șaisprezece.

     Niciuna din fete nu au cerut niciodată nimic. Modestia, determinată de atmosfera lipsurilor în care trăiseră își spunea cuvântul. Totuși erau cerințele obligatorii vârstei, pe care, împreună cu Nora căutam să le asigurăm. Intrau în noțiunea de educație, de formare a lor ca oameni maturi.

    -Copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari!

Câtă dreptate avea această constatare.

     Pentru Cristina, asigurarea unui serviciu, după terminarea facultății prefigura o mare problemă. Găsisem foarte greu pentru mine. Mai bine zis n-o găsisem eu, mă găsise slujba pe

 mine.

   -Dar pentru o fată fără experiență, o începătoare?

Orice angajator prefera un salariat cu experiență.

   -De unde experiență dacă abia ai terminat școala?

Era un cerc vicios, în care intrau tinerii absolvenți ce căutau în zadar un serviciu. Sistemul național nu mai asigura locuri de muncă.

     Pe directorul meu îl întâlneam foarte rar. Nu-și mai permitea să piardă timpul la biroul său. Bătea continentele după afaceri. Afaceri mari. Se orientase bine urmând noile direcții.  

     Aducea de departe în special mărfuri alimentare. Le desfăcea repede în țară, relua ciclul. Intrase cu măiestria experienței în noile rețele de furnizori și clienți. Ferma de la Săpoca fusese primul pas, prima treaptă. Primul milion câștigat. Cel care trebuia pus gaj pentru noi împrumuturi. Ciclul se relua. Ca el făcuseră și alții. Alții ca el. Băieții deștepți. Se mișcau repede.

     În finalul deceniului, s-a constatat devalizarea Bancorex, banca ce a funcționat în locul fostei Bănci Române de Comerț Exterior care se înființase în 1968. Prin ea se derulase întreaga activitate de comerț exterior a României. Scandalul a fost mare, acuzații, material de lucru pentru jurnaliști.

    -Degeaba! Faptul fusese comis. La limita sau sub limita legii.

    -Nu trebuia să ia naștere și capitalismul românesc?

Se născuse cu forcepsul, distocic, dureros, un prunc anemic, prea congestionat ca să fie un prunc frumos, lepădat la repezeală, învelit imediat în scutecele albe ale legalității. Apăruse o nouă specie umană:  băieții deștepți.

    -Restul, prostimea, la muncă! Dacă mai aveau la ce.

    -Dar unde? Noile capitaluri nu creau locuri de muncă.

    -Să vină străinii să investească! Strigau unii.

    -Ce vrei domne, să vină ăia să ne fure țara?

Eu aveam timp să mă gândesc la toate.   Se cam terminase cu

mitingurile la care pierdusem înainte timpul.  În timp ce alții

își înjghebau nestingheriți noile afaceri.

    -Jos Iliescu! Jos Roman!

De altfel pe Roman îl debarcaseră, printr-o lovitură dură!

    -I.M.G.B. face ordine!

     Teoretic îmi schițasem noua afacere. Deocamdată era un embrion. Mai era mult până să iasă la lumină. Pentru pornire m-am gândit la o soluție. Poate nu era cea mai bună, dar era cea care îmi era la îndemână, speculând unele avantaje pe care le câștigasem în cursul vieții prin muncă cinstită.

    -Trebuia să apelez întâi la directorul meu!

Știam că încă mă aprecia. A apela pentru un împrumut la o bancă, cum mă sfătuiau unii, era riscant. Banca era cel mai rapace prădător. Un Tyrannosaur de temut.

     Mai ales în condițiile inflației galopante din acel moment. Acum împrumutai banii, peste o lună nu mai aveau valoare.

    Toți proveneam dintr-o societate în care producția deținea supremația. Inginerul, clasa muncitoare, erau producătorii de bunuri. Prin extrapolare și țărănimea muncitoare.  Cele două mari clase sociale. Mult mai târziu, pe piele proprie am înțeles că valorificarea produsului era cel mai important stadiu al ciclului economic cunoscut: materie primă-producție-marfă-bani. Producția o poți organiza, maximizându-i dimensiunile la nesfârșit, dacă ai materii prime, mijloacele de producție și forța de muncă. Ce faci cu produsul, dacă n-ai unde să-l valorifici? Erau multe unități care nu se adaptaseră și lucrau pe stoc.

    -Pierdere curată!

Salariile, cumpărarea materiilor prime, se asigură prin bani. Bani obținuți după valorificare pe piață. După vânzare.

     Mi-am propus să discut cu el. Trebuia să găsesc momentul,

 să fie într-o zi bună. Urma să-l las pe el să fixeze termenii și

 modul de rambursare. N-aveam dreptul să impun eu nimic, aș

fi pierdut poate și serviciul, acela care era.

Și trebuia să mă grăbesc. Să rezolv totul până când voi fi anunțat că societatea s-a desființat și conform obiceiului, să fiu trimis la plimbare. Cu scuzele de rigoare. Sau fără.

     Apoi urma să traversez un deșert. Pe cel al exodului. Pe care Moise l-a traversat cu un toiag. Brâncuși a traversat Europa căutându-și Eldoradoul artei sale luându-și drept cârjă de-a lungul traversării ei un stâlp din cerdacul casei părintești.

    -Ce aveam eu mai de preț drept sprijin?

În lipsa stâlpului din cerdacul părintesc n-aveam decât să-mi iau stâlpul oaselor în brațe, să mă sprijin pe mine însumi și să mă ridic. N-aveam voie să cad.

      Cu aceste gânduri, aliniate în cazarma minții ca o nouă hotărâre, mi-am propus să plec pe noul drum. Mă hotărâsem.

      Țin minte că în seara aceea am fost pentru prima oară, după mult timp, fericit. Mi-am lăsat colțul nopții să-mi cadă ca o eșarfă pe umeri. Am savurat farmecul lacrimilor încă necurse, pe care le ținusem ascunse în colțurile ochilor. Cu ele am dat strălucire unor visuri frumoase.

    -Voi fi învingător!

    Iar în dimineața aceea soarele se mărturisea mai strălucitor ca niciodată. Era mai presus de promisiunea unei zile fericite. În plină iarnă.Se deschiseseră porțile raiului de zi.

     Aveam o stare bună, cum de mult nu mai reușisem să am.

Soarele acela răsărise în mine.

    -Reușisem! Mă învinsesem pe mine însumi. Starea mea de așteptare a nimicului. Nici măcar a unei promisiuni.

     Devenisem părtaș la îmblânzirea și înfrumusețarea acelei zile. O văzusem cum se născuse. O condusesem de mâini, învățând-o să facă primii pași, o îmbujorasem cu smerenia privirilor, ca înaintea apariției îngerului păzitor. Era ceva mistic în alcătuirea sa, simțeam că aceea era ziua în care

trebuia să-l abordez pe director.

     Și într-adevăr, clipa aceea a sosit. Cu oarecare emoții am ciocănit la ușa capitonată. Secretara mă anunțase.

    -Ce mai faci doctore?

Am simțit vibrația vocii sale. Ca o pace. Intrasem tiptil, să nu

deranjez liniștea dimineții. Ideea de liniște. Promisiunea ei. Știam că unele cuvinte sunt mici. Altele uriașe. Ușoare sau grele. Am ales dintre ele pe cele ușoare ca fulgul, cele care zboară ușor, fără să rănească timpanul auzului.

    -Mulțumesc, bine. Sunt la o mare răscruce. Am venit la dumneavoastră pentru un sfat. Care înseamnă foarte mult pentru mine. Pentru familia mea.

    -Mă îngrijorezi, doctore!

Tonul său exprima un amestec de intimitate, dar și de minimalizare a îngrijorării pe care  încercasem s-o asociez cuvintelor. Nimic în ziua de astăzi nu mai este de nerezolvat.

    -Simt că Prodexportul nu va avea viitor.

    -Așa este, și nu numai el, aproape toate unitățile de stat. Trebuie să intrăm și noi în rândul lumii.

    -Aș dori să înființez o societate proprie, pe profilul meseriei mele.

    -Da? Foarte bine. Și ce te încurcă? Acum se înființează ușor. Dacă nu ai pe cineva, îți pot indica eu un om serios care se ocupă de formalități. În maxim o săptămână ai societatea. Cu ce profil?

    -M-am gândit să mă ocup de nutriția animalelor de companie.

    -Te-ai orientat bine. Va fi de viitor. Începutul va fi mai greu, pentru că la noi nu există încă piață. Dar se va forma. Dar poți să produci pentru export. Te sprijin eu.

    -Vă mulțumesc mult. Dar acum sunt la zero. Am nevoie de

 capitalul pentru început. M-am gândit să pornesc din mic în

mare. Să minimizez riscurile.

    -Vor fi inerente.

    -N-am voie să clachez, nu voi avea timp să mă ridic.

    -Nu vorbi așa. Nimic nu este de neînvins.

M-am gândit la el. Era ceva mai în vârstă decât mine și lucra deja la nivel foarte mare.

    -Am înțeles. Te pot ajuta, mi-a spos direct. Uite cum vom face: peste  scurt timp, vreo două trei săptămâni, va sosi în portul Constanța un vas al meu încărcat cu pulpe de pui. Ai timp suficient să te ocupi până atunci, să găsești clienți pe la magazine, cantine, alte organizații, cărora să le livrezi marfa. Dar să fie oameni siguri. Am întâlnit destui cărora le-am oferit produsele și pe urmă au dispărut. Nici în ziua de astăzi nu i-am mai găsit.

    -Țepari, am îngânat, ca semn că sunt în temă cu ce se petrecea în jur.

    -Da, țepari.

Le lași marfa și le dai termen două săptămâni pentru a o vinde. Apoi colectezi banii și mi-i aduci. Diferența dintre prețul meu și valoarea la care poți dumneata să le-o livrezi, reprezintă profitul dumitale. Cu cât desfaci mai multă marfă, cu atât profitul este mai mare. Până atunci te ajut să-ți înființezi firma prin care vei derula afacerea. Bine?

     Eram năucit. Nu mă așteptam la atâta generozitate. Clienți cerți aș fi găsit lesne printre unitățile avicole, cele care încă mai funcționau și  pe care mă puteam baza, dacă prețul ar fi fost bun.

     M-a străfulgerat o vorbă populară:

    -Din firimiturile bogaților se îndestulează și săracii.

Ajunsesem și eu la masa bogaților. Din acel vapor de marfă puteam să mă înfrupt și eu. Cât puteam apuca. Cât mai mult.

     Trebuia numai să casc larg gura și să mușc.

    -Doamne ajută! Intrasem în afacere.

Câtă deosebire era între cei doi directori generali. Între cel al fostei Centrale avicole, unde lucrasem douăzeci de ani, cel care mă scosese afară pentru că aveam fermă de prepelițe, deci reprezentam capitalismul, și acesta, care mă cunoștea numai de doi ani și îmi oferise mai mult decât puteam eu spera: fondurile necesare pornirii pe drumul capitalismului. Vechiul și noul. Față în față. Două oglinzi. Una strălucea, cealaltă se tulburase. Mi se oferise nu un împrumut, care ar fi avut riscurile sale, ci participarea la o primă afacere. În calitate dublă, de client și furnizor.

     Primul reprezentase vechiul sistem..

     Gândeam că încă demult, adică pe la mijlocul secolului XIX, un făuritor de principii filozofice, Pierre Joseph Proudhon spusese că proprietatea este furt. Iar Marx, cam tot pe atunci, că proprietatea particulară asupra mijloacelor de producție generează exploatare, care înseamnă tot furt, exprimat academic.  

    -Dă-mi Doamne putere, să ajung mai repede hoț!

Ce sucită și incorectă este lumea! Își crează ideologii după propriile interese.

     De a doua zi am început colindarea pe la unități. Discuții, propunerea mea, acceptul cert al șefilor lor. Am abordat și magazinele alimentare, care, într-adevăr preluau cantități mai mici.

     Cele mai importante au fost unitățile avicole prevăzute  cu ateliere de prelucrare, cele care se ocupau de tranșarea pieselor anatomice, separând carnea de oase. De asemenea și abatoarele, care își propuseseră să îmbunătățească aspectul comercial al mărfii de import, să o ambaleze și să o valorifice la prețuri bune.

     Am identificat cu această ocazie și viitorii mei furnizori de

materie primă, de la care urma să cumpăr produsele de categoria a treia, salubre, comestibile, apte consumului carnasierelor, dar improprii consumului uman datorită lipsei aspectului comercial.

     Afacerile mele începeau să prindă contur. Și cea tranzitorie, aducătoare de bani, dar și cea pe care începusem deja să o construiesc, stabilind sursele de materie primă.

     Simțeam în mine un fel de nouă bucurie, bucuria pe care începătorul o încearcă în fața unor porți deschise, pe care le credea imposibile. De la ele pleca noul meu drum. Spre capitalism. Orizontul meu de viitor patron. Această bucurie luminează. Dă strălucire luminii. Iar optimismul pe care mă bazam, ar fi desăvârșit înălțarea.

     Mă părăsise teama de a mai rămâne pe drumuri.

                                  Capitolul XIII

Pașii spre lumină

     În sfârșit a sosit ziua mult așteptată. Vaporul acostase la docuri. Nu văzusem în viața mea un vapor cu marfă. Numai în filme.

     Mi-am anunțat clienții. Urmam să-i  întâlnesc în port. Eu preluam prin factură întreaga cantitate pentru care reușisem să găsesc cumpărători, iar acestora le-o distribuiam tot cu factură, respectând cantitățile stabilite anterior. Ca o precauție suplimentară întocmisem cu fiecare un fel de proces verbal de înțelegere. Totul era stabilit ca la carte. Consultasem un fost coleg jurist.

     Între timp îmi ieșise și firma, pe care o numisem Maraton.

Maraton 93, după anul înființării Sugera lungul drum pe care l-aș fi avut de făcut. Un drum al învingătorilor.

     Mă cadorisise un prieten  cu un amic al său, contabil.

    -E foarte bun, mă! N-o să-ți pară rău. Este foarte cinstit.

Îl chema Ciudoiescu. Ceva mai în vârstă decât mine, în prag de pensionare. Împreună cu el am ajuns la Constanța, plecând din București de cu noapte, cu Trabantul. Pe drumurile acelea făceam cel puțin patru ore.

     Marea ne aștepta liniștită, tăcută, mângîindu-mi obrajii. Îmi venea să sărut mâna razei. Priveam dimineața ca pe o dansatoare la bara răsăritului. Luna își lăsase genunchiul luminos  în  partea  opusă,  sugerând  o   plecăciune înaintea frumoasei care apăruse.

    -Ce splendoare, l-am auzit pe Ciudoiescu.

Până și figura sa ursuză, de om hârșit și tăvălit prin necazuri se înviorase.

    -Într-adevăr, este frumos.

O clipă am alunecat către diminețile întâlnite pe Coasta de Azur, cu Nora. Iar câțiva ani mai înainte cu Lorenne.

    Știam că aveam de stat în port două trei zile, până s-ar fi încărcat mașinile clienților mei.

     La început totul a mers ca pe roate. Până la un moment dat când  Ciudoiescu, contabilul meu, a aruncat dintr-o dată cu facturierul în podea.

    -Nu mai lucrez. Totul este ilegal! Nu vreau să particip la așa ceva!

     Pronunțase cuvintele răspicat, cu tonalitatea omului smuls dintr-un vis urât. Am rămas uluit. Nu-l cunoșteam. Îmi fusese recomandat ca un om sârguinciuos, corect, cunoscător al meseriei, pe care mă puteam baza. La început am luat în râs ieșirea sa. Apoi m-am lămurit că e ceva serios. După ce am reușit să înțeleg raționamentul său sucit. Știam că totul, rațiunea, hotărârea, pleacă de la idee.

    -Ce e ideea?

O strălucire de o miime de secundă care se întâmplă acolo sus, sub bolta țestei, mai jos de meninge. Acolo unde se petrec fulgerele biocurenților. Ale puterii divinității.

    -Ce se petrecea în creierii omului de lângă mine?

Ce mister al încrucișării sinapselor putea fi în țeasta aceea altfel decât în mintea mea? Acțiunea era simplă. De înțeles pentru orice judecată.   

     Dar la omul acela teama de a fi acuzat de delapidare  avea cu totul altă  dimensiune. I-o inoculase cu forța vechiul regim:

    -Să nu furi statul! Să nu cumva să te atingi de bunurile  poporului. Să nu comiți vreo ilegalitate care ar putea conduce la detenție. Teama sădită în miezul bolnav al prudenței, teama de ar fi fost acuzat că ar fi părtaș la o acțiune cu final fraudulos.

     Mi-a aruncat în față, ca și cum m-ar fi  acuzat de toată neliniștea lui:

    -Dacă oamenii ăștia nu ne achită? De unde scoatem noi atâția bani să plătim factura furnizorului?

    -Vreți să spuneți ceeace  se descarcă acum din vapor?

Fiecare client al meu venise pregătit cu mijloacele proprii de transport, sau închiriate, să-și preia marfa. Acțiunea mergea ca la carte. Asistam la încărcarea celor șaptezeci de tone pentru care reușisem să găsesc clienți. Aveam impresia că din cauza acestui om sucit voi avea necazuri.

    -Dar furnizorul ce garanție are că noi, adică firma mea nou înființată îi va restitui contravaloarea mărfii? Și ei sunt în aceeași situație, am răspuns calm, încă nevenindu-mi să cred  că omul acela, cu nume predestinat se va ține pe poziții.

    -Eu nu vreau să particip în continuare la această acțiune!

Era primul obstacol pe care îl întâmpinam în noua mea activitate  de  patron într-o economie de piață, unde cuvântul, reputația, erau mai presus decât o hârtie imprimată, în trei exemplare: unul care se dă clientului, altul care rămâne la furnizor pentru înregistrări contabile, altul la cotorul carnetului, ce va zace într-o arhivă ani buni. Până îl va lua apa timpului, se va îngălbeni, sau i se va da foc.

     Eu, cu firma furnizoare nu încheiasem niciun act. Totul se stabilise prin înțelegere, prin cuvântul dat.

     Într-adevăr, din punct de vedere contabil, pentru acea marfă nu aveam încă intrare. Din prudență.

    -Nu-ți fac act de vânzare pentru cele șaptezeci de tone. Poate că nu vei putea livra atâtea. Sau poate că vei livra mai mult. Încheiem situația după ce ai încărcat marfa în mașinile clienților dumitale.

Șeful mă învățase cum să înot în acele ape tulburi.

     Începusem să-l analizez pe omul acela ciudat de lângă mine:

    -Uite, acum în creierii lui pornește influxul nervos.   Dintr-

un neuron. Oare din care? Sunt miliarde. Trece prin axon, apoi întîlnește o sinapsă. Acolo se eliberează o enzimă. O catecolamină. Influxul trece puntea către o dendrită a altui neuron. Apoi alt axon. Totul într-o fracțiune de secundă. Se stabilește o rețea de impulsuri nervoase, creierul lui acum trebuie să fie aidoma unui cer plin de fulgere. Mi-a scăpat fără să vreau:

    -Ce furtună trebuie să aveți în cap, domnule Ciudoiescu!

    -Ce vreți să spuneți?

N-aveam cum să-i traduc. Am conchis calm:

    -Dacă nu doriți să continuați, dați-mi facturierul și stați deoparte. Semnătura și numele dumneavoastră nu va mai apărea pe niciun document. Îmi asum integral riscul.

    -Nici pe dumneavoastră nu vă las să continuați. Sunt economistul firmei și chiar dacă nu semnez aceste facturi, port responsabilitatea!

    -Nu mai sunteți. Din clipa aceasta nu mai sunteți! Am pronunțat acele cuvinte ca o eliberare. Fără supărare. Era dreptul meu să iau orice hotărâre doream.  Apoi am continuat grav, cu un ton vizibil indignat:

    -Domnule Ciudoiescu, vremurile s-au schimbat. Cunosc firme din țări străine care ne oferă marfa cu achitarea după vânzare. Poate la interval și de jumătate de an. Pe încredere, numai pentru că își cunosc clientul. Mi-am amintit de doamna care, pe încredere, aducea din Turcia cu poșeta o avere de aur și alte bijuterii.   

     Întreaga discuție mi se părea absurdă. Ca într-o piesă de Eugen Ionescu. Răspunsul său a venit prompt:

    -Voi chema autoritățile!

    -Nu degeaba purtați numele acesta.

    -Vă rog nu mă jigniți! Ridicase tonul.

N-aveam pentru ce să-mi cer scuze. Câțiva din jur au înțeles

discuția. Au sărit pe el. Mai rău au făcut. L-au înfuriat. A adunat repede de pe masa aceea împrovizată actele și dus a fost.

      Am rămas stupefiat. Nu m-am așteptat la o asemenea reacție. O discuție e una, o blocare a unei acțiuni în derulare era alta. M-au luat transpirațiile. Ceilalți se uitau la mine. Trebuia să rezolv treaba. Marfa trebuia să fie descărcată din vapor, mașinile încărcate, eram la mijlocul acțiunii.

    -Ce să fac?

Am alergat după el. El nu, și nu. I-am făcut hatârul, vrând nevrând am mers la oficialitățile portului. El înainte, eu, după el. De râsul circului. Numai eu știam prin ce treceam.

    -Sucitul ăsta poate nărui totul. Ce figură ar fi făcut directorul meu dacă ar fi aflat? Toată construcția mea s-ar fi prăbușit. Am înțeles că nu poți fi sigur niciodată pe nimic.

    -N-aduce anul ce aduce ceasul!

    -Cât adevăr!

Omul căuta serviciul contabil al portului. L-a găsit repede. El înainte, eu după el.

    -Bună ziua, bună ziua.

Omul de acolo, nedumerit, ne privea pe amândoi. M-am grăbit să expun în două cuvinte toată tărășenia. A priceput repede. S-a mirat. Eram primul caz întâlnit de el, în care, un confrate de-al lui era în stare să dea cu piciorul unei asemenea afaceri.

    -Dumneata, omule, ești de pe altă lume. A venit vremea să

 ieși la pensie, să dispari. Din cauza unora ca dumneata batem

pasul pe loc.

     Ciudoiescu nu se așteptase. Era convins că i se va da dreptate. Se transformase totul într-o ambiție.

    -Dă-i actele șefului dumitale. Aici, în fața mea. Nu-ți dai seama că blochezi activitatea portului? Îți voi pune în cârcă ore de contrastalii.

     Când a auzit despre contrastalii a bâiguit ceva neînțeles. A

 ieșit repezind ușa în fața mea.

    -Un om nebun, mi-am zis. Nu mai aveam timp pentru discuții, dădusem peste un contabil luminat care tranșase situația în mod corect.

     Ciudoiescu a dispărut, nu l-am mai văzut de atunci. Dar am înțeles că oricând poți să te aștepți la piedici puse de apropiați. Nu fusese vorba nici de invidie, nici de nemulțumiri la împărțirea banilor, nici de altceva lumesc. Era vechiul care se agăța de noul abia născut, nelăsându-l să  crească. Din prostie. Să nu se dezvolte.

     Oameni ca acesta întâlneai la tot pasul. Din cauza lor, timp de aproape un deceniu, noi am bătut pasul pe loc. Departe de lumea nouă.

     Și poate că totul era făcut cu premeditare, sau instinctiv. Vechiul sistem se baza pe optuzi ca omul acela. Pentru a nu pătrunde dintr-odată capitalismul străin, lăsând timp suficient pentru acapararea frauduloasă a unor active și pasive  de către noua burghezie română ce se forma.

     Am rămas în port două zile. Cu acțiunea dusă până la capăt. Singur. Devenisem posesorul virtual al unei sume echivalente cu câștigul meu de salariat timp de cel puțin doi ani.  Era o problemă de timp, două trei săptămâni până când în contul firmei urmau să intre sumele cuvenite. Virtualul lua conturul realului.

     A fost o frumoasă perioadă a vieții mele.   Puteam elibera drumul visurilor, calcula valoarea primelor utilaje de care aș fi avut strictă nevoie. Urma să mă ocup numai de depistarea lor.

     Promisiunea era mai frumoasă decât concretul realizării ei.

Însuși soarele e mai frumos când promite o zi decât atunci când arde la zenit. Mă simțeam minunat.

     Ploile își luaseră zile și nopți libere. Simțeam în jur numai stropii fericirii, udându-mă până la piele. Aveam timp și dreptul să visez la fluxul tehnologic, la noile utilaje așezate în ordinea cursivă a tehnologiei.Visam fericirea, o trăiam. Cea mai frumoasă perioadă a unei acțiuni este începutul ei, conceperea începutului.

    -Utilajele, da, utilajele!    

N-aveam suficienți bani pentru a le cumpăra noi. Nici n-aș fi vrut. Fiind activitate nouă, primii salariați n-ar fi trebuit  învățați să lucreze pe acelea. Preferabil pe unele mai ieftine. Procurate la mâna a doua, din unitățile în desființare. Până ar fi căpătat experiență.

     Stabilisem o rețetă proprie pentru Canifort, și una pentru Felinex. Materia primă de bază era carnea. Pentru cele două specii de animale carnivore.

     Venise  primăvara!

Iar eu aveam emoții ciudate. Aerul mirosea a cântecul guguștiucilor, păstrase fiorul începutului de sesiune. De examene. Urma să dau marele meu examen. Pătimisem mult pentru a-i învăța reguluile. Tomuri de materie nescrisă.

     Făcusem parte dintr-o structură. Care se destrămase. La o primă adiere se năruise. Fusesem o perioadă singur. Nu mai aparținusem decât familiei mele. Și desigur, nevoilor, care niciodată nu te lasă liber. Nu-ți dau răgaz să respiri. Trăiești așa cum poți, încolăcit printre crengile lor, ca iarna într-o pădure. În jur vezi numai privirile reci și haine ale animalelor de pradă. Ale acelora care te vor distrus, umilit, sfârtecat de necazuri.

     Așa fusesem și eu. De frica lor alergasem. Să scap, să ies la lumină. Din cauza oboselii mi se înfundase trupul în pământul gleznelor. Ajunsesem mic, încât nu mă mai vedeam.

     Luptasem. Cu cel din mine care voia să mă tragă în jos. Cu el, neputinciosul, fricosul, îndărătnicul, speriatul, neadaptatul.

    -Doamne, ce lupte s-au dat.

Și în sfârșit reușisem.

     Luasem viața de la capăt. La cincizeci de ani. Îi aflasem firul nevăzut de care mă agățasem. Un disperat atârnat de un pai. În vuietul unei descătușări care mătura totul în calea sa. Revoluția fusese un început. Abia apoi apăruse adevărata revoluție. Care a durat ani de năruiri. Și reconstrucții timide, fără o direcție precisă. Cum s-a priceput fiecare. Șuvoiul trecuse repede pe lângă mine, pe lângă ceilalți, nu recunoșteam drumul, n-aveam pe cine întreba:

    -Quo vadis Domine?

Pentru că însuși Dumnezeu dispăruse, ne lăsase singuri, nepricepuți, lepădați, de capul nostru.Toți fuseserăm obișnuiți să trăim în certitudini. Acelea care erau. Pe care le credeam sigure, chiar dacă imperfecte.

     Avusesem o direcție. La capătul ei strălucea un miraj. Chiar dacă nu speram să-l atingem într-o viață de om. Reprezenta totuși o limită.

    -Mergeți până acolo, apoi gata, vă odihniți, ne spuseseră niște învățați. Ne îndreptaserăm către o societate miltilateral dezvoltată. Și apoi, mai era o șchioapă până la comunism. Comunismul, stația finală a omenirii.

    -Acum, mă întrebam, către ce nouă gară ne îndreptăm Dumnezeule? Nu puteam paria pe ziua de mâine. Cine garanta că va exista?

     Avusesem clipe în care îmi ieșiseră privirile de pe orbita văzului. Din cauza dezorientării. Se roteau în jurul a ceva nevăzut, în neștire. Oarbe și nude. Dezbrăcate de văzul cel de toate zilele.

    -Aceasta era manifestarea disperării?

Adesea îmi căutam un gând bun pe care să mi-l pun santinelă

 zilelor. Un gând pios de apropiere cu lumea divinității.

    -Ce puteam face altceva, pentru a nu dispărea?

Puteam oare dispărea? Credeam că nu era vina nimănui, că pur

și simplu așa trebuia să se întâmple la ciocnirea a două regimuri. De altfel nu era nimic față de ce se petrecuse în Rusia anilor care au urmat revoluției din 1917. Sau chiar și la noi în anii cincizeci. Dar nu trecusem eu prin așa ceva. Le cunoșteam ca pe niște povești hoinărite.

    -Disperarea dispariției!

     Știam că dacă omul ar dispărea, n-ar fi nicio pierdere. Biologia ar  pierde o specie. Zilnic în lume apar și dispar zeci de specii. Ființa naturii, cea umilită de noi, și-ar relua drepturile. În cel mult câteva sute de ani resturile umanității ar fi  devenit artefacte.

      Exemple sunt destule pe fața pământului: Machu Picchu, Sodoma și Gomora, Marea Saharei înghițită în fundul pământului, Cetatea Troiei, întreaga istorie antică.

Și câte și mai câte.

     Dar eu scăpasem. Fusesem printre alții, și eu, alesul. Cel care aștepta grămada aceea de bani pe care numai un miracol

mi-i oferise. În zilele care au urmat, am schițat perspectiva demarajului, am calculat punctul de rezistență al noii activități, stabilind că nivelul minim al producției lunare ar fi fost de trei tone, adică procurarea în medie, zilnic, a o sută cincizeci de kilograme de materie primă și livrarea aceleiași cantități pe zi. Aceasta numai cu trei salariați, incluzându-mă și pe mine. Sub nivelul acestei producții livrate activitatea n-ar fi fost rentabilă, la prețurile pieții.

     Obligatoriu trebuia să procur o matocă, adică o mașină mare de tocat carne, cum văzusem la întreprinderile de industrializarea cărnii. De asemenea o mașină frigorifică pentru transportul materiei prime de la abatoare la punctul de lucru, și o alta pentru difuzarea mărfii la clienți. Pe lângă alte lucruri mai mărunte, dar necesare: cântare, utilaje pentru ambalat, spațiu frigorific pentru materia primă și pentru. produsul finit.

     Dar cel mai important obiectiv era amenajarea clădirii.

Închiriasem în final un spațiu de o sută de metri patrați, teren plat, pe care urma să amenajez atelierul. Aveam acces la utilități: apă, curent trifazic. Minimul necesar. Prețuri acceptabile. Pentru evacuarea apelor reziduale urma să sap o fosă septică, vidanjabilă.

    -Îți ajung banii, omule?

La pretențiile unei tehnologii moderne, desigur că nu. Trebuia deci să găsesc, să adaptez, să modific, și mai ales  să impun noi fluxuri tehnologice, care nu trebuiau să contravină normelor generale în uz. Altfel n-aș fi putut obține aprobările pentru funcționare. Și erau destule organisme ruginite, care abia așteptau să spună nu.

    -Ce vrei să faci dumneata acolo?

    -Atelier pentru nutriția animalelor de companie.

    -Nu există așa ceva în activitățile prevăzute în codul CAEN.

    -Va exista începând cu mine, adică cu firma Maraton.

    -Crezi că dumneata faci în țara asta ce dorești? Ce ți se năzare?

Dădusem de un alt individ tip Ciudoiescu. Nu puteam trece de  acesta. Am înțeles mesajul și a doua zi m-am dus pregătit. Adică cu un comision. Într-un plic, discret, să nu jignesc interlocutorul.

     Ași! Cum a primit plicul, l-a desfăcut, a numărat tacticos în fața mea ce primise, a vârât plicul în buzunarul de la piept, ca pe ceva ce i se cuvenea, și a propus:

    -Trebuie să găsim un cod din activitățile înscrise în CAEN.

Apoi a deschis cărțulia, a trecu cu degetul său gros pe fața lucioasă a unui tabel și a mârâit:

    -Asta! Activități pentru hrana animalelor. Fără companie.

    -Cum propuneți dumneavoastră.

De asta scăpasem. Trebuia să atac Direcția Veterinară. Cu aceia urma să stabilesc fluxul tehnologic, schița, releveul

construcției.

     Învățasem lecția.

Trebuia să mă duc pregătit. Am aproximat comisionul, echivalent ca cel dat omului pentru codul CAEN.

    -Nu se poate. Nu avem decât reguli pentru activități în fabricile de nutrețuri combinate. Pentru ce vrei dumneata ar trebui să adaptăm cerințele din abatoare, sau din atelierele de tranșarea cărnii. Nu te poți încadra în rigorile fluxului. Ți-ar trebui un flux al materiilor prime, altul al produsului finit. Și multe altele. Lasă-te păgubaș. De o treabă serioasă nu vrei să te apuci? S-a umplut țara de impostori. Nu ne mai trebuie încă unul.

     L-am privit lung. Nu înțelegeam unde bate. Am îngânat sloganul lui Ion Iliescu:

    -Dar nu trebuie să se nască și capitalul românesc?

A râs.

    -Vă cunosc, ați lucrat în Centrala avicolă. Ați făcut parte dintre privilegiați. Vă plimbați prin țări străine, prime, bani, muncă ușoară. Noi frământam noroaiele prin C.A.P.-uri.

     Am înțeles. Trebuia să depășesc muntele de invidie ridicat între mine și individul acela. Mă aruncase în groapa de gunoi a sentimentelor perimate. Imposibile. Am simțit în clipa aceea născându-se în mine ura. Era primul meu sentiment la îndemână.  Detestabil! Ce puteam spune? Mă împotmolisem. Eram într-un impas căruia nu-i vedeam ieșirea. L-am părăsit.

     Gândeam că trebuie să mă adresez mult mai sus. Dar cu ce șansă? La acel nivel nu cunoșteam pe nimeni. Oamenii se schimbaseră. Veniseră alții.

    -În fond ce doream eu? Să fiu lăsat să deschid o activitate

 nouă. Ce era rău în asta?

     Prin programare, în sfârșit am ajuns până la șeful cel mare.

Doctorul Gheorghe Stratulat. Șeful Direcției Generale Sanitare-Veterinare. Nu mi-am permis să-i aduc nimic. Mi-era teamă de o reacție imprevizibilă. Chiar nu toată societatea era cariată. Și bine am făcut. Am pătruns în cabinet. M-am prezentat.

     Și culmea!

     Acest înalt personaj mă cunoștea. Citise cartea mea de specialitate. Nu știam că între timp ajunsesem o persoană notorie. Auzise că trecusem printr-un necaz.

    -M-am înfiorat, doctore. Să i se întâmple așa ceva unui coleg!

Mă compătimea. Și în definitiv avea pentru ce. Nu degeaba ajunsese în acea funcție. I-am explicat în câteva cuvinte ce doream să fac.

    -Foarte bine! Nu te împotmoli în suficiența celor din jur. Vei avea mari probleme în special din partea colegilor noștri.

     Mi-a răsunat în urechi textul biblic: nimeni nu-i profet în țara lui. Apoi a continuat:

    -Îți dau un sfat! Când îți dorești neapărat ceva, nu te încurca în prostia, îndărătnicia și răutatea unora. Ocolește-i. Și nu încerca să dărâmi zidul legii. Sari peste el. La noi mai mereu legile au fost proaste, restrictive. Iar acum încă se aplică cele vechi, îmbătrânite. Societatea, sau unii indivizi din societate, cei care o împing înainte, aleargă prea repede. Iar alții se agață de ei și-i trag înapoi.

     Aveam aprobarea verbală! Îmi era suficient.

În camera aceea se făcuse multă lumină. O rază nouă se juca cu ochii mei. Cum te-ai juca cu o idee.

    -Ce-o să-mi facă mie niște trepăduși care oricum, nu-și asumă nicio responsabilitate?

     Învățasem lecția cu aplicarea comisonului. O armă de temut. Prin părțile astea era de când lumea. Ciubuc, peșcheș, mai apoi pourboire, ungerea osiilor, para-îndărăt, și cum s-o

 mai numi.

    -Toți trebuia să trăim!

     În noaptea aceea auzeam murgul ierbii fugindu-și nemărginirea. Luase chipul strălucitor al lunii. Nu puteam închide un ochi. Mă străjuiau orele de veghe. Se prefirau stelele prin palma întunericului. Din stradă nicio vocală nu mai ieșise să-și pască liniștea. Niciun ecou al zilei care trecuse. Numai gândurile.

     Se născuse cu ceva timp în urmă ideea. Fusese prelucrată înainte de a trece către centrii motori pentru a fi pusă în aplicare. Se transformase deja în acțiune.

    -Ce complicate sunt căile minții!

Simțeam un impuls puternic. Plecase dintr-un neuron. Din cel al nerăbdării. Apăruse acest sentiment nou care dădea viață lucrării. Cred că și nerăbdarea făcea parte din instinctele primare. Ea nu te lasă să-ți savurezi plăcerea repausului. Plecasem pe drumul meu. Nou, nestrăbătut de alții. De aceea pe unii îi speria. Nu acceptau înțelegerea noului. Noțiunea nu depășea barierele suficienței lor. Pentru că intervenea frica de necunoscut, de răspundere.

    -Ce mai vrea și ăsta?

În noaptea aceea mă priveam de la fereastra visării cu alți ochi. Cu cei ai viitorului.

    -Oare eram eu acela?

Celulele epidermei, obosite, se adunaseră în riduri adânci.

Ridurile nesomnului. Mi se mărturisea viața secundă cu secundă. Infinitul trăit încăpea în câteva clipe.  Îmi apăruse acea iluminare care-mi arătase drumul cel nou.

    -Din care celule singuratice ale așteptărilor se ivise?

Mă simțeam învelit ca într-un cuib în penele întunericului. Mă așteptau clipele zborului de dimineață. O nouă zi, o nouă viață.

     Venise vremea norocului și pentru mine. Probabil că cineva alesese din grămezile de ore adunate înaintea mea, pe aceea pe care urma să o trăiesc, pe cea mai bună.

    -Trăiește-mă pe mine! Strigase tare, să o aud.

Și într-adevăr, era frumoasă, bogată, fermecătoare, promitea un viitor strălucit.

     În timpul ei găsisem ce-mi trebuia: o baracă de tip alimentar, ca să nu mai aibă inspectorii veterinari ce să spună. Fusese construită special pentru a fi amplasată la loc vizibil, la vad, stradal. În ea se preparau produse alimentare, pentru consum uman, bine înțeles din carne, conform tradiției românești: mici, cârnăciori, carne friptă, și orice se putea frige pe plită sau la grătar.

     Avea o incintă de douăzeci de metri patrați, în centru era amenajată plita sau grătarul. De jur împrejur, atașate pereților interiori, dar și exteriori, rabatabile, erau prevăzute polițe, cu rol de mese, pe care se puneau farfuriile și tacâmurile. Era totul perfect. Lesne se putea adapta preparării produselor pentru hrana carnasierelor. Urma să concep un flux al producției. Prin care să stabilesc locul de intrarea materiei  prime, pe cel al prelucrării, precum și cel de ieșire a produsului finit. În locul plitei puteam fixa mașina de tocat. De polițele rabatabile n-aveam nevoie. Le-am păstrat totuși.

    -Cine știe? Poate că vor folosi și ele la ceva. Din principiu nu doream să distrug un bun făcut. Poate numai să-i schimb utilizarea.

     Fusese începutul. Cel dintâi început. Urmau celelalte.

Am cumpărat-o pe loc, apoi am transportat-o cu un trailer închiriat. Acțiune spectaculoasă, derulată cu emoții, pentru că blocam circulația pe șoseaua București-Oltenița, până în Popești Leordeni.

     Al doilea început s-a petrecut la Târgoviște. O veste.

Pentru mine întâi n-a fost cuvântul, cum scrie evanghelistul Ioan, ci vestea. Apoi a venit  îndemnul. Acela a pornit din miezul meu. Din pământul în care încolțise și crescuse ideea.

Găsisem inima firmei. Era acea mașină de tocat enormă, care

purta un nume ciudat: MATOCA.

     Probabil o botezaseră cu acest nume pentru a sugera un fel de mamă a mașinilor de tocat.

     Zăcea în curtea întreprinderii dezafectate, lepădată acolo, pentru că nu mai interesa pe nimeni. Nu se putea fura. Era prea grea pentru a fi dusă pe șest la fier vechi. Avea șape sute de kilograme, de mărimea unei mese mari de cantină. Un uriaș alcătuit din fontă și oțel inoxidabil.

    Era în perfectă stare. I se pierduseră actele, nu se putea beneficia de nicio garanție. Dar părea aproape nouă, nu lucrase, sau fusese foarte bine întreținută. Pentru mine o bijuterie.  Praful și pulberea se alesese de frumusețea aceea de întreprindere. În curte era o jale. Până și câinii plecaseră. Din locul acela unde se prelucrau mii de tone de carne. Nu se mai auzea niciun lătrat. Murise viața. I se cântase marșul mortuar.

    -Ia-o domnule, dacă-ți trebuie!

    -Aș dori să o achit. Să-i pot face intrare în acte. E mijloc fix,

    -Fii serios, omule, nu vezi ce e în jur? Praful și pulberea s-a ales. Ia-o, nu mai pune întrebări. Îi faci dumneata intrare. Ar fi păcat să ruginească aici. Asta toacă cinci tone pe oră.

     Mașinăria avea un motor electric de cincisprezece kilowați

la o turație de o mie de ture pe minut. Îi introduceai în cuva de admisie o găină mare, întreagă, așa cum era ea, deplumată și eviscerată, și scotea pe gura ei în câteva secunde o pastă densă de carne și oase mistuite pur și simplu. O bijuterie. Era  exact ceeace îmi  trebuia.

     Curând aveam să mă lămuresc încă o dată că fiecare lucru capătă însuflețire prin atingerea omului care l-a creat, dar și a celui care îl exploatează. Se îndumnezeiește prin mirungerea cu răsuflările celor doi.

     Privind-o am simțit că în fața mea se deshiseseră porțile viitorului. Iar lumina lui mă inundase. Din curtea aceea în care murise totul eu culesesem viața. A firmei mele, a mea, a

 noastră, a celor care urma să trăim datorită ei.

    -Ce vă ofer?

    -Dă și dumneata ce dorești. Cât te lasă sufletul. Noi suntem trei. Am înțeles că erau trei paznici. Atât rămăsese din frumusețe de unitate. Trei paznici care aveau sarcina să o apere. Ei o vindeau pe bucăți, însușindu-și banii.

    -Săracă țară bogată! Mi-am amintit că spusese cineva.

Aveam construcția locului de producție, adică trupul firmei, aveam inima ei, urma să-i adaug suflet. Am suflat asupra ei duhul a trei angajați. Trei bărbați.

     Primul, un șofer din Pipera, Spiru, un machedon. Urma să procurăm împreună o mașină pentru transport materia primă și marfă.

     Al doilea, Fane, un mecanic, de fapt un fierar betonist, sudor, lăcătuș. Priceput la toate. Un munte de om. A luat în primire Matoca.

    -Fane, răspunzi cu capul. Dacă se îmbolnăveșe matoca, moare firma. Murim toți.

    -Nicio grijă șefu!

Era ce-mi trebuia. Se părea că era frate cu ditamai scula de tocat. Lua cu o mână naveta de treizeci de kilograme de carne și o descărca singur în cuva matocii.

     Avea  meteahna  băutului.  Nu era vina lui, ci a celui care

 fixase cârciuma în drumul lui de la serviciu acasă. Locuia în

 comună. Conform cântecului:

                Cine-a pus cârciuma-n drum

                Parcă n-a fost om nebun….

     Pe al treilea, Vasile, l-am angajat ca ajutor pentru încărcat-descărcat, și alte activități mărunte. Avea șapte copii. L-am luat mai mult din milă. Era un tip foarte ciudat. Dar și ciudații trebuiau să trăiască. Aveau dreptul oferit prin naștere. Locuia în Dimieni. Făcea două ore pe drum. Două la venire, două la

plecare. Era bucuros că avea un loc de muncă.

     În fiecare zi, în loc de bună dimineața, mă informa speriat:

    -Iar s-a scumpit pâinea!

La început mi-am imaginat că era un fel al său, spiritual, de a-și saluta șeful.

     Ulterior am aflat că el cumpăra câte șapte pâini pe zi pentru cei șapte copii ai săi. Era criteriul său de a percepe viața materială. Avea unitatea lui de măsură: prețul pâinii

     Niciodată nu se poziționa mai jos de sursa de curent. Avea convingerea că energia electrică curge. Aidoma unui fluid.  Nu-i puteam scoate prostia din cap. Și făcuse o școală unde învățase o meserie.

    -Oare unde?

Zilnic trebuia să-l cert pentru ceva pe care-l făcea de-a-ndoaselea. Răspunsul care invariabil venea în aceeași formă, era năucitor:

    -Păi vezi, ți-am spus eu?

Un răspuns fără noimă. Era un tic verbal, căpătat de el cine știe de unde și când. Îi trăda emoția. Eu îl suportam așa cum era el, șiind sigur că fac un bine unui amărât cules de pe drumuri.

     Aceștia erau oamenii mei de început. Cu ei trebuia să defilez în fiecare zi. Privindu-i, mi-am adus aminte de un cântec vechi, din copilărie:

                Ce să faci când nu ai vaci,

                Mulge-ți oile și taci,

                Ce să faci când nu ai oi.

                Fă și tu ce facem noi.   

M-am uitat în dreapta, în stânga. Fiecare făcea ce putea. Ce-l ducea capul. Să supraviețuiască.

     Iar eu nu mai trebuia să îngenunchez în fața nimănui. Auzeam în jur aplauzele invidiei la scenă deschisă. Dar știam că înaintea mea se lăsase podul. Puteam pătrunde în cetatea celor privilegiați. Nu intuiam de ce. Poate pentru a păstra echilibrul dintre binele și răul naturii. Nu mi se mai apleca drumul ochiului numai către pământ.

    -La vremuri noi tăceri noi! Spunea prudența.

O învinsesem. Puteam acum flecări orice voiam. Devenisem stăpânul propriului trup. Eram glasul propriei vorbiri. Ideile mele nu se mai speriau de propria-mi existență. Căpătaseră libertatea limbajului.

     Dar învățasem de tânăr să fiu rezervat în aprecierea succesului, să nu pun mare preț pe aspectul momentului. Într-o clipă totul se poate schimba.Binele în rău, răul în bine. Cum dau bobii.

     De directorul meu mă despărțisem mai mult decât amabil. El îmi dăduse aprobarea ajutându-mă să-mi obțin primele fonduri. Reprezentasem pentru el un client. Pentru mine o șansă. O enormă șansă.

     N-am crezut că plecarea mea va stârni  multor colegi un soi de nostalgie. Fusesem și pentru ei un personaj exotic. Unul sosit din altă lume. Cea a realizării, a producției. O certitudine pentru ce va fi. Se obișnuiseră cu mine, un ciudat aterizat în lumea lor. O pată de culoare.

     Eu, acolo,  în  birou, le  vorbeam  o  altă limbă, pe care în parte nu o cunoșteau, dar voiau s-o înțeleagă. Era limbajul producției, al biologiei aplicate.

     Cel mai mult le plăcuse povestea în care le descrisesem distrugerea prin operație a centrilor nervoși ai foamei la gâște, operație pe care o făcea frecvent Lorenne în laboratorul ei din Mont de Marsan. Ea era una din cercetătoarele care introduseseră imagistica la animale.

    -Cum domnule, chiar așa, și apoi mâncau ca nebunele?

    -Da, și prin supraalimetație își autodistrugeau ficatul. Prin steatoză hepatică. Urma degenerarea, înlocuirea citoplasmei celulei hepatice cu o vacuolă de grăsime. Obținerea unui ficat enorm, distrofic. Era producția de foie gras.

     Erau încântați când le povesteam că spre sfârșitul ciclului de îndopare multe păsări veneau singure la aparat de parcă ar fi cerut hrană. Le explicam că este un fenomen fiziologic complex. Grăsimea acumulată în trupul lor funcționează ca o glandă, se declanșează reflexul foamei.

    -Întocmai ca la om. De ce mănănci mai mult, de aceea ai mai mânca, intervenise o colegă mai plinuță.

    -Da, foamea patologică. Se petrece adesea la obezi. Ca o disfuncție glandulară. Păsările în ultima fază nu se mai pot ridica. Trupul devine enorm. Dar dorința de a mânca este prezentă. Hrana devine un drog.

     Despărțirea de Mura a fost mai aparte. În ochii ei negri am văzut o străfulgerare. Nu-i rezolvasem cazul. Părea că sorbea în întunericul lor strălucirea unui meteor.

    -Ce fusesem pentru ea?

    -De ce pleci?

Întrebarea plutise în aerul camerei ca un reproș până când în spatele meu am auzit ușa închizându-se, iar mâna mi-a părăsit mânerul galben al clanței.

     În acel moment am simțit că mă ura. Pentru că plecasem. Instinctiv am avut impresia că mă considerase bunul ei. Cel sustras celorlalți colegi. Poate că în fața lor își arogase dreptul de proprietate asupra mea. Într-adevăr, față de ceilalți, fusesem ceva mai apropiați. Cu ea discutasem cel mai mult.

     Pentru mine se închisese un alt capitol.

     De telefonul pe care ar fi trebuit să-l dau Lorennei uitasem.

De fapt amânasem în fiecare zi, preocupat fiind de cele imediate. Mi-o luase viața înainte. Nu mai aveam timp de amintiri. Le stocasem undeva, la loc ferit și sigur. Din când în când, pe această temă mai vorbeam cu mine însumi, când rămâneam singur. Când îmi clănțăneau rotulele de oboseală, și le ofeream câteva rotocoale de fum de țigară, înviorând aerul din jur cu pacea repausului.

     Câte odată, chiar și vorba avea patologia ei. O boală a nevorbitului. Când muncești nu ai timp să vorbești. Poate nici să gândești.

    -Noi muncim nu gândim!

Era sloganul celor de la I.M.G.B. când umpleau străzile la miting. Oribilă expresie, pe care o dezavuam, condamnând-o. Dar, în parte, de când trebuia să lucrez fizic alături de oamenii mei, recunosc, eram gata să accept și dramul lor de adevăr.

      Dădusem drumul la treabă. Primii mei clienți au fost cei pe care îi aflasem cu ceva timp în urmă la Asociația Chinologică. Și cărora le dădusem experimental să încerce produsul. Fiind mulțumiți, exprimându-și atunci dorința să mai procure, păstrând încă de atunci telefoanele lor, i-am contactat. Aproape toți au răspuns afirmativ.

     I-am zonat: Pe cei din Drumul Taberei în fostul parc Moghioroș, unde își plimbau câinii. Acolo le aduceam marfa. Pe cei din Balta Albă în parcul I.O.R., pentru Floreasca în parcul Floreasca. O bună parte direct la Asociație, în perioada programului acesteia, sau la demisolul clădirii, unde începuse să funcționeze cabinetul veterinar al fostului coleg de la Centrală. Paul Adamescu. N-am ocolit bine înțeles nici cabinetul veterinar de pe strada Armenească, unde lucrau doi medici tineri, care mă cunoșteau după nume: unul era dr. Elefterescu. Se înființase cabinetul veterinar Salvavet, undelucrau doctorii Harbuz și Andronie, proaspăt ieșiți de pe băncile facultății. Acestea au fost primele cabinete particulare nou înființate. Au urmat altele. Și de asemenea, ulterior au început să se deschidă pet shopurile.

     Era o mică bază de pornire.  Nu atinsesem încă nivelul de

rentabilitate al firmei, cu acest areal de răspândire. Asiguram

acestor centre săptâmânal aprovizionarea.

     Nu lucram chiar foarte corect din punct de vedere sanitar, poate că și din alte multe puncte de vedere, dar când se practica vânzarea așa zisului suc de kivi dintr-un lighean, cu polonicul, exact în fața Teatrului Național, ceeace făceam eu era floare la ureche.

     Cu marfa mea, ambalată în pungi de plastic, calibrată la un kilogram, etichetată, cu termen de valabilitate, congelată, nu putem risca niciun pericol de îmbolnăvire.

    -Dar dacă cineva care nu știe să citească pune mâna pe produsul dumitale și-l consumă?

     Întrebări multiple, cărora trebuia să le fac față.

     Era multă alergătură, distanțele mari, costul benzinei ridicat.

     Procurasem o camionetă Wartburg, pe care o amenajasem special, transformând-o într-un fel de dubiță. Era ideală pentru activitatea firmei. Bine înțeles, o luasem la mâna a doua.

     Foloseam pentru transportul mărfii și Trabantul. Cu el mă deplasam la clienți. Țineam strâns legătura cu ei.

     Între timp au început să se înființeze noi cabinete. Tinerii absolvenți țineau pasul cu moda vremii: dragostea pentru animalele de companie. Sau compasiunea pentru câinii vagabonzi, care rămăseseră ai nimănui după masiva demolare a  orașului care se derulase pe parcursul a trei decenii.

     Se distruseseră casele, locatarii lor fuseseră mutați la bloc sau aiurea, animalele acelea își pierduseră stăpânii. Mulți se sălbăticiseră, trăiau în haite, ca înaintea domesticirii.

     Pentru noile cabinete trebuia să cumpăr congelatoare, în care să-mi depozitez produsele. Îi rugam să-mi găzduiască congelatorul, să vândă marfa adăugându-i adausul comercial.

     Încet, încet, afacerea a început să prindă contur. Adică să deranjeze.

    -Ce face ăla acolo?

Au început bine înțeles controalele. Nu pentru îndrumare. Nu

pentru sprijinirea nașterii capitalului românesc. Ci pentru stoparea lui. Trebuiau unse multe roți.

    -Mie ce-mi iese? Trebuia să-i curgă și lui ceva în palmă:

    -Dar mie te-ai gândit ce-mi va ieși din afacerea asta a dumitale?

      Fusese o dimineață frumoasă de vară. Nimic nu părea să deranjeze lumina prânzului. Niciun zgomot de mașină brusc frânată nu huiduia suferința auzului.

     Inima mea era plină în  ziua aceea de bucurie. Începuse să se ducă vestea, primisem primele telefoane de la clienți noi, care ar fi dorit produsul. Lucrul cel mai greu de format într-o afacere, adică piața, se forma. Începuse să se extindă de la sine. Dăduse primele semne. Eu trebuia să țin pasul cu cererea în dezvoltare.

     Dar n-a fost să fie. Roțile unei mașini au frânat brusc, nervos. A coborât din mașină o comisie întreagă. Cinci indivizi. Patru bărbați și o femeie. Nu-i cunoșteam. Le-am ieșit în întâmpinare, cum se cuvine, i-am invitat înăuntru. Afară, căldură mare. Toți îmi erau total necunoscuți.

     Doamna a evitat să-mi întindă mâna. Avea o figură crispată, de inconfortul aerului fierbinte, de tonul pe care și-l pregătea să-l adopte pentru a acompania cuvintele adresate mie pentru exilare.

     Am înțeles că nu-i a bună. Nu pricepeam pentru ce. Acționa primul sistem de semnalizare. Se activase cel păstrat în ființa mea încă din epoca primitivă. De restul nu mai aveam nevoie. Fusesem atâția ani coordonator de program, inspector, șeful producției în Centrala Avicolă, făcusem de toate. Femeia aceea era ceva mai în vârstă.

     Din câteva cuvinte am dedus că erau de la D.S.V. Erau deci

 colegi de ai noștri, medici veterinari, din Poliția Sanitară

 Veterinară. Cineva îmi spusese dinainte că de aceștia trebuie

 să mă feresc .

    -Dar cum? Să fug de ei? Aveam punct de lucru fix. Mi-am amintit cum fug comercianții ambulanți când se anunță câte o poteră. Fug de rup pământul.

    -Eu unde era să fug?

Am lăsat-o pe doamna să turuie lucruri banale, pe care le știa oricare medic veterinar, m-am prefăcut foarte mulțumit de observațiile făcute, ca și cum fără ele n-aș mai fi putut trăi, ca să-i treacă supărarea i-am invitat la un suc rece, pe care nu l-au refuzat, am promis vrute și nevrute, am recunoscut că m-am bucurat nespus că m-au vizitat. Tocmai când eram convins că eu eram cel care câștigase bătălia, sau măcar ieșisem din ambuscadă, doamna a început să zgârie un proces verbal.

    -Și dezastru!

Îmi închidea firma și îmi aplica o amendă pe care trei ca mine ar fi trebuit să o care în spinare. Mi s-a făcut neagră vederea.

    -Ce să-i spun acestei cucoane? Să implor milă? Pentru ce? Unde greșisem? Dacă vrei să găsești nod în papură, găsești. Inutilă a fost pentru ea rugămintea mea de a-mi oferi un termen pentru remedierea celor înscrise. Și că prin aplicarea restricțiilor din acea hârtie, pe care n-am vrut să o semnez, vor rămâne pe drumuri niște oameni amărâți, cu copii, necazuri, greutăți. Era de piatră. Adică de pământ. Pământul cel mai negru în care urma să-mi înhumez firma. Munca, visurile, speranțele. Pretindea să am condiții asemănătoare fabricilor de hrană pentru animalele de companie din occident.

    -Ia-ți un serviciu, ca toată lumea asta, îmi suna în urechi îndemnul Norei.

     Mi se înfundase. Trebuia să înhumez Maratonul. De abia se născuse. Procesul acela verbal era actul său de deces. Sucombase, adică fusese înjunghiat de această doamnă care venise cu suita ei ca o piază rea. Nume predestinat. Doamna Piază. Spaima firmelor nou înființate. Intransigentă, de modă veche, fără viziune nouă. Pentru ea vremurile împietriseră în trecut. Fusese trimisă desigur de cineva. Pe acel Cineva îl deranjasem.

     Am avut curajul să-i spun, că și noi, ceilalți, dați afară de

 prin unitățile care se desființau, din când în când mai trebuia să și trăim.

     Nu ceream îndurare, n-aveam cui, N-aveam pentru ce. Nu greșisem. Nu puteam asigura de la început condițiile unui combinat modern de producerea hranei pentru animalele de companie așa cum probabil văzuse ea în străinătate.

    -Luați credit bancar și construiți de la zero! Conform normelor.

Asta era indicația ei. Trăia într-o lume iluzorie. Ca și cum banca ar fi fost o gheretă în piață de unde puteai cumpăra zarzavat pe datorie.

     M-am simțit ca un școlar pe băncile vieții, luând din nou

la citit zilele mele negre, de la stânga la dreapta, de la răsărit

la apus. Trebuia să-mi car singur crucea, sau să mi-o rescriu

 pe cea mai neagră în pagina pieptului.

     Așa mă simțeam.

     A doua zi m-am repezit la un alt Cineva care avea intrare la domnia sa. Apoi, în biroul doamnei am intrat încărcat cu cele cuvenite. Devenise alta. M-a invitat să iau loc pe un scaun la biroul dumneaiei.

    -Luați loc, domnule doctor.

Am schimbat civilizat  amabilități, am adus vorba despre persoane cunoscute, m-a servit cu o cafea, pe care am sorbit-o lent, ca pe o apă sfințită, lăsând-o să vorbească despre tot și toate. Mi se neteziseră timpanele la auzul vorbrelor sale frumoase.

     În final procesul verbal a fost anulat, am mai primit câteva

 sfaturi, părăsindu-i biroul.

   -Ce fusese asta?

N-aveam timp de analizat. Trebuia să-i dau drumul la treabă. Mă chema economia de piață, care nu voia să pornească în ziua aceea fără mine.

     Era noua mea dragoste! Pe care trebuia să o cuceresc.

     Fiecare dintre noi încercăm să explorăm încă din fragedă adolescență geografia propriului trup. Pentru o mai perfectă cunoaștere. Trimitem expediții care de multe ori pier, sau se întorc cu regretul pierderii timpului. Și mai ales ne punem întrebări:

    -Din ce paradis înflorit coboară iubirea?

    -În care deșert întâlnești durerea?

    -În ce prăpastii se deschide hăul pierderii ființelor dragi?

    -Vulcanii nepotoliți ai adolescenții din ce motiv erup?

    -Prin ce miracol apare roua plânsului?  

    -Cum înfloresc poienile râsului? Dar crângul veseliei cum

se poate însufleți cu ciripitul păsărilor?

    -Ce este veșmântul? Un mijloc inventat de a-ți modifica după voință înfățișarea? Sau de a te ascunde în spatele său?

    -Dar viața? O enigmă între două certitudini? Între naștere și moarte?

     La capătul acestor întrebări se afla Loredana, fata mea și a Norei. Crescuse. Timpul trecuse. Pe nesimțite. În luna aceea din miezul primăverii urma să împlinească nouăsprezece ani. Ultimul an de liceu.

     Cristina se căsătorise cu un timp în urmă. Cu Edi. Un băiat

 talentat care absolvise conservatorul. Angajat la Opereta Română. Post asigurat, talent cu carul, fericire mare.

    -Splendid!

Mama  ei,  Marina,  prima  mea soție, își expediase  cea  de a

doua fată, pe Monica, în Germania. O măritase acolo.

    -Ce să faci tu, fată, aici, în România, nu vezi că toate sunt de-a-ndoaselea?

     Și fata a ascultat. Soțul, mai adult, un neamț din Freiburg, dorise neapărat o tânără din Estul Europei, mai necăjită, deci ascultătoare. Fără ifose de occidentală.

     Se răspândise o modă printre holteii occidentului:

    -Româncele, polonezele, bulgăroaicele, sunt gospodine, ascultătoare, și nepretențioase. Și mai ales frumoase.

     Urma să-și trimită și băiatul la studii, în afară. Dăduse admiterea la automatică în București și intrase. Dar aplicase și la o facultate în Germania. Fusese admis.

     Iar ea, Marina, pentru ce să mai rămână? Să trăiască cu spaima că într-o zi îi va apărea soțul de care tocmai divorțase, să-i facă cine știe ce? Ce legi o apărau?

     Cum, necum, și-a făcut vânt în estul Franței, la Mulouse, aproape de granița cu Germania, lângă Freiburg. Se legaseră lucrurile. Se găsise un suflet de om interesat de ființa ei pe acolo. Un neamț care devenise francez după împărțirea Germaniei. Locuiau în Alsacia. Provenea din estul care căzuse în sfera rușilor.

     Dar, înainte de plecare, ea a complectat actele de loteria vizelor pentru S.U.A. pe numele Cristinei și a lui Edi.

    -Și miracol! Le ieșise. Edi câștigase loteria. Deci dreptul de ședere și muncă în America. Valabil și pentru soție.

    -Unde?

Unde-o fi, oricum, să fie situat pe coasta de est,  mai aproape totuși de Europa. Scotocind prin sacul cu rude și cunoștințe, s-a aflat o tânără, căsătorită, care a acceptat să-i țină pe masă și casă primele două săptămâni. Până vor reuși să-și facă un rost.

     Urmau să plece. Și dintr-o dată în zona aceea s-a făcut vid.

Ca de altfel în bună parte din țară. Tinerii își suciseră fețele spre occident. Era ca un fel de modă.

    -Tu nu pleci?

Și în această atmosferă fata noastră ce trebuia să facă?

    -Țară mai frumoasă decât a noastră, România, nu există pe lumea asta! Spunea adesea tătăl meu.

    Aceasta era convingerea lui. N-avea termen de comparație. Doar căutându-l pe drumurile nesfârșite ale literaturii. El, ca aproape întreaga sa generație, părăsise granițele numai în vremea războiului. În est ajunsese până la marea de Azov. Atât. De acolo începea pentru el imensitatea stepelor rusești. Nemărginirea câmpiei, cât vezi cu ochii. Marea cea verde a pământului. Le văzuse, le simțise din plin asprimea, ostilitatea, împreună cu ororile războiului

     Cunoscuse libertatea. Aceea care se născuse odată cu România Mare. Când vorbea de țară cuvintele deveneau volatile, aveau un zbor, o imponderabilitate, pe care o simțeai privindu-i ochii umeziți de căldura lacrimii.

     Așa era el. Un ardelean pentru care întregirea României reprezentase paradisul. Chiar dacă în acel paradis existau adesea și flăcările iadului. Era dreptul unui patriotism necondiționat, a acelui românism curat, făurit odată cu apariția României Mari.  Poate atunci se născuse imaginea României ca Grădină a Maicii Domnului. Pe care o exprimase mult mai târziu, în vizita sa, Papa Ioan Paul al doilea. Pentru tătăl meu bariera frumuseții se afla la hotarele țării.

     Nu și pentru alții, mulți, precum Marina, care-și educase copiii exact invers. Extrapolase necazurile proprii, neșansele sale, imprudența mersului  pe sârma norocului, sau a falselor sentimente, dându-le granițe, confundându-le cu geografia  țării.

     Și unul și celălalt aveau derptate. Pentru Marina, până și lumina își schimbase starea de agregare, era ca o lacrimă împietrită. Se sleise pe obrazul vremii aceleia. Trebuia să o șteargă. Și a șters-o. Plecând cu toți ai ei. În final plecând și Cristina în State. Mai precis în Florida, în Fort Lauderdale, la

câțiva kilometri în nord de Miami.

     Rămăsese cu noi doi Loredana.  La intrarea ei  în viață, și care de mică fusese atrasă de animale.

    -Cum s-ar fi putut altfel?

     Întreaga copilărie și-o petrecuse în lumea lor: nutrii, prepelițe, iepurași, pești în acvariu, păsări, rățuște, pui mici și galbeni, care creșteau mai ales vara în curtea din spatele casei. Pentru joaca ei.

     Adesea o lua Nora cu ea la Laboratorul de Patologie Aviară. Sau o luam cu mine la fermele cu păsări din jurul orașului, pe unde aveam treabă.

O copilărie petrecută printre medici veterinari.

    -Mamă eu vreau să fiu ca voi, medic veterinar.

    -În ruptul capului nu! Ce să cauți tu prin ferme? Să te chinui cum ne-am chinuit noi?

Ne privea lung. O scutisem de necazurile noastre. Poate ne auzise vorbind, sfătuindu-ne, supărându-ne. Acelea nu erau problemele ei.

     De aproape un an Nora o bănuia că ține legăturacu un băiat. Prin internet. Îi citea adesea în adâncul ochilor noile sentimente. Pentru ea, ca mamă, erau la vedere. Buzele fetei nu exprimau nimic. Vorbea cu tăcerea misterului.

    -Nu intra cu bocancii în intimitatea adolescentului! Lumea sa este specială. Nu există dezbateri politice în viața sentimentelor. Sunt numai visuri. Și vise. Stropii de ploaie flecăresc în cădere. Promit zile însorite. Fulgii de iarnă  au zborul de primăvară al păpădiei. Ce limbaj poate pătrunde lumea aceasta? Nici ideile, acolo, nu se mai îndoiesc de propria lor existență. Nu au moarte, nu au negare.

     O mai luam de ceva timp cu mine la atelier. Participa la toate fazele procesului. Numai la matocă n-o lăsam să umble. Nu era așa ceva pentru o domnișoară. La început, până la plecare, participase și Cristina. Semăna cu o activitate de familie. Fetele erau bucuroase. Vedeau ieșind din mâinile lor ceva nou. Practic, fizic. Acele pachete cu aspect atrăgător, de culoare roșiatică, care purtau o frumoasă etichetă autocolantă multicoloră.

    -Eticheta vinde produsul, se spunea. Învățam să trăim în economia de piață.

     Treptat firma s-a mărit. Mă obliga cererea pieții. Am ajuns să mai cumpăr o mașină, tot un Wartburg, la mâna a doua, constatasem că era mașina ideală pentru  difuzare. Apoi am procurat o Dacia 1300 camionetă, pe care am transformat-o în autoutilitară, adaptându-i pe caroserie o dubă cu instalație frigorifică. Era o bijuterie. Aveam clienți în întreg sudul țării. În aproape toate orașele. De la Craiova la Constanța. Firma Maraton devenise cunoscută.

     Bine înțeles, mă mai deranjau controalele, deveniseră frecvente, dar nu mă mai puteau dărâma. Indivizii aceia veneau, vedeau, își luau dreptul care li se cuvenea prin legea pământului, întocmeau hârtiile lor, plecau. Veneau alții.

     Cel mai complicat era în preajma sărbătorilor, când aveau să-și ia tainul. Adesea în acele perioade trebuia să lucrăm noaptea. Ziua, când veneau, găseau închis. Credeam că scăpăm. Dar nu totdeauna. Unii veneau după sărbători. Să recupereze, să nu piardă. Mă învățasem. Trebuia să dau zeciuiala. Așa trebuia. Creștinește. Obiceiul locului. Peșcheșul. Strămoșii mei fugeau în pădure. În bejenie.

    -N-ați observat că satele noastre sunt situate pe malurile râurilor în general? În față râul, în spate pădurea. Bordeiele, cât de prăpădite, aveau o intrare în față, mai pricopsită, și o

 ieșire în spate, spre pădure. Camuflată.

    -Eu unde era să-mi plantez pădurea? N-aveam cum să fug de poteră și controale. Și erau atâtea: de la D.S.V, Sanepid, Protecția Muncii,  P.S.I. Primăria locală, Partidul care era la putere, întâi F.S.N. apoi P.D.S.R.-ul, ambele ale lui Ion Iliescu, apoi Convenția Democrată, a celorlalți. Toți flămânzi și lacomi.

     Eu fugisem de ei la capătul pământului, într-un fund de lume, dosit, în fostul atelier al C.A.P.-ului pe care pusese mâna fostul inginer mecanic. Care fusese și secretarul de partid. Toți cei din conducerea fostei Cooperative își trăseseră câte o halcă. Unii luaseră câte un ditamai grajdul, altul clădirea sediului, țăranii își recuperaseră pământurile și împărțiseră animalele.  Praful și pulberea se alesese în câteva zile. Țevile de la instalațiile de irigat zăceau prin curțile oamenilor, sau sprijineau câte un pătul. Ca să se piardă urmele, nu se știe cine dăduse foc arhivelor. Se făcuse vâlvă. Se anunțase și la televizor.

    -Dar pe cine-l interesa? Justiția avea alte treburi. După o sumară anchetă se așternuse tăcerea. Și ca totdeauna, tăcerea este nevinovată.  Se înființaseră societățile așa zise non profit pentru protecția animalelor, în special a câinilor vagabonzi, care căpătaseră denumirea de câini comunitari Care cum-necum strângeau laolaltă aceste animale năpăstuite, ale nimănui, în spații împrejmuite, unde trebuia să li se asigure hrana. Apelaseră la firma Maraton. Erau fundații susținute financiar de fel de fel de organizații din afară, cu interese în România. Cea mai importantă fiind Vier Photen, cu sediul în Germania. Pompau bani.

      Pentru mine acestea, prin dimensiune și ritmicitatea apro-vizionării au reprezentat clienți valoroși. Datorită lor am crescut mult producția și încasările, putând construi un atelier modern, conform cerințelor vremii.

     Treaba mergea strună.

Chiar dacă trebuia să mai suport din partea clienților destule

 observații:

    -Marfa asta nu e ca cea de ieri. Ce i-ați făcut? Ați schimbat

rețeta?

    -Nu, doamnă.

Trebuia să inventez imediat un răspuns cât de cât plauzibil, nu era să recunosc ceeace era foarte probabil: vreun salariat al meu dăduse rasol la alcătuirea amestecului de ingrediente.

   -Domnule doctor, mi-ați omorât câinii! Primisem telefon de la șefa unei fundații de protecția câinilor.

    -Cum doamnă?

    -Doi mi-au murit, iar restul sunt bolnavi.

Am înlemnit. Am telefonat imediat celorlalți clienți cărora le trimisesem marfă din aceeași șarjă. Nicio reclamație. Mă mai liniștisem.

     M-am repezit la fundație. N-am constatat nimic. În afara celor doi câini morți, niște jigodii numai piele și os, care muriseră de cahexie, și desigur, de alte boli. Unul saliva.  Era pui.  

    -Acesta a murit de parvoviroză, celălalt, probabil că abia l-ați adus. Era cahectic. Restul n-au nimic, doamnă.

    -N-au acum, dar dimineață au avut.

Mi-am dat seama că n-am cu cine mă înțelege. N-am primit nici o lețcaie pentru șarja aceea. Probabil fusese un tertip al ei pentru a face economie de bani. Altfel de unde erau banii cu care își cumpăraseun ditamai bolidul 4×4. Iar eu încă mai rămăsesem la Trabant, mașina mea cea de toate zilele. În timp îmi procurasem tot la mâna a doua un Volkswagen Pasaat adus din Germania. Mașina familiei. Vechi de zece ani la cumpărare, cu douăsute de mii de kilometri la bord. Dar era Volkswagen. O achitasem plătind pe ea o mie de dolari. Sumă importantă pentru vremea aceea când, anual nu se schimbau în valută decât maximum cinci sute de dolari. Cu prezentarea pașaportului.

     Apoi a trecut timpul. Societatea se extinsese destul. Aveam

douăzeci de salariați. Atât cât aș fi putut eu controla. Și nici

asta nu puteam face în integralitate.

    -Am cumpărat Canifortul tău din Brașov, m-a anunțat o cunoștință.

    -Nu se poate, cred că îl confunzi. Nu am centru în Brașov. Am făcut investigații. Oamenii mei furau. S-au pârât unul pe altul.Veneau  noptea, lucrau, încărcau mașina,împărțeau banii

Lăsasem cheile unor oameni de încredere. Eu adesea nu reușeam să ajung dimineața în Popești Leordeni. Aveam de străbătut întreg orașul, de multe ori mă opream la clienți. Lăsasem cheile la oamenii mei de încredere.

    -Ce trebuia să fac? Să-i dau afară? Erau oameni formați. Am aplicat niște sancțiuni. Apă de ploaie. L-am privit pe Fane. Avea trei copii. Lui i-ar fi trebuit o leafă numai pentru băutură. Carnea aceea a trupului său de o sută treizeci de kilograme cerea bani pentru întreținere. Vasile avea șapte copii. Ceilalți, fiecare cu necazurile lor. După promisiuni și milogeală i-am iertat. Era creștinește. Știam că un timp vor sta cuminți.

     Iar eu, ca în totdeauna, am rămas adeptul principiului meu că, aidoma unui bun conducător, trebuie să gândesc în așa fel încât firma să producă inclusiv pentru a asigura necesitățile lor, metehnele, darul băuturii și celelalte,mai presus de leafă.  Adică furtul.

    -De unde lucrezi, de acolo trebuie să trăiești. Așa suna zicala neamului.

     Reușisem. Visul acela, avut cu mulți ani în urmă, în care îmi apăru-seră în fața ochilor cele două denumiri, Canifort și Felinex, se realizase. Îl trăiam. Devenise realitate.

    -Dar cu ce sacrificii! Cu ce umilințe!

     Ziua aceea  s-a născut ca oricare alta. Cu singura deosebire că, la ieșirea pe poartă, în cutia de scrisori am descoperit un plic de la Arad. L-am deschis, crezând că ar fi putut fi un client de  departe, care auzise despre foie gras.

    –Un nou doritor mi-am spus, care s-a trezit prea târziu. Care

pierduse trenul. Dar n-a fost să fie. Purtam în mână o scrisoare lungă de la fostul meu coleg de compartiment de tren, din urmă cu cei câțiva ani, pe când călătorisem împreună o noapte întreagă, pe ruta București – Arad. Citind, am avut impresia înnodase firul vorbei de acolo de unde îl lăsase, povestindu-mi nu despre el, ci povestea Vecinului, cu care petrecuse acea perioadă de la Spitalul de boli nervoase:

 – După ani de zile, după revoluție,  am primit o scrisoare. Era din străinătate. Purta ştampilele poştei din S.U.A. Adresa înscrisă la expeditor: Vintilă Filip  Lake way 3241 Secaucos. New Jersey. Cine era? Nu ştiam. Am deshis scrisoarea. Am recunoscut imediat: fusese expediată de Vecinul. Într-un an şi jumătate cât  stătusem alături de el nu-i cunoscusem numele adevărat. Acolo toţi purtam apelativele vieţii aceleia, alta decât cea adevărată. A celei provizorii, de care voiam să scăpăm cât mai repede. Ce rost ar fi avut să ne și ținem minte și numele.

     Însemna că şi el, ca şi mine, ne reluaserăm vieţile reale. Altele. Le înnodaserăm cu cele de dinainte.

     Acesta era numele lui, purtat în viaţa adevărată. Îmi spunea că imediat după ieşire, la revoluție, împreună cu Sorana plecaseră din ţară. Să li se piardă urma. În lume. Ajunseseră acolo. Nu intenţionau să rămână definitiv. Scria că  vor căuta până vor găsi un loc în lumea aceasta largă. Pe inima lor.

     M-am bucurat pentru ei. Au existat în viaţa aceea urâtă ca două scântei. Acolo flacăra lor se aprinsese, timidă, firavă. Dar rezistentă, fierbinte, pe măsura întunericului din jur. Eram convins că acolo, departe, puteau străluci cu toată forţa  sufletelor luminoase.

     După alți câţiva ani am avut drum prin comuna aceea. Am trecut de curiozitate pe acolo, unde-mi sfârtecasem aproape viața un an jumătate. În locul clădirilor acelora am văzut nişte ruine. Timpul le mestecase cu fălcile sale şi, neputându-le digera, le regurgitase printre bălăriile acelea. Nici chiar el, care preface totul, nu le suportase.

     Din pavilioanele vechi rămăsese doar temelia turnată din beton, ca o mărturie a ceeace fusese odată. Sătenii luaseră tot ce se putea dizloca şi căra acasă. Betonul temeliei nu putuse fi furat. Ca o mărturie a nebuniei acelor timpururi.

    -Poate va trebui la ceva!  

La ce să fie util un material care înmagazinase în el ţipetele de durere sau nălucire a unor suflete chinuite?Numai firma aceea scrisă cu vopsea albastră nu interesase pe nimeni. Zăcea mototolită și aruncată alături de stâlpul porții. N-avea nici valoarea fierului fechi înghesuit în ea.

    Am păstrat acea scrisoare printre actele care făcuseră parte din viața mea: diplomele de studii, carnetele elev și de student, de ofițer de rezervă, de partid, medalia cu brevetul ei, și alte nimicuri la care aș fi putut privi cu nostalgie. Povestea aceea, completată cu scrisoarea, făceau parte din trecutul trăit.

                               Capitolul XIV

Eșarfa albastră

     Loredana descoperise A.D.N.-ul fericirii. Așa cum era. Ascuns în genetica fiecăruia. Genetica prin care fusese lăsat pe lume acest sentiment. Care aducea când pace, când se transforma în furtună. Aidoma sângelui, care parcurge mereu același drum. Dar de fiecare dată altfel. Aceeași muzică a pulsului, dar interpretată în infinite moduri.

   Pentru ea lumea începea acolo, în marginea sufletului, în țara fericirii. Câteodată a suferinței la care era condamnată fericirea. Dincolo de barierele Parisului. În țara lui.

     Aplicase și ea la Facultatea de Medicină Veterinară de la Paris, Alphort. Obținuse aprobarea.

    -Mamă, m-au admis!

Era prilej de bucurie? Pentru un timp, sau pentru totdeauna vom rămâne singuri. Aici, la capătul Europei. În lumea ortodoxă, care însemna pentru mulți occidentali altceva decât lumea lor, creștină, catolică. Din neștiință, din răutate, din prostie, unii confundau pe atunci România cu țara rromilor.

     -Pentru un străin ce diferență de pronunție ar fi fost între rrom și român? Confundă ei Budopeșt cu Bucarest.

     Lumea era într-o continuă prefacere. Repede, să nu ne ajungă timpul din urmă. Pe strada mea, pe Simon Bolivar, nu mai rămăsese nimeni din foștii locatari. Nici nu te trezeai bine dimineața și trebuia să dai binețe altui vecin. Schimburi de locuințe, vânzări, recuperări de proprietăți. Se schimbase prin alegeri domnia lui Iliescu, ce părea veșnică. Veniseră alții. Cei doriți. Cu Emil Constantinescu președinte. Ditamai șeful  rectorilor. Crema intelighenției românești.

    -Ăștia vor institui democrația, cu siguranță!

    -Cine domnule, neputincioșii ăștia, care n-au condus în viața lor nici măcar un mușuroi de furnici? Care au stat mai mult prin pușcării? Nu-i vezi că sunt plini de ură? Au ajuns și ei în fruntea bucatelor. Nu vezi că toată ziua se ceartă pe ciolan?

    -Să vedem ce sunt în stare să facă!

N-au făcut mare lucru s-a văzut de la început. S-au bătut pe cozonac.

     Dar viața a mers înainte. Noi, prostimea, continuam să ne tăiem unii pe alții, să ne denigrăm concepțiile, dorințele, plăzmuirile.

    -Cine mă, ăla?  

Se dăduse liber la pumni, la dat la gioale, pe mai toți ne fugărea angoasa unor zile incerte.

    -Dacă iar ne vor încăleca rușii?

În aer sângera o cruce, cea dintotdeauna a lui Cristos, care se răsăpândise în toată țara. Se construiau biserici, pentru spitalizarea sufletelor.

     Eu personal nu știam cum să-mi povățuiesc fiica cea mică.  Pentru mine crescuse prea repede. Era mult mai mult decât reușiseră ochii mei să o vadă și mintea să o înțeleagă. Era ea, un individ aproape format. N-aveam dreptul să-mi impun părerile mele, să o transform  într-un martir al eredității.

     Are dreptul să-și aleagă propria-i cale.

    -Eu cred că dorința de a învăța la Sorbona e mai degrabă existența unui suflet pereche! Nora era convinsă de aceasta. Era doar fiica ei. Dar și a mea.

    -Măsoară de trei ori înainte de a tăia! O sfătuise mama ei din totdeauna.

    -Las-o să încerce. Dacă nu se va adapta, va veni acasă.

Efortul întreținerii ei la Paris va fi mare. Chiar dacă ar avea

 dreptul la o bursă.

    -Voi munci și mă voi întreține singură! Privirile ei ne împungeau când pe unul când pe altul

    -Draga mea, în palatul gării poți devini călător, nu rege. Și nu toți reușesc să se urce în tren. Mai ales acum, când printre voi e mare îmbulzeală.

     Discuții inutile. Mergea pe drumul ei. Drum care urma albia vremii. Mulți dintre cei de vârsta lor își trăiau o parte din viață în fața ecranului luminos al calculatorului.

     Curând am aflat că la capătul celălalt era un băiat. Un francez de la aceeași facultate. Lucien.

    -Cine e băiatul acesta?

     Întrebarea rămânea fără răspuns. Era misterul ei. Iubirea nu trebuia deconspirată. Și-ar fi pierdut farmecul. Trebuia învăluită în tăcere. O tăcere luminoasă, ca atunci când ochiul își cheamă înapoi privirile, ferindu-le de indiscreția vederii celorlalți.

     A trecut timpul, a dat bacalaureatul. Intenția fetei era de neoprit. Auzeam din depărtare recitându-se în difuzoare ora plecării. Poezia tristă a despărțirii. Fata mea aștepta să fie condusă la altarul aeroportului Otopeni. De unde plecasem și eu prima dată la Paris. Același loc, același itinerar. Aceleași icoane ale speranței. Numai deceniul era cu totul altul.

     Timpul își cursese nisipul nestingherit.

    -Pentru ce ai ales Parisul? Sunt atâtea universități în Europa, char mai ieftine, și unele poate mai importante.

      Întrebarea nu aștepta răspuns. Ecole Nationale Veterinaire d-Alfort din Paris. Era școala lui Lucien. Trebuia să fie și a ei. Alesese.

Un timp așteptarea reușise să ne șteargă lacrimile  despărțirii.

     Apoi, cu cât se apropia termenul, a trebuit să învățăm pe

derost poezia tristă a plecării. Și am învățat-o. Pentru a ne-o

 recita unul altuia, noi, părinții ei, rămași singuri poate pentru totdeauna. Cristina plecase peste ocean. Acum și Loredana peste mările dorului.

     Întreaga viață am trăit cu o speranță: zilnic, la trezire, să-mi pot culege de pe noptieră o dimineață mai bună. Acum această dorință care se preschimbase de-a lungul vremii în certitudine, se năruise. Voi căuta din nou printre minutele oarbe să deschid luminile ochilor. Să-mi pătrundă în inimă strălucirea unei zile frumoase.

    -Dar unde o mai găseam?

În cărțile vieților noastre, nu. Fuseseră citite.

    -Voi continua să ridic de lângă patul trezirii cartea pe care o lăsasem de cu seară să-mi alunece pe marginea somnului. Îi voi găsi semnul. Apoi voi întoarce foaia. Pe cea a noii zile.

    -Ce aș fi putut citi în pagina ei?

Aceleași cuvinte: furnizori, clienți, canifort, felinex, controa-le. În special controale și inspecții. Care trebuiau desigur onorate. Pentru a supraviețui împreună cu oamenii mei. Pentru a avea un minim necesar traiului zilnic și obligațiilor de la facultatea fetei.

     Apoi a trebuit să ne cumpărăm și noi un calculator. Să fim în pas cu vremea. Timpul scrisorilor trecuse. Se putea vorbi on line, lumea evoluase, se născuse altă generație.   Se zvonea că va dispărea în treizeci de ani cartea scrisă.

    -Oare?

    -Nimic nu se compară cu parfumul cărții. Pe care o deschizi, citind-o seara, înainte de a a te înveli cu întreaga atmosferă a pământului.De a trage peste grijile zilei cuvertura  neagră a nopții.

     Aproape zilnic vorbea la ecranul acela luminos. Se spărseseră distanțele. Despre Lucien nu voia să povestească mare lucru. Dar, din tot comportamentul său trăsesem

 concluzia că era o relație serioasă

    -Cine-i mama, cine-i tata?

Era întrebarea Norei încă de când era ea mică. Pentru a o feri de contactul cu eventualii copii ai unor familii dubioase. Excesiva prudență maternă.

La asemenea întrebare răspunsul a sosit indiferent, sumar

    -Famila lui e undeva în sudul Franței. El s-a născut la Bordeaux. Ce importanță are asta acum?

      Desigur, ce conta? Își proteja misterul. Era al ei. Nu-l voia împărtășit. Era numai al ei. A nimănui altcuiva. 

     Adolescenții, chiar și cei care depășiseră această vârstă, aveau ceva în comun. Un fel de instrumente de protecția noului. Pe care ei îl considerau echivalent cu valoarea  supremă.

    -Adevărul absolut. Dreptatea adevărului. Dreptul de a deține și a apăra noile valori. Noile sentimente.

    -Ca ei n-a mai iubit nimeni! Ei sunt noua generație, generația negării vechiului și a impunerii noilor căi ale binelui și fericirii.

    -Aristotel spunea: fericirea este singurul lucru de dorit pentru sine, și nu pentru a obține altceva grație lui.

     Deci pentru sine. Ca și adevărul, dorința, iubirea. Sunt valori noi, ale lor, ale noii generații.

     Am primit apoi o imagine prin internet. Doi tineri frumoși.  El, un tânăr înalt,  blond,  subțire. În fundal, Arcul de triumf. Se aflau pe Champs Elysees. În dreptul pieței Franklin D. Roosevelt. În spatele lor străjuiau copacii poaspăt toaletați

      Doi tineri fericiți. Lucien, cu doi ani mai mare. Sorbeai pacea de pe chipul său. Lesne puteai înțelege cum s-a putut îndrăgosti Loredana. De la două mii de kilometri distanță. Iubirea nu a avut niciodată hotare. Iar  tehnica cea nouă le desființase definitiv.

     Venise vremea când totul se purta la vedere, sufletul, dorințele, metehnele, lozincile, puteai să le exprimi on line sau cu voce tare, să te audă semenii.

     Loredana participase cu noi la mitinguri. Pe vremea când le frecventam. Când, în naivitatea noastră credeam că strada putea îndrepta ceva. Strigam cât ne ținea gura. Nu ne auzea nimeni. Acum își putea exprima în gura mare fericirea. O auzeam traversând prin fotografie cei două mii de kilometri.

      Se aflau în țara tuturor libertăților. În jur plutea  o enormă sete de dragoste, ca un fel de răzbunare a ei pentru suferința noastră, a acelor decenii în care ne fuseseră interzise  chiar și clipirile. Pentru că puteau fi interpretate. Chiar și  pentru ele trebuia să ai aprobare. Ele ar fi putut sugera întunecarea viitorului luminos.

     Iar calculatoarele condamnaseră orice tentativă de a interzice relațiile. Puteai fi auzit oriunde.

     Nora a hotărât pe loc să plece la Paris. Trebuia să vadă cu ochi proprii care erau condițiile de cazare, hrană, cine era acel băiat.

     Din nou cozi la ambasada Franței, pentru obținerea vizei.

    -Voi găsi eu un hotel, pentru câteva zile.

Eu nu-mi permiteam să o însoțesc. Aveam treabă. Abia începusem producția de hrană uscată. Improvizasem o tehnologie proprie. Piața o cerea.

     Începuseră importurile. Concurența era acerbă. Tot mai mulți proprietari de câini, din comoditate, renunțau la hrănirea tradițională oferită de mine, în avantajul celei de import, mai comodă, dar mai scumpă.  Trebuia  să  abordez  urgent  noua tehnologie. Hrana uscată.  Și abia începusem.

     Pe de altă parte, atacasem alt domeniu, cel al năzilor pentru pescuit. Învățasem în facultate câteva noțiuni despre piscicultură, mai puțin despre pescuit. Această pasiune nu făcea parte din preocupările mele. Nici când eram copil nu-mi plăcea să chibițez pe lângă oamenii aceia de la malul lacului Floreasca, care priveau fix o bucățică de lemn plutitoare. Îmi era și milă de peștii prinși în acul undiței.

    -Ține-ți și tu respirația mai mult timp și vezi cum este. Ce simt ei, săracii, îmi spunea mama.

Nu m-am simțit niciodată atras. Dar a fi producător de năzi era altceva. Era știință, era afacere.

      M-am adresat firmei Gipo Pescar. Era liderul în țară la comercializarea articolelor de pescuit. Am fost acceptat ca furnizor de năzi, cu condiția să răspund imediat la solicitările lor. Deschiseseră puncte de difuzare în supermarketurile înființate la noi. În marile magazine de retail.

    -În asemenea magazine se plătește prețul raftului. N-are voie să rămână niciodată gol. Sunteți în stare să aprovizionați constant?

     M-am angajat. Era o cursă contra cronometru. N-aveam voie să ies din cursă. Nu-mi permiteam să plec la Paris.

     Dar, dacă se spune că tot răul este spre bine, desigur valabil trebuie să fie și raționamentul invers:

    -Tot binele poate fi spre rău,

    -De ce?

Datorită principiului potrivit căruia, cu cât te înalți mai sus, ești mai vizibil. În consecință mai vulnerabil.

     Și imediat am devenit vulnerabil. O țintă.

    -Cine-i acela?

Până  să  mă  trezesc,  am primit lovitura.  Aprovizionam pe atunci cele câteva adăposturi pentru câinii vagabonzi, care erau ale  statului,  și funcționau  în  administrarea unei direcții din cadrul primăriei București.

     Cu un an înainte directorul acesteia mă solicitase să-i aprovizionez adăposturile cu hrană. Dar să mă încadrez în costurile obligatorii, întrucât primăria alocă numai o mică sumă pentru fiecare câine. Restul urma să se asigure prin donații făcute de diverși. Dar, cum mila nu este constantă, ar fi trebuit să fiu flexibil, și la prețurile stabilite să asigur o cantitate zilnică care mereu fluctua.

     Am fost de acord.

Totul a mers perfect. Afacerile cu statul totdeauna s-au derulat corect. Statul era un bun plătitor, chiar dacă achita mult mai târziu, întrucât drumul hârtiilor prin acele birouri era lung.

     La un moment dat, după alegerea lui Traian Băsescu primar general, s-a zvonit că în Consiliul Primăriei se votaseră fonduri enorme pentru rezolvarea definitivă și rapidă a problemei câinilor vagabonzi. Urmau să se construiască multe adăposturi, să se adune câinii, să fie castrați, să se rupă lanțul reproducției acestei specii a nimănui. Era necesară o cantitate enormă de hrană. Se prefigura o mare afacere.

     Fiind vorba de bani, multora le-au sticlit ochii.

S-au activat relațiile pentru importuri. Trebuia să fiu dat la o parte, fiind la acea oră singurul furnizor de hrană al primăriei, posesor de contract ferm, obținut prin licitație. Aș fi putut să-i dau în judecată pentru nerespectarea legii contractelor.

     Într-o zi m-a chemat directorul acelui departament. Tot medic veterinar.

    -Vino repede, doctore, din cauza produselor dumitale au murit câinii primăriei.

     Îmi suna cunoscută afirmația. Știam ce se urmărește.

    -Voia boierilor, ca la Banul Ghica!

M-am urcat imediat în mașină și am aterizat la el.

    -Doctore, e nenorocire!

    -Dați-mi amănunte!

    -Au murit câțiva câini.

    -Restul?

    -N-am văzut alte simptome. Dar am anunțat deja Direcția

 Sanitară Veterinară. Vor veni la firma dumitale să preleveze

 niște probe.

Înțelesesem. N-aveam nevoie de controale.

    -Sunt oricând de acord cu rezilierea contractului, am spus. Opriți ancheta vă rog.

    -Păi de ce nu spuneți așa?

    -Ar fi fost mai colegial, mai ales că ne cunoaștem de mult, să mă anunțați. Ce rost a avut toată tevatura asta?

     N-am primit nici un răspuns.

Se născuse o nouă generație, care lucra foarte dur, își elimina adversarii apelând la forță. Se schimbaseră radical vremurile. Se instaurase dictatura banului. Care trebuia obținut cu orice preț.

     După câteva zile s-a întors Nora. Fusese mulțumită de ceeace văzuse. Cu multă răbdare răscolise prin coșul cu noutăți al fetei. A venit cu date îmbucurătoare despre relația sa cu Lucien. L-a și cunoscut. I-a plăcut băiatul, mai ales că i s-a comunicat: mama sa era tot medic veterinar, iar tatăl fusese inginer. Nu mai exista demult. Viața fusese dură cu el.

    -Părinți de pe strada noastră, a conchis ea.

    -Ce au de gând?

    -Așteptăm și vedem, depinde de ei. Sunt încă foarte tineri.

     Apoi vremea a demonstrat din nou ceeace știe ea să arate  de miloane de ani. Ca o dansatoare la bară, care execută  continuu aceleași mișcări de rotire. Între lumină, și întuneric. Pentru a nu se uita frumusețea spectacolului. A schimbării.

     Am așteptat-o pe Loredana să vină de sărbători.

    -Nu voi veni în vacanța asta, mă duc la Bordeaux, la bunicii lui Lucien.

     Ne comunicase sec. Era alegerea ei. Pe noi ne cunoștea. Dorea să afle locurile copilăriei lui.

    -Ce putea fi rău în asta?

    -Desigur, nimic. Atâta doar, că venise timpul să împărțim cu cineva dreptul asupra propriilor sentimente.

    -Nu va pleca Loredana din România, susținea Nora.

Păstra în minte toată poezia plecării. Se despărțiseră greu una de cealaltă.

    -Trebuie să admiți că nu mai este numai fata noastră, căutam eu să-i dezvălui adevărul.

     Când aduceam vorba, schimba subiectul.

    -Ce noroc că și-a luat ploaia zi liberă astăzi!

Era cald. O zi fierbinte cum începuseră să fie în ultimul timp. Se aruncase soarele despuiat în apa amiezii.

    -Încălzire globală!

Dar mai degrabă erau sufletele noastre, nudul ideii că vom rămâne singuri. Cristina plecase. Loredana urma. Era noul curent al generației lor.

    -Vom fi primiți în N.A.T.O. Apoi în Uniunea Europeană. Se va termina cu vizele. Vom merge la fată cănd vom dori, Ce ți se pare atât de trist? Întreaga Europă va fi ca o singură țară.

    -De ce nu ne-au admis  odată cu ceilalți?

    -Ai  uitat  de  săptămâna  orbului?  De  mineriade?  Cei de dincolo  n-au uitat.  Nu cred că suntem suficient de tentanți. Să ne mai coacem. Suntem un popor insuficient dospit.

    -Ea, trup din trupul sufletului meu, nu va pleca!

Discuții banale, de părinți care analizează perspectivele.

    -Să meargă în definitiv acolo unde îi va fi bine, a conchis Nora.

     Pusesem lucrurile la punct. Trasasem viitorul fetei. Practic noi n-aveam ce-i oferi în plus față de ce realizasem noi după o muncă de o viață. Pentru o fată, societatea Maraton ar fi fost prea dificil de condus. N-ar fi rezistat nenumăratelor controale, exigențelor, stupidității unor funcționari, rapacității multora.

    -Ai uitat de cei doi de la Protecția Muncii, în fața cărora am

făcut greșeala să deschid portmoneul pentru a-i da bani lui Spiru pentru materie primă? Când au văzut grămada de bani au și întins mâna să smulgă tot potul. Cum să reziste ea la asemenea tâlhărie? La colțul ochilor, Norei îi strălucea un strop de  lacrimă. Ca o picătură de ceară fierbinte.

    -Ochii sunt lumânările sufletului!

Iar trupul trebuia să se preschimbe într-un pământ în care urma să înhumăm vechiul. Toate ideile noastre perimate, legate de perenitatea generațiilor, de păstrarea obiceiurilor, de familia tradițională, așa cum apucasem noi, crescând în același spațiu trei sau patru generații. Trebuiau să dispară.

    -S-a terminat cu toate acestea. Aparțin evului mediu. Trebuia să ne adaptăm. Vor coborî alți îngeri pe curcubeele timpului. Cei europeni.

     Nora pornise să se uite în zare, pe povârnișul vederii, unde ar fi trebuit să existe sălașul îngerilor noi. Picura din când în când câte o vedere topită, în care ar fi putut încăpea sutele sau miile de fotografii care zăceau în cele douăzeci și trei de albume din biblioteca casei.

     Oricând și oricine ar fi putut vedea viața ilustrată a Loredanei. Și  a noastră. Chiar și atunci când ar fi trecut câte jumătate de an de nevedere. Cum se prefigura viitorul!

    În acel an Loredana n-a venit acasă. Fusese în vizită la Bordeaux, la familia tatălui lui Lucien. Unde copilărise el. Se aștepta  să vină acolo și mama sa, măcar pentru o zi. Dar nu reușise.

    -Are multă treabă la serviciu.

Locuia nu departe, într-un orășel din sud. Știa că fuseseră despărțiți încă de când Lucien era mic. Problemele părinților.

Nu-l priveau pe el. Fusese crescut la început de bunicii paterni.

    -De ce nu ai fost crescut de mama ta?

    -Mama era la studii.

Pentru Loredana fusese destul. N-o priveau problemele lor, atât timp cât nu-l afectau pe Lucien. Ei aveau viața înainte. Promisese să vină la vară împreună cu el în țară.

    -Știu, este o țară frumoasă. Mi-a povestit mama, care a vizitat România. Mie mi-a vorbit despre ea încă de când eram copil, i-a relatat la un moment dat Lucien. Despre România, îi povestise mai multe un coleg român care venise la institut. Încă de atunci mi-o prezenta ca pe o țară minunată, cu oameni minunați. Poate de aceea m-am îndrăgostit de tine. Întâi pentru că ești româncă. Dintr-o țară de poveste. Așa îmi spunea mama. Apoi am aflat că e și țara lui Dracula, a  Castelului din Carpați. Țara tuturor poveștilor. Cu feți frumoși și zâne. Tu ești zâna mea!

     Până la venirea lor, în țara noastră cea din basme s-au întâmplat destule. Nu chiar ca în povești.

     Viața a continuat cu ale ei. Și bune și rele.

Între timp societatea Maraton s-a dezvoltat, am angajat încă personal, aveam trei mașini cu trei șoferi. Pe lângă matocă lucrau patru oameni, Fane era șeful lor.

     La aparatul de calibrare și termosudare am angajat cu ceva timp înainte o fată, pe Carmen. La cererea unui prieten am preluat un proaspăt absolvent, inginer, căruia i-am dat funcția de director de producție. Ne făcuserăm deja doisprezece, la care se adăuga contabilul firmei, și alți auxiliari, neangajați, dar stipendiați pentru diferite activități. Total douăzeci de  salariați.Într-o zi primesc un telefon de la un fost coleg:

    -Te-a căutat Nelu C. Colegul nostru de liceu. Mi-a lăsat numărul lui de telefon. Sună-l.

    -În ce problemă?

    -Nu mi-a spus. Dar a zis că te interesează direct, că ești în pericol.

     Când am auzit, din nou mi s-au lipit de palme cuvintele

 acelea. Ca niște pietre mi s-au lipit. Urma să le arunc în soartă, în necazuri, în toate zilele acelea când am trăit cu frică. Frica de stupiditate, de răutate, de lovituri sub centură, care în economia de piață se numeau concurență neloială.

L-am sunat. Omul avea o funcție înaltă la Garda Financiară.

    -Dane, trebuie să vorbim.

Ne-am întâlnit. M-a informat că, acolo unde lucra i-a parvenit  un referat întocmit și trimis de cineva (a spus că n-are voie să divulge numele). În acel referat eram încriminat ca infractor, un pericol social, care, în cârdășie cu unii medici de la cabinetele veterinare, pusesem la punct un mecanism extrem de periculos: eu, prin firma mea, în mod conștient difuzam pe piață hrană infectată, pentru ca animalele să se îmbolnăvească, urmând să umple cu clienți cabinetele veterinare. Ar fi crescut cota de piață a acestora, și desigur încasările, din care îmi luam partea. Cam asta era. Referatul conținea zece pagini, cu exemple, locuri, nume. Perfect construit, de către cineva foarte în temă.

    -Eu am oprit imediat referatul, mi-a spus. Am intervenit, argumentând că te cunosc din liceu, că nu se poate ca tu să recurgi la așa ceva. Ai avut noroc. Te-a salvat numele tău rar întâlnit. Dacă te-ar fi chemat Ionescu erai legat acum.

     Fusesem în cursul vieții anchetat penal, stătusem și prin închisoare,  cunoșteam pe dinafară poezia absurdului. Știam ce ușor se poate aluneca în prăpastie. Asta fusese demult, în celălalt regim. Dar acum?

    -Și tu ce crezi Nelule?

    -Eu nu cred nimic. Te cunosc. Dar ancheta trebuie să-și urmeze cursul. Suntem o țară liberă.

    -Halal libertate! Cum te apuci să faci ceva, trebuie să te tragă imediat cineva de nădragi în jos:

   -Cine mă, tu? Du-tă bă de-a dura!

Mă și așteptasem să se întâmple ceva. Societatea Maraton

crescuse. Deranja importatorii.

    -Caută semnatarul printre importatorii de hrană pentru animale mici, i-am sugerat. Îl vei găsi desigur.

M-a sunat nu după mult timp. Mi-a dat dreptate.

    -Și? Ce-i faceți?

    -Îl ținem sub observație.

    -Mare lucru! Din cauza unora ca ăsta m-am îmbolnăvit de diabet, Nelule!

    -Dar tu nu ai pe nimeni să-ți țină spatele?

    -N-am crezut că este nevoie și acum.

Am băgat la cap. L-am făcut pe el bodyguardul firmei. Încă un salariat netrecut pe state.

     De la Cristina veneau numai vești bune. Se integrase în noua societate adoptivă. Găsise serviciu imediat. La un mare

magazin din Lauderhill, lângă Fort Lauderdale. Florida. Cald, frumos, exotic. Centrul de vacanțe al pământului.

     Devenise decoratoare. O meserie care pe la noi nu exista. Decoratoare de torturi. Fără nicio legătură cu facultatea pe care o absolvise în România. Artă. După cum spunea, îi plăcea la nebunie. Era considerată activitate creatoare, artistică, remunerată bine. Să realizezi pe torturi scene de poveste, imagini, din material comestibil, nu era simplu. Îți trebuia mult talent. Și-l descoperise. De unde-l moștenise?

    -Deci te-ai adaptat!

    -Adaptarea se face la rău. La bine nu trebuie să te adaptezi. Este cursul natural.

     Cel puțin în direcția aceea era liniște. Edi, soțul ei își găsise un post de profesor de muzică.

     Ambii trăiau o viață nouă, ca o visare.

     Dar pentru mine venise vremea să traversez și cele mai oribile și absurde clipe. Trebuia să dispar cu tot cu societatea mea. Deranjam prea mult. Părăsisem demult limitele prudenței. Încălcasem principiul după care trebuia să mă călăuzesc: principiul modestiei.

    -Nu-ți ridica fruntea deasupra gardului, că ești luat la ochi.

Iar fruntea mea era vizibilă. Luat de curentul vremii, de elanul cererii și al ofertei, scosesem capul. Nu eram pregătit. Trebuia să primesc lovitura. Și am primit-o. Dură, ucigătoare, direct în moalele capului. Alături de salariații mei.

     Întocmai ca la început, m-am trezit cu o întreagă comisie în control. În vocea șefului, un personaj nou, am distins un timbru malițios, ironic, zeflemitor:

    -Nu mai merge tovule! S-a încheiat. Strângeți catrafusele și

 spală putina. Nu mai ai voie să difuzezi hrană proaspătă.

    -De când, vă rog?

    -Au  venit  noile  instrucțiuni de  la  Bruxelles.  Trebuie să

începem armonizarea cu legislația europeană. Vrem să intrăm

 și noi în rândul țărilor civilizate. Nu mai merge așa, ca până acum. Ce ai dumneata aici este bombă biologică. Pericol mondial.

     La ora aceea eram departe de admiterea în U.E. Mi-am dat seama că cineva profita de nebuloasa legislativă și hotărâse după propria dorință să nu mai fie admisă pe piață hrana proaspătă. Pentru a face loc importului de hrană uscată.

    -Obligatoriu trebuie să fie prelucrată termic. Adică livrată

sub formă  de conserve.

      Întregul proces tehnologic fusese gândit, aprobat de oficialități pentru actuala formă de prezentare. A schimba procesul însemna a o lua din nou de la capăt. Utilaje, flux tehnologic, proces de producție, piață. Mai ales formarea unei noi piețe de desfacere. Piața care cerea marfă proaspătă ar fi dispărut. Am îngânat, năucit:

    -În baza cărei legi?

    -Legea Ballai.

Nu auzisem de așa ceva. Dar suna oricum a denumire străină.

    -Noi ne conducem după legi străine? Nu trebuie să apară legea votată în parlamentul nostru?

    -În activitatea veterinară și de control al alimentelor, Agenția are forța parlamentului. Are dreptul să elaboreze ordine cu caracter de lege.

     Am îndrăznit:

    -Întreg occidentul este plin cu magazine de specialitate în care se vinde și hrană proaspătă. Am văzut chiar și în magazinele alimentare obișnuite, câte un frigider sau congelator care depozitează spre vânzare marfă proaspătă, ambalată.

     N-am primit nici un răspuns. Era vădită reaua intenție a individului.  Omul acela spunea numai prostii. Era cocoțat pe funcție.   Nu aveam interesul să mă pun de-a curmezișul.  Am

tăcut. Avea puteri discreționare. M-am gândit imediat:

    -Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi luat împrumut bancar, așa cum îmi impusese doamna Piază (care ieșise demult la pensie), și pe care l-aș fi girat cu locuința noastră? Aș fi rămas pe drumuri. Cum au pățit atâția.

      Pentru rezolvarea noii situații trebuia  abordată  altă  cale.  Cea românească,  exersată  prin locurile acestea de secole.

     Urma să-i cumpăr fișa acestui încrezut, să văd pe cine are

 în spate, cine ține de lanțul lui.    Nelu C. trebuia activat. Să

 apelez imediat la el. Cel ce dezlega și rezolva orice mister.

     Am aflat că pe om îl chema Ilie, era arma unui șef mare din minister, cu interese directe pe piața acestor produse. Avea ordin precis să mă desființeze.

     Mai bine de două luni n-am lucrat nimic. S-au perindat aproape zilnic fel de fel de comisii. Unii cu misiune, alții din curiozitate. Nelucrând, nu încasam. Neîncasând bani, nu aveam cu ce plăti oamenii. Le-am dat concedii. N-aveam nicio perspectivă.

    -Ce să le promit? Își făcuseră datoria. Locuri de muncă nu se găseau. Dar și dacă-i pierdeam, n-aveam cum să formez alții.

     Clienții, dacă dispare produsul de pe piață, se pierd. Se orientează către altceva. Iar altceva însemnau produsele de import. Asta se și dorea. Trebuia eliminat produsul românesc, și introdus cel de afară. În mic trăiam pe piele proprie tragedia întregii economii românești. Iar distrugerea ei nu au făcut-o străinii, ci ai noștri. Din interese mărunte, se vindeau pe mai nimic.

     Ordinul emis de Agenția Sanitară Veterinară nici gând să ajungă în Parlament. N-avea timp Parlamentul să se ocupe de

fleacuri. De hrana pentru câini.

     Am auzit că s-a întrunit o comisie care urma să analizeze situația. Am fost informat că un membru al comisiei s-ar fi exprimat:

     -Eu sunt posesorul unui câine de rasă. El face parte din familia noastră. L-am crescut de mic. Dorește să fie hrănit tradițional, cu hrană proaspătă. Așa cum a fost învățat. Îl iubesc prea mult ca să-i schimb obiceiul. De unde pot eu procura pentru el produsul?

    -Poate veni din import, a fost răspunsul celui interesat.

    -Pentru ce să-l import dacă există de atâția ani în țară?

Discuția a avut efect asupra membrilor comisiei. S-a hotărât

păstrarea în continuare a celor două sisteme de hrănire: cel tradițional, având la bază hrana proaspătă, și celălalt, cu hrană prelucrată, din import.

     Scăpasem. Dar cu ce sacrificii. Cu boala mea. Cu uzura nervilor mei. Și a salariaților.

Nelu C. mă salvase și de data aceasta.

    -Ce bine ar fi fost dacă în acele vremuri ar fi existat câte un Nelu C. pentru restul economiei românești!

     Imediat am reluat activitatea. Mi-a trebuit o perioadă egală

 cu întreruperea pentru a recupera piața pierdută.

     În anul acela vara a sosit pe nesimțite. Noi, toată suflarea românească eram prea ocupați. Cu prea multe. Unii să arunce în ceilalți gălețile umplute cu ura neputințelor lor, alții să verse lava cuvintelor urâte la mitinguri.

     Televiziunile, multe la număr, înfigeau gloanțele urii în conștiințele zăpăcite de necunoaștere. Blestemele erau trase și dintr-o parte și din cealaltă din arme sofisticate. Învățasem repede arta războiului româno-român.

     Fusese un deceniu de incertitudini în care nu făcuserăm altceva decât să ne tragem de sub tălpi preșul istoriei. Nimeni nu cunoștea direcția bună.    

     Se tot vorbea de luminița de la capătul tunelului. La un moment dat nu s-a mai vorbit nici de ea. Trebuia găsită altă metaforă. Ceva strălucitor ca o melodie de sirenă, care să astupe zgomotele de fiare vechi lovite între ele într-un duel al iluziilor. Ne tociserăm drumurile de atâta alergare după nimic.

     Dar apăruse o himeră. După vizita lui Clinton, cu trei ani înainte, cea din 1997, și ieșirea în stradă a jumătate de milion de gură cască, primiseserăm promisiuni ferme că vom intra și noi în rândul lumii. Întâi admiterea în N.A.T.O. apoi în U.E.

În occident zarurile fuseseră aruncate.

  Zece ani de purgatoriu, pentru un popor hălăbucit de creieri,

amețit de promisiuni mincinoase, ieșit din negura pântecoasă a comunismului, ajunsese. Cineva hotărâse că între timp ne mai spălasem de păcate. Adică deveniserăm interesanți. Sau pradă ușoară pentru unii. Chiar pentru ai noștri.

     Mulți dintre noi ne obișnuiserăm să ne înghesuim pe hărțile occidentului, să-l căutăm în strălucirea metehnelor lui. Nu eram încă în stare să ne coagulăm eforturile, să ieșim din marasmul istoriei. Aruncam cu lături unul în altul, oamenii în partide, partidele unul în celălalt, era un balamuc pe care nimeni nu-l înțelegea. Energii sfârtecate. Timp pierdut. Interese mascate. 

     Unii spuneau că se pierduse singura șansă pe care ne-o dăduse divinitatea:

    -Monarhia, domnule, restitutio in integrum, reînnodarea firului istoriei rupt de tancurile sovietice dar și cu acordul occidentului. Dintotdeauna noi am fost monarhie, din vremea voevodatelor!

    -Vezi-ți de treabă, monarhia e perimată, e de domeniul poveștilor. Ia fă matale un exercițiu de imaginație:  -Ce s-ar întâmpla dacă ar veni regele? Ar fi înconjurat imediat de o camarilă de securiști care vor face din el ce vor voi ei. Vor pângări și ce a mai rămas din Casa Regală. O vor mânji cu noroi. Vor mocirli și idealurile sacre ale poporului ăstuia, religia, demnitatea, moralitatea.

     Nu se ridicase niciun lider marcant care să-i fie oponentul lui Iliescu și P.D.S.R.-ului. Președintele Constantinescu declarase chiar atunci, în prag de alegerile anului 2000:

    -M-a învins securitatea!

Fraza a rămas mult timp în conștiința poporului ca o recunoaștere a victoriei definitive a foștilor comuniști. 

    -Cine orchestrase toate acestea?

Fusese ultima mineriadă încheiată cu Pacea de la Cozia. O tragicomedie cu efecte incalculabile.

    -Cine era în spatele acelor convulsii? Reverberația lor se simțea în toată societatea românească.

     Și în această atmosferă venise Loredana împreună cu Lucien în vacanță.

     I-am primit la aeroport ca pe covorul roșu. Ambii radiau un aer de sărbătoare, aerul tuturor celor care vin din occident. Niciodată nu mi-am explicat de ce. Dar era realitatea. Toți purtau un nimb, ca o strălucire a pielii. Li se clătiseră privirile în frumosul văzutului. Noi ne lăsaserăm cu bucurie frunzele tinere să plece. Acum, când se întorceau acasă, trebuia să le îmbrățișăm cu ramurile noastre noduroase, multe din ele frânte și îmbătrânite de bătaia atâtor vijelii ostile.

     La o primă vedere, întocmai ca atunci când l-am privit pentru prima oară în acea fotografie trimisă de Loredana, figura lui Lucien mi s-a părut din nou foarte familiară. N-am dat importanță. Toți occidentalii seamănă între ei. Iar francezii au ceva comun. De altfel ca și românii. Imediat recunoști un român într-o mare de străini. Pe lângă fizionomie, au ceva propriu, un fel de nesiguranță. O teamă. O descumpănire. Așa cum ceilalți emană o încredere certă a valorii lor.

    -Sunt mândru de înaintașii mei. Am pedigreu de la o mie cinci sute!

     Așa îmi spusese John, tehnicianul englez care, timp de trei ani, pe vremea cealaltă, venise frecvent în țară pentru a ne acorda asistență tehnică. Era în timpul războiului Angliei cu Argentina pentru insulele Falkland (Malvine) din 1982.

     Poate de aceea toți acești occidentali sunt mândri. Sunt conștienți de noblețea originii lor. Noi, majoritatea, cu origini vechi, nu ne cunoaștem înaintașii decât cel mult două-trei generații în ascendența noastră. Cromozomi amestecați cu ai tuturor celor care ne-au călărit. Poate ne-a lipsit curajul, și din

 păcate universalitatea, cum spunea Petre Țuțea. Din păcate.     Cei doi au rămas puțin timp acasă. Loredana l-a plimbat pe Lucien prin țară, să-i arate munții, marea, și toate celelalte

    -Mi-a povestit mama că aveți o țară foarte frumoasă, s-a exprimat el într-o zi.

    -Pentru ce ai ales-o tocmai pe Loredana? Știam că se cunoscuseră, ca mulți alți tineri, pe internet. Cum, din miile de fete s-a nimerit să o întâlnești tocmai pe ea?

     Răspunsul său a fost prompt, fără echivoc.

    -Dintotdeauna mi-am dorit să mă împrietenesc cu o

 româncă. De copil mereu am  auzit-o pe mama spunând că România este o țară fumoasă, cu oameni armonioși și fete frumoase. Îi descrisese toate acestea un prieten român cu mulți ani în urmă. Apoi a vizitat țara și a venit încântată. Mi-a povestit. Iar eu mi-am clădit în minte imaginea unei țări de poveste de departe tare, de la marginea lumii.

     Spusese toate acestea privind în oaza de fericire din ochii Loredanei

     -Frumoasă e tinerețea, am exclamat.

Totuși am simțit un fel de străfulgerare în inimă:

     -Lorenne! Dar nu se putea. Lorenne n-avea copil. În 1979, cînd ne-am cunoscut, Lucien trebuie să fi avut patru ani. Era mai mare decât Loredana cu doi. Niciodată nu mi-a povestit despre Lucien. Nici despre fosta relație cu tatăl  lui. Fusese căsătorită? N-a spus. Și mi-l prezentase numai pe Julien. Să fi fost Julien tatăl? Să-mi fi ascuns asta? Cu ce scop? Nu puteam fi sigur.

    -Dar dacă nu e decât o simplă coincidență?

M-au năpădit întrebările. Prea multe necunoscute. Franța e o

țară mare. Îmi trebuia liniște. Să-mi pun gândurile în ordine.

    -Nu, nu se putea.

Aerul se întărise în jurul meu. Se clădise într-un zid de piatră

transparentă prin care nu-mi pătrundea răsuflarea. Pe Lucien îl chema Mathis. Lucien Mathis. Pe Julien nu mai țineam minte cum îl chema. Oricum, nu Mathis. Lorenne purta numele Andersen. Trecuseră douăzeci și unu de ani. Deci nu Julien, fostul soț al Lorennei ar fi fost tatăl acestui băiat.

    -Atunci cine?

Poate că raționamentul meu mersese prea departe. Poate nu era nicio legătură. O simplă asemănare. Dar mi se înșurubase în cuget ca un ghimpe. În partea inconștientă a cugetării.

     Apoi, un fulger mi-a străbătut mintea. Ca o lovitură de baros. Am parat-o imediat: Lucien e cu doi ani mai mare decât

Loredana. Dacă ar fi fost copilul meu ar fi trebuit să fie cu trei mai mic. O prostie! O prostie posibilă, dacă Lorenne ar fi rămas însărcinată înainte de plecarea mea. Și ar fi ținut cu stictețe în ea acest secret. Dar așa, diferența de vârstă excludea posibilitatea. Nu putea fi al meu!

     Am lăsat să curgă lucrurile. În fond nu eu eram important. Importantă era fericirea Loredanei. Pe care și-o câștigase, și care trebuia păstrată. În nici un caz înnegurată de eventualele regrete ale Lorennei, sau himerele memoriei mele.

     După două săptămâni petrecute prin țară, Lucien a plecat în Franța. Loredana a rămas împreună cu noi până la reînceperea cursurilor. Facultatea pe care și-o alesese era lungă. Și grea. Șase ani de studii, apoi specializări, alte cursuri, pentru a ține pasul cu vremea. Ea și-o dorise.

     Un timp, vara aceea a lucrat la atelier, la Maraton. Dar prefera să petreacă timpul mai mult la cabinetul veterinar pe care îl amenajasem la demisolul clădirii. Unde lucra Nicu Bercaru, un doctor tânăr, priceput, talentat. Un artist în meseria sa. Se practica și la noi o medicină nouă, foarte apropiată de cea umană, destinată mai ales animalelor de companie. 

     Vara a trecut repede. Vântul timpului a suflat peste tot și toate. Curând a sosit sfârșitul verii.

Iar fata a plecat să-și urmeze destinul.

    Mie, în perioada aceea, ca de obicei, mi se înșurubaseră în creieri o mulțime de întrebări. N-aveam răspuns pentru toate.

Învățătura materialist dialectică care-mi ocupase  anii de  tinerețe  nu-mi  permitea să cred  în  destine, predestinări.

Fiecare efect are o cauză. Cum se ajunsese la acea legătură?

Dar dacă nu era totuși o simplă coincidență? Unele lucruri se legau. Asemănarea cu mama sa, povestea cu românul, locurile copilăriei sale, mama tot medic veterinar… Și altele.

     Derulam în minte evenimentele trecute. Făcusem un

 exercițiu de imaginație: Lorenne nu-mi spusese despre nici un copil. Dacă ar fi fost al lui Julien, acesta ar fi avut toate motivele să-mi spună, atunci, la întâlnirea noastră de la la restaurantul Villa Mirasol din bulevardul Candau. În centrul orașului, în 1979. Să mă îndepărteze de Lorenne. Nu făcuse nici măcar o aluzie,  nimic. Poate că nici el nu știa.

    -Oare?

    -Cum ar fi putut ea ascunde evenimentul, care avusese loc numai cu patru ani înainte de venirea mea acolo, în provincie, unde fiecare mișcare ar fi fost cunoscută?

    -Nu cumva ea ascunsese și de Julien secretul? Se căsătorise cu el ascunzându-i adevărul? Poate că da. Era adevărul ei.

     Nu-mi mai aminteam când se angajase la Institutul din Mont de Marsan. Dacă ar fi venit numai cu doi trei ani înainte de perioada bursei mele, și se căsătorise pentru puțin timp cu Julien, se lega raționamentul. Îi ascunsese secretul. Lucien relatase că l-au crescut bunicii paterni.

    -Oare ce se petrecuse?

Pe raționamentul acesta era plauzibil ca însăși Lorenne să fi construit treptat, cu răbdare, imaginea României din mintea lui Lucien, sugerându-i numele de familie al Loredanei, care, în condițiile tehnicii on line ar fi putut fi lesne contactat  oriunde în lume.

    -Oare își imagina că numele meu este un nume rar, ușor de depistat? De unde avea să știe că în România nu-l purtau mai mulți? Cine o informase? Însuși directorul meu, când vizitase țara? Eu pregetasem să-i telefonez. Dar mă găsise ea prin fiul său.

    -Cu ce scop?

Dacă ar fi fost adevărat mi s-ar fi părut o cale ciudată de a încerca astfel să  ajungă la mine.

    -Și pentru ce?

O părăsisem cu douăzeci și unu de ani înainte, într-adevăr, o

lăsasem cu Julien, nu se putea altfel.

    -Dar ea înțelesese ? Nu cumva găsise această cale, pentru a se răzbuna pe mine prin copil? Ar fi urmat după un timp ca Lucien să o părăsesască pe Loredana? Numai în romanele polițiste se mai petreceau astfel de răzbunări. Spectrul acestui raționament sucit îmi făcea rău.

    -Nu există faptă fără răsplată. Copiii ipășesc păcatele părinților!

     Poate că interpretarea mea mersese prea departe. Ținusem acest secret înmormântat în sufletul meu. Îl păstram acolo, colorat, exotic, o amintire a tinereții. Greșisem. Dar nu făcusem nimănui niciun rău. Nu cu intenție. Nu era altă cale.

    -Cui îi puteam spune așa ceva, și ce rost ar fi avut?

Față de Nora nu avusesem niciodată nimic de ascuns. Numai acest episod rupt din altă viață, care n-avea nicio legătură cu cea reală. Fusese un vis. Visul tinereții altei vieți.

     Știam că nimic nu e veșnic. Însăși veșnicia, o consideram haina de preț a zădărniciei. Nu mai doream să mă gândesc la nimic rău. Eram înclinat să găsesc logică în ceeace nu era deloc rațional. Era o simplă întâmplare. Adesea mă lăsasem spânzurat de frânghia veștilor proaste. Aveam prostul obicei de a-mi potrivi singur în jurul gâtului lațul prudenței :

    -Dar dacă?

De-a lungul timpului învățasem să mă feresc chiar și de mine însumi. De primele porniri. Pentru niște fapte insuficient cugetate naufragiasem adesea. Stânci în dreapta, stânci în stânga. Așa a fost. Mă îmbrățișaseră adesea zilele, atât de strâns, încât îmi simțeam meningele o coroană de spini. Și nu totdeauna reușisem să evadez din închisorile lor. Așa mă simțeam și acum.         

    Trebuia să plătesc. Să-mi  ispășesc pedeapsa pentru faptele

mele. Nu prin Loredana.

     Însuși raționamentul mi se părea straniu. Regretam că nu-i

telefonasem atunci. Ar fi trebuit. Ar fi fost civilizat.

     M-am surprins ascunzându-mă de mine însumi. Evadasem din închisoarea bunei cuviințe. Iar afară, în lumea reală crezusem că pentru un timp aflasem  leacul: ignorarea. Vraja fără de preț a indiferenței. Mă înveșmântasem în cămașa uitării. Cum se îmbracă ochiul cu întuneric.

Clipind.

    Veștile care veneau din Franța erau bune. Din partea aceea aveam numai liniște și pace. La fel și de la Cristina din Florida. Se hotărâseră că venise momentul să aibă urmași. Însemna că într-un timp rezonabil urma să devin bunic. Trecuse timpul. Prea repede!

     La noi, ca de obicei. Nu se găseau locuri de muncă. Oameni diferiți din comună veneau zilnic la gardul atelierului să ceară  de lucru. În vara aceea fusese o secetă cumplită.  Ca la nașterea lavei. Fierbinte. Spre toamnă se întărise. În lava aceea de aer trebuia să ne înfigem uneltele respirării. Să arăm aerul cu răsuflarea. Până au început ploile. Nesfârșite, de toamnă îndărătnicită în umezeală.

     Pentru mersul firmei imaginasemm fel de fel de activități.

 Inventasem produse specifice, pe care piața le agrea, reușeam să le vând: premixuri care se administrau în hrana păsărilor și animalelor din gospodăriile țăranilor, stimulente alimentare pentru creșterea lor. Extinsesem năzile pentru pești, în care utilizam resturile comestibileobținute de la fabricile de biscuiți, încât în jurul atelierului începuse să miroase a vanilie, arome de patiserie și alte minuni. Pescarii se băteau pe produsele S.C. Maraton. Erau prezentate frumos, etichetate multicolor, cu un crap de Dunăre atârnând în cârlig. Se părea că veneau peștii ca  hipnotizați să-și înfigă cerul gurii în cârlig.

    -Povești pescărești!

Dar și numărul lucrătorilor crescuse.   Se  învârteau pe acolo

peste douăzeci. Câțiva, cei de la început, erau de bază. Ceilalți, mai de umplutură. Angajați mai mult de milă. Creștinește.

     Iar eu purtam povara responsabilității pentru integritatea fizică a tuturor acestor oameni. Care nu erau feriți de metehnele lor. De băutură, hoție, de chiul. Doamne ferește să fi avut careva dintre ei vreun accident de muncă.

    -Pentru ce-i țineam?

    -Nici eu nu știam. Mai ales că îmi asumasem conștient un risc inutil. Riscul folosirii unor utilaje cumpărate la mâna a doua, cărora  le trecuse termenul de exploatare, care  trebuiau casate. Dar încă funcționau. Nu-mi permiteam să le înlocuiesc. Amânam data, văzând că puteam încă să le utilizez. Oamenii se obișnuiseră cu ele. Cumpărarea altora noi ar fi însemnat multe costuri, cărora nu le puteam face față. Și mai ales că eram conștient de lipsa de viitor a societății. Prin plecarea mea ea s-ar fi desființat. Tănase, inginerul care lucra cu mine, nu era interesat să continue. Avea alte planuri. Băiat tânăr. Avea tot viitorul în față.

     Dar s-a întâmplat și ce n-ar fi trebuit să se întâmple.

     Imprudența mea asumată conștient se răzbunase. Am avut un accidentat. Se electrocutase un salariat. Am intervenit prompt, dându-i primul ajutor. A fost salvat. Iar eu scăpasem. Ar fi urmat nenumărate anchete, procese, trebuia găsit și numit vinovatul. Trecusem cu mulți ani în urmă prin așa ceva. Când se sufocaseră cincizeci și șase de mii de păsări.

    -Haideți să-l îngropăm în pământ domnu doctor! Îmi spuneau vreo trei care se și apucaseră să-i sape groapa.

    -Haideți să-l legăm la rețea, să iasă curentul din el!

Mi-a fost dat să aud în acele clipe fel de fel de povețe ciudate, din credința populară.

    -Din ce legende apăruseră?

Despre îngroparea în pământ auzisem, dar despre legarea la

 stâlp, sincer, nu. Cred că fiecare regiune a țării are metodele ei. Leacuri pentru orice. Numai pentru moarte nu.

     Accidentul m-a determinat să renunț la toate utilajele casate. Am fost obligat să reduc personalul. Lacrimi, rugăminți. Nu eram făcut să fiu capitalist adevărat. Poate că schimbarea sosise pentru mine prea târziu. Aveam prea adânc semănat în mine sentimentul milei.

     Mila, luată izolat, se prezenta ca un filon de metal prețios. Dar eu nu mai aveam dreptul să o exploatez. N-aveam cu ce să umplu galeriile. În jur era prea mult steril. Munți de steril în care societatea românească aproape se îngropase.

     Așa făcuse poporul acesta. De voie sau de nevoie, din milă sau nu, dăduse de mâncare atâtor neamuri, săpându-și galeriile. Acum de jur împrejur, cât vedeai cu ochii, era numai steril. Neamurile acelea veniseră, luaseră, plecaseră. Ne-au lăsat deșeurile.

     În mic, cam așa se petrecuse și la atelierul Maratonului.

     Apoi, pe nesimțite, timpul a trecut. Acasă rămăseserăm numai noi doi. Nora și cu mine. Eu, și cu problemele firmei. Nora cu sprijinul din umbră. Era personjul făcut perfect pentru reprezentare. Oficialitățile care frecvent se puneau de-a latul, scornind fel de fel de năzbâtii, trebuiau îmbunate. Devenise specialistă în susținerea cauzei:

    -N-au pantofi în picioare, rămân oamenii aceia pe drumuri, au copii mici, și dumneavoastră vreți să le luați pâinea de la gură?

     Cum, necum, se rezolva absurdul din țara Absurdistanului.

Pentru lucrurile grave întervenea Nelu C.

     Aceasta era rețeta. Muncă, corectitudine, demnitate dar și

închinare, spate asigurat. Atunci puteai rezista. Altfel nu.

Mulți învățaseră lecția. Înființau societăți, dădeau tunul și dispăreau. Veneau alții. Se repeta mișcarea.

    -Săraca țară bogată!

Noi, doi părinți, trăiam cu ochii peste graniță. Relația Loredanei, contrar gândurilor mele negre, se derula normal. Ea ajunsese în anul patru, el în ultimul an. La terminare, Loredana ar fi dorit ca Lucien să lucreze la un cabinet în Paris, unde făcuse practică. Să fie alături de ea. Mai era timp.

    -N-aduce anul ce-aduce ceasul!.

    -Nimeni nu-și poate ține viața numai pentru el însuși!

Băiatul se dovedise a fi serios. Suspiciunea mea că el ar fi pus în practică un scenariu elaborat de maică-sa, se dovedise fals.

    -Ce-mi umblase mie prin cap?

Avusesem bănuiala că el ar fi fost băiatul Lorennei. Poate că viitorul Loredanei era să fie legat de acest om. Așa părea. Chiar dacă nu se legau toate piesele jocului. Nu trebuia să știu eu totul. Esențială rămăsese  legătura lor care se dovedise trainică.

     Eu, care întreaga viață trăisem ca un jucător, iar viața mea fusese o tablă de șah, cu pătrățele albe și negre, în egală măsură, învățasem destule. Și mai ales pilda conform căreia, dacă te întâlnești din întâmplare cu un necaz, ignoră-l, fă-te că nu-l cunoști. Să nu-i spui nici măcar du-te mai încolo. Pentru că nu se va duce.

     Iar dragostea poate fi și ea un necaz. Adesea. Fata mea nu aplicase principiul. Poate că la vârsta ei nu-l cunoștea. O învățasem de toate. Numai acesta nu. Să se ferească de dragoste! De muzica ei înșelătoare.

     Așa că, spre vara anului aceluia, zor nevoie să se căsătorească. În continuare pentru el, ea era o catedrală de slavă, o seară romantică, un înger care zboară pe bolta tinereții lui. O dimineață înmiresmată.

     Loredana ne traducea acele expresii ale lui, intraductibile.

 Sufletul îi devenise poet. Zilnic îi spunea că numai datorită ei

trăia o veșnică sărbătoare, pe ea  pictase toate așteptările, că ea exista în gândurile frumoase ale fiecărei treziri

    -Ce frumos! Dar poate fi adevărat? Am întrebat. Nu se mai poartă.

    -La el se poartă, el e încă de modă veche.

    -Dar părinții?

    -Numai mama. Tata nu mai este.

    -Nu este normal să o cunoaștem și pe mamă? A intervenit Nora.

    -Să o invităm în România.

    -Putem veni împreună cu ea după terminarea școlii.

     Nu te poți opune mersului vremii. Venea Lorenne.  Simțeam că este ea. Nu putea fi altcineva. Iar pentru ea, eu trebuia să-mi caut vechiul meu costum de sărbătoare. Să mi-l îmbrac.  Să văd dacă îmi mai vine. Așa cum era el, pătat cu gestul oribil de a nu-i fi băgat în seamă dorința ei atât de simplă. Omenească. De a primi măcar un telefon de la mine. Unicul în cei douăzeci și unu de ani care trecuseră.

    -Oribil!

Mă purtasem de neînțeles. Fugisem de ceva de care n-aveam

nici un motiv să fug. Fugisem de viața mea. Lorenne făcuse parte din ea. Oricât voiam eu să neg acele timpuri, considerându-le slăbiciuni.

     Și nu știu cum, dar deja întinerisem. Mă simțeam ca un adolescent care făcuse ceva nepermis și urma să se dea în vileag tărășenia. În fața întregii familii.

    -Ce va spune Nora? Dar fata?

    -Dacă, din întâmplare Lorenne va aduce vorba despre perioada aceea? Am fost împreună mai mult de cinci luni.

     Iar atunci, cu ani în urmă, la plecarea mea din Franța, mi-am amintit că, de supărare, nici măcar nu venise la autobuz să ne luăm rămas bun. O rănisem de moarte. Își construise castele de nisip, gândind că voi rămâne, și va trăi împreună cu mine. N-o interesa neapărat căsătoria. Voia să rămân în Franța. Împreună cu ea. Era tot ce-și dorise. Pentru mine nu fusese decât o rătăcire sentimentală. Dar frumoasă. Unică. De neuitat.

    -Cum mi-ar fi stat? O casă în România, alta în Franța. Nu nega existența Norei. Admitea că există. Nu dorea decât un loc. Al ei în apropierea mea.

    -Dar cum?

    -Uite așa! Rămâi cu mine în Franța.

Ecuația era simplă. Atât de simplă, ca și misterul încă nedezlegat de a-și fi lăsat copilul să-i fie crescut de familia tatălui.

    -Eu trebuia să învăț. Să termin facultatea! Eram convins că așa va spune, mințindu-se pe ea însăși.

Explicația aceasta îmi închipuiam că va aluneca natural de pe buzele ei. Era un alfabet cunoscut unor ființe. Nu mie. Nu-l puteam accepta. Dacă ar fi fost acesta.

    -Dar dacă ar fi fost altul? Unul care nu putea avea altă soluție?

     Îmi priveam din nou albul palmelor, ca pe două oglinzi ce

 ar fi trebuit să păstreze măcar imaginile fiorului simțit în urmă cu atâția ani. Pe tabla de șah perioada aceea fusese o pătrățică albă. În care adăstasem cu regele sufletului meu un timp.

     A trebuit să se petreacă și acel ceva care nicicând n-aș fi putut crede că avea să se întâmple vreodată.  Venirea Lorennei în noua sa calitate de viitoarea mea cuscră la București.

    -Râsul plânsului!

După douăzeci și unu de ani.

    -Mult? Puțin? Trecuseră ca vântul. Totul se petrecuse ieri.

Timpul n-are valoare. Poate că numai când aștepți să treacă.

Altfel nu.

     Ca ieri fuseseră toate: câștigarea bursei franceze, deplasarea în Franța, întâlnirea cu Lorenne, excursiile noastre  la Biaritz, la Bayonne, pe Coasta de Azur, În ile du Levant. Atunci când la noi orice ieșire în occident era interzisă. Eu fusesem cel ales. Apoi despărțirea de Lorenne.

     Căutam să îmbrac cugetul în gândurile mele cele mai frumoase. Trebuia să-mi gătesc ziua aceea în costumul ei de sărbătoare. Urma ca cineva să aibă grijă de toate acestea. Trebuia. Pentru fericirea Loredanei.

    -Ce puteam eu să fac?

Mi-am privit din nou trecutul acela în oglinzile palmelor. Cele care mai păstrau încă adierea de mătase a vechilor mângâieri.     

     Șimțeam foșnetul curat al atingerii. Epidermele noastre învățaseră același limbaj. Fiecare le împrumutasem un crâmpei din trăirile noastre cu toată căldura sângelui tânăr.

     Era ca o transfuzie de gesturi, de la care ne plecaseră odată, demult, aceleași linii ale vieții, norocului, inimilor.

     Și a sosit ziua aceea. O neglijentă oră a dimineții i-a șters

cerului râsul lui șăgalnic de albastru. Mi-am pregătit o minune de cuvântare, pe care am ambalat-o în cele mai strălucitoare cuvinte. Dar de câte ori încercam să o repet ieșea altceva. Improvizam. Nu-mi ieșea mai nimic din ceeace mi-aș fi dorit.

    -Voi face față? Sau mă voi emoționa ca un adolescent prins

că și-a păstrat între foile zilelor floarea presată a unei foste și frumoase trăiri?

     Avionul de Paris aterizase. Landed scria pe tabela de afișaj. Au început să apară primii călători. Ieșeau prin ușile batante, ca și cum ar fi intrat în alt tărâm. Descumpăniți de marea de oameni din sala de așteptare. Mi-am amintit de prima mea sosire în aeroportul Orly, în 1979, când, în marea aceea de oameni, pe mine nu mă așteptase nimeni. Și nu aveam nicun ban. Nici măcar pentru un bilet de autobuz care să mă ducă în oraș. Eram un cerșetor cu diplomă de medic, trimis la specializare într-o țară occidentală. Cu o bursă a Guvernului

 Francez  câștigată de mine.

    -Ce vremuri!

Apoi a venit clipa. Apăruse în fluxul de călători care treceau prin dreptul vederii. Pentru mine era numai ea. N-aveam privire pentru alții. Era însuflețită cu un orizont înalbăstrit. De ochii ei, de eșarfa albastră pe care o purta în jurul gâtului.

    -Era oare aceeași pe care o purtase la Mediterana? Pe care eu o căutasem în valuri după acei câțiva ani?

      O purta desigur special. Era limbajul pe care ar fi trebuit să-l recunosc.

     Mi se făcuse dintr-odată frig. Apoi foarte fierbinte. Mi-am năruit între zidurile unor noi coperți cuvintele pe care le aveam pregătite. Pe care încercasem să le memorez de atâtea ori.

    -De ce mă strângi de mână?

Am auzit glasul Norei înviind lângă mine. Îmi încleștasem palma pe stânga ei, strângând-o ca pe o creangă salvatoare înainte de înec. Tot șuvoiul vremii se năpustise asupra mea. Timpul se oprise. Ea era cea de atunci. Nora era salvarea mea. S-a desprins din strânsura mâinii. Îmi transpirase palma. Era udă. Semn al iminenței înecului meu. Rămăsesem singur. Trebuia să mă salvez cu tot cu bătăile inimii. Porniseră necontrolate către o vreme ce-mi amintea existența vulturului negru. De angoasele mele, de moartea păsărilor, de zilele petrecute la miliția din  Rahova, de detenția de laTimișoara.

    -Dumnezeule, prin câte trecusem!

Și toate încercările acelea nu reușiseră să mă întărească. Începusem să tremur.

    -Ce ai?

Ce era să-i spun Norei? Că venise din nou vremea să plătesc?

Dar așa?

    Apoi, imediat a venit salvarea. Din partea ei. Spontană,

 aparent ușor surprinsă: cred că ne cunoaștem! N-ați fost o perioadă la noi, la Institut?

   M-am făcut că nu aud. Trebuia să câștig timp. Să mă culeg

de pe unde eram risipit. Mi se pusese un nod în gât. Mă strângea cineva cu o funie, sufocându-mă. Era vremea, era timpul.

    Și dintr-odată acel cineva nevăzut a avut din nou grijă de mine. Mi-au apărut cuvintele fabricate. Am încercat să le dau drumul din încorsetarea vocii. N-am reușit. Mi s-au înțepenit încurcate între corzile vocale, ca într-un năvod. N-am reușit decât să exclam cu o voce stridentă care nu era a mea un banal:

    -Bine ați venit!

A sunat a ceva care nici franceză nu era, dar nici română. Apoi am tăcut mâlc. Atâta putusem eu să ofer revederii.

    -Te-a întrebat doamna ceva, a intervenit Nora.

    -Da, am fost, am reușit în sfârșit să îngân în franceză,

 înghițindu-mi cuvintele. Atât. Mai mult n-am putut exprima. Cred că aveam o figură tâmpă, de infractor nepriceput, prins și încătușat în propriile angoase. În jur totul se oprise. Și mersul oamenilor, vocea de la microfon, afișajele. Poate și avioanele pe cer.

     Și mai ales drumul aerului în țara alveolelor. În lumea cea mereu aceeași. A respirării.

    -Iar atunci ce puteam să mai fac? Nu puteam mai mult. Ce tâmpenie, mi-am zis. Trebuia să merg. Să dau drumul mișcării împietrite. Altfel aș fi rămas acolo, un soclu al ființei în mijlocul furnicarului de oameni. Și așa vederea era aproape oarbă, ca a tuturor statuilor.

     Ca mai totdeauna, salvarea a venit tot de la femei. În câteva clipe parcă se cunoșteau de când lumea. Ele totdeauna au subiecte comune. La noi, bărbații, dacă nu se discută despre politică, sport, sau eventual femei, nu există limbaj comun.

     Au început să discute ba de una, ba de alta, desigur, și mai

ales despre copii. Ei care, după cele câteva formule cuvenite,

au și dispărut înainte.

     Rămăsesem în urmă. Mi-au răsunat în timpane câteva

versuri de demult pe care i le adresasem odată. Și care acum se potriveau. Puteam să i le recit cu vocea mută, văzând-o cum se depărta alături de Nora:

Draga mea, dintr-odată,

mi-au înflorit între palme versurile acelea răpite,

ca între două coperţi,

florile de trandafir ale dragostei noastre.

     Am cugetat că în urmă cu douăzeci și unu de ani se petrecuse o parte negândită a vremii. Mai mult de cinci luni trăisem cu ea în păcat. Pe atunci nu voiam să recunosc, sau poate nu-mi păsa, nu acceptam, sau nu voiam să înțeleg ceeace era atât de simplu.

     Venise acum timpul când nu ne mai despărțeau cei două mii de kilometri, ci anii celor două existențe separate. Fiecare în câte un colț al Europei. Împreună trăisem amurgul unor zori ce n-avuseseră dreptul să răsară. Amândoi înventaserăm binele. Pe care l-am învățat pe dinafară. Dar pe care n-aveam timp și dezlegare să-l parcurgem.

     Aici, pe la noi, deprinsesem că secretul reușitei era să știi cum să te dai de-a berbeleacul. Ca un zar. Și astfel să-ți pice din seninul oricărei vârste, sau oricărui sentiment, o teribilă ploaie de șase-șase.  Nu voiam și nici nu-mi imaginam că se poate clădi ceva pe ruinele unor sentimente ale trecutului.

    -Lasă-i vremii trecerea ei!

Aș fi scormonit după artefactele unor clipe de fericire, și cu siguranță umbrite de angoasele mustrărilor de conștiință.

    -Ce rost ar fi avut?

N-a fost omologat până astăzi aparatul de măsurat suferința, și nici fericirea, sau bucuria. Fiecare îl are pe al său. Creat sau dobândit. Iar rolurile se schimbaseră. Perspectiva devenise alta. Mult mai normală. Deveneam apropiați prin iubirea copiilor noștri. Se petrecuse. Părea un episod ireal, o poveste atent regizată.         

    -De ea? De cine?

    -Imposibil! Aș fi spus cu numai câțiva ani mai înainte. Încă

o mai bănuiam că ea ar fi fost autoarea acestei conspirații. Ea trebuia să fi fost personjul din umbră care inițiase și întreținuse legătura fiului său cu Loredana. Sau poate că inconștient îi descrisese România ca pe un tărâm de poveste de la capătul lumii. Unde trăiau zânele frumuseții. Acolo plutea misterul fericirii veșnice. Iar imaginea idilică a semenilor care trăiau în acele locuri se conturase în mintea băiatului, coborând dinspre mamă.

     Dacă ar fi fost așa, însemna că greșisem în aprecierea că, odată cu plecarea mea, fugind din calea ei, rănind-o cumplit, se terminase totul.

     Însemna că, în timp, înțelesese că nu exista pe atunci o altă cale. Trebuia să existe o explicație. Cu nuanțe foarte diferite.  Pentru că nu există un singur adevăr. Ci numai puncte de vedere. Nu mai țineam minte cine elaborase această axiomă. Dar mare dreptate a avut.

    -O explicație?

Cuvintele n-ar fi putut descrie realitatea. Ar fi spulberat-o. Nici chiar imaginile. Poate că doar muzica s-ar fi apropiat cumva de ea. Cu modul ei de exprimare. Trebuia lăsată să curgă. Din înaltul aerului, de acolo de unde o auzeam numai eu. Din nicăierile auzului.

     Aidoma unei visări pentru care cineva ar fi trebuit să impună înșiruirea aceea de sunete aparent ireale.  M-am trezit dintr-odată invitat de onoare la sărbătorile vremii. Copiii doreau să se căsătorească aici, în România. Dar să trăiască dincolo. Se stabilise totul.

   -Fie-le voia îndeplinită!

Din nou auzeam sunetele acelea noi. Acordarea corzilor vocale

ale adierii de ziuă. Muzica lor, zorile noastre. Trăiam prin ei. O simțeam pe Lorenne fericită. Prin fiul ei. De când venise la București nu avusesem răgaz să schimbăm singuri două cuvinte. Trebuie să fi existat și pe atunci o alchimie a fabricării clipelor meșteșugite pentru asemenea ocazii. Dar nu cunoșteam secretul.

     De altfel, arareori găseam în privirile Lorennei flacăra aceea tânără, ca albastrul crud al cerului de dinineață. Fusese înlocuit cu nuanță metalică, ca o flacără rece. Încă frumoasă. Era a vârstei, a funcției, a răspunderii. A mamei care-și apără puiul.

     Și zilele acelea au trecut repede. Știam că nu trebuie să las timpul să mă aștepte. Dar lăsam zilele să plece fără mine. Treceau una câte una, ocolindu-mă.

     Până când, deodată, trecând peste toate, s-a ivit ocazia.  Rămăseserăm singuri. Nora însăși ne-a deschis în dimineața aceea ușa care fusese închisă atâția ani:

    -Du-te și arată-i Lorennei orașul. Centrul, parcul Herăstrău,

 și ce mai crezi tu că merită să cunoască. Eu mai am ceva de

 pregătit pentru prânz. Era duminică.

     Am plecat cu mașina noastră cea nouă, un Renault Clio de mai mare frumusețea, de culoare roșie. Bătrânul nostru Trabant, vechi de douăzeci de ani, de care ne legau atâtea amintiri, părăsit în colțul străzii, a dispărut în timp, fiind descomplectat și furat piesă cu piesă. Nu-mi păruse rău. Folosise cuiva, chiar dacă modul de a intra în posesia lui era condamnabil. Dacă mi l-ar fi cerut, i l-aș fi oferit hoțului cu plăcere. A fost ca de obicei o lipsă de dialog între hoț și păgubit. De altfel nici nu l-aș fi putut vinde Nu mai avea nicio valoare. Numai valoare sentimentală, pentru mine, care aveam adesea obiceiul de a mă lega de lucruri, pe care le însuflețisem cu atingerea mea.

   Traversând Piața Dorobanți, am luat-o de-a lungul bulevar-

dului, spre Piața Lahovari, apoi spre Magheru. Am oprit în parcarea Ateneului. Timp de mai bine de o jumătate de oră i-am prezentat palatul regal, Ateneul, Biblioteca Universitară, fostul C.C., unde izbucnise revoluția în urmă cu peste un deceniu. Nu părea foarte impresionată, clădiri ca acestea aveau ei destule. Se mai vedeau pe alocuri urmele gloanțelor de la revoluție. A fost un subiect care a interesat-o. La ei se vorbise destul despre evenimentele acelea. Neclare și supuse manipulării.

     Un timp am colindat zona Unirii. N-a fost impresionată decât de Palatul Parlamentului. Pentru dimensiunile sale.

    -Ce s-o intereseze? Clădirile cenușii, mâzgălite de graffiti,

neîntreținute, care păstrau patina sărăciei, a neglijenței, a murdăriei, a lipsei de gust? Deja se plictisise.

     Am hotărât să mergem în parcul Herăstrău. Dorea să fim numai noi, într-o zonă liniștită. Simțeam asta. Cu toată ființa. Pentru că, de când venise ea, gândurile mele nicicând n-au dorit să adoarmă, chiar dacă le așternusem patul uitării, cald

și ademenitor.

    -Cine are nevoie, și de cine? Rațiunea mă sfătuise. Lumea se încurcă în mersul ei. Mereu s-a împotmolit în ispite de tot felul. Apoi a avut trebuință să-și inventeze prejudecăți, fel de fel de dogme, false convingeri. Ca să se justifice. Sau să se vindece.

     Ne-am așezat unul în fața altuia, la o cafea. Într-o mare verde. M-a privit fix și adânc. Am revăzut flacăra albastrului care se trezise. Albastrul eșarfei. A așezat mâna deasupra palmei mele. Era un gest numai al ei, pe care l-a repetat ca în urmă cu mulți ani, în mașină, când îmi luase mâna și mi-o așezase deasupra genunchiului ei Acolo, în mașina sa Chevrolette deux Chevaux pe drumul spre Biaritz.

     Urma să se așeze lângă mine și să se cuibărească la pieptul meu cum făcuse în velierul lui Phillipe, spre Ile du Levant?

Așteptam. N-am vrut să mă năpădească duioșia.

     Dar n-a făcut-o. Se trezise. Trebuia să rup vraja, să o aduc în actualitate. Trebuia să inițiez o conversație. Neutră.

    -Ce era să vorbim? Despre viruși, despre virozele care mai nou începuseră să bântuie în miezul verii? Simțeam cum îmi curg întrebările. Pe streașina curiozității îmi curgeau. Le auzeam, dar nu le puteam pronunța. La început ca o ploaie ușoară: pic, pic. Apoi ca un ropot de vară. N-aș fi vrut să-mi sune vocea straniu, penibil, stupid. Mi-a venit în minte repetabila întrebare care, prin hidoșenia ei nu-mi putea ieși din minte. Fusese întrebarea vremii, care se punea fiecărui  român care adăstase un timp în străinătate:

    -Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?

De ce cinci și nu patru, sau șase, sau zece? Și răspunsul venea tot de la cel care pusese întrebarea. Un răspuns tâmpit, grotesc, dar pe care ni-l însușiserăm toți, dându-i legitimitate: n-ai mâncat salam cu soia!

Ea nu mâncase salam cu soia.

M-am abținut cu greu. Lorenne n-ar fi înțeles nici întrebarea,

 nici urmarea ei. Ar fi fost o întrebare tâmpă, în care vocea se

agață de stupiditatea ideii care a generat-o.

     După o clipă de pauză, înțelegându-mi întrebarea mută, a răspuns:

    -Nu, nu m-am mai remăritat cu Julien. Și nici cu altcineva. Mi-am luat copilul la mine acasă. Am crescut împreună cu el. Adică am crescut noi trei: Lucien, serviciul și eu. Mereu  nedespărțiți.

     Mie începuseră să mi se retragă privirile în teaca vederii, ca antenele ochilor la melci. Și auzul de asemenea. Trebuia să-mi chem înapoi toate simțurile plecate. Să le adun în mine pentru preschimbare. Trebuiau înnoite. Vedeam, auzeam, simțeam pe stil vechi. Nu contează ce vezi, ci cum vezi. Cum simți. Simțurile sunt exprimarea gândirii. Percepția o ai așa cum o dorești. Focul este fierbinte pentru că îl dorești astfel. Chiar și gheața poate fi fierbinte ca focul. Fachirii pot păși pe jeratic, pentru că doresc cu toate simțurile aceasta. Ar fi trebuit să exprim toate acestea.

     N-am putut să exclam decât o constatare stupidă. Ca un copil care întinde mâna către ceva strălucitor: tot mai porți eșarfa albastră? Este aceeași?

     Răspunsul a venit pe măsură:  ca și cum ar fi.

Am înțeles că își căutase perechea. Un timp fusesem eu. Dar plecasem depare. Prea departe. Iar ea o vreme plutise în mirajul așteptării.

    Bănuiesc totuși că ar fi trebuit să caute. A rătăcit întreg acest timp de una singură alături de copil. Și de problemele institutului. Iar acum căzuse ca un meteor pe planeta cenușie a țării mele. A vieților noastre. Urmase traiectoria fiului său.

     Cuvintele exprimate sau nu, sunt ființe vii. Un fel de îngeri

ai ideilor care le-au creat. Expresia lor. Le poți vedea, nu numai

auzi. Au existență biologică. Unele sunt de gen feminin, altele masculin. O parte neutru, adică indiferent. Acelea nu te cheamă, nu te atrag, nu au feromoni.

     Cuvintele își însușesc chiar și chipul persoanei care le aduce pe lume. Pentru că, prin exprimare, fiecare dintre noi le împrumutăm o parte din ființă. Fără să vrem. Prin ton, pronunțare, îmbrăcarea cu mătasea glasului. Sau în țesătura sa zdrențuită. Când ne amintim unele expresii, ne apare persoana care le-a exprimat.

    -Nu ți se pare ciudată apropierea copiilor noștri?

Întrebarea mea a aterizat brusc,  pe o pistă demult construită. Subconștientul își căutase locul în spațiul încă rămas cald după plecarea rațiunii. N-a așteptat răspuns. A continuat să mă informeze că viața ei fusese năucitor de simplă:

    -Am trăit ca la țară. La ora aceea nu te puteam înlocui cu nimeni. Ce era să fac? Să trecă timpul, mi-am spus. El vindecă totul. M-am ascuns în adâncul profesiei. Nu m-am așteptat să primesc vești de la tine.

     Cuvintele ei m-au durut. Aș fi vrut să fi avut o viață luminoasă, bogată în evenimente. Dar ea se scufundase în mocirloasa curgere a vremii. Avea de descâlcit problemele nenumărate ale Institutului, mai ales după ce ajunsese să-l conducă. Nu era puțin lucru.

    -N-aveam timp de trăit alte sentimente. Îmi fuseseră  îndeajuns. Îmi lăsaseră răni adânci. Asta a fost.

     M-am simțit teribil de vinovat. M-am abținut să nu o iau în brațe, ca pe un copil, să o mângâi. Un copil care căzuse și se rănise din cauza mea. Năvălisem atunci brusc în viața ei. Și invers.

    -N-am vrut, am șoptit, negăsindu-mi altă scuză. Ca și cum în iubire trebuia găsit vinovatul. Am pronunțat cuvintele într-o românească pură, lăsându-mi numai tonul să plece către ea.

M-am speriat. Ajunsesem din nou să fiu plin de ea, de tristețea

ei, de lacrimile care nu i se vedeau, dar care existau acolo, precum cuvintele încă neexprimate. Mi-am dat seama că eu încă trăiam în ființa ei. Mă păstra ca pe un foc păzit de vestale. Și care în mine se stinsese. Trebuia să se stingă. Îl înăbușisem cu apa uitării. Trebuise. Învățasem acest termen încă din copilărie. Nu aveam drepturi. Noi aveam numai obligații. Așa era construită societatea noastră. Eram astfel format, un fidel slujitor al obligațiilor. Datoria era mama, iubita, prietena, societatea, acuzatoarea noastră.

      Îmi priveam în oglinda imaginației figura palidă sorbindu-şi momentul, un prezent care ar fi trebuit să piară, ucis de ceva nedefinit, care nu-și conturase dorințele, înlocuindu-l cu ceva

ce încă nu se înfiripase.

    -Nu ți se pare ciudată apropierea copiilor noștri?

Întrebarea ei s-a suprapus peste a mea. Apoi a continuat.

    -M-ai întrebat dacă  am vreun amestec direct în relația lor.

N-o întrebasem. A intuit întrebarea sau, i-o transmisesem eu cumva.Telepatic. Apoi a spus:

    -Nu, n-am. Poate indirect există. Ca un instinct, o însușire care se transmite genetic de la mamă la fiu. M-a văzut poate prea mult privind spre răsărit. Acolo unde erai tu. Gândurile se transmit. A fost studiat fenomenul. Sunt institute înființate în acest scop. Inconștient l-am încărcat pe el cu sentimentul meu, cu durerea mea de atunci. Crede-mă, când a mai crescut și ar fi putut să înțeleagă, nu i-am povestit nimic despre noi. Doar câte ceva despre România. Despre poveștile țării tale.  Despre români, numai ce știam de la tine. Cred că noțiunea de mister al frumosului am putut să i-o povestesc. Aveți atâtea legende. Sociologii sau geneticienii ar trebui să studieze și aspectul acesta. De altfel,  astfel de situații s-au semnalat la animale. Reacția de durere la pierderea prietenului uman. Noi îl numim instinct. Eu îi spun sentiment. Se poate transmite în descendență?

    -Nu cred, i-am răspus.

    -Iată un subiect de studiu.

Forța rațiunea. Se adresa geneticii pentru a găsi o explicațe. Era o simplă analiză, sau o încercare de a reînnoda trecutul?

Simțeam că trebuie să rup acele fire de nostalgică, de nouă și romantică apropiere, care nu făceau bine nimănui. Eram doi maturi care trăisem odinioară o perioadă frumoasă. Și așa trebuia să rămânem. Am continuat:

    -Totuși cum îți exprimi legătura dintre copiii noștri? Cine sau ce a făcut posibilă legătura lor?

    -Mi-a răspuns scurt: eu. Adică subconștientul meu Sau mai bine spus tu. Existența ta în viața mea. Dorința mea de a-ți aparține ție, sau țării tale. Despre care i-am povestit multe în copilăria lui.

     Era ceeace bănuisem. Acum auzeam afirmația ei.

    -Imaginația lui a căutat-o. Au venit unul către celălalt. Așa

 mi-a spus Lucien. El a chemat-o, cu dragostea lui. Iar ea a venit. Cred că noi transmitem copiilor noștri nu numai genele și educația, ci și o anumite aspecte ale sentimentelor noastre. Adică înclinația către un anumit fel de frumos. Înțelegând prin frumos toate însușirile frumoase, nu numai cele fizice. El îmi trăiește o parte din sentimentele mele. Genetică pură. Se transmit nu numai însușirile somatice, ci și cele sufletești. Eu așa cred. Apoi și existența tehnicilor moderne, care apropie depărtările, adică le anulează.

     În povești se spune că tânărul pleacă în lume să-și caute ursita. Nu iubita, ci ursita, cea care îi este predestinată. Cine determină această predestinare? Genetica fiecăruia. Chiar dacă este la capătul lumii. Străbate mări și țări și o găsește. Acum apeși pe câteva clape și ea apare. Ce vrei poveste mai adevărată decât aceasta?

     Apoi a atacat. O întrebare care îi stătea pe buze de multă vreme:

    -Nora cunoaște relația noastră?

Devenise femeie, ar fi dorit să fie astfel. Să-i demonstreze că

 a avut și ea un loc în această relație. A trebuit să-i răspund:

    -Nu i-am povestit niciodată.

    -Femeile simt.

Nu mi-a plăcut deloc discuția. Am tăcut. Vorbele ei alunecau într-o viziune de femeie abandonată. Către instinctul de femeie, nu către rațiune. Știa cât de adânc pătrunsese în mine întrebarea, îmbrăcată cu tonul unei melodii care i se potrivea.

Între noi se tranșase viitorul în urmă cu douăzeci și unu de ani.

    -Marea Mediterană este apa botezului. Poartă sfințenia nemărginirii. A perenității.

A pronunțat aceste cuvinte în șoaptă, dându-le puteri mistice.

     M-am prefăcut că nu le aud.

Pe Lorenne eu o inventasem, în căutarea Cristinei mele, cea din

adolescență. Păstrasem de la ea câteva foițe strălucitoare ale

 anilor care trecuseră, ca o poleire cu suflul de aur al vieții.

     Iar ea se lăsase atunci inventată, alcătuindu-se din amintirile mele, din gândurile de atunci, din singurătatea mea. Era varianta ei franțuzească. Ulterior aflasem că de fapt Cristina plecase în Germania, se căsătorise pe acolo cu un pictor. Apoi divorțase. Că n-ar mai fi semănat deloc cu cea pe care o știam eu la cincisprezece ani. Iar eu o alcătuisem din lumina aceea blondă care-mi rămăsese din copilărie. Pe care unii o numesc prima dragoste. Am deshis subiectul care nu-mi dădea pace:

    -Nu mi-ai spus niciodată că aveai un copil,

Răspunsul său a venit năucitor:

    -Nu m-ai întrebat. Era numai problema mea. Cu tine nu-mi

doream decât să iau viața de la capăt. Trebuia lăsat în urmă trecutul. Cu toate greșelile lui. Dacă a avea un copil înseamă că ai săvârșit o greșeală. S-a întâmplat demult. Tatăl lui nu mai exista. Încă de atunci. Așa a fost să fie. Nu, nu este Julien. Copilul a fost crescut de părinții tatălui. Eu trebuia să-mi termin studiile. Ai mei erau în Finlanda unde lucra tatăl meu. Ți-am povestit toate acestea. În afară de copil. Nu i-am ascuns existența cu vreo intenție. Nu mă acuza de rele intenții. Dacă aș fi observat o minimă dorință din partea ta de a fi împreună cu mine în Franța, ți-aș fi spus. Categoric ți-aș fi spus.

     Dar tu nu admiteai nici măcar discuția asupra viitorului nostru. Ce rost ar fi avut atunci? Tu aveai lumea ta, țara ta, familia ta. Am înțeles în sfârșit, cu toate că nu puteam fi de acord. Acum, când le-am cunoscut pe Nora și pe Loredana, te-am înțeles. Viața ta am respectat-o prin tăcere. O singură dată am trecut peste legământul pe care mi l-am făcut mie însămi: atunci când  am venit cu Larnaudie în România și ți-am transmis rugămintea să-mi telefonezi. Ai tăcut. Am înțeles și asta. Dar am trecut greu peste impolitețea ta. Nu i-am înțeles sensul. Nu ți-aș fi cerut nimic.

     Avea dreptate. Am înghițit cu smerenie reproșurile sale.

    -Acum ești cu Julien?

S-a uitat lung la mine, căutând să-și amintească ceva. Poate scena aceea când ne întâlniserăm toți trei la restaurantul  Villa Mirasol din Mont de Marsan.

     -Nu, nici n-am fost. S-a terminat totul imediat după plecarea ta. Nu aveam putere să reîncep viața alături de el. Visasem prea mult.

    -Dacă dragoste nu e, nimic nu e!  M-am  trezit  exclamând.

Nu mi-a răspuns. Privea în urmă un trecut rămas viu,  pe care

îl  trăise  cândva.  De  care își  legase toate speranțele. Am gândit că dacă n-aș fi intervenit eu în viața ei, poate că ar fi fost cu Julien. S-ar fi împăcat.

    -Apoi a venit această muncă de răspundere, serviciul, dar mai ales băiatul. Pe care l-am luat imediat la mine. Cu el și munca mea îmi ocupam tot timpul. A fost un copil minunat. Și este. Mă bucur că cei tineri sunt împreună. E pur și simplu o minune  dumnezeiască întâlnirea lor.

    -Miracolul internetului. S-au desființat barierele.

    -Și nu numai. Pe ei i-a atras dragostea pentru animale. Așa s-au cunoscut. Apoi au venit și restul. În timp.

Dar gândurile mele rămăseseră undeva în urmă:

    -Fusese ziua verii. A verii aceleia.

Am exprimat acele cuvinte trăind clipele în care, pe drumul nostru spre Biarritz se petrecuse acea întâmplare. Când simțurile noastre unite în același trup ascultau muzica boabelor de rouă. Și când amândoi alunecam pe firele de iarbă întinse, ca două strune ale viorii acelei înserări de vară timpurie. Când amândoi învățasem să iubim descântecele noii trăiri.

     Urmau să fie țesute alte legături, alte fire, între noi cinci. Prin fericirea copiilor. Mult mai trainice. Aparent fără vreo legătură cu cele petrecute cu mulți ani în urmă.  Pentru că și sentimentele se pot modifica.

     Și în timp au fost preschimbate. Deveniserăm trei părinți și doi copii.  Cinci vieți unite prin aceeași dragoste.

     Am simțit că nu m-a iertat. Aveam nevoie de un suport. Trebuia să-l aflu în cugetul meu. Și atunci am început să turui. Nășteam cuvintele unul după altul, în limba ei pe care n-o mai vorbisem demult, în limba mea neînțeleasă de ea. Dar nu avea importanță. Trebuia să vorbesc. Cuvintele sunt pansamentul tuturor rănilor nevindecate. Nu știu de unde-mi venise acea dorință de a mă auzi. Vorbele trebuiau să desființeze definitiv speranța care-o însoțise atâta vreme: de a  mă fi întors la ea.

     Ar fi fost aidoma unei fracturi sudate greșit. Un calus defectuos. Eram convins că iubise o himeră. Iubise iubirea care existase în ea.

     M-am trezit vorbind în continuare, un monolog însoțit de mângâierea repetată, cu buzele, a celor două cești pline cu lichidul negru al cafelei aburinde. Doi ochi negri. Unul al meu, unul al ei, uniți prin buzele noastre care le atingeau sclerotica de porțelan alb. O mângâiam ritmic, moale, apăsat. 

    –Ca ne sert a rien. Nu mai are rost.

Ce a vrut să spună? Am tăcut. M-am gândit că adevărata iubire presupune iertarea. Iertarea definitivă:

    -Și iartă greșelile noastre, cum și noi iertăm greșiților noștri…

Dar ea nu era Dumnezeu.

     În tinerețe avem două vieți. Una o oferim iubirii, cealaltă o ținem pentru noi. Cea dăruită se pierde cu timpul, se uzează. O strălucire care se pierde. Lorenne mi-o oferise mie. N-am știut ce să fac cu ea. Ar fi fost chinuitoare, m-ar fi sufocat. Am condamnat-o pe nedrept. M-am lepădat atunci de ea. Pronunțasem sentința. Nu se putea da un alt verdict..

     Ea, pe cea oferită de mine o pusese la loc sfințit. O icoană purtată în suflet. O purtase acolo, pe noptiera vieții, să-i lumineze visele. Îi fusese suficient? Oferise un destin speranței. Fusesem jumătatea ei cinci luni și jumătate. Atât putusem eu.

     Ea, după un timp, devenise directoarea Institutului în locul

 academicianului Monachon. Funcție înaltă, pe măsura calităților sale. Fusese singura specialistă în imagistică. Învățase să citească pe acel ecran măruntaiele păsărilor. Ca un haruspex, o divinitate antică, care știa să citească viitorul în trupul viețuitoarei. Oare pe mine mă citise? Nu cred. Ar fi putut vedea că împreună nu am fi avut niciun viitor.

     Am privit-o pe furiș. În ochi i se citea reflectarea  durității metalice a funcției. A răspunderii. A trecerii anilor. Poate și a erodării din cauza lacrimilor.

    -Toți pierdem câte ceva.

M-am trezit din nou șoptind. M-am gândit la vremea pierdută inutil de întreaga mea generație.Ca niște sălbăticiuni fugărite, alergând mereu după câte ceva. Ceva elementar, legat de hrană, libertate, și atâtea drepturi omenești furate. Noțiunea de interzis fusese cea în care trăisem. Mie, negația, pe care o întâlneam peste tot, îmi producea un spasm de gândire. Nu mă putusem obișnui. Începând de la plăcuțele existente peste tot prin parcuri: NU rupeți florile! NU călcați iarba!

     Cred că acel sentiment făcea parte din  ființa mea. Ea doar le auzise probabil, sau le intuia. Nu le trăise. La ei totul era posibil. Cel puțin aparent. De aceea se ridicaseră înaintașii lor în 1789. Cu exact două sute de ani înaintea revoluției noastre. Pentru aceste drepturi. Pentru dreptul de a spune da.

    -Și când te gândești că la francezi încă mai sunt destui care mai cred în valorile comunismului!

     Vorbisem sau numai gândisem? Începusem să obosesc. Să fiu nemulțumit de mine. De gândul că fusesem vinovat. Că purtam răspunderea unei vieți sfârtecate. A persoanei dinaintea mea, care-mi fusese cândva atât de dragă. O greșeală pentru care întreaga pedeapsă o suportase ea. Mă nemulțumea întreaga situație, care semăna cu un plan bine gândit, pus la cale de cineva în timp. Cu ce scop? Pentru a-mi transfera și mie pedeapsa? Îmi era suficientă condamnarea la purtarea continuă a acelei neguri sufletești. Ca pe o haină strâmtă, udă și rece.

     Din milioanele de băieți care erau în lumea aceasta fata mea îl alesese tocmai pe al ei. Pentru o relație solidă. Cine determinase această legătură? Căile nebănuite ale hazardului? Ale influxului nervos, al gândului acestei mame care stătea acum înaintea mea, ca un reproș? De ea mă despărțeau două cafele, doi ochi negri, care puteau fi ai timpului trecut, sau al viitorului citit în zațul lor, ca în retinele clar văzătoare.  Ce putea ea citi în ochii mei? În toată ființa mea?Un trup uman în care vremea își ascuțise ghearele și în care lăsase urme adânci? Un suflet făcut mototol, ca o hârtie scrisă și aruncată pentru jocul unei feline înainte de a fi sfâșiat?

     Mereu am dezavuat iubirile imposibile, cele pe care le întâlnești la tot pasul în scrierile romantice. Mi se făcea silă de dulcegăria lor încă de foarte timpuriu. Am fost înclinat să gândesc biologic relația dintre sexe. Apoi școala mi-a definit afirmația că totul se datorează unor legi naturale guvernate de perpetuarea speciei. Se poate reduce totul la aceste porniri biologice. Consecințele respectării principiului: totul pentru înmulțire. Sau conform poruncii scrise în cărțile sfinte:

    -Înmulțiți-vă și stăpâniți pământul!

Eu urcasem și coborâsem munții valurilor. Adesea m-am odihnit pe un ciot de apă. Apa vieții. Trebuia să-mi trag sufletul. M-au înecat de câteva ori, dar am reușit să scap. Încercasem să-mi accept minimum de libertate ce mi se oferea. Știam că pentru aceasta trebuia să mă dezleg de prejudecăți. I-am spus:

    -Adesea m-am simțit aidoma păsării din colivia căreia i se deschide ușița. Și care pregetă să zboare. O sperie imensitatea văzduhului. Tu mi-ai deschis colivia. Așteptai să ies. N-am ieșit. Pentru că eu niciodată nu fusesem liber. Lanțurile le purtam fără să știu în genomul meu. Făceau parte din mine. Le puteam numi prudență, sau mai direct, frică. Cred că este o meteahnă a neamului meu care a fost mereu lovit. Ne molipsiserăm unii de la alții de această boală cumplită. O îmbolnăvire de vinovăție. Am crezut mereu că străinii, mai ales vesticii sunt mai presus. Aveam simptomele acestea fără să ne dăm seama. Și apoi mai era și zicala:

    -Capul plecat sabia nu-l taie.

Sau:

    -Să fii mlădios ca trestia, care se îndoaie după vânt.

Însăși credința mi se transformase în erezie. Chiar și dragostea. Era selectivă:

    -Să nu se spună că…

Nu mai aveam nimic sfânt. Ideile nobile stăteau ascunse în noroiul unor sentimente chinuite. Noi nu deveniserăm infirmi. Fusesem infirmi din naștere.

    -Cred că există și o satisfacție a durerii, a complectat Lorenne, gândindu-se la situața ei. Îi transmisesem defetismul meu

    -Societatea, școala, ne-a modelat așa cum suntem. Așa cum a vrut. Așa cum am fost atunci când m-ai întâlnit. Asupra mea plutea aripa neagră a securității. O simțeam. Umbra ei mă apăsa continuu, oriunde aș fi fost, mușcându-mă, împuținându-mă.

     O pală de vânt i-a răvășit firele de păr încă blonde. Și-a închis o clipă pleoapele, acoperindu-și albastrul cu irizări metalice. I-am citit pe față tristețea. Fără voia mea gândurile îi recitau amintirea. Acolo, în parcul Herăstrău, pe scena prezentului aceluia, unde existau numai două personaje.

     În tot acest timp s-au auzit doar gândurile și vorbele mele. Replicile ei nu trebuiau traduse. Le înțelegeam fără a fi exprimate. Traducerile sunt falsele copii ale  strălucirii originalului. Ca să-i văd figura ei din nou luminoasă am simțit dintr-odată dorința de a-i recita o poezie. În românește. Am ales una în stil clasic, cantabilă, căreia să-i înțeleagă melodia:

Eu am stat la dreapta îndepărtării tale,

deasupra, zborul vieții,  un cort, ca un timpan,

ne odihneam trăirea de-a lungul boltei sale

mai caldă ca iubirea din care ne-ntrupam.

A fost în noi un murmur de sânge, o chimie,

o-mbrățișare-a vieții. Cum am trecut prin ea

părea un dat al firii ceea ce-avea să fie

mai presus de lanțul din libertatea mea.

Ne-am tot schimbat cu timpul,  de voie sau de-a sila,

ne-am împărțit nimicul:  ce-i astăzi mâine nu-i,

ne-am și ascuns de vremuri, așa cum clorofila

între nervuri își ține secretele verzui.

Ne-am împărțit necazul, poate cu îndoială,

unul pentru altul mai mult sau mai puțin,

am îndesat de-a valma grăbiți în traista goală

câte un râs, un zâmbet,  un geamăt,  un suspin.

Una peste alta ne-am dus îngăduirea

pe cărări bătute prin cioturi de pământ

cu dor de mântuire ne-am săpat argila

să căutăm comoara iubirii prin cuvânt.

Poate am aflat-o, sau poate încă nu,

primind ca o pomană câte-o deșertăciune,

nemărginit e cerul unde ești doar tu

pasărea măiastră a vieții. Fără nume.

    Reușisem. Mă ascultase cu  îngăduința caldă a privirii, cum ai privi un copil care-și spune poezia, încurajându-l. La sfârșit i-am ascultat tăcerea vorbindu-mi prin câteva aplauze. 

     Învățasem că sentimentele nu se explică.  Întocmai  ca  și poezia.  Ele se trăiesc.

Se făcuse târziu. Trebuia să mergem acasă, unde  ne aștepta  Nora. Inegalabila mea Nora. Și care  muncise toată dimineața

    Cu Lorenne, cel puțin găsisem o explicație, acolo unde nimic nu trebuia explicat. Dar simțeam că am  obligația să-i mulțumesc. Prin dragostea Loredanei îmi dăruise un fiu.

     Spre casă am mers amândoi tăcuți. Într-un sfârșit, înainte de a intra pe strada Simon Bolivar, a murmurat încet, atât cât să o pot auzi:

    -Și totuși am avut o viață fericită.

A sunat ca o concluzie pe care și-o pronunțase sie însăși. O

împăcare cu trecutul ei, cu mine, cu noi doi.

     Apoi, după zilele fericite datorate unirii copiilor, Lorenne a trebuit să plece. Lămurisem cu ea totul. Adică nimic.

     Fiecare rămăsesem cu aceleași sentimente. Ea, cu cele cu

care aterizase în București, eu, cu cele înăbușite în uitare. Cei câștigați, care aveau toată viața înainte, erau copiii. Deschiseseră împreună aceeași ușă a viitorului pe care intraseră amândoi deodată. Căsătorindu-se.

     Noi toți ajunseserăm să fim împrăștiați prin toată emisfera vestică și de nord a globului. În Florida Americii Cristina cu  Edi, soțul ei, în Franța, în zona Parisului, Loredana împreună cu Lucien,  Lorenne în sud la Mont de Marsan, Marina, măritată cu Gerard, în Alsacia Franței, Monica, fata Marinei, pentru care intentasem procesul de tăgada paternității pentru că se născuse purtând numele meu, în Germania, iar Ștefan, al treilea copil al Marinei, în Elveția, la Zurich.

     Religia creștină ne învățase să ne înmulțim și să înstăpâ-nim pământul.

     Iar noi executaserăm porunca.

    Ca director de fermă, în trecut, în societatea socialistă, aveam mult mai multe pârghii de conducere decât ulterior, ca patron unic de societate comercială. Adică mult mai multă libertate și putere de decizie. 

     În capitalismul românesc trebuia să țin cont de mofturile fiecăruia. Oamenii cunoșteau și își respectau drepturile. Le-au învățat repede. Dar nu și îndatoririle.

     Indiferent de mersul societății eram obligat să le asigur  salariile. Chiar dacă nu totdeauna totul era ca la carte. Și adesea, pentru plata cheltuielilor, trebuia să intru în banii familiei. Adică în pensia Norei care, profitând de o lege specială ieșise la cincizeci de ani.

     Iar eu mă cam săturasem să mă las călcat de întâmplările vremii, să mă trezesc mereu ca o piatră rătăcită în drumul cailor. Aveam nevoie de repaus.

     De la vârsta de douăzeci și doi de ani, de când terminasem facultatea, avusesem numai funcții de conducere. Mi se umpluse paharul. Ani de zile nu-mi luasem concediul.    

     Trebuiau construite, mai întâi societatea multilateral dezvoltată, mai apoi economia de piață. Ambele solicitau sacrificii. Iar vremurile din urmă deveniseră tulburi.

     Atât de tulburi încât un coleg și prieten, căruia i  s-a  oferit

 funcția  de  ministru, a  refuzat-o. Așa cum  și germanicul și

mai ales barbarul Odoacru refuzase la Ravenna purpura de împărat al imperiului roman, cu mai mult de un mileniu și jumătate înainte.

    -Ce să fac eu acolo la minister? Să fiu un nimeni pe moșia statului?

     Și avusese dreptate. Erau funcții perene. Astăzi  ești sus,

 mâine vei fi jos.

    -De politică trebuie să te ții, frate, să o iei în serios. Ca pe o amantă.

     Dar n-a fost să fie. Trebuia să mai rabd câteva lovituri. De această dată de la oamenii mei cei mai apropiați. Eu eram patronul. Eram exploatatorul. Cel care încasa tot rodul muncii lor. Ei erau cei mulți și exploatați. Încă se mai auzeau reverberațiile învățământului de partid de altă dată.

    -Ce de bani intră în buzunarele șefului!

Am auzit fără să vreau această afirmație de la un apropiat, în timp ce acesta urmărea cu privirea mașina care pleca cu marfa pentru distribuire la centre.

     Nu m-am putut abține și am completat:

    -Dar de ce nu iei în calcul și cheltuielile?

Începuse deja să se contureze un fel de scârbă a vremii. A celor rămași în urmă față de cei care se ridicau. A celor care nu se puteau lepăda de trecut. Totul părea că se aseamănă cu o cursă. O fugă pe un teren accidentat. Trebuia să fugim în primul rând de noi înșine. De concepțiile noastre învechite. De egalitarism. Fiecare era în căutarea unui loc al binelui. Se încerca negarea pașilor mici ai trudei pe care fiecare învățasem să-i alcătuim pe un drum prea lung și totdeauna trasat de alții.

    Nu  știu  din ce  cauză  se  pierduse  entuziasmul  de după

 revoluție.  În literatură a existat un vizionar care în  secolul  nouăsprezece a exclamat:

    -Scriți băieți, numai scriți!

Era îndemnul său pentru începuturile scriiturii românești al lui

Ion Heliade Rădulescu.

     N-a apărut nicio personalitate politică românească, un om înzestrat cu o clarviziune economică, ce ar fi trebuit să exclame:

    -Faceți orice, fraților, numai faceți!

Nimeni nu s-a aplecat cu probitate asupra ceeace trebuia făcut.

Adică păstrat din realitatea vremii, și ceeace ar fi trebuit transformat. Nu s-a vrut. Poate că ar fi fost împotriva unor interese de grup sau individuale. Era foarte la curent formula:

    -De ce tu și nu eu?

Pe obrazul cetății începuseră să apară lacrimile sărăciei. Ale neputinței. Apoi ale disperării. Se văd și acum. Nu s-a grăbit să le șteargă nimeni.

     Iar în locul ochilor dragostei, au început să se vadă cei ai urii, invidiei. Sau ai disprețului profund. În final cei ai nepăsării. Fiecare ne străduiam să devenim inventatorii binelui propriu. Care nu coincidea cu cel al societății.

     Părea că vechea societate defunctă ne învelise într-un giulgiu negru ca noaptea. Se tot vorbea de luminița de la capătul beznei, care nu voia să apară.

     Apoi a trebuit să vină și vremea aceea oribilă. Care mi-a zdruncinat încrederea într-un apropiat salariat. Cel care cunoștea destule dintre secretele firmei. Și în care avusesem deplină încredere.

     Așa, pe nesimțite, zi după zi, constatam că societatea începea să se scufunde. Tot mai mulți dintre clienții cei noi refuzau să mai colaboreze, unii comentând calitatea produsului, alții spunând direct că au găsit un alt producător care oferea marfa mai ieftin.Totul coincidea cu scăderea drastică a randamentului producției.

     Inițial am bănuit, apoi, după câteva investigații am avut

certitudinea și a trebuit să privesc realitatea în față: cineva sustrăgea marfa și o distribuia în nume propriu. Bine înțeles că nu singur. Trebuia să aibă colaboratori, fie șofer, fie un membru din grupul de producție.

     Nu a trebuit să fac mari eforturi pentru a-i depista. Fusese unul din oamenii mei de încredere care se asociase cu un alt nou producător și, folosindu-se de experiența căpătată în firma Maraton, unde lucrase de mulți ani, divulgase acestuia rețetele,

 clienții, furnizorii, și chiar utilizase logistica firmei.

     Aidoma unei firme căpușă. Metoda era des utilizată la căpușirea unităților de stat muribunde. Sistemul începuse deci să se extindă și asupra firmelor particulare.

     Trebuia să vină cineva să scuture societatea românească de relele vremii. Așa cum ar fi trebuit să fie spălată retina de întunericul nopții în care trăisem.

    -Dar cine?

Era perioada când fiecare își purta pe umeri timpul său întunecat care, în goliciunea fărădelegilor sale făcea ca nicio lumină să nu mai poată exista prin locurile acestea.

     Toți îi țineam de urât pământului în credința că vor trece cei douăzeci de ani hărăziți tranziției de un fost comunist. Și așa fiecare ne duceam în spinare noul veac ce de abia se născuse.

 Fiecare în felul său. Eu chiar începusem să realizez că rostul meu se cam încheiase. Urma să alerg după prada cea nouă a îmbătrânirii. Se apropia vârsta pensionării. Nu-mi era teamă de ea. Îmi făcusem cu prisosință datoria. Și față de vechea societate, și față de cea nouă, care încă avea numai un contur aproximativ.

     Aveam sentimentul că nu teama de suferința neputințelor mă va hrăni în următorii ani. Ci că repausul celor câțiva ani care aveau să urmeze va trebui să-i folosesc pentru ceva nobil. Acel ceva pentru care niciodată nu avusesem suficient timp. Acel ceva început cu frenezia iubirii încă din copilărie.

    -Poezia!

Ea era prima mea iubită de la vârsta de zece ani, de când începusem să scriu. Pe care de pe la vreo treizeci de ani aproape o părăsisem. Venise peste mine o apă ca un torent, ce-mi secase puterile, mușcându-mi albia vieții, sfărâmându-mi malurile. Și neregăsindu-se niciodată chemată de nicio altă curgere.  Dar în cursul vieții dăruisem vață multor lucruri atinse. Le dădusem o parte din strălucirea gândurilor mele, a

ființei, le învățasem să trăiască alături de  mine.

     Venise vremea să își ceară dreptul la o nouă existență. Trebuia să le aștern pe hârtie.

     Și astfel, stând pe banca gândurilor hărăzite, în următorii zece ani am reușit să mă adun din urmă și mai ales să mă adun din cel ce eram, așa, din cel împrăștiat de-a lungul anilor. Mi-am publicat scrierile, adunate în douăzeci și trei de volume de poezie biogenetică pe care aș dori să le grupez apoi în patru antologii intitulate – La sărbătoarea genei cu dragoste.-

     Precum și un volum de proză scurtă – Triunghiul Bermudelor.-

     Și desigur acest roman  alcătuit din aceste două volume, pe care a trebuit să-l denumesc simplu, cu modestie

–Păsările-

Fresca unei vieți. Ca să nu uit de unde am plecat. Dar mai aes pentru că de la ele am deprins tainele zborului imposibil. 

    Cei pe care i-am întâlnit în viață pot sta mărturie celor povestite de mine. Cu toate bunele și relele trăite. Ei au fost prietenii, dușmanii, indiferenții cărora le-am oferit o parte din

trăirile mele.

      După ce s-a înfiinţat C.N.S.A.S. (Centrul Naţional de Studierea Arhivelor Securităţii), am depus o cerere pentru a mi se elibera dosarul meu de la securitate. Eram curios să aflu ce era specificat pentru perioadele trăite în străinătate, dar și în care am fost reținut și fără vină fusesem privat de libertate.  Răspunsul a venit năucitor:

   – În Arhivele Securităţii nu există nici un  dosar cu numele dumneavoastră.

     Nu aveam nevoie de alte explicaţii. Vechea securitate făcuse ordine. Sau cea nouă, născută din cenuşa celei dintâi. Ca o clonare. Cu acelaşi genom.  5 Pentru că aşa mi se rostise cândva porunca naşterii

     Când am considerat că se împlinise sorocul, am renunțat la Societatea Maraton. Cu greutate, ca durerea despărțirii de o prietenă dragă. Am oferit-o în dar unei cunoștințe care dorea și voia să o iubească în continuare.

     Alături de aceasta eu trăisem timp de optsprezece ani. Următorul, cel căruia i-o oferisem, a mai lucrat sub firma ei încă șase. Îl hrănise și pe el. Și pe oamenii angajați de el. După care a părăsit-o. Îmbătrâniseră amândoi. Dar nu total.

     Iar de curând, întrucât sediul rămăsese în continuare la adresa la care locuiam, am primit o adresă:

România

Tribunalul București

Secția a VI-a civilă

Comunicare

Hotărâre civilă

Nr.602/2020 din data de 11 iunie 2020

Admite cererea formulată de DIRECȚIA DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE A SECTORULUI I BUCUREȘTI în contradictoriu cu pârâta S.C. MARATON 93 S.R.L.

           Dispune dizolvarea societății pârâte.

     Sentința am asemuit-o unui act de deces. După o viață activă de douăzeci și șapte de ani, societatea a dispărut.

     Dar nu definitiv. Obiectul său de activitate a continuat să existe. A funcționat în continuare la negru, așa cum se obișnuiește la noi, departe de mâna lacomă a statului și a funcționarilor săi. Dar fără mine. Ieșisem demult la pensie.

     Pentru o societate comercială a timpului aceluia rezistase destul.  

.

                                                                                        București

 !5 noiembrie 2019 – 5 mai 2021

    Scurtă activitate literară și profesională

    8 decembrie 1943 Dan Tipuriță-s-a născut la București, într-o familie de intelectuali. În adolescenţă a frecventat cenacul Theodor Neculuţă.

    A debutat la 16 ani  în revista  Luceafărul. În continuare i s-au  publicat la această revistă și alte poezii, uneori numai fragmente în special la rubrica Dintre sute de catarge, condusă la acea vreme de poetul Gheorghe Tomozei. La poșta redacției, acesta l-a încurajat. A urmat liceul I.L. Caragiale pe care l-a  absolvit în 1961. Era considerat poetul liceului, își recita poeziile proprii la serbările școlare.

     1966 absolvă cursurile facultăţii de Medicină Veterinară obţinând diploma de doctor veterinar. Începe activitatea în producţie ca director de fermă la o unitate de stat din apropierea Bucureștiului dar, datorită funcției, fără posibilitatea de a face navetă. Se întrerupe definitiv legătura cu foștii colegi de cenaclu.

     1971-1978 a frecventat sporadic cenaclurile literare Nicolae Labiş, Săptămâna, publicând în reviste. A urmat apoi o perioadă în care a continuat să scrie dar nu a mai ținut legătura cu revistele literare pentru a mai publica, deținând diverse funcții de răspundere în Ministerul de resort,. În anii 80 i s-au publicat două cărți de specialitate la ed. Ceres     

-Începând din 2012 publică 25 de volume:

      la editura Semne zece volume de poezie : Versuri de demult, Diamante pe coroana albă, Goodbye Florida, Vânzătorul de iluzii, Heterozis,  pe care le grupează apoi în Filogenie (volum antologic) și în continuare Plecați, Pământul se mută!, Cromozomi din genunchi de femeie, Magia eredității, Genetica îngerilor.

      Din 2016, la editura Betta, publică volumele de poezie –A.D.N.-ul fericirii, Să ne iubim deșertăciunile, La sărbătoarea genei cu dragoste vol.1, Dreptul de a fi neuitați,Influxuri exotice, Încoronarea macilor, Diastola zborului alb, Zâmbetul se naște în nervul vag, Endorfinele, Plexul solar, volumul de proză scurtă Triunghiul Bermudelor, precum și  Păsările (roman, două volume)

     În 2018 la editura ePublishers  publică volumul La vest de stânca temporalului

     În 2020 la editura Neuma publică volumul Cinica poeziei

     În 2021 la editura Neuma publică volumul Amazonul norilor

Este prezent cu grupaje de poezii şi în volumele colective

-Meridiane lirice-Antologia universală a poeților români contemporani –ed. Armonii culturale 2012

-Paradigme virtuale    ed. Pim 2014

-Antologie de cenaclu –ed. Cetatea cărții 2015

 –Art and Humanities ( Journal of the American Romanian Academy) –Hayvard,CA 201

 –Din universul poeziei romîne actuale ( antologie bilingvă româno-turcă) Ed. Betta 2018

 –Culegătorul de petale  ed.Detectiv literar 2019

 –Poezia iubirii  ed. Betta 2019

 –Rația de libertate

Şi altele.

     A fost evidenţiată originalitatea viziunii  biogenetice asupra modului de a gândi și a scrie poezie.

aprecieri  critice(în ordine alfabetică)

apărute în cronicile revistelor literare și prefețele cărților

    Despre poezialui Dan Tipuriță au scris referințe critice următorii critici literari și scriitori: Victor Atanasiu, Ion Dodu Bălan, Geo Călugăru, Gabriel Cheroiu, Şerban Codrin, Horia Gârbea, Ana Dobre. Aureliu Goci, Nicolae Georgescu, Lucian Gruia, Elisabeta Iosif,  Emil Lungeanu, Ion Lazu, Victoria Milescu, Florentin Popescu, Eliza Roha, Doina Sterescu Sântimbreanu, Gheorghe Stroe, etc.