Proza 5 Casa din strada Papurei X Secretul Mercenarului

Dan Tipuriță

***

Casa din strada Papurei

– roman –

Editura BETTA

2023

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
TIPURIȚĂ, DANCasa din strada Papurei: roman / Dan Tipuriță. – Bucureşti : Betta, 2023ISBN: 978-606-015-274-3821.135.1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BANU, GABRIELA
ISBN 00000000000000000000

Toate drepturile rezervate

Tehnoredactare și corectura: Autorul

Coperta: Melioara VELICU

Imagine copertă- internet

Editura Betta

Tel. 0723-674.974

E-mail:

bettarosu@yahoo.com

bettaeditura@yahoo.com

Dan Tipuriță

Casa din strada Papurei

– roman –

Editura BETTA

2023

CAPITOLUL I

Groapa

În noaptea aceea Ania își acoperise fața cu un voal cenușiu de îngrijorare. Încercă să se roage, ca de atâtea ori, la tâmpla cerului. Sufletul i se zbătea. O venă scăpată din chingile inimii îi chinuia ritmic partea din stânga gâtului.

Avusese întâlnire cu Iancu, ca de obicei, la ceasul de taină al nopții, acolo, la capătul dinspre Sală al străzii Sfinții Constantin și Elena. Era printre primele ulițe care fuseseră între timp pietruite cu bolovani de râu. Celelalte, mai importante, adică străzile Papurii, Trestiei, sau Frații Dinu, în afara celor trei luni de vară când zăceau învelite într-un praf fin, și a celor patru de iarnă, când deveneau patinoar, erau o băltoacă de noroi. Mai ales când ploua.

Oamenii purtau gumari, cizme de cauciuc, sau nimic. Cel mai adesea, în afara iernii, picioarele goale erau încălțămintea cea mai potrivită. Noroiul, urcat până la glezne, lua forma unor ghete de culoarea pământului ud. Când se usca, ghetele acelea deveneau cenușii, semănând cu bocancii cazoni după un marș prin deșertul mizeriei.

În zona aceea găseai întunericul cel mai negru al Gropii , pe care puteai să-l tai cu cuțitul, și n-ar fi curs nici măcar o lacrimă de lumină. Chiar și soarele răsărea aici târziu, apărând dintr-o dată de după clădirea lungă a uzinelor Ford.

Ania nu putea veni la întâlnire în gumari. Luase pantofii cei buni, care se înnoroiseră de așteptare. Nu se mai întâmplase așa ceva niciodată. Iancu venea mereu cu ceva timp înainte, cu grija sa, de a nu o lăsa niciodată singură în bezna aceea.

Noaptea străzile se umpleau de câini. Erau câinii Gropii, care îi cunoșteau pe locatarii cartierului după miros. Dacă ar fi îndrăznit să intre cineva din afară, neavând mirosul specific al locului, impregnat în suflet și în țoale, ar fi riscat să fie sfâșiat. Chiar și Ania, pentru că se străduise să-și scoată mirosul mizeriei, pulverizând pe ea apă de colonie, era în pericol. Putea chiar să apară oricând un om rău, un vecin beat, care ar fi coborât tocmai atunci de la una din cele două cârciumi din buza gropii.

După un timp de așteptare, îngrijorarea și frigul o înfiorară. Sigur s-a întâmplat ceva, își spuse. Trecuse o oră. Se hotărî să-l mai aștepte zece minute. Degeaba. Apoi renunță. Se întoarse acasă. Va afla desigur, mâine, pe zi. Lumina zilei lămurește misterele nopții. Suferea mai mult de pierderea îmbrățișărilor lui Iancu, decât de sufocarea îngrijorării.

Și dintr-o dată, întunericul devenise haina cea mai neagră a sufletului ei tânăr. Cu greu ființa sa a reușit să ajungă la pacea miezului de noapte. Și mai greu, a reușit să tragă obloanele somnului peste abruptul gândurilor sale.

-Nu poți trăi așa, la întâmplare, o povățuise odată tatăl său, învățătorul Constantin Neagoe. Trebuie să-ți alegi un fel de joc, cel care ți se potrivește ție. E jocul tău pentru întreaga viață. Te distrezi cu el, pentru că l-ai învățat, îl cunoști, iar el s-a obișnuit să se lase în mâinile tale, ca o minge. Fata mea, să știi de la mine asta.

La ce fel de joc se referea tatăl său, va afla mai târziu. În mingea aia, îi spunea, poți să dai cu capul, cu mâinile, cu piciorul, o trimiți unde vrei tu.

-Important e ca în partea cealaltă să fie cineva care să ți-o

trimită înapoi, nu să ți-o șterpelească. Pentru că tu, în

credința ta, o aștepți, iar ea nu se mai întoarce. Adică trebuie să găsești pe cineva în care să ai încredere că ți-o va înapoia. Asta e regula jocului. Altfel nu mai e joc, e hoție.

Așa vorbea el, ca un înțelept, nu doar ca un învățător. Și de unde scotea vorbele acelea, numai el știa. Le citise undeva sau le scornise mintea lui? Ania își închipuia că tot ce spune tatăl său era adevărat. El nu inventa niciodată povești despre care ai fi fost convins că nu aveau cum să se întâmple.

Tatăl lui Iancu și al lui Nae-Tuci, prietenul lui Vlad, fratele Aniei, era jumătate țigan, jumătate român, unul dintre locuitorii Gropii care se născuseră aici. Și bunicii lui, și părinții, și el însuși, se născuseră chiar acolo, lângă cărămidărie. Ai lui lucraseră în tinerețe la nisipărie, locul de unde se scotea nisipul. Pesemne, în vremuri foarte îndepărtate, aici fusese cândva o buclă a râului Colentina care dăduse naștere lacurilor. Râul fabricase nisipul și lutul în legea lui, curgând acolo de milenii. Locul se zice că aparținuse moșiei Floreștilor, boierii locului, de unde căpătase numele întregul cartier Floreasca, cel care se va ridica câțiva ani mai târziu dincolo de uzinele Ford. Și desigur și groapa, care căpătase denumirea de Groapa Floreasca.

Nae-Tuci îi spusese lui Vlad că bunicii lui, și poate și cei de dinaintea lor lucraseră aici, își înjghebaseră niște adăposturi în care să se aciuiască, și pe care le numiseră case. Așa făcuseră și ceilalți, care munciseră aici, la cărămizi și nisip. Apoi au venit alții, cei mai mulți dintre ei țigani, oameni săraci și amărâți, fără noroc, cum se plângeau ei pe la cârciumă. Și care trebuiau să se lupte fiecare cu zilele lui. Locul era aproape de oraș, având marele avantaj că serviciile erau destul de aproape, iar aici, la marginea gropii se afla capătul tramvaiului cinci.

Vlad credea tot ce-i spunea prietenul său, nu punea sub

semnul întrebării nicio vorbuliță, nu numai pentru că ar fi fost mai mare cu doi ani, dar se adeverise că tot ce dădea din el, cum îi plăcea să spună, era purul adevăr. Amândoi erau colegi de bancă într-a patra, la școala Moceanu, dincolo, pe una din străzile cartierului boieresc, peste strada Radu Beller. Cine fusese acel Moceanu, care se rătăcise printre străzile ce purtau nume de aviatori, nu știa nici măcar Nae-Tuci. Sau nu-și pusese întrebarea, altfel, cu siguranță, ar fi aflat răspunsul.

Pe el îl chema Nae Răducanu, dar îl numiseră așa pentru că era negricios la față, și mai ales pentru a-l deosebi de ceilalți, mulți, care purtau numele Nae. Exista unul Nae Zărghitu, altul Nae Umflatu. Chiar și pe cârciumarul primei cârciumi, cea de pe buza Gropii, pe care-l chema Moisescu, oamenii îl numeau Nae Ciudatu.

Bunicii lui fuseseră deci printre primii locuitori ai gropii, sălășluiți acolo, lângă nisipărie, unde munciseră în urmă cu cincizeci de ani, la începutul secolului. Își înjghebaseră un fel de casă pe strada Papurei, din ceva materiale ușoare, nicidecum din cărămizi, care erau scumpe, sau cel mult din ceva cloțuri, spărturi, pe care le luaseră pe degeaba. Aici munceau, aici dormeau. Cum făcuseră și alții, înaintea lor. Chiar mai înainte de primul război, când orașul era încă departe. Apoi se aciuiaseră și alții, amărâți ca și ei, majoritatea țigani, pe locul acesta, în care oficialitățile se străduiseră să traseze niște străzi, să facă o minimă sistematizare a locului.

În anii treizeci, înainte de Al doilea Război, orașul începuse să se dezvolte spre nord. Se asanaseră lacurile, construindu-se ecluzele, se betonaseră malurile râului, se înființaseră ștrandurile. Zona căpătase o importanță urbană deosebită. Dar Groapa rămăsese aici, neschimbată în cei toți acei de cincizeci de ani ai săi. Sau poate chiar mai muți, primele cocioabe ridicându-se pe la sfârșitul secolului nouăsprezece.

Semăna cu o mahala orientală din vechime, și ajunsese să numere aproape șapte mii de locuitori, aciuiați aici și rămași cufundați în mizeria din care era imposibil de ieșit.

Cartierul avea puține ulițe parțial electrificate, pietruite cu bolovani de râu, restul, majoritatea străzilor păstrau pământul gol, clisos, înnoroit aproape tot timpul anului. Pentru că lacul Floreasca era acolo, peste digul cu strada Kalinin, care despărțea groapa de apă. Dar și pentru că, nefiind canalizare, femeile aruncau în stradă ligheanele cu apă murdară, unde-și spălaseră copiii, rufele, sufletele, necazurile. Și bineînțeles mai erau și ploile, ale căror șuvoaie se strângeau în partea din spate a gropii, cea mai joasă, aproape de râpa dinspre uzinele Ford.

Casele erau aruncate acolo, într-o falsă orânduială, fiecare dintre ele ridicate din te miri ce, câteva mai pricopsite, din cărămidă, ca cea a lui Vlad și a Aniei, restul din chirpici, scândură, pământ bătut, sau chiar bucăți mari și ruginite de tinichea. Fuseseră construite după puterea fiecăruia, din banii câștigați fie din munca la oraș, fie din cerșit, manglit, ciordit. Erau banii care mai rămâneau după ce majoritatea se cheltuiau pe băutură la cele două cârciumi apărute la buza Gropii.

Din loc în loc existau câteva cișmele cu scurgere la bordură, nici gând de canalizare, așa că femeile, în special iarna, pentru a nu îngheța, lăsau să curgă un fir subțire de apă, care se aduna în mizeria străzii, și îngheța. Mirosea a porci, păsări, a dejecțiile acestora, amestecate cu cele umane. Aveai nevoie de multă rezistență, care se transforma în nepăsare, pentru a supraviețui în mahala. Era un miracol faptul că nu izbucnise până atunci nicio molimă. Doctorii de la dispensarul de pe strada Popa Marin, perpendiculară pe Radu Beller, cea care despărțea Groapa Floreasca de cartierul boieresc, spuneau că e o mare minune că îi ocolise până atunci holera, sau chiar ciuma.

Părinții lui Vlad, domnul Neagoe împreună cu soția sa, ambii învățători, plecaseră cu ani în urmă dintr-un sat din miezul Bărăganului, de la Perieți, își încercaseră norocul aici, lângă marele oraș, care era în continuă dezvoltare prin anii treizeci. Construiseră o casă asemănătoare celor din satul lor, din cărămidă, trei camere și o bucătărie. Casa lor se deosebea mult de celelalte. Între timp se născuseră trei copii. Două fete, Ania, cea mare, Clara, cea mijlocie, și Vlad, mezinul familiei. De la sfârșitul anilor patruzeci îi lăsaseră pe toți trei în grija bunicii, pe care o plantaseră aici, ei întorcându-se la țară, unde aveau gospodăria. Probabil hotărâseră astfel, pentru a nu pierde bunurile pe care le lăsaseră acolo în grija părinților lui inițial, cât fuseseră ei la oraș. Între timp aceștia îmbătrâniseră. Apoi bătrânul murise, iar pe bătrână o lăsaseră la oraș, să aibă grijă de cei trei nepoți. La vremea aceea Vlad avea doisprezece ani, surorile lui fiind mai mari, la diferență de trei ani a doua, și de cinci ani cea mare, Ania, care devenise deja domnișoară. Avea șaptesprezece ani. Pe Vlad îl dăduseră doi ani mai târziu la școală, abia după ce venise domnul Neagoe din prizonierat de la ruși. Nae-Tuci, prietenul și colegul lui Vlad împlinea paisprezece, pentru că și el începuse școala mai târziu, din motivele familiei lui.

Iancu, fratele lui Nae-Tuci, era deja student. Lui, de mic îi plăcuse cartea.

Amândoi, Vlad și prietenul său erau colegi în clasa a patra. La școală mergeau împreună, stăteau în bancă împreună, se întorceau de la școală tot împreună. Lecțiile, Vlad le făcea adesea supravegheat de bunica lui care, nu că ar fi inundat-o cunoștințele de clasa a patra, dar știa să-l țină din scurt pe copil. Prietenul său nu avea nevoie să-și facă temele, spunea că el le învăța încă din clasă. Dar nici nu se putea lăuda că dădea pe dinafară de atâta învățătură.

Mult timp, chiar și după anii cincizeci, în mahalaua Gropii, pe străzile Papurii, unde locuia Iancu, Trestiei, Sfinții Constantin și Elena, unde construiseră casa din cărămidă părinții Aniei, sau pe strada Frații Dinu, și nu numai acolo, se puteau întâlni adesea bărbați invalizi, marii mutilați de război, pentru care societatea nu se gândise să întreprindă nimic. Aceștia zilnic băteau cartierul boieresc de alături, cu cârjele lor, cu cicatricele rănilor la vedere, prezentând câte un ciot de braț sau de picior, cerșind mila contra câtorva parale. Banii câștigați astfel cu greu, stând în ploaie, frig, zăpadă, îi aruncau pe băutură la cârcima lui Marcel Țugui sau a lui Nae Ciudatu, care se ridicaseră la buza Gropii, În partea din spre strada Radu Beller.

Vara, cât era ea de lungă, țigăncile mai ales, dar nu numai ele, stăteau înșirate la bordurile acestei străzi, prăjind pe niște tinichele înnegrite de fum și ruginite de vreme, semințe de floarea soarelui sau dovleac, floricele, castane, și alte astfel de delicatesuri peste care, în timpul prăjirii aruncau câte o mână de sare. Le vindeau în cornete confecționate din ziare, dar cel mai bine din paginile rupte din fostele caietele de școală ale copiilor. Puteai citi litere scrise anevoie, caligrafic, adunări sau scăderi. Pe ele trudise mintea unui copil.

Altele vindeau acadele și alt fel de dulciuri orientale, pe care învățaseră să le producă acasă, de la părinți și bunici. De când dispăruseră aceștia, numai ele știau cum se fac, și țineau cu sfințenie secretul.

Atunci, în anul acela, în 1950, se construise Complexul sportiv Floreasca, o sală și un bazin de înot, în cartierul bogaților, în locul unde fuseseră înainte două gropi lăsate de explozia unor bombe din război, și unde, timp de câțiva ani, se depozitaseră resturile provenite din demolări. Zona căpătase altă înfățișare, orașul începuse dezvoltarea , și se mândrea cu cel mai râvnit cartier. Fusese numit Cartierul Primăverii încă din anii treizeci, și care, imediat după naționalizare, a fost ocupat de potentații vremii: Emil Bodnăraș, Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica, Gheorghiu Dej, Mihai Beniuc.

Dar, până la construirea Complexului sportiv, acolo era locul de joacă. Cei doi, Vlad, și prietenul lui, împreună cu alții, scormoneau în grămezile de moloz, printre cloțurile de cărămidă și găseau diferite forme din faianță colorată, sticle strălucitoare, cristaluri, și alte minunății, pe care, cu puțină râvnă și imaginație le puteau considera comori ascunse, rămase de prin casele oamenilor la demolările de după război.

În ziua aceea caldă de mai, Nae-Tuci fusese singur acolo, și descoperise o cutie metalică, destul de ruginită, care stătea cine știe de când îngropată în măruntaiele muntelui Bogătaș, cum numeau ei movilele acelea care ascundeau asemenea minuni.
El a ținut ascunsă cutia, și abia după ce și-a dat seama că n-o poate deschide, i-a dezvăluit secretul și lui Vlad. Amândoi s-au chinuit să o deschidă. Degeaba. Ar fi trebuit să aibă o cheie specială. Nu se potrivea niciun șperaclu, la care Nae-Tuci se pricepea de minune. Mai deschisese astfel ușile caselor, ar fi putut șterpeli de acolo orice l-ar fi interesat, dar nu găsea mai nimic în sărăcia lucie a mahalalei. Jucării, țiganii ăia amărâți nu aveau, bani nici atât. I-ar fi priit ceva parale, nu mulți, doar cât să-și cumpere câteva cutii cu bile colorate, cu ele să alcătuiască formații pentru jocul la care n-avea rival. Sau ceva nasturi mai pricopsiți, mari, de la paltoanele boierești, folosiți la fotbalul de nasturi ca jucători, după ce ar fi fost bine șlefuiți prin frecarea de cimentul bordurii. Sau dopuri pentru pistolul pe care-l primise de Crăciun de la frate-său Iancu, în urmă cu doi ani. În rest, aproape mai nimic. Sau nu, i-ar fi fost necesară o minge de baschet, pe care să o arunce în gaura coșului de pe noul teren din complexul sportiv de la Sală, unde petrecea destul timp, de când aceasta se construise.

Dar cel mai mult îi plăcea lui, ca și lui Vlad, să se holbeze la filmele sovietice, ori de câte ori venea caravana cinematografică. Filmele erau proiectate în serile de vară pe unul din pereții dinspre stradă al casei de la intersecția străzii Popa Marin cu Radu Beller, pentru că avea un perete alb, fără geamuri, și putea fi utilizat ca ecran.

-Și ce filme aduceau, Dumnezeule!

Cele mai bune, desigur, erau: Povestea unui om adevărat, Bătălia Stalingradului, Căderea Berlinului, Oameni curajoși. Și atâtea altele, pe care nu le puteau vedea de la început, pentru că adesea rularea începea când încă mai era ziuă, iar până se lăsa cât de cât întunericul și se așezau ochii pe ecran așa cum ar fi trebuit, era multă îmbulzeală. Îngrămădeala se producea din cauza țigăncilor, care veneau cu pruncii lor, fie în brațe, fie de mână, și care căutau cu lumânarea gâlceavă. Copiii plângeau, țipau sau se văicăreau într-un haos de nedescris.

De multe ori scrisul nu se vedea, dar de acesta nu avea nimeni trebuință, totul era destinat înțelegerii directe, după imagini, strigăte, îndemnuri. Oamenii începuseră să deprindă limba rusă, n-veau nevoie de traducere pentru expresii de felul:

-Serioja, davai avtamat, nemții na ulițu! (Serioja dă-mi automatul, nemții sunt pe stradă!) Sau

-Pa aconiam! Na Berline! (Pe cai! La Berlin!)

Nae-Tuci n-ar fi vrut să-i arate cutia nici fratelui său, Iancu, care sigur ar fi deschis-o, dar bănuia că ar fi avut pretenții la o parte din conținutul ei, ca să-i facă vreun cadou Aniei.

Și, cu siguranță cutia ascundea ceva foarte valoros, altfel pentru ce fusese prevăzută cu asemenea încuietoare? N-ar fi vrut să o strice forțând-o cu vreun levier, sau cu altceva, care ar fi distrus balamalele sau încuietoarea. Au hotărât să mai aștepte, ținând-o ascunsă o vreme.

Iar timpul, și atunci, ca și acum, trecea așa cum știa el, clipă după clipă. Mai repede sau mai încet. Dar niciodată nu sărea peste momentele sale, fie frumoase, urâte sau nepăsătoare.

-Cele mai plăcute sunt clipele indiferente, spunea domnul Neagoe, pentru că ele nu creează emoții. Emoțiile, oricum ar fi ele, plăcute sau nu, te pot îmbolnăvi. Cu atât mai mult cele rele.

*

Despre Iancu, Ania nu aflase încă nimic. Trecuseră două zile, patruzeci și opt de ore grele, dureroase. Două nopți și două zile. Ziua trecea mai ușor, se lua cu școala, Ania era în clasa a zecea la liceu, ocupată pe lângă școală cu treburile gospodăriei, ajutând-o pe bunica. Trebuia să aibă grijă și de sora mai mică, de Clara, chiar și de Vlad.

După un timp s-a zvonit în Groapă că Iancu fusese reținut la miliție, pentru că făcuse o mare prostie. Fusese reclamat de un coleg de facultate că la defilarea de 1Mai, care avusese loc de curând, învățase colegii să nu mai scandeze Stalin și poporul rus libertate ne-au adus, ci în loc de Stalin să pronunțe stai lin. Colegii, amuzați, preluaseră gluma, și strigaseră cât îi ținuseră plămânii când trecuseră prin fața tribunelor:

-Stai lin! Stai lin!

Pentru asemenea isprăvi, sau chiar pentru mult mai puțin unii fuseseră dați afară de la facultate, și înfundaseră ani grei de pușcărie politică.

-Cum puteau spune așa ceva, se indigna Ania.

Știa că zvonurile erau special fabricate.

-Iancu n-ar fi putut face nimic care să întineze noua

orânduire democratică.

Așa i-ar fi spus oricărui tovarăș răuvoitor care ar fi întrebat-o. Era convinsă că tot ce se vorbea despre el în Groapă erau simple provocări.

Pe Ania, tatăl său, învățătorul, o povățuise să facă numai ce e bine. Dar ce era bine, nu-i prea spusese. Dacă zvonurile s-ar fi adeverit, înțelegea că bine ar fi fost să se despartă de Iancu. Dar putea? Și cum? Tocmai acum, când el avea mai multă nevoie de ea? Trebuia să-l aștepte, dar cât? Unii spuneau că ar fi putut să nu se mai întoarcă multă vreme.

Alții șușoteau că vor veni cu siguranță americanii că nu ne lasă ei în gheara rușilor. Cei mai instruiți susțineau că avuseseră investiții mari în România, dovadă erau uzinele Ford de pe marginea Gropii, o minune de fabrică, unde se asamblau în trecut mașinile, adică intrau piesele pe o parte și ieșeau automobile pe cealaltă.

Pe atunci, dincolo de Ford, de Calea Floreasca, și de lacuri nu exista nimic. Adică numai câmp, Bărăgan, arșiță vara și crivăț iarna. Orașul se termina aici. Marginea sa dinspre nord-est era Groapa Floreasca.

-Desparte-te de el, Ania, omul ăsta te va trage în jos, o povățuia bunica. Dacă ar fi adevărat ce se zvonește, și scapă de închisoare, va fi mare lucru. Înseamnă că are noroc.

Nu se știe de unde, dar femeia, încă în putere, auzise că un tânăr, numai pentru că îl desenase pe Stalin cu o cretă pe tablă, și în loc de mustață îi schițase o secere, ca și cum marele generalisim ar fi ținut-o în dinți, pur și simplu dispăruse. Nimeni nu știa nimic de el. Părinții aceluia stătuseră ani de zile cu inima strânsă de teamă că vor fi și ei ridicați.

-E vremea când poți fi ridicat direct de pe stradă Ania, oprește o mașină în dreptul tău, coboară din ea doi zdrahoni și dispari înăuntrul ei. Dispari de tot.

Auzise că nici amintirea nu mai rămâne din om, că tuturor le e și frică să-și amintească de el.

-Pentru o șoaptă și o amintire înfunzi pușcăria.

-S-a zis cu zilele lui, Ania. Îl aștepți degeaba, o povățuia bunica.
Fata auzise și ea asemenea tragedii, dar parcă nu-i venea să creadă. Trăiam într-un stat de democrație populară, așa învățase. Țara libertăților. Dar se pare că nu pentru toată lumea. Cei bogați fuseseră deposedați de averi prin naționalizare. Bunurile lor deveniseră ale întregului popor muncitor. Prin stabilizarea monetară se terminase și cu averile strânse la saltea. Se auzise că unii, plini de bani, care-și pierduseră averile obținute prin exploatare, se aruncaseră de la etaj cu sacii lor de bani cu tot. Aceștia ajunseseră să nu mai valoreze nimic. Hârtii bune pentru aprins focul iarna în sobe. Și, așa cum se zvonea, se pare că se și întâmplase. Oamenii șușoteau, dar nu toți. Majoritatea celor din groapă se bucurau:

-Le-au mai tăiat nasul exploatatorilor!

La defilările la care participase ca elevă, strigase și ea, alături de celelalte, cât o ținuse gura:

-Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burghezi!

Sau:
– La armată Bodnăraș are grijă de ostaș!

Și cel mai adesea:

-Gheorghiu Dej luptător pentru pace și popor.!

Lozincile, simple, mobilizatoare cum se spunea, erau pe placul multora. Le mergeau direct la inimă. Pe placul acelora, a căror credință era că, starea lor de sărăcie lucie în care trăiau s-ar fi datorat exploatatorilor, celor care sugeau sângele muncitorului, vlaga proletarului. Ei nu aveau drept capital decât forța de muncă, adică brațele de pe urma cărora încercau să trăiască.

-Dar cu cine erau pline cârciumile lui Marcel Țugui, de la întretăierea străzilor Radu Beller cu Ștefanache Popescu, și a

lui Nae Ciudatu de la începutul străzii Papurei?

Acolo, la mesele din lemn geluit, neacoperite cu fețe de masă pentru că nu ar fi avut rost, țoiurile, stacanele, halbele, erau așezate direct pe scândura ce păstra mirosul specific de alcool vărsat, infiltrat în ființa încă vie a copacului din care fusese masa alcătuită. Lângă pahare, halbe și țoiuri locatarii Gropii zăceau până târziu în noapte. Ei erau exponenții fideli ai proletariatului, care își înecau amarul în țoiurile de țuică, în cincizeci de otravă, în halbele de bere, în sticlele cu vin. Unii reușeau performanța să bea, neatingându-le de buze, turnîndu-și lichidul direct în gât, ca într-o pâlnie. Nu aveau timp să guste. Intrarea în lumea raiului otrăvit trebuia făcută repede, cu pricepere, fără cale de întoarcere.

Erau fii dezmoșteniți de noroc ai mizeriei, elementele de jos ale mai noii clase muncitoare, oameni care nu reușiseră să depășească greutățile vremii, în care mai exista încă otrava războiului terminat abia de câțiva ani.

Privită din afară, incinta cârciumii de pe strada Papurei părea o scenă, unde în fiecare zi avea loc o impresionanta piesă de teatru, oribilă prin veridicitatea ei, neînțeleasă nici de către propriii ei jucătorii. Văzută dinăuntru, reprezenta o aglomerare de vieți sfâșiate, care își respirau oxigenul din amestecul de fum putoare umană și abur de alcool prost.

Mințile înnegurate și încețoșate de propagandă, își alinau aici nemernicia sorții care-i adusese împreună. Puteai vedea pe gratis, fără bilet, imaginile teribile ale decăderii umane când, acasă, așteptându-i o ciurdă de copii, femeile își trimiteau câte o odraslă mai răsărită, să-l aducă pe bețiv acasă. Vlad asistase deseori la scenele în care, copilul trimis îl trăgea pe taică-său de la masă, iar acesta nefiind în stare să se ridice, mormăia ceva nedeslușit, desigur, o înjurătură adresată nevestei, copiilor, necazurilor. Sau, dacă reușea, cădea în noroi chiar în ușa cârciumii, de unde el, copilul nu putea să-l mai ridice. Doar plângând, îl ruga:

-Hai, tată acasă, te rog, hai cu mine acasă! Te așteaptă mama!

Copilul pleca, într-un târziu omul pleca, se târa cum putea, murdar ca un porc, tăvălit prin noroi ca prin propria sa neputință. Până ce frigul de afară, sau chiar trecerea timpului se îndurau de amărât. Oamenilor acelora le fusese sortit să trăiască într-o lume fulgerată de prea multe schimbări, pe care nu le înțelegeau, pentru că lor li se oferise din plin mizeria vieții.

Și numai acolo, la cârciumă, simțeau că exista cineva și pentru ei, un Dumnezeu al lor, care îi învăța să plutească pe aburii alcoolului, într-un rai toxic al fericirii de doi bani, cumpărate cu un țoi sau o cinzeacă. Majoritatea erau alcoolici, se făceau praf după câteva pahare. Atunci li se auzeau pașii inegali ai răsuflării, îngânați cu bombăneala înjurăturilor pentru toate blestemățiile omenești pe care trebuiau ei să le îndure. Își aprindeau, ca pe scânteia de mahorcă proastă, iasca uscată a sufletelor și, lovindu-și paharele unele de altele, își ofereau cea mai plăcută melodie.

Ania a tot așteptat să vină Iancu. A venit vara, s-au deschis ștrandurile. Sala Floreasca, proaspăt construită, începuse să găzduiască pe lângă întreceri sportive, și spectacole diverse. Zona devenise foarte frecventată, semințele de dovleac și floarea soarelui, sau floricelele de porumb, se vindeau într-o veselie.

Săptămânal sosea caravana cinematografică, ce aducea

filme sovietice, majoritatea filme cu război, în care totdeauna, cei buni, sovieticii, câștigau. Tabăra adversă era reprezentată de nemți, niciun cuvânt sau imagine nu sugera prezența soldaților români, maghiari, care luptaseră alături de hitleriști, dar care, între timp deveniseră aliații sovieticilor.

Și bineînțeles că puștimea din zonă nu putea rămâne indiferentă. Atât cea din groapă, cât și cea din cartierul boieresc vecin, se constituise în bande. Adeseori se dădeau lupte stradale, apărute spontan, a doua sau a treia zi după rularea și vizionarea filmului. Luptele erau întreținute de imaginile dure prezentate de filmele cu subiecte din război, care înflăcărau imaginația copiilor. Pe străzile cartierului nu se încheiase încă pacea. Reverberațiile războiului, abia atunci ajunseseră la copilimea Gropii și a lumii tinere din cartierul de deasupra acesteia.

Cele două tabere, îi reprezentau pe nemți pe de o parte, și pe ruși pe de alta. Armele erau diverse, de la arcuri cu săgeți, la prăștii, invizibile, pietre aruncate pur și simplu, săbii, și orice improvizație care ar fi putut arunca un proiectil.

Niciodată nu intervenea miliția, nu era treaba ei, cu toate că adesea se termina distracția cu ceva capete sparte, răni sângerânde, care dădeau de lucru dispensarului deschis în zonă, pe strada Popa Marin.

Miliția nu intervenea nici pentru aplanarea bătăilor serioase care se iscau la cârciumile din preajmă, și care apăreau fără motiv, încercând să răcorească mințile înecate de băutură ale beligeranților. Bătăile individuale se transformau repede în conflicte majore, întrucât adesea interveneau țigăncile care, în toiul luptei își foloseau propriii copii, pe care, ținându-i de picioare, îi aruncau în dușman. În asemenea bătăi șișurile erau des folosite, nu pentru a omorî, ci pentru a spinteca superficial adversarul, și a-l umple de sânge. Toate acestea se petreceau în zonă, cu toate că pe strada Popa Marin, peste drum de Sala Sporturilor, la o sută de metri de colțul cu Radu Beller, exista o clădire care adăpostea un comandament sovietic. Acolo adesea erau văzuți ofițeri ruși în uniforme, făcând parte din forța de ocupație, dar nimeni din zona aceea nu intervenea pentru aplanarea bătăilor de la cârciumi.

Viața cartierului boieresc alături de cel al gropii, curgea în felul ei, ca și cum ar fi fost doi frați, unul bogat, și altul sărac lipit, năpăstuit de soartă. Două fire ale aceleiași țesături ce purta numele noii societăți așa zis democratice. Și care, la fel ca mersul unui bețiv, își urma drumul ei legănat, și se înfăptuia.

Apoi venise toamna, se micșorase ziua, se închiseseră ștrandurile, începuseră școlile. Copacii, pentru amestecul ilegal în poveștile toamnei, își pierduseră frunzele. Vlad și prietenul său Nae-Tuci trecuseră în clasa a cincea. Ania în ultimul an de liceu.

Întreaga vară îl așteptase pe Iancu. Nu primise nicio veste. Nici fratele lui, Nae-Tuci care, după culoarea pielii, se arunca mai mult în latura țigănească a familiei. Prietenele cărora între timp le destăinuise prietenia cu Iancu, o povățuiseră să o rupă cu trecutul:

-Nu știi Ania că e țigan? Dacă rămâi cu țiganul, nu mai ieșiți voi din groapă în veci.

În ochii lor nu conta că Iancu era deja student, că în câțiva ani va ieși pe banii lui, profesor de științe naturale.

Iancu pur și simplu dispăruse. Degeaba făcuse tatăl lui, domnul Răducanu, ceferistul, potecă bătută la miliție, nu aflase nimic. Și între timp se apropiase iarna, anotimpul cu fereastra mereu deschisă către lacrima înghețată a cerului. Chiar în zilele acelea, ploile reci se mândreau cu nașterea primilor fulgi de zăpadă. În raftul promisiunilor uzate, rămase de astă vară, se mai găsea câte o glastră înflorită, o amintire îmbrățișată de frunzele verzi și încă necăzute de astă toamnă. Mai rămăseseră prin cocioabele Gropii gândurile vânturate de griji, să bântuie ca fantomele, indiferente la durerile și la realitățile oamenilor, pentru că în lumea reală nimeni nu avea trebuință de ele.

În toamna aceea, cei doi băieți reușiseră în sfârșit să deschidă cutia cu minuni, care ascundea comoara neprețuită. Se hotărâseră în final să sacrifice ambalajul, pe care nu-l mai considerau a fi chiar atât de valoros, după ce, suportând atât de multe încercări, se deteriorase.

Iar când au deschis-o, ambii au fost atât de dezamăgiți, încât un timp nici nu le venise să creadă. În momentul acela Vlad simți că răsuflarea nu-i mai stătea în bârlogul ei din scorbura pieptului, ci se înecase într-o tăcere oarbă, cât toată imensitatea neagră a vederii. Simțurile lui se isprăviseră. Sorbise fără să vrea otrava ucigașă a unui oftat amar.

Totul semăna cu o farsă. Atâta așteptare pentru nimic. Cutia, de care Nae-Tuci avusese grijă ca de ochii din cap, conținea mai multe scrisori, pe care nici nu avuseseră curiozitatea să le citească, pentru că nu era treaba lor. Iar pe lângă scrisori, o mulțime de bancnote vechi, dinainte de stabilizare, care nu mai aveau nicio valoare.

Și totuși, pe acestea le-au folosit ani de zile după aceea, în jocurile lor care se jucau pe bani, și pe care, până atunci le jucaseră folosind chibrituri, boabe de fasole, scoici culese de la malul lacului, sau pietricele rotunde și colorate. Scrisorile au aterizat la bunica lui Vlad, gândind că vor fi utile la aprinderea focului. Gaz pentru lămpi, sau pentru obținerea primelor flăcări în sobe se aducea numai din când în când, era foarte prețios, trebuia să stai la coadă ore în șir, iar motorină mai deloc. Ambele se procurau de la găzăria de pe strada Oculeanu, colț cu Radu Beller.

Bunica știa să aștearnă pe o jumătate de foaie un pumn de

cenușă, din care se găsea destulă. Peste aceasta, picura câțiva stropi de gaz, cu grijă, să nu se piardă, iar pe toată această lucrare clădea, după o metodă numai de ea știută, o construcție de lemne, la început subțiri, apoi din ce în ce mai groase. Construcția aducea cu o schelă de petrol în miniatură, așa cum o văzuse Vlad pictată pe stema țării.

Și astfel, nu trebuia decât să scaperi chibritul, sau să iei de la vecină un tăciune aprins, să apropii flacăra plăpândă a acestuia de picul de gaz scurs în pumnul de cenușă. Începea imediat o vâlvătaie care se înălța ca o minune luminoasă în casa de cărămidă a sobei. Era ca și cum bunica ar fi adus o bucată de soare adunată și păstrată în lemnele acelea.

Vara nu era nevoie de lemne decât pentru vatră, la început, până au apărut buteliile. Pentru căldură, încă de dimineață zorii aveau grijă să adune deasupra uzinelor Ford o claie fierbinte de raze, pe care, puțin mai târziu, le aruncau cu furcile nevăzute deasupra Gropii.

La fiecare început de iarnă, lui Vlad îi plăcea să privească aprinderea focului, i se părea că vâlvătăile acelea spuneau povești. Se strecurau prin desimea flăcărilor ca firele de iarbă printre pietrele străzii, și care cât de curând aveau să-și schimbe hainele verzi cu cele albe. El auzea un murmur de culoarea pământului reavăn, începea să miroasă în casă a semănătură de povestiri calde. Și atunci își simțea sufletul deslușindu-se și ieșind la gura răsuflării, ca un abur ce ar fi dorit să participe la poveștile focului, căutând și un alt mod de a trăi. Mai cald, mai frumos, mai luminos.

În iarna aceea, hârtiile rupte din scrisori, i-ar fi ajuns cu siguranță bunicii pentru foc, până în primăvară. Numai că, într-o zi, venind de la școală, Vlad a văzut-o stând aplecată lângă soba rece, lăcrimând deasupra unei scrisori. O citise. Băiatul s-a apropiat de ea, întrebând-o:

-De ce plângi bunico?

Aceasta, luându-i capul cu ambele mâini, apropiindu-și cu drag buzele de fruntea cupiului, i-o sărută, spunând:

-Să mulțumim lui Dumnezeu că noi suntem încă sănătoși, ne descurcăm cu puținul pe care ni-l primim în dar pentru a tăi, pentru că nu toți au avut norocul acesta. Și mai ales că tatăl vostru a venit din război și din prizonierat teafăr și sănătos.

Arătă locul acela de sus, de unde pentru ea veneau toate: și cele bune, și cele rele.

Apoi i-a spus că scrisorile acelea fuseseră trimise de un soldat de pe front mamei sale. Mama i le păstrase ca pe ceva de mare preț. Bunica nu știa că ele zăcuseră ani de zile într-o cutie metalică, alături de banii care-și pierduseră valoarea. Dar Vlad a înțeles că mama aceea ascunsese cutia într-un loc ferit, numai de ea știut, dar că între timp probabil și ea dispăruse. Și odată cu aceasta și singura persoană care știa ceva despre cutie.

Băiatul pricepu că viețile unor oameni pot rămâne mult timp ascunse chiar și printre dărâmături, dar că până la urmă tot le poate descoperi cineva. Și că acea cutie metalică păstrase în întunericul ei o altfel de viață. Dar mai ales că poveștile unor vieți care poate nici nu mai existau, rămâneau undeva, fie ascunse într-o cutie, într-o carte, fie în altă parte, dar nu se pierd.

Războiul se terminase de cinci ani. Soldatul murise. Poate murise și mama lui. Și totuși băiatul acela continua să trăiască prin scrisorile trimisese mamei sale. Și care ajunseseră, printr-o minune, înainte de a fi aruncate în foc, la ei.

Bunica îi povestise lui Vlad că ultima scrisoare fusese trimisă la sfârșitul anului 1942, când s-au dat lupte grele pe front, la Cotul Donului, iar băiatul probabil fusese ucis. Mama păstrase hârtiile acelea, pentru că în ele era viața fiului ei. Cum ajunsese cutia printre resturile aruncate după demolări, nimeni

nu știa. Vlad ar fi putut să-și imagineze orice.

Muntele Bogătaș, cum numeau ei acele grămezi de resturi provenite din demolările și reconstrucția orașului, ascunsese în măruntaiele sale de moloz și resturi de cărămizi comori deosebite, inclusiv viețile unor oameni care nu mai existau.

Locul acela, unde marele oraș își lepădase obiectele care îi erau de prisos, întocmai ca și cartierul gropii, reprezentau o lume miraculoasă, în care puteai afla orice. Sau unde în orice minut se petrecea ceva nemaipomenit. Groapa, ea însăși, era o carte cu povești nemaiîntâlnite, în respingătoarea ei mizerie.

Aici era universul strălucitor al sărăciei, mahalaua bețivilor fără lecuire, a borfașilor cu dare de mână, majoritatea țigani, și care, așa cum se spunea, niciodată nu furau sau nu tâlhăreau în locul unde trăiau, ci numai afară, la depărtare de cartierul Gropii, în marele oraș, unde nu-i cunoștea nimeni. Mai mult, celor din Groapă, celor neajutorați le mai aruncau adesea câte o pomană de câțiva poli, ca să le aline durerile.

Apoi venise primăvara. Blândă, iubitoare, bucuroasă că are de lucru acolo, în Groapă. Avea treabă cu uscarea noroaielor de pe străzi, cu mizeria sufletelor înnoroite de necazuri, cu primenirea albului murdar al iernii, și uneori cu strălucirea dimineților.

Iar pentru Ania avea de primenit așteptarea.

Se dezghețaseră, apoi se umpluseră lacurile secate încă de astă toamnă, dispăruseră copcile la care dăduseră la pește Nae- Tuci împreună cu Vlad întreaga iarnă. Sălciile atingeau cu pletele verzi din nou apa leneșă, încet curgătoare, păsările se chemaseră una pe cealaltă acolo, în împărăția fluidă a Gropii. Natura învăța să respire aer de baltă amestecat cu miasmele putreziciunii din mizeria mahalalei..

Începuseră să iasă din scorburile reci sălbăticiunile primelor lumini mai calde, aerul în jur semăna cu o colorată pajiște de ore frumoase. La câmp, peste drum de Calea Floreasca, unde începea imensitatea câmpiei, se putea simți pe glezne îmbrățișarea geloasă a brațelor ierbii. Părea că toți oamenii se născuseră din nou, ca dintr-un mare ou al vieții. În jur, dacă te-ai fi uitat cu atenție, ai fi văzut urmele cojilor albe, petecele rămase din zăpada trecută, pe care primăvara le lepădase, ca să nască noua și neprețuita viață.

Ania nu primise nicio veste de la Iancu. Dispăruse pur și simplu. Apropiații șușoteau vrute și nevrute. Cei rău voitori susțineau că în felul acesta o rupsese cu trecutul, plecase undeva, să i se piardă urma, într-un alt oraș, după ce fusese eliberat de la miliție.

-Uită-l Ania, nu te mai gândi la el. Dacă l-ar fi interesat cât de cât, găsea el o cale să-ți dea de veste. Nu mai vrea să știe de tine. Cine ești tu? O sărăcie de fată, cu niște părinți de la țară, cu un tată care a mai fost și prizonier la ruși. Asta va atârna greu în viitorul lui, îl va trage în jos. Altfel, așa cum e, din părinți săraci, are origine sănătoasă. Dacă va scăpa de acuzația asta de acum, care mie mi se pare o prostie, un gest necugetat al unui tânăr bătut în cap, va putea avea viitorul înainte. Mai ales, dacă se va înscrie în P.M.R., partidul nostru, va fi foarte bine pentru el. Apoi se va căsători cu o tovarășă de-a noastră, cu părinți sus-puși, cum sunt cei bine văzuți de astăzi. Adică pe linie. Noi construim noua societate democratică, ne sprijină măreața Uniune, prietena noastră mai mare, de la răsărit.

Așa o povățuia o rudă îndepărtată, care ajunsese activista culturală la Casa de Cultură. Clădirea găzduia manifestările culturale ale raionului, și nu numai, organiza diferite cluburi la care participau oamenii muncii pentru recreere, destindere,

ridicarea nivelului cultural, și politic, însușirea unor

activități

lucrative, a muncii de propagandă. Dar mai ales unde se organizau întruniri tovărășești.

În serile acelea, la început se putea urmări fie o conferință a unui tovarăș invitat venit de la Centru, fie un film documentar, ce prezenta realizările oamenilor muncii de la orașe și sate. Apoi urma seara de dans, cu orchestra de amatori a raionului. Serile de joi și duminică aveau cea mai mare căutare. Veneau tineri și din alte sectoare, se dusese vestea.

-Vino și tu, Ania, să vezi ce bine te vei distra!

La început Ania a refuzat, considerând că nu se cădea să se distreze atâta timp cât nu știa nimic despre Iancu, și care, probabil, în timpul acesta suferea undeva în închisoare, cum se auzise. Ei, totuși nu-i venea să creadă. Lumea vorbea fel de fel. Războiul se terminase de cinci ani. În mintea ei nu mai putea exista în continuare dușmănie între oameni. Fuseseră prea mulți morți. La noi se vorbea de lupta de clasă. Care luptă? Cui îi mai trebuia din nou luptă? Sau ură de rasă. Pentru ce ar fi trebuit din nou ură, când oamenii ajunseseră la o înțelegere? Fiara fascistă, așa cum învățase, fusese ucisă în bârlogul ei, la Berlin. Așa auzise și i se predase la istorie

-Fiecare cu viața lui, Ania. Pe cine aștepți tu? Anul ăsta vei termina școala, îți vei face și tu un rost. Privește-ți viața înainte!

Așa o povățuia bunica.

-Acum sunt ăștia la putere. Vezi cum s-a descurcat Florica? Nu-i puțin să ajungi activistă la Casa de Cultură. Ce crezi, o duce rău? Ți-a băgat în cap taică-tu că vor veni americanii? Ăia altă treabă n-au, decât să ne scoată pe noi din gura rușilor? Războiul s-a încheiat Ania!

Iar Ania nu știa ce să zică. Îi dădea dreptate bunicii, doar

vedea și ea în jur că lumea se transformase, veniseră alții la putere, se tot vorbea despre dictatura proletariatului. Într-adevăr, o domnie fără coroană, cu multe lozinci propagandistice și mobilizatoare. Se schimbaseră atâtea. Probabil aceasta trebuia să fie calea.

Tatăl ei, învățătorul Constantin Neagoe, care fusese în război sublocotenent rezervist, luat în prizonierat la ruși, nu putea să se împace cu gândul că totul se terminase. Trăia încă în trecut, cu concepțiile sale învechite. Zilnic, acolo, la Ciochina, unde rămăseseră ei, în fiecare dimineață poștașul îi aducea ziarul. Să fie la curent cu cele ce se petrec în capitală. Nu credea o iotă din tot ce se scria acolo.

-Ia ascultă Marie, ce spun ăștia, i se adresa soției sale. Că tot e opt martie, ziua voastră, a femeilor. Ascultă aici, ce scrie în Scânteia:

Înainte, pentru pace, pentru viață! Acesta e strigătul de luptă cu care femeile muncitoare din toată lumea întâmpină Ziua Internațională a Femeii. Sub exemplul glorios al femeilor sovietice, constructoare ale societății comuniste, pildă vie a culmilor spre care pot urca femeile eliberate din jugul capitalist, îmbărbătează la luptă femeile din țările de democrație populară, care au pășit pe drumul socialismului, și pe cele care în țările marshalizate, ori în colonii, luptă din greu împotriva imperialismului anglo-american.

-Scutește-mă Costele, cu prostiile astea. Nu te-ai săturat citindu-le? Chiar în fiecare zi vrei să te otrăvești?

-Mă întreb cum pot scrie zilnic atâtea prostii. Cui îi folosesc?

-Asta e propaganda. Dacă citești același lucru de o mie de ori, începi să crezi în el.

-Ăștia de acum sunt oamenii rușilor, cozile lor de topor.

Dispar rușii dispar și ăștia.

-Lupta a fost luptă, războiul război, cu toate relele lui, dar tâlhari pe față cum au fost cu noi rușii, nu cred că au mai fost alții. Nu cred că s-a mai întâmplat așa ceva în altă parte pe pământul acesta.

Când venea la București, la copii, mai ales de sărbători, aducea adesea vorba despre aceasta, îi povestea mai ales Aniei, care, fiind mai mare, era convins că pricepe.

-Ți-am mai povestit și altă dată, dar erai mică și nu înțelegeai. Și ori de câte ori avea ocazia, începea să-i povestească. La fel făcu și în ziua aceea, de Paști, din 1951, și care căzuse târziu, în 29 aprilie.

Seara era liniștită, se făcuse târziu, Ania terminase lecțiile, se pregătea de culcare. Bătrâna se culcase în camera ei, unde dormea împreună cu nepotul său cel mic, Vlad. Dacă ar fi fost trează, cu siguranță ar fi intervenit să nu-i mai împuie fetei capul cu prostii din trecut.

-Ce-o interesează pe ea ce-ați pătimit voi? Are viața ei. Acum ăștia sunt la putere. Rușii fac ordinea la noi. Și-au format lacheii lor. I-au așezat în funcții. Astea sunt vremurile. Ce rost ar avea să se pună de-a curmezișul? Cu ăștia trebuie ea să meargă.

Bunica era o femeie practică. N-avea ea cine știe ce școală, dar ca să priceapă cum urmau să curgă lucrurile înțelegea foarte bine.

Traversase primul război, când rămăsese singură cu copiii acasă, la Perieți. Toată țara se retrăsese în Moldova. Petre, tatăl copiilor era soldat pe front, împreună cu ceilalți. În gospodăria lor se încartiruise un ofițer neamț. Era un tânăr de treabă. Ce consuma plătea.

-Nu fura ca rușii de acum. Nu-i plăcea nici lui războiul, fusese în viața civilă funcționar la poșta dintr-un orășel de la izvoarele Dunării. Îmi spunea că acolo fluviul poți să-l treci dintr-o săritură. Îți iei avânt, și gata, ești dincolo. Tânărul acela mi-a făcut curte, dar nu era neobrăzat cum au fost acum rușii. Vorbea cu mine frumos, mă invita la serbările lor, la care bine înțeles refuzam de fiecare dată să merg, pretextând ba că nu mă simt bine, ba că un copil era bolnav. Iar omul nu insista. Înțelegea că nu puteam, cu toate că ardea inima în mine să mă duc. Eram și eu tânără. Acum nu știu dacă am făcut bine. Am pierdut anii aceia frumoși ai tinereții, așteptând. Ca tine Ania. Și anii s-au dus. Când s-a întors al meu, am luat-o de jos cu sărăcia vremurilor de după război. Erau ani plini de lipsuri de toate felurile, ca cei de acum. Am luat-o de la capăt cu munca. De dimineață până seara. Și nu ne alegeam cu mare lucru. Anii au trecut, copiii au crescut, apoi a venit războiul ăstălalt. Și eu cu ce m-am ales? Astfel de viață îți dorești Anică?

Ania n-a uitat cuvintele bunicii. Tatăl îi povestise altceva, pentru că nu putea să-i vadă pe ruși. Din tâlhari nu-i scotea. Începuse să-i povestească, poate a treia oară. A doua oară sigur:

-Războiul a fost război. Trecuse, sau, pentru noi era pe terminate. Se produsese lovitura de palat. Antonescu fusese arestat. Până aici, totul bine. După alții, o trădare. Am primit ordin să depunem armele. Regele pronunțase proclamația pentru țară. Rușii, din dușmani deveniseră prietenii noștri. Eu, împreună cu ceilalți camarazi, am fost încolonați și – pașol na Sibiri – în lagărul de la Oranki, la Mânăstârca. Făceam parte din convoaiele enorme de prizonieri, luați cu japca și trimiși ca oile spre est. Și pentru ce?

Pentru că noi am încheiat armistițiul cu rușii pe 23 August, iar ei l-au luat în considerare și l-au semnat abia pe 12 septembrie. Timp de trei săptămâni armata română a fost victima lor. Am fost trimiși în prizonierat fără hrană, fără apă, pe jos sau înghesuiți în vagoanele pentru vite. Drumul morții a durat aproape o lună, timp în care cei slabi au cedat pe traseu. Cei care n-au putut răbda au pierit. Unii de foame, alții de sete, de lipsă de aer. Au fost cazuri văzute de mine, când bieții oameni rodeau scoarță de copac, mâncau iarbă ca oile, beau apă infectată din bălțile mizerabile întâlnite în drum. Am fost închiși în lagărul de la Oranki.

Am fost considerați prizonieri, noi, cei care primisem ordin să-i primim pe ruși ca prieteni. Au fost niște tâlhari, care s-au purtat cu noi precum cu animalele. Și cum crezi tu Ania, că aș putea eu să-i privesc altfel decât ca pe niște bestii. Iar acum au devenit prietenii noștri, la 23 August zic că ei ne-au eliberat de sub jugul fascist. Că sunt frații noștri mai mari de la răsărit. Asta e propaganda lor, și a cozilor de topor de aici, de la noi, din țară. N-au eliberat pe nimeni. O parte din armata noastră a eliberat țara de nemți. Au murit pentru aceasta, au fost luați prizonieri la nemți, au dispărut, au fost răniți. Iar eu acum, Ania, sunt obligat să îi iubesc, să-i înalț osanale marelui Generalisim? Niște bestii care și-au bătut joc în lagăr de mine și de camarazii mei.

Învățătorul, ca de fiecare dată, se făcea roșu la față, ochii îi scăpărau, sângele înveninat îi străbătea din nou tărâmul întunecat al amintirii.

De câte ori asculta povestirile tatălui său, Ania își imagina cuvintele ca pe un fuior de vorbe care se torcea în aer. Prin firul acela se coseau împreună depărtările descrise de tată, soarele, luna, și pustiul zăpezii din acea Siberie de la capătul lumii. I se părea că aude suspinul ierbii călcate în picioare de soldații români, slabi, obosiți și amărâți, al copacilor pe care erau obligați să-i taie, al pădurilor întregi care trebuiau să dispară. Se întreba ce rost au avut toate acestea, dacă și pe la noi vara ajungeai să auzi cântecul negru și neîmblânzit al greierilor, ca țipătul unei disperări, mai presus de lozincile care îndemnau în continuare la luptă. Luptă împotriva cui?

Iar chemarea la luptă pentru pace, i se părea a fi cea mai stupidă și imposibilă lozincă:

-Trăiască lupta pentru pace!

Și se gândea că drumul întunericului pentru a ieși la lumină va fi nesfârșit de lung. Că nici zarea nu se mai poate lumina curând, nici măcar cu gândul ei optimist de fată tânără, care tânjea după iubire, nu după luptă. Tinerețea îi îndrepta vedere către lucrurile frumoase. Se săturase să audă vorbindu-se despre lacrimile care alunecaseră pe grohotișul obrazelor, împleticindu-se în ridurile tristeții.

Ea nu visa decât să iubească și să fie iubită. Asta dorea. Și pentru aceasta, mai presus de toate, trebuia să-l aștepte pe Iancu. Aceasta era singura luptă în care credea.

CAPITOLUL II

Coșmarul

Iancu nu avusese timp să se dezmeticească. Fusese ridicat direct din amfiteatrul Facultății de Științe Naturale.

-Răducanu Iancu să se prezinte la decanat!

Venise Nea Petre, paznicul, băgase capul pe ușă. Îngrijorat, s-a ridicat din bancă, a privit lung către profesor, ca pentru a-i încuviința plecarea, apoi spre omul de serviciu care-l strigase. Când se văzu singur cu acesta pe culoar, întrebă:

-Pentru ce sunt chemat nea Petre?

-Nu știu, dom student, așa mi s-a spus, să te aduc.

Iancu avea inima cât un purice. I se micșorase în piept, dar bătea acolo tare, să-i iasă afară printre coaste. Nu depășise până atunci ușa care ducea în biroul decanului. Intrând, i s-a părut că balamalele ei au scârțîit lung, a vaiet de durere. Decanul stătea de vorbă, în picioare cu un individ pe care nu-l cunoștea. Se vedea de la o poștă că nu-i convenea. Acesta avea o figură dură, de militar îmbrăcat civil, pe care nici hainele nu stăteau cum trebuie, dar nici vorbele, care ieșeau din gură chinuite, schimonosite de un glas pițigăiat. Era un contrast caraghios între înfățișarea sa și voce.

După ce nea Petre l-a împins înăuntru, Iancu a simțit că prin despărțirea de acesta, orice legătură a lumii exterioare cu ființa lui dispăruse. Chiar și în încăperea aceea, viața urma să curgă, ca de obicei. Numai a lui nu. Fusese oprită de privirea dură, ca de oțel, a omului pe care nu-l cunoștea, și încurcată în plasa sunetelor pițigăiate ale acestuia. Zgomotele acelea, subțiri, țesuseră în jurul său o pânză ca de păianjen. Iar marele arahnid, paingul, era acolo, în fața lui, așteptându-l, să-l

devoreze.

-Dumneata vei veni cu mine, auzi vocea ascuțită.

O înțepătură.

Rămăsese fără glas. Totuși, avu putere să îngaime un sunet, nu către paing, ci către decan, ca spre o insulă salvatoare.

-Unde? Ce am făcut eu?

Auzise că se mai întâmplase ca unii chiar să dispară, iar despre oamenii aceia nimeni nu mai vorbise nimic.

-Trebuie să fie o greșeală, șopti. Vorbele lui fuseseră adresate niciuneia din cele două persoane din încăpere, ci portretului mare de deasupra biroului. Personajului cel mai important al timpului, tovarășului Iosif Visarionovici Stalin, generalisimul care avea puteri nelimitate, cel pentru care scandase la defilări:

-Stalin și poporul rus libertate ne-au adus!

În clipa aceea mintea i s-a luminat. A înțeles pentru ce fusese scos din sala de curs. Și-a amintit scena de la defilarea de 1 Mai. Atunci, toți colegii din jurul său se amuzaseră. Le plăcuse gluma și o folosiseră. Toți erau prietenii lui. Cine fusese cârtița?

-Asta vom hotărî noi, i se păru că aude răspunsul.

N-a știut cum, și mai ales când, dar s-a trezit într-o mașină, pe bancheta din spate, alături de paing. În față, un șofer tuciuriu nici măcar n-a întors capul pentru a vedea pe cine transportă. Se comportase cu indiferență, așa cum șoferul de camion, obișnuit cu aducerea cartofilor toamna la aprozarul din mijlocul Pieței Dorobanți ar fi fost interesat numai de transportul mărfii, nu și de fața cenușie a legumelor.

Timpul începuse să treacă pe lângă el, ca mașina pe lângă trotuare. Devenise bordură. Întins de-a lungul drumului vieții sale, dar nefăcând parte din ea. Compară mașinile care îl parcurgeau, cu trecerea unor clipe, minute, ore, după cât de repede treceau. Îl amuză comparația. Primise lumină pentru o clipă, nu din afară, ci din el însuși. Se liniști. Pacea puse din nou stăpânire pe cugetul său.

-Fie ce-o fi!

Apoi mașina intră într-o curte, fu dat jos și introdus într-o încăpere unde același mare portret al Generalisimului era prezent pe peretele cel mai vizibil. Îl preluă un ofițer care îi aduse o coală albă și un toc cu peniță subțire. Alături, o călimară simplă, cu guler, din aceea din care nu se varsă cerneala răbdătoare, îl aștepta. Auzi porunca:

-Scrie!
-Ce să scriu.?

-Cum s-a întâmplat la defilarea de 1 Mai. Nu fă pe prostul cu mine, că schimb foaia. Aplicăm alte metode, care n-o să-ți placă. Iancu știa unde voia să bată amenințarea omului din fața sa. Căută în călimara cu guler salvarea. Acolo se ascunsese de frică sângele său, care devenise albastru. Trebuia să-l înțepe cu penița tocului, pentru a-și recăpăta culoarea.

-Tinere, nu te da după coadă, noi avem cunoștință de tot ce s-a întâmplat, n-are rost să faci pe prostul cu noi.

-A fost o glumă, tovarășe locotenent major.

-Asta numești glumă? E mai mult decât o neobrăzare, e o acțiune de agitație și propagandă împotriva intereselor patriei.
Cu cine ești în legătură, ce forțe străine servești? Cine te plătește? Asta să-mi scrii dumneata mie, tinere, aici, pe hârtie, în declarație.

Ofițerul lovi cu palma în tăblia mesei, încât sări călimara din locul ei, iar tocul se rostogoli la doi metri de piciorul mesei.
Iancu se sperie. Nu atât de lovitură, ci de interpretarea care i se dădea unei acțiuni necugetate, aruncate acolo, între colegi, în timp ce așteptau să le vină rândul pentru a intra în formația manifestației. În timpul acesta unii jucau bâza, alții lapte gros, cei mai mulți spuneau bancuri. De ce îl pârâseră numai pe el? Cine putea fi nemernicul? Începu să enumere în mintea sa colegii care îi fuseseră în preajmă, și care se amuzaseră de poantă, punând-o mai târziu în practică și strigând în timp ce treceau prin fața tribunelor cât îi țineau plămânii:

-Stai lin și poporul rus libertate n-au adus!

O parte dintre colegi transportau portretele mari și grele ale tovarășului Stalin, dar și ale celorlalți mari înaintași, făuritori ai comunismului : Marx, Engels, Lenin.

La tribună fuseseră salutați cu gesturi largi, sau mimate, de cei șapte conducătorii ai țării, Ion Gheorghe Maurer, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Chivu Stoica, Emil Bodnăraș, în frunte cu fiul cel mai iubit al poporului, tovarășul Gheorghe Gheorghiu Dej.

Prin ochii lui Iancu au trecut într-o fracțiune de secundă toate acestea. Le-a scris pe hârtie așa cum le știa. Nu putea fi condamnat pentru această copilărie. Trăia într-o societate democratică, el avea origine sănătoasă, tatăl său făcea parte din clasa muncitoare, din detașamentul ei de avangardă, cel mai progresist, din C. F. R. Ar fi fost o gravă eroare să fi fost considerat un om periculos, făcând parte dintre elementele dușmănoase ale Republicii Populare Române.

-Ai terminat?

-Iancu îi întinse hârtia ofițerului, acesta mătură cu privirile scrisul, i-o înapoie, admonestându-l.

-N-avem noi nevoie de povești, n-ai scris nimic despre colegii pe care i-ai învățat, și nici cine te-a îndrumat să strigi acele injurii.

Iancu nu-și amintea dacă cineva îi spusese, și nici nu-și mai aducea aminte dacă fusese o scorneală într-o clipă de inspirație. Omul din fața sa îl obliga să devină și el delator, să-i enumere pe cei care se amuzaseră, și preluaseră poanta, punând-o în aplicare. Ar fi fost o mârșăvie. Spuse că nu mai ținea minte.

-Cum, nu mai știi pe cine aveai în stânga sau dreapta ta?

-Nu mai țin minte tovarășe locotenent major.

Se simțea aidoma unui copil prins cu minciuna. Gândurile îi zburătăceau prin cap, ca sticleții într-o colivie. Ar fi vrut să-și înfășoare memoria în meninge, ca un copil în scutecele sale. Apoi să o culce în patul ei, să doarmă cât o dori ea, numai să nu țipe și să nu facă gălăgie.

Dacă n-ar fi fost real ceea ce trăia, i s-ar fi părut o întâmplare hazlie. Ar fi trebuit să ceară iertare, așa cum îl învățase tatăl său când era copil. Dar cum era să-i ceară iertare tovarășului locotenent major, când acesta dăduse o interpretare atât de gravă întâmplării? Îi părea absurdă întreaga situație. Rosti încet:

-Mi se pare că în dreapta era colegul meu, Radu Jianu.

Știa că tatăl acestuia avea o funcție mai acătării în minister. Își spuse în sinea lui: pe ăsta îl scapă taică-său.

-Scrie-l! Și alții?

-Pe alții nu-i cunosc, n-au fost colegii mei. Și după cum îmi amintesc, ceilalți nici n-au fost atenți, jucau bâza și lapte gros.

Situația, în falsa ei tragedie avea o notă suficientă de umor, pentru a nu i se da atâta importanță. Și totuși, ofițerul dinaintea sa o trata foarte serios, ca pe o acțiune dușmănoasă împotriva intereselor țării. Chiar acolo, în Groapă, se mai auzise de asemenea isprăvi, dar niciodată nu crezu că i s-ar fi putut întâmpla tocmai lui.

Ofițerul nu mai insistă. Iancu avu convingerea că scăpase, că următoarele cuvinte ale ofițerului vor fi: poți să pleci.

Dar n-a fost așa. A fost condus de un tablagiu într-o

celulă, unde a rămas o săptămână. Apoi în zorii zilei au fost îmbarcați mai mulți într-o dubă, unde, înghesuiți au fost duși într-o destinație necunoscută lor. Drumul a durat câteva ore, apoi duba s-a oprit într-un spațiu înconjurat de un gard de sârmă ghimpată înalt de peste trei metri. Au fost încartiruiți într-o baracă cu o mulțime de paturi suprapuse.

Lui i s-a repartizat patul de sus, pe rândul al treilea de la geam. Totul se desfășura în tăcere. Fiecare din cei aduși în colonie trebuia să învețe să trăiască o nouă viață. Iar învățarea trebuie făcută în tăcere, pentru a nu scăpa niciun amănunt. Li s-au aruncat fiecăruia câte un rând de haine vărgate, folosite și spălate de mântuială, în care urmau să se îmbrace. Cei cu experiență le numeau zeghe. În noua uniformă își pierduseră identitatea. Adică niciunul nu-și mai păstrase exprimarea exterioară, oferită de îmbrăcăminte, de aspectul pielii, al zâmbetului, mimică, trăire. Pentru fiecare, identitatea coborâse în hăul fără sfârșit al sufletelor sfârtecate.

Auzise multe despre viața în lagărele de muncă. Avea să o trăiască cât de curând. Iancu nu știa nimic nici despre condițiile suportate de unii soldați în prizonierat, nici despre cele din închisorile politice, lagăre, în mine sau la ocne.

Acasă nimeni nu avea cum să vorbească de acestea, pentru că nu le trăiseră. Auzise ceva de la tatăl său, despre unele deportări pe care le suferiseră țiganii în timpul războiului, în patruzeci și doi, când fuseseră încărcați ca vitele în vagoane, sau trimiși cu propriile căruțe la Bug, în Transnistria, sau Transmisia, cum spuneau cei ce fuseseră acolo. Ai lui nu fuseseră deportați. În această categorie intrau numai țiganii nomazi, cortorari, cei care trăiau din cerșit, furt, sau alte învârteli. După un an, supraviețuitorii veniseră acasă.

Câțiva dintre aceștia locuiau în Groapă, și probabil că

povestiseră la cârciumă prin ce trecuseră, la o țuică, la o

drojdie adio mamă, sau la un rachiu te-am văzut printre morminte

Iancu n-avea cum să le audă poveștile. Era copil când aceștia își trăiseră calvarul, iar acum, după opt ani, o parte muriseră, alții se săturaseră de povestit. Vremurile se schimbaseră.

Iar el avea cu totul alte preocupări: voia să ajungă profesor de științe naturale, sau să lucreze într-un laborator. Îl interesau secretele vieții, evoluția darwinistă.

Evenimentele se desfășuraseră cu repeziciune, nici n-avusese timp să le înțeleagă, era convins că trăia o întâmplare stupidă, că foarte curând va fi chemat, i se vor cere scuze pentru greșeala făcută, și se va întoarce acasă la ai lui și la Ania.

Fu mirat că pentru un timp nu se gândise la ea. A doua zi îi va scrie și-i va explica. Neapărat. Adormi prăbușit.

La început a visat că adevărata libertate se obține numai prin sacrificiu, că și plecarea lui era ca o eliberare. Iar el plecase. I se oferise această libertate când nici nu avea trebuință de ea, ca și cum pașii i-ar fi luat-o înaintea mersului. Ceea ce vedea în jur nu era real, se întâmpla dincolo de simțuri, și nu putea vedea detaliile, pentru că ar fi coborât într-o asemenea beznă, încât l-ar fi putut orbi. Dar că foarte curând, alături de Ania se vor vesti lumii printr-un mare foc de artificii, la o sărbătoare la care amândoi se vor îmbrăca frumos, ca pentru o nuntă cu propria lor viață. Iar amândoi vor deveni una și aceeași ființă.

În toiul nopții fluieratul strident și sălbatic, bătăile în tăblia ușii, tropăitul sălbatic al unor nebuni, îl făcură să sară în mijlocul barăcii. Împreună cu ceilalți trebuiau să se adune în formație în curtea lagărului în cinci minute. Câțiva, înarmați cu bâte, împărțeau cu dărnicie loviturile căutând să mențină ritmul alert.

-Să nu rămână în urmă niciun bleg somnoros, și niciun fleșcăit de somn!

În jur beznă. Nu i-a trebuit mult. În câteva minute a înțeles că dobândise calitatea de colonist M. A. I. Adică o forță de muncă ieftină, gratuită chiar, numeroasă, pentru completarea efectivelor muncitorești. Imediat coloana s-a pus în mișcare, flancată de securiștii cu puștile îndreptate spre deținuții coloniști. Abia atunci Iancu și-a amintit că de cel puțin douăzeci și patru de ore nu pusese nimic în gură. Nici ceilalți? Nimeni nu îndrăznea să întrebe. Și pe cine? În jur întunericul nu era străbătut decât de tăcerea marșului.

-Cu cântec înainte, marș! se auzi o poruncă.

Coloana a început să fie străbătută de un freamăt vocal, care numai a cântec nu aducea:

Porniți înainte tovarăși

Cu sufletu-n luptă-oțelit,

Din închisoare noi iarăși

Gata de luptă am pornit.

Drumul era plin de gropi, șleauri lăsate de mijloacele de transport. Iancu a învățat imediat că, dacă tot nu vede pe unde calcă, să nu se abată de la ritmul și mișcările celui de dinaintea sa. Așa era mult mai bine. Aflase metoda. Instinctul începea să funcționeze. În asemenea situații rațiunea nu era importantă, ci acele însușiri care asigurau supraviețuirea, întocmai ca la animalele sălbatice. Ele reușesc să depășească situații mult mai grele. Se educaseră în milioane de ani.

-Instinctul, Dumnezeule, care este mai presus decât judecata!

Începuse să simtă în nări mirosul mării. Lumina care se aprinsese la răsărit aducea o mireasmă de alge, și desena pe cer nori albi. Ca o scriere de cuvinte încă nedescifrate. Înțelese: se afla la Canalul Dunărea-Marea Neagră. După mirosul algelor putrezite, în colonia de muncă Midia.

După un timp, când se mai lumină, în zare ghici gropile săpate, movile de pământ excavat și încă netransportat. Fusese adus alături de ceilalți să participe la o muncă faraonică.

-E o nebunie! Cu târnăcopul, lopata și roaba trebuia mutat pământul.

Citise în ziare câte ceva, la deschiderea acestui nou șantier, cu un an înainte.

Lumea vorbea. Oamenii se întrebau dacă acesta era scopul, sau, din lipsă de închisori, drept pedeapsă, deținuții aveau de pătimit aici, în aceste locuri izolate și sălbatice.

Se făcuse dimineață. Merseseră de două ore. În zare cei care făceau parte din schimbul de noapte se vedeau muncind în echipe de câte doi. Abia se mișcau după o noapte de trudă zadarnică. Părăsind formația, câțiva dintre noii coloniști se repeziseră în afara drumului să culeagă iarbă, pe care o îndesau în gură, după ce o făcuseră șomoiog. Desigur, nici aceștia nu mai puseseră în gură nimic de cel puțin o zi.

-Probabil cunosc speciile de iarbă comestibilă, își spuse Iancu.
Imediat supraveghetorii s-au repezit spre ei trimițându-le cu

dărnicie câteva bastoane pe spinare.

-În formație, mama voastră de tâlhari! Pașteți ca vitele, acum, după ce toată viața v-ați îmbuibat, furând hrana poporului!
Iancu mai auzise asemenea expresii, dar amărâții dinaintea lui numai a îmbuibați nu păreau.

-Trebuie să fi adunat multă ură în sufletul lor, împotriva acestora își spuse.

De unde, și cum, nu aflase. Se scriau multe în ziare despre

nemernicia exploatatorilor, căpușele societății, care supseseră sângele poporului muncitor, dar toată lumea știa că sunt vorbe de propagandă, că nu-i nimic adevărat. Și totuși, ceea ce vedea că se întâmplă, era crunta realitate. Nu putea găsi nicio explicație. Nici în logică, nici în educație, nici măcar în dorința de afirmare. În bezna dimineții nimeni nu-i vedea. Iar dușmănie personală, pentru fiecare din cei ce erau cotonogiți, nu părea a fi. Era prea multă ură. Tatăl Aniei, care fusese în prizonierat, povestise că într-un lagăr rusesc, la intrare, era o lozincă mare, pe care scria cu litere de două șchioape:

-TRĂIASCĂ SFÂNTA URĂ!

Dar aceasta era la ruși. Iar ceea ce se întâmpla acum, se petrecea în țară la noi. Fusese educat că românul este un om blând, darnic, primitor, că și-ar fi dat și cămașa de pe el pentru a-și ajuta semenul. Că e cea mai bună gazdă care, dacă ar fi avut la masă o singură ceapă, ar fi împărțit-o cu oaspetele său.

-Din ce fel de neam de români făceau parte aceștia?

Era o întrebare pentru care abia în câteva zile avea să afle răspuns. Și pe piele proprie.

Constată că foamea îl părăsise, nu mai simțea rana din stomac. Ce vedea înaintea sa era mai greu de suportat decât lipsa hranei. Era iadul. Depășea orice imaginație. Oamenii pe care-i vedea de sus, trudind în groapa excavată, erau organizați în echipe de câte doi. Unul spărgea pământul dur cu târnăcopul, celălalt îl încărca cu o lopată în roabă. Apoi, primul se înhăma luând pe după umeri o frânghie agățată de urechea roabei, și o trăgea înainte. Celălalt lua roaba de coarne, împingând-o. Și astfel, amândoi târau grămada de pământ cu roaba în sus, pe un drum îngust, improvizat din câteva scânduri groase, puse cap la cap, și care netezeau astfel drumul. Era o cale a urcării, cu roabele pline, și una a coborârii, cu ele golite. Astfel fusese excavat hăul acela, care, privit de sus, părea decorul unui film

de groază.

-Sfânta familie!

Pe Iancu, gândul comparației între cele sfinte și cele trei unelte la început îl amuză. Roaba, Iosif, târnăcopul, Isus, lopata, Maria. Imediat apoi se înfioră. Cum putuse gândi o asemenea blasfemie? Era vreun semn că Dumnezeu îl părăsise? Se lepădă imediat de comparația stupidă și periculoasă care îi fulgerase mintea, ca de o piază rea.

-În formație de câte doi! Executarea!

Porunca răsunase în gura unuia din supraveghetori. Îl trezi imediat la realitate. Iancu s-a nimerit alături de unul mic de înălțime, mai adult mult decât el, și vânjos, care îi întinse mâna.

-Gheorghe, pronunță scurt, cu voce groasă.

-Iancu.
Atât. În rest le vorbiră ochii. Când le veni rândul să preia de la schimbul de noapte roaba, târnăcopul și lopata Pe loc au înțeles ce aveau de făcut.

-Facem cu schimbul, propuse omul de lângă el.

Iancu încuviință, nu i se auzi nicio vorbă, pentru că în momentul acela răsună din nou porunca:

-Executarea!
Iancu începu să lovească pământul împietrit cu târnăcopul. Trebuia ținut un ritm, care se auzea surd, venit de la toate târnăcoapele care mușcau sacadat pământul. Nici mai încet, nici mai repede.

-Așa cum dinții, într-o gură de fiară flămândă urmează ritmul mișcării maxilarelor, își spuse Iancu. Sau cum ar bate inima pământului.

Își auzea bătăile inimii sale, odată cu mușcătura târnăcoapelor în pământul gropii. După câteva urcări și coborâri, simți că nu mai poate. Îl părăsise vlaga. Corpul urma să se prăbușească. Trebuia să facă o pauză, altfel ar fi murit.

Gheorghe îl simți.

-Hai tinere, altfel te trezești cu un baston pe spinare. Hai, că poți! Trebuie să poți!

Vorbele omului de lângă el îi mai dădură ceva putere.

-Sunt leșinat de foame, nea Gheorghe, poate de aceea n-am vlagă în mine.

-Nu numai. Omul scoase din sân, pe furiș, un coltuc de pâine neagră și udă de nădușeală. I-l întinse.

-Mănâncă pe furiș, să nu te vadă ăia, N-ai voie să mănânci în timpul serviciului. Mănâncă cu gura încleștată. Uite așa! Și omul exemplifică în fața lui noul sistem de a te hrăni fără să se vadă. Nu trebuie să te observe nici cei de lângă tine. Aici fiecare e pe cont propriu, puștiule. Să te ferești de toți. Chiar și de umbra ta. Și ea te poate turna la ăștia.

-Mulțumesc nea Gheorghe, ți-o voi restitui.

-Mănâncă sănătos, o să-ți revii.

Iancu a înțeles că avusese norocul să nimerească alături de un om de treabă.

*

Venise vara. Până la prânz, acolo, aproape de țărm, aerul cald le mângâia pielea. Doar câteva ore la miezul zilei îndurau fierbințeala. Trupul, chinuit de muncă, li se îmbrăcase într-o cămașă de foc. Aveau dreptul la o pauză pentru prânz. Li se aducea o zeamă lungă de legume, sau un fel de ciorbă de ceapă. Aveau dreptul la două sute cincizeci de grame de pâine neagră, adică o pâine rotundă de un kilogram la patru inși.

Foamea, munca, oboseala, îi unea. Se simțeau egali, frați în suferință, uniți în credința că totul este trecător, și că trebuie să reziste. Iancu nu era credincios. Mereu spunea, că dacă ar fi existat, Dumnezeu n-ar fi admis atâta răutate în lume. De mic asistase la scenele oribile care se terminau cu bătăi și schingiuiri sângeroase acasă, la cârciumile Gropii Floreasca.

-Unde e dreptatea Ta, Doamne?

În câteva zile, cu nea Gheorghe, colegul său de muncă, se și împrietenise. Și cu alții din colonia lui, mai ales cu cei din baracă. Erau oameni normali, majoritatea deținuți politici, cărora, ca și lui, li se inventase câte o acuzare. Sau pentru că aparținuseră unui partid de tâlhari, fie țărănist, fie liberal, nemaivorbind de bestiile alea de legionari. Unii erau preoți, care băgaseră prostii mistice în capul clasei muncitoare. Sau le otrăviseră creierii țăranilor.

Marx se exprimase, într-una din scrierile sale, că religia este opium pentru popor, pentru întreg proletariatul. Deci otravă curată. Tagma aceasta de drogomani, preoții, puteau fi considerați distribuitori ai acestui fel de otrăvire a conștiințelor.

Majoritatea erau acolo, acuzați pentru acțiuni subversive față de suveranitatea statului democrat popular.

În primele zile Iancu nu-i scrisese nimic Aniei. Seara, când ajungeau în colonie, după ce înfuleca nimicul pe care-l primea, adormea imediat. Se prăbușea. Suferințele trupului erau mai puternice decât sentimentele. Doar gândurile și visele o însoțeau pretutindeni. După o săptămână reușise să-i scrie, informând-o că făcuse o greșeală copilărească, iar acum trebuia să o ispășească. Fusese sfătuit să nu dea amănunte, nici unde era, nici cauza acuzației, sau că acuzația lui fusese o greșeală. Sau că fusese trimis aici, la canal, fără a avea o condamnare. Iancu încă mai credea în dreptatea justiției, și aștepta clipa când va fi trimis la București, cerându-i-se scuze, și recunoscând că în cazul său se comisese o gravă eroare.

Într-o zi a asistat la o scenă de o grozăvie îngrozitoare: un deținut din baraca lui, acolo, jos, în fundul gropii, pierzându-și mințile, dintr-odată a aruncat cu târnăcopul într-un supraveghetor. Noroc că nu l-a nimerit. Apoi a început să înjure de toate alea: de dumnezei, de partid, de criminalii care sunt la conducerea țării, de soarta lui, în care-și băga ceva, de alte blestemății. Imediat a fost imobilizat și trimis la carceră.

Seara, când a ajuns în colonie, a înțeles și ce era aceasta: un coșciug din lemn, Așezat perpendicular pe pământ, îngust cât să aibă trupul loc și să rămână numai în picioare.

Acolo, omul a fost obligat să stea o săptămână încheiată, îndurând soarele fierbinte, singurătatea, foamea și setea. Om normal nu puteai ieși din cutia aceea. Și nici n-a ieșit. Își pierduse mințile. Le pierduse dinainte, când aruncase cu târnăcopul în supraveghetor, și în loc să fie dus să-l vadă un medic, fusese izolat o săptămână la carceră. Nefericitul, cât a stat Iancu în colonie, n-a mai fost văzut.

Cu Nea Gheorghe legase un fel de prietenie. Cu toate că la muncă discuțiile de orice fel erau strict interzise, tot se mai puteau strecura câteva vorbe în momentele de pauză. Se mai schimbau câteva idei. Sau la masă, când se dăduse liber la mestecat, și când, printre înghițituri se mai puteau strecura și câteva vorbe.

Iancu îi spusese pentru ce bănuia el că fusese adus aici, la canal. Nu mai susținea ca înainte, că se făcuse o greșeală, ci, că fusese ales pentru a le fi oferit drept exemplu tinerilor lui colegi de facultate, care vorbeau prea mult, și făceau bancuri politice. Nici nu avusese dreptul la o judecată, la o condamnare legală. Fusese aruncat în groapa Canalului pur și simplu.

Gheorghe nu se miră, din contră, considera că fusese o greșeală foarte gravă. Stalin era la ora aceea cel mai puternic om de pe pământ, iar dacă ar fi dorit el, armatele sale s-ar fi putut opri la malul Atlanticului.

-Ar fi putut fi considerată greșeala ta o simplă copilărie, făcută fără un scop politic, dar tu ești un matur, nu un copil.
Iancu se înfioră. Până atunci sperase. După discuția cu nea Gheorghe învățase multe. În primul rând să-și țină gura. Acasă, fiu de ceferist fiind, se considerase mai presus de ceilalți, muncitorii căilor ferate fiind considerați elementele cele mai active și progresiste ale clasei muncitoare. Ei duseseră, în timpul luptei din clandestinitate, informația partidului în toate colțurile țării. Fuseseră considerați sângele care aparținea sistemului circulator al proletariatului. Și fusese mândru de aprecierea aceasta.

În cadrul programului, săptămânal, deținuții erau adunați în sala de festivități a coloniei, unde se prezentau diverși activiști, care se străduiau să le explice oamenilor calea politică pe care o aveau de urmat.

-Singura, unica, e calea partidului, trasată de marii învățători ai comunismului, Marx, Engels, Lenin și Stalin. Partidul Muncitoresc Român este partidul Clasei Muncitoare, care s-a format în procesul destrămării feudalismului, și a construirii formațiunii social economice capitaliste. Clasa Muncitoare are rolul esențial în dezvoltarea producției de bunuri materiale. Ea provine din fostul proletariat. Între proletariat și burghezie există o contradicție antagonică, pentru că plusvaloarea este însușită de burghezie. Și Clasa Muncitoare este în contradicție antagonică cu clasele exploatatoare.

Iancu auzise adesea în școală despre ascuțirea continuă a luptei de clasă. Făceau haz de expresia aceasta. Lui i se părea stupidă, ca și cum ascuțirea unui creion ar fi acțiune politică. Exista chiar și o expresie pentru cei care slăbeau.

-Te-ai ascuțit ca lupta de clasă.

Acestea erau simple glume, ca între colegi, inofensive, simple vorbe și imagini.

Acolo, la Canal, unde venise tovarășul acela să îi îndrume pe calea învățăturii luminate, de căldură, de oboseală, de plictiseală, oamenii, majoritatea, adormiseră. Din când în când se auzea câte un sforăit. Invitatul, străduindu-se să ridice nivelul politic al amărâților, nu se sinchisea de neatenția auditorului. Continua expunerea. Nu-i păsa că supraveghetorii. M.A.I. nu se dădeau în vânt să asculte. Stăteau cu gândurile aiurea, sau dormitau.

La terminarea expunerii, după două ore plictisitoare, se lăsa o liniște de mormânt. Niciun fel de aplauze. Conferențiarul, strângându-și hârtiile, părăsea sala, îngânând în șoaptă:

-Vă mulțumesc, tovarăși! Bună seara!

Trecuse mai mult de o săptămână de când scrisese prima scrisoare Aniei. Încă nu primise niciun răspuns. Se hotărî să mai expedieze încă una. Evita, așa cum fusese sfătuit de nea Gheorghe, să dea nume, denumiri de locuri, cu atât mai mult să manifeste nemulțumiri despre condițiile pe care era obligat să le suporte. Respectase toate acestea, și totuși, de la Ania încă nu primise nicio veste.

Trimisese o scrisoare și către tatăl său. Dar nici de la acesta nu primise până atunci nimic. Fusese sfătuit să aibă răbdare.

Învățase că ziua de astăzi, acolo, la Canal, se preschimbă repede în cea de ieri. Pentru că acesta este rostul timpului. Că cea de mâine va curge la fel de repede, din izvorul de nesecat al vremii. Avea cunoștințe de biologie, de evoluție, de transformare continuă din ce ești în ce vei fi. Își privea viața petrecută în colonia de muncă ca pe o fază biologică în ciclul uman al evoluție sale:

-Face parte din metamorfoza vieții mele. Metamorfoza broaștei, își spuse. Devenise batracian.

Învățase să ia lucrurile așa cum erau, nu pentru că așa îi fuseseră lui hărăzite, n-aveau în mintea sa nicio explicație mistică, ci, pentru că făceau parte din procesul de maturizare a conștiinței sale. Voia să vadă partea bună a acestei tragedii. Nu crezuse o clipă în perenitatea necazurilor.

-E și asta o încercare. E ca o sarcină pe care va trebui să o duc la bun sfârșit, și din care se va naște în mine un alt om. Era convins că așa se va întâmpla. Trăia un nou ciclu biologic, în afirmarea sa ca nouă specie umană. Văzând tot mai multe suferințe în acea lume a absurdului, cu trecerea timpului chiar și sensibilitatea i se transformase întâi în indiferență, apoi în îndârjire, și uneori în răutate.

-Aceasta, e soarta simțurilor, organismul trebuie să se adapteze, să-și inventeze alte organe de simț, alți receptori.

Începuse să-și filozofeze biologia proprie

-Decât să sufere mama, mai bine să plângă mă-sa.

Auzea în jurul său mereu o astfel de expresie. Ajunsese să o înțeleagă bine și să fie de acord cu ea.

-Necazurile nu te fac mai bun, cum s-ar zice, te înrăiesc.

După o vreme picioarele începuseră să-i care mai sprintene trupul la muncă, roaba nu mai era un munte de pământ provenit din groapa pe care credea că și-o săpa singur, pentru înmormântarea hoitului său, care se numise viață.

Însăși truda avea rostul ei, menirea și divinitatea sa, altfel cum ar fi putut pricepe ca viitor biolog că trupul putea suporta atâtea eforturi cu atât de puține resurse. Niciun bilanț energetic, despre care învățase destule, nu se potrivea cu realitatea.

-Organismul uman e un miracol, o mașinărie perfectă. Cu cât e mai chinuit, cu atât poate funcționa cu mai puțină energie primită din afară.

Și în clipa aceea fu mândru că descoperise prin propria încercare acest adevăr.

Dinspre mare veneau în zbor, ca scrisorile albe ridicate de vânt, stoluri de pescăruși. Țipetele lor prietenoase, zgomotul ghicit al aripilor, atingeau coardele unui imens instrument muzical, cu rezonanța de aer acordat în înălțimile cerului. Era prilej de bucurie, și meditație pentru majoritatea oamenilor din albia neterminată a canalului. Toți, inclusiv securiștii, lăsau lucrul și priveau înaltul cerului. În clipele acelea deveneau oameni, toți uniți cu aceleași fire nevăzute ale visării. Unii deveneau romantici și, amintindu-și cine știe ce scene din viața lor începeau să plângă. Nu plângeau cu lacrimi otrăvite, ci cu cele vindecătoare, ce curățau și pansau răni mai vechi. Pentru acele câteva clipe toți deveneau egali, ca într-o imensă biserică aparținând unicei credințe: viața. Cea mai puternică, veșnică și iubită credință.

Erau mii, acolo, strânși unul lângă altul și înecați în nevăzutele

viitoare ape ale Dunării, morți după aspectul lor exterior, dar vii pe dinăuntru, așezați o clipă pe roabe ca pe niște sicrie cu o singură roată. Cu roabele acelea își transportau către eternitate, puțin câte puțin, porțiuni din sufletele lor, după ce le mărunțeau cu târnăcoapele și le încărcau cu lopețile.

Lopețile deveneau grele, după forma pe care o sugerau, purtau o denumire subversivă: inima lui Stalin.

Iar acea inimă își făcuse pe deplin datoria. Săpase mormintele și îngropase până atunci zeci, poate că sute de nefericiți, care cedaseră, sau nu putuseră păstra ritmul muncii, fiind considerați sabotori, unii dorind să scape, împușcați și îngropați în malurile canalului. Apoi astupați cu miile de tone de ciment ale imensei construcții.

Iancu nu știa nimic despre nea Gheorghe cum i se

adresase de la început. Era de vârsta tatălui său, sau poate mai tânăr, dar îmbătrânit de necazuri înainte de vreme. Puternic, îndesat, cu un trup legat, ascunzând sub piele odgoanele mușchilor de oțel. Când i se încordau, dădeau impresia că-și cer libertatea, că mai au puțin și vor evada de sub strânsura pielii, din închisoarea unde erau obligați să muncească, departe de aer, de văzduh, de libertate. Se observau mai ales atunci când îi venea lui rândul să împingă roaba ținând-o de coarne, iar nea Gheorghe, în fața lui trăgea de hamul făcut din frânghia groasă. Pielea lui nu sângera, precum palmele lui Iancu, ci părea că își trimise sângele înăuntru, ferindu-l de aerul fierbinte de afară sau de asprimea hamului.

Iancu admira această construcție perfectă, o privea prin ochii viitorului biolog, dacă va apuca să termine facultatea. Ar fi vrut să stea în baracă alături de el, să-l asculte, așa cum se putea. În timpul muncii era strict interzisă comunicarea.

-Care vorbește nu muncește și se pedepsește!

Acestea erau cuvintele pe care le auzise de la început, și pe care toți, de frică le respectau. Era o muțenie care plutea în aerul sărat și fierbinte, care-i pălmuia dinspre răsărit.

-Vorbele sunt scumpe, spunea cineva, se plătesc cu o săptămână de carceră.

Doar la masă, fie în sală, fie pe marginea gropii, schimbau câteva cuvinte banale. Securiștii, milițienii, supraveghetorii, erau peste tot.

Lui Iancu, timpul îi rămăsese prieten. Stătea la dreapta zilelor sale, îl sfătuia să fie răbdător, să reziste, pentru că totul curge, ce e azi nu-i mâine, cum spunea o vorbă auzită din copilărie. Era răvășit, nu înțelegea dacă și chinul pe care-l suporta era adevărat, sau doar un vis urât. Unul pe care îl trăia ziua, pentru că noaptea recunoștea viața lui cea adevărată, alături de Ania.

Visase: își văzuse ochii ca pe două păsări, zburând pe aripile pleoapei. Un ochi era al ei, altul al lui, înălțându-se pe vedere, cum zboară soarele pe propria-i lumină. Ochii aceia priveau împreună lucruri frumoase, în zilele senine cu dimineți înflorite. Cugetă că și visul este de fapt o carte deschisă, pe care o poți citi la nesfârșit, după pofta inimii. Sau, pe care o scrii chiar tu însuți, în nopțile liniștite în care stelele se prefac în mii de cuvinte strălucitoare.

Numai că zilele, acolo, începeau mereu urât, aidoma jocului de-a Baba Oarba, când trebuia să se strecoare printre lovituri de ciomege și înjurături.

Pe Ania o purta în suflet ca pe o icoană. Dar nu una înnegrită de flacăra prea multor rugăciuni, cum se găsesc prin bisericile vechi, sau prin casele bătrânilor, ci una strălucitoare, din care chipul ei îl privea ocrotitor. Nu era clipă să nu-i fugă gândul la ea. Seară de seară, înainte de a adormi se imagina plimbându-se împreună prin parcul Stalin, sau pe malurile lacului Herăstrău, cum făcuseră de obicei. Aveau planuri de viitor, peste doi ani el ar fi terminat facultatea. Devenea profesor, sau altceva. Ea, între timp, liceul. La început ar fi închiriat o garsonieră în oraș, ar fi plecat din Groapă. Apoi și-ar fi cumpărat undeva o locuință, unde și-ar fi crescut copiii. Erau visurile oricărui tânăr. Era convins că în curând va fi trimis acasă. Pentru că nu primise nicio condamnare.

-Au nevoie de brațe de muncă ieftine, de aceea m-au trimis la canal.

Îi destăinuise lui nea Gheorghe această părere optimistă. Acesta nu negase. Îl privise lung atunci, și nu-l auzi decât șoptind:

-Dacă asta e părerea ta, e foarte bine. Trebuie să crezi în ceva. Altfel ți-ai lua câmpii.

Nu înțelese exact, dar faptul că nu negase, îi dădea

speranțe.

Aniei îi scrisese câteva scrisori. Trimise și acasă una. Nu primise încă niciun răspuns. I se părea ciudat. Nu se îngrijorase. Era de înțeles că aici era o altfel de viață, una care nu curge, care trebuie suportată, cu răbdare, așteptată să se termine. Chiar dacă se aseamănă cu iadul, tot trebuie să aibă un sfârșit. Ca furtunile, ca însuși potopul biblic, ce s-a încheiat cu apariția ramurii de măslin. Nu credea în perenitatea răului, ca tot ce era anormal. Nu-i permitea vârsta tânără, optimismul caracteristic omului crescut în lipsuri. Pentru el, cele mai frumoase clipe fuseseră cele petrecute împreună cu Ania.

În dimineața aceea de octombrie nu l-a mai întâlnit pe nea Gheorghe. Nu venise nici să-și bea lichidul negru din cicoare, pe care îl botezaseră cafea, sau ceaiul făcut din ierburi uscate și fierte. Nici porția de pâine neagră, pe care obișnuia să o păstreze sub cămașă, și din care mușca din vreme în vreme, ca să-și țină stomacul ocupat, cum spunea. Nu-l întâlnise nici în formația de marș, până la șantier. Pe cine să-l întrebe? Totul s-ar fi putut interpreta și pedepsi.

Când ajunse la locul de muncă, preluă uneltele de la schimbul de noapte, încercă să se descurce singur cu târnăcopul întâi, apoi cu lopata. Umplu roaba atât cât considerase că o poate împinge singur până sus, la buza gropii, unde ar fi trebuit să o descarce.

La primul transport nu l-a întâmpinat nicio înjurătură. Semn că, supraveghetorii știau problema sa. La al doilea însă, tocmai când se pregătea să o descarce, s-a trezit cu o lovitură dură peste coaste, care l-a lăsat fără răsuflare. Auzi în spatele lui:

-Morții mă-tii de sabotor, tragi chiulul? Asta-i roabă umplută?

Fusese învățat că va avea un viitor strălucit, că nu toți tinerii popoarelor de pe glob au o asemenea șansă. Într-o secundă s-a gândit să îndrepte lopata spre capul jigodiei îmbrăcată în țoale vărgate ca și el. Abia în ultimul moment se abținu. Și-a adus aminte de sfatul lui nea Gheorghe:

-Ăștia, supraveghetorii racolați dintre ai noștri, sunt mai răi decât securiștii. Sunt bestii. Vor să se evidențieze prin răutate, și să scape mai repede, să ducă o viață mai ușoară.

Luă roaba de coarne și, aproape fugind, se scufundă în fundul canalului, urmând drumul de scândură spre burta cea suptă a gropii.

Timp de șapte zile nu l-a mai întâlnit pe Gheorghe. Abia a doua seară, a aflat că e închis la carceră. Ce făcuse, nimeni nu știa. Primul impuls a fost să se strecoare noaptea și să-i ducă porția sa de pâine. Era extrem de periculos, carcera fiind foarte aproape de corpul de gardă.

Și nea Gheorghe îi oferise pâinea lui, atunci, în prima zi, când nu pusese nimic în gură vreo treizeci de ore. Se ferise să mestece șomoioage de iarbă, cum făcuseră alții. Știa că existau pe câmp, în flora spontană, și ierburi otrăvitoare, pe care rumegătoarele le cunosc, și nu le pasc. Omul, de când devenise cultivator, în urmă cu douăsprezece mii de ani, își pierduse multe din aceste abilități. Auzise că mulți din cei care n-au putut să se abțină se îmbolnăviseră.

Așteptă noaptea. Noapte de noiembrie. Vitregă, haină, păcătoasă. În mijlocul câmpului, aproape de mare, vântul nu avea liniște. Acolo era mama vântului. Mai rea decât vântul. Umedă, rea, tăioasă, vicleană, ticăloasă. Nu era nici țipenie printre barăci. Numai de nu l-ar simți câinii, sau paza. Ieși cu grijă din clădirea de lemn, trecând cu atenție pe lângă plantonul adormit. O luă pe lângă perete, lipit-umbră de acesta, traversă pitit în întuneric spațiul până la locul carcerei. Luă în brațe ghereta, lipit de ea, să nu-l azvârle vântul, strecură prin crăpătura de sus bucata de pâine făcută bucăți. Ca să intre. Se asigură că ajunseră unde trebuia, adică în palmele lui Gheorghe, pentru că nu auzi niciun zgomot, fie el și neînsemnat, de cădere pe podeaua de pământ a carcerei.

Apoi plecă. Reușise. În colonie nu se auzea niciun zgomot, în afara vântului, care-i devenise prieten. La fel de precaut, lipit de perete, și-a scurs trupul înapoi în baracă, apoi și l-a adăpostit în pat. Putea dormi liniștit. Avea satisfacția că făcuse ceea ce trebuia.

Își propuse să repete și în noaptea următoare același traseu. Îl învățase. Deprinse mersul strecurat printre lanțurile întunericului.

Ziua de muncă a fost la fel de urâtă ca noaptea precedentă. Groapa excavată se asemăna din ce în ce mai mult cu orbita unui ochi scos.

-Pământul ca un Ciclop, își șopti.

Urma ca în următoarea perioadă să se alungească, să se unească cu celelalte gropi, de forme asemănătoare, luând în final forma unei albii.

În ultimul timp fuseseră aduse pe șantier excavatoare sovietice, pentru impulsionarea ritmului construcției. Mereu se defectau. Era învinovățit mecanicul român care lucra pe ele, sabotorul care submina prietenia de nezdruncinat dintre clasele muncitoare ale celor două țări prietene. Utilajul fusese livrat în cadrul C.A.E.R.

De când se instalase toamna, viața pe șantier devenise un coșmar. Cu greutățile muncii fizice Iancu se mai obișnuise, cu vremea rea, nu. Curgea din cer o burniță mohorâtă și ruginită de tristețe, un mucegai care părăsise norii, și se infiltrase în toate cotloanele sufletești. De o lună nu mai puteai zări niciun zâmbet. Nici măcar bancurile, spuse în îmbrăcămintea lor de atentă fereală nu interesau pe nimeni. Poteca de scânduri a roabei devenise periculos de alunecoasă. Degeaba micșoraseră oamenii panta, prin lungirea drumului. Totul era inutil. Adesea roabele împinse și trase în sus, alunecau și se prăvăleau în fundul gropii. Se ducea naibii norma pentru ziua respectivă. Trebuia recuperată unealta, pusă în stare de funcțiune, și abia apoi reumplută cu noroiul lipicios care anevoie se desprindea de lopată.

În toată această mizerie exista un singur avantaj: securiștii, slăbiseră supravegherea. Se puseseră la adăpost. Se putea vorbi.

Și se ivise o nouă preocupare: procurarea sacilor de ciment goliți, din care se confecționau glugi împotriva ploii, pieptare și spătare antivânt, dubluri ale ciorapilor, introduse în bocanci sau în cizmele de cauciuc, mănuși, și câte și mai câte întrebuințări. Sacii goi se procurau greu, cererea era foarte mare. Exista obligația de a returna sacii după golire. Dacă puneai mâna pe un asemenea sac, acesta trebuia folosit cu chibzuială. Printre deținuți apăruse o nouă meserie, de confecționer de îmbrăcăminte din saci de ciment, care era la mare căutare.

Nea Gheorghe scăpase de pedeapsă, se întorsese la muncă. Iancu nu reușise să afle cauza încarcerării. Și nici altcineva din baracă nu dăduse semne că ar ști ceva. Dacă era întrebat, omul răspundea enervat:

-E treaba mea. Nu te privește.

Sau.

-Nu vrei să știi!

La câteva zile, într-o pauză de muncă, Iancu a prins o discuție

șoptită între trei deținuți, între care unul era și colegul său de roabă.

Pentru Iancu trecuseră șase luni de canal. Fusese aruncat în infernul unei vieți de coșmar. Nu mai aparținea nimănui. La scrisori nu primise niciun răspuns. Nu putea ieși la raport. Pe comandantul lagărului nu-l cunoștea. Nu-l văzuse, nu știa nici măcar cum se numea. De fiecare dată când era întrebat, Iancu susținea că el nu fusese condamnat

-Atunci pentru ce ești aici?

-Dintr-o greșeală.

-Ești sigur?

Unul i-a răspuns sec:

-Dacă n-ai fost condamnat, atunci ești cârtiță. Era cea mai gravă acuzație. Auzise și trăise pe piele proprie rolul unei cârtițe. N-o vezi, n-o auzi, sapă galerii, se apropie de sufletul tău, ți-l citește, apoi transmite informația cui trebuie, iar viața ta s-a terminat.

Nu aflase cine fusese cârtița dintre colegii lui, avea numai bănuieli. Și bănuielile sunt precum cârtițele, își sapă galerii în mintea ta, și nu-ți mai afli nicăieri liniștea. Ajungi să te ferești de toți. Lumea ajunsese o rețea nevăzută de cârtițe. Frica stăpânea totul. Ajunsese să-i fie frică și de umbra sa. Chiar și de gândurile încă neexprimate.

În seara aceea acestea i se amestecau în cap. Nu reușea să adoarmă. Acolo, sus, privea ochiul negru al neantului. El ne privește pe toți, își spuse. El ne trimite visele și ne judecă după cum știm să le trăim. Nu apucase să le descifreze. Avusese un singur vis frumos, care se numise Ania. În rest, vise urâte sau indiferente. Visul Aniei se curmase brusc, după o lovitură de târnăcop. Și gata.

-Oare pământul simte vreo durere, când atâtea mii de lovituri îi sapă liniștea? A cercetat cineva aceasta? Se spune că roca, substanța anorganică nu simte. Oare? Atunci de ce s-ar răzbuna?

Luase viețile a zeci, poate sute de amărâți ca el, care împliniseră dorința șantierului. Fuseseră îngropați în malurile albiei, adică nicăieri. Ca pe cârtițe. Acum toți deveniseră cârtițe Și ca să reziste la ploaie și frig își aplicaseră direct pe piele o blană albă din hârtie de sac.

-Cârtițe albe, își spuse, dacă ne-ar dezbrăca cineva de zdrențele vărgate și puturoase.

Îl întrerupse din visare o șoaptă. Apoi alta. Distinse vocea

moale a lui nea Gheorghe. Și a altor doi. Nu prea se înțelegea, dar auzi ceva care semăna cu punerea la cale a unei evadări.

Încercă să audă mai bine. Se cățără pe frânghia miezului de noapte, cât mai sus. Căută să descifreze pe masa de scris a nopții silabele disparate, care-și muiaseră privirile în călimara de sunete. Întocmai ca atunci când, copil fiind, voia să distingă vocea părinților. Auzi vorbindu-se ceva despre port, vapor, Turcia. De bună seamă se gândeau să fugă în Turcia. Apoi înțelesese că unul dintre ei îl cunoștea pe căpitanul unui vapor care transporta regulat oi din portul Constanța. Acum știa. N-avea el căderea, un puști de douăzeci și doi de ani să-i sfătuiască dacă fac bine sau nu. Totul părea o nebunie. În față era marea, în spate câmpul nesfârșit și aspru al Dobrogei, la nord bălțile Dunării, la sud granița Bulgariei, prin care nu trecea niciun ac. Vaporul turcului din port? Dar cum ajungi până la el? Te vânează cu câinii ca pe dropii.

Adormi, lăsându-și gândurile să curgă prin albia canalului. Se simțea legat de omul acesta despre care nu știa aproape nimic, și de care ziua îl despărțea o roabă și o tăcere nesfârșită, iar noaptea o întreagă viață.

Încă de la cei dintâi zori, gestul vântului a început să

foșnească. Prin muta lor vorbire, câteva crengi golașe porniseră la întâmplare zvonuri de cuvinte. Se apropia de sfârșit gestația iernii. Curând începea nașterea albă a zăpezii. Pe câmp fusese trimis un fluid ca o moină, iar prin nori o îmbulzeală de nedescris. Se pregătea căderea în râpa canalului a primilor fulgi. Târnăcoapele căutau neobosite, săpând în pământ, artefactele din epoca toamnei trecute

Întreaga zi Nea Gheorghe n-a scos un cuvânt. Câteva sunete semănau cu un oftat reținut, sufocat de otravă. Iancu înțelegea. Voia să plece pe un drum fără întoarcere. Un drum imposibil. Dacă l-ar fi întrebat pe el, cu toată tinerețea lui lipsită de experiență, l-ar fi povățuit să nu facă asemenea prostie. Dar cine era el, ca să-și exprime părerea? Abia către seară, la predarea schimbului, într-un moment de curaj îi puse întrebarea:

-Nu te supăra nea Gheorghe, ce ai fost dumneata în viața cea adevărată?

Acesta îi răspunse scurt:

-Militar, puștiule.

Mintea lui Iancu se lumină. Asta explica tot. Și forma trupului, și rigiditatea mișcărilor învățate să nu facă gesturi de prisos, și duritatea tăcerii, îndârjirea cuvintelor, inclusiv hotărârea acțiunii periculoase pe care o plănuise. Era inițiatorul, și cel care planificase evadarea.

Nu spuse nimic. Era periculos să și cunoască asemenea lucruri, putea fi acuzat de tăinuirea acțiunii de subminare a autorității statului, de pactizare cu dușmanii noului regim de democrație populară. Nu-i spuse nici că, dacă el auzise și înțelesese despre ce era vorba, oricine din preajmă, care nu avusese somn în noaptea aceea, ar fi putut să-i audă. Iar ochii și timpanele securității erau pretutindeni

Totul se rostogolise către luna decembrie. Ca o vărsare a

Dunării în Mare. Și vremea, și pământul, canalul, truda oamenilor, gerul, zăpada care căzuse dar se topise. Gerul liniștit, cuminte, era mai ușor de suportat decât frigul nestăpânit, mișcător, bătut de vânt, și care pătrundea, inclusiv prin ferestrele pielii. Degeaba încercaseră deținuții să le făcăluiască îndesându-le cu hârtia sacilor de ciment. Frigul nestăpânit nu avea barieră, nici uși de nedeschis.

Și într-o noapte ca aceea, cei trei aleseseră să evadeze. Iancu nu îndrăznea să întrebe. Nici măcar atunci când amândoi coborau cu roaba goală, alunecând pe scândură spre fundul canalului. Atunci erau întorși cu spatele către supraveghetori, și nu puteau fi văzuți. Buzele, pentru câteva minute aveau libertatea de a fi mișcate în voie. Și-a propus să fie atent, să doarmă iepurește, să nu scape niciun amănunt.

Îi părea rău, ar fi rămas fără un coleg de echipă bun, cine știe pe cine i l-ar fi repartizat. Cu nea Gheorghe se înțelegea din gesturi. Cu gesturile puteau comunica atâtea. Și din priviri. Dar privirile uneori trădează, ascund, sau nu sunt înțelese. De multe ori te învârți în jurul lor, cauți să le găsești o fisură, o gaură ceva, ca o ușă pe care să o împingi, să o dai la o parte, ca să pătrunzi, să le înțelegi, dar degeaba. Privirile adesea au ziduri de nepătruns. Acolo, la Canal, învățase să nu audă. Dacă auzi ești tentat să transmiți, nu cu vreun scop anume, doar ca să te dai important, să arăți că exiști. Iar transmiterea unor informații, chiar nevinovate, care pot fi interpretate, se pedepsește.

Nopțile treceau. Încet, vegheate la început de așteptare, apoi topindu-se pe nesimțite în somn. Iar dimineața constata că nu se petrecuse nimic.

Noaptea următoare fusese foarte scurtă. În puterea ei toată baraca fusese trezită de țipetele unui fluier speriat. O lumină se aprinse brusc, tăind și omorând vederea. Toți au sărit în picioare.

-Alinierea în formație, în curte!

Strigătul răgușit al securistului sfâșiase aerul.

-În două minute ieșirea în curte! Executarea!

Oamenii, buimaci, se loveau unul de altul, încălțările puse de cu seară în ordine se amestecaseră, țipetele supraveghetorilor și bastoanele lor prinseseră viață. O parte din coloniști renunțaseră să-și mai aleagă cizmele de cauciuc, ieșiseră cu tălpile goale pe zăpada înghețată a curții.

S-a făcut apelul. Lipseau trei. Au fost chemați să dea explicații colegii de roabă, cum își spuneau. Iancu, după ce primise câteva bastoane, ajunse la interogatoriu. Era o cameră cu o singură masă și două scaune. Și cu o lampă îndreptată spre fața lui, care-l orbea. Simțea fierbințeala becului. I se făcu frică.

-Cum va rezista să nu vorbească ce știa? Adică ce bănuia? Ar fi trebuit să aibă un organ al curajului, sau cel care nu simte durerea. Îl vor bate, desigur.

Și atunci, nu se știe de unde, i-a venit salvarea. De la Ania.

De la iubirea lui pentru ea. Numai aceasta îi putea da puterea să reziste. Și i-a dat-o.

De câte ori primise în timpane urletul de fiară al securistului, reușea să nu-l audă. Nu simțise nici palmele și pumnii acestuia. Se îmbrăcase în iubire ca într-o platoșă de zale.

-Nu știu dom șef! Nu știu nimic, dom șef. Ce aveți cu mine? De unde să știu eu?

După un sfert de oră de urlete și bătăi, fusese lăsat în pace. Urma altul să fie tocat în mașina de pumni. Pentru moment scăpase. Dar nu de tot. Pentru că abia acum începea adevăratul calvar. Trei zile a fost închis în sicriul carcerei. Fără apă, pâine, dar mai ales fără căldură. Trebuia să stea în capul oaselor, cu îmbrăcămintea de lucru pe el. Acesta era iadul. Oasele îl dureau, păreau că intraseră unele în altele, traversând încheieturile. Mușchii nu-l mai ajutau. Nu mai avea picioare pentru sprijin. N-avea dreptul nici să îngenuncheze. Înghețul, acolo era mai dureros decât frigul. Devenise arzător, ascuțit, tăietor, o lama a flăcării.

De hrană, după ce i-a amorțit stomacul, nu mai avusese nevoie. Dar nici de apă. Învățase la școală că suntem trei sferturi apă. La carceră n-avea nevoie de ea. Dimineața lingea scândurile pereților pe care înghețase propria respirație. Adică se bea pe sine însuși. Și bruma care cădea spre sfârșitul nopții. Știința susținea că fără apă nu se poate supraviețui mai mult de trei zile. Iar el, aici, la carceră rezistase, lingând de pe scânduri tot ce putuse natura să-i ofere.

Cel mai greu de suportat fusese înghețul. Pentru că, din cauza gerului poți adormi, iar atunci începi să nu-l mai simți. Iar când nu-l mai simți, ești deja mort. N-ai cum să te obișnuiești. Nu ai timp.

Când după trei zile a fost eliberat, a simțit că în spațiul liber, în curte, era mult mai neplăcut. Pe lângă ger, era și vânt. Iar vântul este dușmanul tuturor. Vântul, acolo, la Canal, nu învățase să-i distingă pe cei îmbrăcați de cei goi, pe cei condamnați, de supraveghetori. Îi lovea pe toți. Acesta era păcatul lui cel mare. Sufla în prostie asupra tuturor. Și asupra celor vinovați, dar și asupra celor fără vină. N-avea discernământ. Pe nea Gheorghe sau pe ceilalți doi nu i-a văzut.

-Au reușit, își spuse.

O voce din baracă a anunțat în șoaptă că nu scăpaseră, și că, cu siguranță aveau de ispășit pedepse grele.

Lui Iancu, coleg de roabă i-a fost repartizat un nou venit. Omul era de la țară, nici tânăr, dar nici bătrân. Știa tainele muncii cu târnăcopul, lopata și roaba. Pe acesta nu a trebuit să-l

întrebe, s-a exprimat singur, însoțind o înjurătură:

-Au zis că sunt chiabur, mama lor de comuniști!

Munca în echipă cu acesta mergea mai cu spor. Era mai înalt, mai vânjos, mai obișnuit cu greutățile trudei fizice.

Se apropia Crăciunul. Gerul și vântul nu slăbiseră deloc. Doar oamenii se adaptaseră. Se spune că adaptarea este o calitate a civilizației. Și că nu-ți trebuie carte pentru a te adapta. Adaptarea este obișnuirea la ger și vânt. La foame și la sete.

În ajunul Crăciunului s-a petrecut un miracol: toți deținuții la ora 18 au încetat lucru. Și-au lăsat roabele și uneltele la locurile de muncă. Cineva, din toată mulțimea aceea făcuse rost de un brad, pe care îl împodobiseră cu fâșii tăiate din hârtiile albe ale sacilor. La un moment dat, ca la comandă, toți au început să cânte:

O, brad frumos, o, brad frumos,

Cu cetina tot verde

Tu ești copacul credincios

Ce frunza nu și-o pierde,

O brad frumos, o brad frumos.

Se înălțase un cor enorm, care se auzea până departe, spre coloniile celelalte. Și bine înțeles, preluat de valurile mării, de păsările albe ale gerului și zăpezii. Fulgii sunt aripile îngerilor, șoptise cineva.

Câțiva au început să scandeze că nu vor ieși la muncă până nu vor fi eliberați colegii lor. Mii de trupuri cântau și scandau. Bâtele și bastoanele deveniseră inutile. La fel ca și focurile de revolver trase în aer. Cadrele stăteau împietrite, nu puteau crede că ceea ce se petrecea era adevărat.

Oamenii se săturaseră. Demonstrau inutilitatea forței brute. Au aprins făclii și focuri, în care ardeau pe lângă sacii de hârtie, și scândurile, potecile roabelor. Au început să vuiască înjurăturile, huiduielile împotriva comunismului și a nenorocitelor cozi de topor. Era un vuiet enorm, care s-ar fi auzit până la Constanța, dacă vântul ar fi suflat în direcția aceea. Nu-i speriau nici împușcăturile trase în aer.

Apoi oamenii au început să se retragă spre barăci. Nici schimbul de noapte nu s-a prezentat la lucru. A doua zi, întâia zi de Crăciun, nimeni n-a mai îmbrăcat salopetele. Toți deținuții au rămas în dormitoare, cântând colinde, rugându-se și organizându-și după pricepere liturghia Crăciunului.

Nu fusese nimic organizat. O revoltă spontană, în care deținuții voiau să demonstreze inutilitatea pazei, să arate că și ei sunt oameni. În ziua aceea niciunul n-a primit dreptul la hrană.
Pe la prânz au intrat în baracă cei trei evadați. Fuseseră eliberați. Dar cu greu se putea spune că ar fi semănat cu ființele umane.

Conducerea lagărului și cadrele, au înțeles că miile de deținuți sunt o forță care nu poate fi ușor stăpânită. S-au ferit să ia măsuri, de frică să nu se afle și să se interpreteze neputința lor de a ține sub ascultare mulțimea.

Au preferat să mușamalizeze evenimentul, ascunzând revolta.

Împreună, victimele, și călăii au priceput că se petrecuse ceva deosebit:

-De sărbătoarea Crăciunului, cu sprijinul miilor de oameni năpăstuiți, Dumnezeu se vindecase de miopie.

CAPITOLUL III

Serghei

Ania l-a așteptat. După ce a trecut o lună de la dispariția lui Iancu, neprimind nicio veste, zilnic se interesa, întrebându-i fie pe Nae-Tuci, fie pe tatăl acestuia, dacă primiseră vreun semn de la el. Se zvonise în Groapă vorbindu-se despre unele persoane care dispăruseră fără urmă. Încă din timpul războiului, existaseră soldați români care pur și simplu se evaporaseră, despre care nimeni nu știa nimic. Nu erau nici pe lista morților, nici a răniților. Erau trecuți la categoria dispăruți, lăsând celor dragi speranța că încă mai trăiau. Aceștia intrau în categoria generală a pierderilor.

Mare parte dintre aceștia fuseseră luați prizonieri și, fie muriseră în lagăre, fie se pierduseră în imensitatea Rusiei. Îi înghițise taigaua, sau stepa nesfârșită.

Dar asta a fost atunci, demult, în alte vremuri, de tristă amintire, cum învățaseră la școală. Și era acolo, în Rusia cea fără sfârșit, în vreme de război. Acum era altceva. Țara plecase pe alt drum, al cinstei, prețuirii și al libertăților. Elementele vechi dispăruseră, se construiau vremuri noi, proletariatul se transformase în clasă muncitoare, conștientă de rolul ei în societate. Cuceririle revoluționare erau garantate de Armata Roșie, prezentă în țară, alături de structurile noi. Împreună asigurau domnia dreptății, libertății și a echității democrate. Așa învățase.

Totuși se întâmplase ceva nemaiauzit în Groapă, unde trăiau oameni curați, adică elementul muncitoresc unic în felul său, eliberat de nedreptate.

Dispăruse un om. Pentru Ania nu era un simplu individ,

era Iancu, iubitul ei.

Iar în Groapă nu existaseră exploatatori și exploatați. Toți erau egali. Aveau drepturi garantate.

Ania, elevă cuminte și conștiincioasă, participase la toate întrunirile organizate la școală, la toate instruirile care avuseseră loc, și unde fuseseră invitați o serie de oameni activi, fie profesori tineri, fie oameni simpli, delegați ai oamenilor muncii care lucrau în fabrici și uzine, și care le vorbiseră elevilor despre noua societate care se construia. Așa, ca de la suflet la suflet, direct, pentru ca elevii să înțeleagă noile direcții ale învățăturii marxist leniniste. Erau pentru Ania momente plăcute, pline de optimism asupra viitorului strălucit care o aștepta. Iar ea, conștiincioasă și cuminte fiind, nu lipsise niciodată.

Numai tatăl său, ori de câte ori venea de la Perieți cu treburi la București, îi spunea cu totul altceva.

-Tu poți să crezi în minciunile ăstora?

Avea încredere în tatăl ei, dar, așa cum o povățuia bunica, era bine să asculte mai degrabă de cei de la școală, decât de tată, care era un om trecut prin prea multe greutăți și necazuri. Acestea prea își puseseră pecetea neagră pe sufletul lui.

-Și mai lasă-l dragă pe țiganul ăla, nu ți-am spus de la început să nu te încurci cu el? Nu-i de pe ulița noastră. Cine știe cu cine e el acum încurcat, te-a lăsat baltă, și a fugit cu aia. Una din lumea lui.

-Dar de ce nu mi-a spus, bunico, l-aș fi înțeles.

Ania era o romantică incurabilă, cum spunea bunica, adesea o găsea uitându-se pierdută în gol, ascultând muzica inimii, pictând cu ochii pe cer icoanele zilei. Ania își imagina cum sângele ei se varsă în marea iubirii, asemenea unui râu. Iar tot ce crea în mintea sa avea legătură cu prezența lui Iancu. Acesta, chiar dacă nu era prezent fizic, trăia alături, în inima sa. Așa, ca și cum ar fi privit o lumină oarbă, pe care o știa acolo, și care o strălucea, cu toate că nu o vedea. Avea chip, unul luminat de întuneric, o imagine care lucea continuu, și care o îndemna să-i dăruiască în continuare sufletul.

-Tu, ca orice fată tânără iubești iubirea, te-ai îndrăgostit de iubirea din tine, îi spunea Bunica. Acum a luat chipul lui Iancu, mâine poate lua chipul altcuiva.

Bunica nu avea cine știe ce școală, dar știa multe, trăise destule. I-a povestit odată despre o fată, Aglaia, fiica preotului din satul vecin, din satul Căzănești, care iubea un băiat. În timpul războiului din 1916 el fusese dat dispărut. Au trecut ani. Despre iubitul ei nu mai știa nimeni nimic. Ai lui îi făcuseră toate slujbele, inclusiv cele de pomenire. În mintea lor deja îl îngropaseră. Preotul a sfătuit-o să se mărite, erau destui care-i făceau curte. Ea nu era oricine în satul acela, era fata popii. Tânără, frumoasă, cu avere. Preotul a plecat la cele veșnice. Aglaia a trăit singură, cu așteptarea ei. Nu voia să audă de niciun măritiș, era încrezătoare că iubitul ei se va întoarce, că trăiește. Anii au trecut. Iar într-o zi, nu foarte demult, după războiul cestălalt, Aglaia, bătrână ca și mine, povestise bunica, s-a trezit la casă cu un om. Nu l-a recunoscut la început. După ce i-a spus acesta cine este, și l-a privit mai bine, și-a dat seama că era el. Îl așteptase o viață. Dar viața trecuse, iubitul ei se schimbase. Ea îl dorea pe cel de atunci, care trăise mereu în inima ei. Acesta care venise la ușa sa, devenise un străin.

Întreaga viață îl așteptase pe tânărul care era în mintea ei. Bineînțeles că nici ea nu mai era aceeași. Poate că nici el n-ar fi recunoscut-o dacă ar fi întâlnit-o în altă parte. Dar aici, acasă la ea, timpul avea altă memorie. Memoria locului se suprapuse peste cea a ființei care locuia acolo. Omul i-a povestit, ca unei cunoștințe de demult, care devenise o străină, tragedia vieții lui.

Fusese luat prizonier pe frontul din Ardeal atunci, în

1916.

Stătuse cât a durat războiul în lagăr la nemți. După ce l-au eliberat, a rămas să muncească acolo, în orașul acela, la un cizmar. A învățat meseria. După un timp și-a găsit o nemțoaică, pentru că la ei rămăseseră bărbați puțini. Mulți muriseră în război. Bărbații aveau căutare. Nemțoaica i-a făcut doi copii.

Apoi a venit războiul ăsta. A fost luat și trimis să lupte în Rusia, cu amândoi copiii lui. Unu din ei a murit. El a fost luat prizonier și trimis în Siberia, în lagăr. A rămas și acolo câțiva ani. Când l-au eliberat, în drum spre casa lui din Germania, s-a gândit să treacă prin România. El avusese viața lui, trăită cum s-a putut, cum au fost vremurile. Din cauza lui Aglaia nu a avut niciun drept la viață. El i-a distrus-o. Iar ea, în credința ei, l-a așteptat.

-Trăirea, oricum ar fi ea, este viață vie, mai bună sau mai rea, după noroc, sau după credință și năzuințe. Așteptarea este viață moartă. Adică moarte, Ania. Asta vrei? Ce trăiești tu acum, așteptându-l, se numește viață moartă, fără viitor, Ania. Aglaia a iubit iluzia care rămăsese în mintea ei. Ea a trăit așteptarea, nu viața de om.

Ania nu-i dădea dreptate, Iancu nu reprezenta pentru ea o iluzie, așa cum i-l prezentase ea, era un om în carne și oase, pe care îl iubea cu toată ființa ei, și pe care îl purta în ea în toate clipele zilei. Alături de el își făcuse planuri de viitor, nu se imagina stând lângă altul, cum o povățuia bunica.

Ania vorbea și se gândea privind în adâncul ei, ca și cum ar fi deschis o carte, a inimii, a simțirii. Bunica o povățuia citind, desigur, din cartea vieții ei sau poate și a altora. Nemaivorbind de marea diferență de vreme. Ceea ce trăise ea, sau Aglaia, fusese demult, timpul aruncase asupra simțirilor praful uitării. Iancu era al ei, iar ea îi aparținea lui Iancu. Și totul se petrecea acum, în prezent nu cândva, prin negura amintirilor. Ania era convinsă de puritatea și trăinicia sentimentelor sale.

Între timp venise iarna, cu gerurile ei. Frigul o răscolise, trecându-i direct prin suflet. Aștepta mugurii primăverii, care se simțeau, așteptau să explodeze în viitoarele luni. Știa că sunt acolo, unde urmau să înflorească primii ghiocei ai unei vârste care-și cerea drepturile.

Într-o zi a îndemnat-o o colegă să meargă împreună la Casa de Cultură ce se deschisese pentru tineret. Era un program frumos, de duminică după amiază: după o scurtă conferință ținută de un tovarăș venit de la A.R.L.U.S. (Asociația română de strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică), urma un film documentar, iar seara, o reuniune tovărășească cu muzică și dans. Pe gardul casei de cultură era un afiș care anunța programul

-Du-te, Ania, îi spuse bunica, mai cunoști și tu lume.

Fata, a ascultat-o, și, împreună cu prietena ei au mers la casa de cultură. Au luat loc nici prea în față, nici prea în spate, aveau de unde alege. Veniseră pentru seara de dans, dar, trebuiau să asiste și la celelalte manifestări înscrise în program. În sfârșit, programul începu. Directoarea l-a prezentat pe tovarășul delegat:

-Tovarășul ne-a făcut cinstea să vină în mijlocul nostru, să ne împărtășească unele aspecte ale problemelor curente ale societății noastre.

După ce invitatul și-a dres zgomotos glasul, ridicându-se de la pupitrul acoperit cu o pânză roșie, a început să citească:

-Dragi tovarăși și tovarășe! Din toate colțurile țării sosesc știri despre succesele deosebite pe care muncitorii și tehnicienii din fabrici și uzine le obțin în întrecerea socialistă. Pe întreg cuprinsul țării, oamenii muncii se pregătesc cu entuziasm pentru primul nostru plan cincinal, care, așa cum arată Hotărârea ședinței plenare a C.C. al P.M.R., a fost adoptat de partid și guvern.

Invitatul făcu o pauză, apoi continuă, accentuând pe cuvintele care se refereau la conducerea de partid și de stat, ce elaborase direcțiile de dezvoltare a societății:

-Lupta pentru realizarea planului, pentru sporirea producției și a productivității muncii, trebuie să devină o chestiune de cinste, de onoare și glorie pentru fiecare muncitor, tehnician din patria noastră. Printr-o muncă dârză, de zi de zi, dragi tovarăși și tovarășe, vom reuși să realizăm un nivel tot mai înalt de trai și vom grăbi industrializarea socialistă. Luptând pentru îndeplinirea planului, luptăm pentru întărirea Patriei, pentru un viitor strălucit, pentru pace și socialism.

Ania, fără să-și dea seama, părăsise lumea socialismului biruitor, care ar fi trebuit să coboare de acolo, de sus de la pânza cea roșie. Nu mai distingea vorbele, auzea o muzică joasă, monotonă. Se asemăna cu bucla unui gând care întunecă obrajii, iar ea, în visarea sa, căuta să iasă, să scape, se străduia să urce cele câteva trepte ale luminii, să încheie cămașa nopții cu nasturele lunii pe care o zărea în mintea ei, dincolo de fereastră. Se simțea plutind în slava Tainei, în propria închipuire, se vedea ridicându-se prin propria sa înălțare. Ajunsese sus de tot, împreună cu Iancu al ei. Simțea nevoia să iasă din lumea nimicului care o înghițea zi de zi, și care era prezentată de făptura aceea de la pupitru. Trebuia să trăiască cu speranța că de mâine în poarta sufletului îl va vedea pe Iancu apărând. Pentru că pe ei doi îi va aștepta o dimineață frumoasă, adică simțea că vor pleca împreună să descuie zăgazurile zilei. Vor curge cu viața lor până vor ajunge și ei stăpânii trăirilor proprii, adică se vor înălța cu pasărea destinului lor.

Tresări. O speriară aplauzele. Nu auzise nimic. Visase. În dreapta, prietena ei, obosită, adormise. S-a trezit și ea în ropotul

aplauzelor. Se gândi că oamenii aceia din jur îi aplaudau visele.

În continuare, filmul documentar prezenta în același ton optimist realizările țărănimii muncitoare în recenta campanie de

toamnă. Se înnoptase, cu toate că nu era decât ora cinci. Prin geamul ferestrei se vedeau câțiva fulgi mari și grei, care priveau înăuntru.

-Ochii zăpezii șopti Ania.

Filmul a fost scurt. Apoi, a urmat punctul trei al programului, pentru care veniseră toți tinerii aceia. Sala era plină. Orchestra, cinci tineri prezentați de tovarășa directoare ca fiind o tânără formație de muzică ușoară, nou înființată, aparținând Casei de cultură, începu să cânte un tango. Se auzea bateria, bătând ritmul foarte tare, cu elan bărbătesc, muncitoresc.

Un tânăr s-a și îndreptat către Ania și, fără să o întrebe, își strecură mâna pe după talia ei subțire, și începu să țopăie. Nici Ania nu era vreo balerină, dar perechea ei era prea de tot. De câteva ori o călcă pe picioare. Nu știa cum să scape. Și tocmai atunci a apărut un alt tânăr, care l-a bătut pe umăr pe primul, a cerut permisiunea Aniei. Fata n-a mai așteptat încuviințarea. S-a desprins de primul, plutind în brațele celui de al doilea. Se lăsă condusă de acesta, nu se desprinse de el nici când s-a terminat tangoul și orchestra a început primele acorduri ale Dunării albastre. Și nici la următoarele dansuri tânărul nu i-a dat drumul.

Au dansat întreaga seară, aproape fără să-și vorbească, până când prietena ei a venit lângă ea, anunțând-o că vrea să plece acasă. Se făcuse târziu. În clipa aceea s-a trezit, și-a dat seama că timpul trecuse pe nesimțite. Ce va spune bunica? Își ceru scuze, îl lăsă pe tânăr, se îmbrăcă și, împreună cu prietena ei, plecă.

-Ți-a plăcut? O ispiti colega sa. Mai venim?

-Da, desigur, rosti o altă ființă în locul ei.

În zilele următoare se gândi mult la după amiaza de duminică. Îi suna în urechi valsul Dunărea albastră, îi venea să-l danseze singură, prin casă. Într-o zi îl luă pe Vlad la dans. Acesta se mișca precum o buturugă înecată. Habar n-avea despre pașii de dans, despre ritm și melodie. Îi promise că-l va învăța. Pe tânărul al doilea nu și-l amintea cum arată. Unul blond, în rest mai nimic. Fața lui stătuse prea aproape de a ei, și nici măcar nu-l văzuse. De vorbit, nici atât. Ori dansezi, ori vorbești.

-Dansul are în el o sfințire, o sacralitate, pe care trebuie să o respecți prin tăcere. Așa îi spusese tatăl ei când îi dăduse primele lecții.

De primul, cel care dansase cu ea tangoul, nu-și amintea nici atât. Dacă l-ar fi văzut pe stradă nu l-ar fi recunoscut. Ar fi putut jura. Cine erau aceștia pentru ea? Niște figuri întâmplătoare, ce apăruseră la un moment dat în viața ei, tocmai atunci când își propusese să uite de toate, și să se lase purtată pe aripile muzicii. Orhestra era de amatori, asta era vizibil, după notele false care alunecau din când în când pe instrumentele lor. Dar ce conta? A fost o seară minunată, la care îi fugeau gândurile ori de câte ori le scăpa din hățuri. Ca armăsarii la iarbă. O iarbă smulsă și ronțăită de mintea sa. A auzit o șoaptă ciudată. Venea din interiorul ei, încercând-o.

-Dacă Iancu s-a combinat cu cineva, cum spune bunica, de ce n-aș avea și eu dreptul să mă distrez?

În fiecare seară adormi cu gândul la viitoarea seară de dans de la reuniunea tovărășească organizată la casa de cultură.

Se împăcase cu lumea ei. Așa cum se împacă lumina cu întunericul, noaptea cu ziua, furtuna cu liniștea dinaintea ei. Făcu pace cu așteptarea, cu lacrimile vărsate și nevărsate, cu sărbătorile de iarnă care urmau, și pe care le aștepta ca pe o eliberare.
-Sigur se va organiza cu ocazia Crăciunului ceva deosebit.
Învățase să ia totul din aproape în aproape, să se bucure de clipa prezentă.
-N-aduce anul ce aduce ceasul, îi spuse bunica.

Și de atunci Groapa începuse să aibă în ochii ei un nou farmec exotic, oriental. Acum, iarna, mizeria era astupată de zăpadă, mirosurile de parfumul gerului. Viața însăși, care i se întinsese la picioare până atunci ca un drum noroios, părea că se schimbase, prin șanțurile ei începuseră să apară primele flori. Sufletul i se desprimăvărase. Adesea se trezea fredonând Dunărea albastră, simțind în nări mirosul frumos de parfum scump al celui de al doilea tânăr cu care dansase. Muzica se confunda cu imaginea nevăzută a chipului acestuia. Ea însăși căpătase mirosul frumos pe care-l capătă domnișoarele dansate. Mirosul florilor legănate de adiere.

Din păcate, prietena i-a comunicat că în următoarea săptămână nu se organiza nimic.

-Ceva probleme organizatorice îi spuse.

Nu era simplu să convoci un tovarăș de la centru, pe care să-l rogi să susțină o prelegere de o oră la început, să cauți un film documentar care să contribuie la ridicarea nivelului ideologic al asistenței, să convoci orhestra de amatori, să informezi forurile superioare competente asupra programului, care, desigur, după o pertinentă și minuțioasă analiză, urmau să-și exprime acordul. Și puteau interveni atâtea alte impedimente neprevăzute care ar fi putut frâna bunul mers al activității casei de cultură.

Vestea a întristat-o, dar Ania, obișnuită cu visarea, învăța să trăiască o nouă așteptare. Au trecut sărbătorile de iarnă, așa cum trec ele, repede, lăsând în urmă regretele pentru unii. Pe bunica o auzea vorbind singură cu o voce sfâșietoare, dureroasă.

-A mai trecut un an, Doamne, cât vrei să mă mai ții pe pământul ăsta?

Ania înțelegea prea puține din tânguirile bunicii, se obișnuise cu ele, le asculta ca pe un alt fel de rugăciune, o rugă de zi. Pe cele de dimineață și de seară le știa pe dinafară. Bătrâna o învățase încă de când era mică.

Nu-i dădea dreptate, o vedea încă în putere, pentru că ea ținea toată casa, primind din când în când doar un mic ajutor de la fete. Iar acum aveau de toate, de sărbători veniseră părinții de la Ciochina, cu toate bunătățile făcute gospodărește, după tradiția sacrificării porcului crescut de ei la țară.

Abia la mijlocul lunii ianuarie, prietena ei a anunțat-o că s-a organizat o nouă reuniune tovărășească. Pentru prima dată a înțeles că și nerăbdarea este un alt fel de durere, poate mai greu de suportat decât așteptarea. Ca și cum ar trăi o viață condensată, când fiecare clipă avea rostul ei. Iar mai multe clipe adunate la un loc, se îmbulzesc, se încurcă între ele, în vreme ce timpul le zorește. Ca o îngrămădeală de animale speriate, mânate de un cioban nepriceput.

Ania se întrebă dacă vreunul din cei doi băieți care o invitaseră la dans vor veni. Și-ar fi dorit să participe împreună cu Iancu, despre care nu aflase încă nimic. Gândul îi zbură la el, își imagină brațul lui strângând-o pe după talie în ritmul dansului.

-Oare Iancu știe să danseze?

Până atunci nu-și pusese o astfel de întrebare. Cu Iancu se plimbau prin parcul Stalin, la șosea pe bulevardul Jianu, se întorceau pe Kalinin, se sărutau, stând adesea îmbrățișați pe bancă până se răzvrăteau corpurile amorțite de strânsoare.

Ca și data trecută, reuniunea tovărășească a fost deschisă de tovarășa directoare, care l-a invitat pe tovarășul venit de la Centru să expună conferința. Era altul, nu cel de data trecută. Tovarășul a anunțat titlul expunerii, subliniind prin tăria vocii cuvintele mai importante:

-Tovarăși, astăzi vom vorbi despre șantierele Dunăre-Marea Neagră. Făcu o pauză, pentru a sublinia importanța titlului, a ceea ce avea să urmeze.

-Tovarăși și tovarășe! După apariția Manifestului către popoarele lumii, lansat de cel de Al Doilea Congres Mondial Al Partizanilor Păcii de la Varșovia, Comitetul de luptă pentru pace al Construcției Canalului Dunăre Marea Neagră, a întocmit un plan concret de muncă, în care sarcina principală este aceea de a populariza prin toate mijloacele Manifestul, în mijlocul constructorilor Canalului. Gazetele de perete de pe întreg șantierul, oglindesc, în articolele lor, uriașele succese ale luptei mondiale pentru pace, înregistrate după Congresul de la Varșovia. Manifestul a fost prelucrat pretutindeni, în timpul mesei, la locul de muncă, astfel încât acesta este cunoscut astăzi marii majorități a constructorilor Canalului. Comitetele de luptă pentru pace de pe șantierul regional Midia, au organizat însuflețite mitinguri, la care au participat peste patru mii de constructori, în care s-a vorbit despre sarcinile care le revin acestora, despre lupta pentru pace. S-a hotărât să contribuie fiecare cu abnegație și avânt muncitoresc, la noi succese în muncă, împotriva agresorilor imperialiști americani. Stațiile de radioficare de pe șantier difuzează de mai multe ori pe săptămână un program special, Ora păcii în care se transmit roadele și realizările muncii lor în cadrul luptei pentru pace.

Cât a durat expunerea, Ania nu și-a dat seama. Nici chiar

filmul documentar, privind realizările obținute la un colhoz din Uniunea Sovietică, unde vaca Kostroma dădea șaizeci de litri de lapte pe zi. Gândurile i se îndreptau, printre lozincile strigate răspicat de omul de la pupitru, spre lipsurile lor de fiecare zi, de care probabil nu imperialiștii americani erau de vină. Și bine înțeles către imaginea lui Iancu al ei, pe care o purta în inimă ca într-un medalion.

Nu întâlnise pe niciunul din cei care fuseseră prezenți data trecută. Nici pe tânărul blond care mirosea a parfum bărbătesc. I se păru că se terminase un vis frumos.

-Nu e niciunul din cei de data trecută, îi șopti prietenei.

-Ba este. Privește în partea stângă, în ultimul rând.

Ana se întoarse. Întâlni o figură luminoasă și părul blond, inconfundabil într-o sală de bruneți.

-Și Iancu e brunet, își spuse, dar are pielea albă.

La ei în Groapă ochii i se obișnuiseră cu oamenii cu păr negru și fețe închise la culoare.

La terminarea filmului, tinerii organizară sala pentru dans. Se făcu suficientă îmbulzeală, vorbe rostite cu voce tare, aproape strigate, pentru a putea fi auzite. Până când a început să cânte orhestra, mulți dintre participanți se alăturaseră deja perechi. Ania și prietena ei s-au așezat una lângă alta pe scaunele de lângă perete, așteptând.

-Pe tine o să te invite întâi, pronostică Ania. Facem pariu.

Amândouă priveau mișcările lente ale perechilor care treceau în pași de dans pe lângă ele. Blondul nu era nicăieri, nici pe ring, nici așteptând pe vreun scaun.

La următorul dans, n-a înțeles de unde, acesta a apărut în fața sa, a rostit ceremonios un bună seara, și, înclinându-se în fața Aniei a invitat-o la dans. Începuseră acordurile valsului Dunărea albastră. Ania s-a lăsat moale, plutind în brațele valsului, recunoscând același miros frumos de data trecută. Se amuză la gândul că nu dansa cu o ființă, ci cu mirosul ei. Curgea împreună cu notele valsului, într-o strânsă îmbrățișare. Era fericită. Se făcuse primăvară. Înfloriseră acordurile muzicii în pământul fertil al nerăbdării. Simțea cum cineva, în adâncul său începuse să-i cânte melodia fiorului. Mâna tânărului, în îmbrățișarea sa moale, îi aluneca pe zăpada fierbinte a pielii. Sângele îi curgea prin vene ca valurile Dunării. Începuse să audă creșterea noilor lăstari împreună vorbele șoptite cu accent străin la urechea sa.

Trăia în două lumi diferite: cea a tovarășului invitat, care mai înainte le vorbise de la tribuna roșie, ale cărui cuvinte se loveau dur de stâncile timpanelor, așa cum își imagina că ar fi curs Dunărea la Cazane, și cea de acum, caldă, liniștitoare, ca altă muzică a pașilor. Exact cum o învățase bunica: un doi trei, un doi trei, un doi trei. Au dansat întreaga seară.

-A pus mâna pe tine, Ania. Vezi să nu te răpească. Poate află Iancu.

Auzi șoapta prietenei, în timp ce perechile lor se apropiaseră. Iar Ania simți atunci că vorbele acelea erau mai mult decât o simplă constatare, sau atenționare. Era invidie? Era răutate? Se cunoșteau demult. Pentru prima dată Ania își puse întrebarea dacă prietenia dintre două femei depășește barierele unor astfel de sentimente omenești.

-Femeile pot fi prietene până la apariția unui bărbat, o învățase bunica.

Fusese prea mică pentru a înțelege atunci aceste complicate cuvinte.

-Înseamnă că am crescut, cugetă, lăsându-se mai departe legănată în brațele tânărului.

-Ce contează, își spuse, Iancu e al meu, pe el îl iubesc, cu el mă voi mărita. Tânărul acesta mi-a fost trimis pentru liniștire.

Cum și pentru ce să-i comunice prietenei aceasta? N-avea

motiv să se justifice. Dar păstră gustul neplăcut al cuvintelor rostite de prietenă.

De la dispariția lui Iancu stătuse ascunsă în ea ca un melc în cochilie. Se ascunsese de ea însăși. Obosise să se mai gândească. Gândurile negre îmbolnăvesc trupul. Au o putere de neimaginat. Te strivesc, până ajungi o ruină. Iar acum, în întunericul întrebărilor apăruse o geană de lumină, nu sub forma unui răspuns, ci a unei noi dimineți care se deștepta. Melcul din ea scoase o antenă. Firavă, timidă, pe care numai ea o știa.

Până la întâi martie se mai organizaseră încă două reuniuni tovărășești. Ania și prietena ei nu lipsiseră niciodată. Tânărul blond fusese prezent. Când începea dansul, se îndrepta direct către ea. Ania se obișnuise cu prezența lui. Îl aștepta.

Dar era un alt fel de așteptare, mai sigură, previzibilă, frumoasă, nu ca așteptarea lui Iancu, dureroasă, sufocată de întrebări. Pentru prima dată un gând urât i se strecură, aruncându-se ca o suliță în inima ei:

-Cine știe în ce brațe o fi și Iancu acuma?

Ania își răspunse singură.

-Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ să ne mai și bucurăm, nu numai să suferim. Suferința, ca și fericirea există în fiecare. Depinde ce dorim să alegem.

Tânărul blond venea la ea, se înclina, cu mâna stângă la spate, pe dreapta oferind-o viitoarei partenere invitată la dans. Rostea ceva care semăna cu:

-Sunteți liberă domnișoară?

Apoi, în rusește :

-Prașu vas! ( vă rog.)

In ultimul timp, destui tineri se maimuțăreau pronunțând câteva cuvinte în rusă. Se învăța și la școală. Cei tineri mai ales. Cei în vârstă, în special cei care fuseseră în război, erau mult

mai reținuți.

De când terminase liceul, Ania, se angajase la un birou din cadrul Sovrompetrol, o întreprindere mixtă, româno-sovietică. Auzea acolo suficientă rusă vorbindu-se, și, cu ce mai învățase la școală, ajunsese să cunoască suficiente cuvinte uzuale, pentru a înțelege câte ceva. Iar transmisiunile radiofonice erau pline de lecții oferite gratis fraților români, inclusiv la emisiunea să învățăm limba rusă cântând, sau, pentru cei mai mici, povești rusești. A bănuit că tânărul era rus.

Într-o seară frumoasă de la începutul lunii iunie, le-a invitat pe Ania și prietena ei la o plimbare în parcul I. V. Stalin. Prietena ei a refuzat, dându-și seama că e în plus. A rămas în continuare la Casa de Cultură, să mai danseze. Ania a acceptat. Se întunecase. Rusul a invitat-o la restaurantul Pescăruș. Se purta cu ea politicos și atent, ca și cum s-ar fi jucat cu o păpușă de porțelan, cu grijă să nu o scape din mână și să se spargă.

Iancu era altfel, era mai pasional, simțea iubirea explodând în el, preluându-i flacăra, ca pe o comoară. Și, cu toate că știa suficient de bine românește, încât să se facă lesne înțeles, și mai ales să priceapă cuvintele Aniei, rusul niciodată nu adusese vorba despre sentimente, despre iubire. O privea direct, cu ochii lui albaștri, silabisind cald:

-Aniușca maia!

Vorbele aveau căldura lor, duioșia reținută și protectoare a omului sigur pe sine. Îi povestise cum e la el în Novorosiisc, un frumos oraș de la malul mării, din regiunea Krasnodar. Îi povestea amintiri din copilăria sa, pe care Ania i le asculta comparându-le cu ale sale, cele trăite în Groapa Floreasca. N-o întrebase până atunci nici unde stă, nici cu ce se ocupă. Ania se simțea o simplă jucărie pentru ocuparea plăcută a timpului său liber. Se vedeau aproape cu regularitate duminica, plecând mai devreme de la reuniunea tovărășească. Sau direct, la intrarea în parcul Herăstrău, unde se înălța statuia imensă a tovarășului Stalin, de la care și parcul căpătase denumirea marelui Generalisim. Nici Ania nu era curioasă să afle unde lucrează, sau nu îndrăznea să-l întrebe.

-Probabil la vreun Sovrom, ca și mine, își răspunse.

Tânărul o copleșea cu atenții, îi adresa cuvinte frumoase, dar atât.

Într-o duminică după amiază, în timp ce se plimbau prin parcul Stalin, au fost zăriți de Vlad. Ania a încercat să se ferească, dar fusese prea târziu. Ochiului vigilent al puștiului nu-i scăpase nimic. Cei doi stăteau pe o bancă, aproape de aleea principală.

Bine înțeles că a reclamat-o acasă.

-Puștiul poate să-și imagineze și să spună orice, bunico, eu nu mă simt vinovată pentru nimic în fața lui Iancu. Serghei se poartă frumos cu mine, și atât.

-Cine-i tânărul ăsta, cu ce se ocupă? Ăsta stă ce stă la noi, apoi pleacă în țara lui. O fi și însurat. Știi ceva despre el? Te folosește, Anică, și dacă aluneci cumva și rămâi borțoasă, îți și dă una în fund și te lasă cu plodul lui cu tot.

Ania se înfurie. Niciodată nu-i vorbise astfel bunica. Îi răspunse săgetând-o cu o privire pe care bătrâna n-o mai văzuse niciodată în ochii fetei. Ania nu-i dădu dreptate. Avea încredere în Serghei.

-Plodul lui e și al meu ! Nu cred că ar îndrăzni să-mi facă rău!

Era sigură de asta. Era și el un băiat singur, tânăr, aruncat aici printre străini. Pentru unele însușiri începu să facă deja comparații cu Iancu. Serghei era mai politicos, mai reținut în exprimarea sentimentelor față de ea, nu depășise unele bariere, comportându-se uneori ca un timid elev de liceu. Adesea trebuia să propună ea subiecte și locuri noi, pe care Serghei le accepta fără a schița nicio împotrivire:

-Kak pojelaete, Aniușca maia (Cum vrei tu, Aniușca mea)

Aniei îi plăcea cum sună numele ei, pronunțat în limba rusă și rostit de Serghei. Avea o melodie aparte, când apăsa pe vocala u ca pe clapa unui pian, alungind-o moale și admirativ. Era o căldură în nota aceea, care numai buzele lui o puteau cânta, cu vocea sa baritonală.

Împreună cu Serghei, Ania a bătut restaurantele și parcurile Bucureștiului, au fost la spectacole, chiar și la operă. Alături de el viața i se părea mai colorată, mult deosebită față de cea trăită până atunci în Groapă. Sau de cea neagră, trăită și relatată de tatăl său.

Avusese mereu grijă ca Serghei să nu o conducă până acasă, în Groapă. Îi era rușine. Taxiul oprea la Piața Dorobanți, spunându-i că stă la câteva străzi mai departe, arătându-i cartierul boieresc din stânga străzii Radu Beller. Se ferea să fie văzută împreună cu el în cartier.

-Lumea vorbește, Serghei.

De fiecare dată argumentația ei că s-ar feri de vreun vecin, care ar fi putut să-i spună tatălui său, era înțeleasă și acceptată. O strategie pe care Serghei i-o respecta. Nu se știe cât ar fi putut să o creadă.

Considera că e un răsfăț, care-l amuza.

Niciodată în lunile acelea frumoase, nu și-a exprimat dorința de a-i cunoaște familia, despre care Ania, din prudență, nu-i povestise mare lucru. Pentru ea era un semn care-i demonstra că Serghei nu ar nutri gânduri serioase pentru viitor. Nu-i vorbise niciodată despre o viitoare viață împreună cu ea.

În viața locuitorilor din cartierul Gropii nu intervenise nicio schimbare. Majoritatea plecau dimineața la muncă, adică la diferitele lor servicii. Destul de mulți la cerșit, câțiva la furat. Activitățile acestea, rușinoase pentru unii, pentru ei nu erau considerate mai înjositoare decât altele. Adică decât munca taxatorilor din tramvaie, a vatmanilor, a șoferilor de la transportul în comun, de la I. T. B., sau a muncitorilor din fabrici sau uzine. Toți aceștia făceau parte din clasa muncitoare, cea mai progresistă clasă socială din R. P. R.

Meritul tuturor era că, așa cum se pricepeau, din muncă, furt, cerșit, reușeau să trăiască.

-Fură și tu, să văd, te pricepi? Trăiește din nimic, așa cum fac eu. Poți?

Oamenii o duceau mai bine sau mai rău. Nu erau vremuri pentru acumulat capitalul, conform învățăturii marilor înaintași ai comunismului, Marx și Engels. Tot ce puteau agonisi prin muncă sau alte metode, după ce le asigurau nevestelor un minim pentru cele necesare vieții numeroșilor puradei pe care îi aveau, restul cheltuiau pe băutură la cele două cârciumi.

Acolo bărbații, și nu numai ei, reușeau să-și înece amarul, sau păcatele visurilor rătăcite. Era un rai toxic, necesar pentru traversarea acelor ani.

Viața Gropii curgea invariabil, fără mari deosebiri între zile, ceva mai grele iarna, mai ușoare vara, când, cei care beau prea mult, până nu se mai puteau ține pe picioare, nu trebuiau să facă efortul de a se târî până acasă. Înnoptau acolo unde cădeau, în șanțuri, direct pe pământ.

Nu exista niciun pericol să-i calce vreun mijloc de transport. În Groapă nu circula niciunul, în afara celor trei căruțe ale unor țigani, ce aduceau lemne de la depozitul dinspre Pipera, trase de niște mârțoage, care nici măcar pentru reformă nu ar mai fi fost bune, pentru că de acolo fuseseră procurate. Fie cumpărate mai pe nimic, fie manglite.

Oricum, soarta acelor cai în viitor, ar fi fost să fie lepădați pe câmp, și lăsați acolo, pentru hrana câinilor vagabonzi, a jivinelor de toate felurile. Se auzise însă, despre unii bețivi călcați de tramvaiul cinci, care luase destule victime.

-L-a călcat tramvaiul!

Expresia conținea suficientă încărcătură tragică, pentru ca la auzul ei să ți se facă părul măciucă.

Trăiau în Groapă specimene umane care arătau mai rău decât asemenea mârțoage. Și care, spre deosebire de cai, nu aveau nicio activitate folositoare colectivității. Erau cel mult asemenea câinilor ce nu aparțineau nimănui, dar care, pentru a-și menține viața, trebuiau să mănânce totuși ceva. Primeau eventualele resturi pe care le căpătau din milă, înainte de a fi aruncate câinilor, împreună cu cele menajere azvârlite în stradă.

Au existat destule povești despre prunci nesupravegheați, care fuseseră sfâșiați de câinii sălbăticiți. Numai cât un bob să fi fost adevărat, și ar fi reprezentat pentru puterea populară instalată de numai câțiva ani, o palmă dureroasă și mai ales rușinoasă.

În serile calde de vară, răsunau cântecele bețivilor de la localul lui Nae Ciudatul. Se auzeau până în partea cealaltă a Gropii.

Cântau lăutarii cârciumii, acompaniați de mulțimea oamenilor amețiți de băutură și de necazurile lor, care-i făceau să-și cânte amarul și să-și plângă soarta:

Constantine, Constantine,

Mă mir și mă uit la tine,

Ziua, noaptea prin pădure,

Plin de rouă ca un câine,

Și, dacă mă uit mai bine,

Constantine, Constantine,

Neagră-i cămașa pe tine.

Mărioară, Mărioară,

Ia-o tale și mi-o spală

Cu săpun de tămâioară,

S-o usuci în sân diseară.

Și pentru atâta lucru,

Mărioară, Mărioară,

Nu ți-ar mai putrezi trupul.

A cui ești, Mărie dragă?

A lui cu mustața neagră?

Ăl mai mare vânător

M-a prins noaptea la izvor.

Nu mi-e ciudă că mă prinse,

Constantine, Constantine,

Dar mi-e ciudă că mă închise.

Ăl mai mare vânător.

Melodia o cântau toți oamenii aceia, mulți dintre ei urmând să se trezească prin șanțuri abia târziu, când dimineața îi îmbrăca în pijamaua soarelui roșu, și când le trăgea vremea peste cap zorile cearceaf. Unora le rămâneau pe dinafară durerile, pe care doar câinii, care-i miroseau și-i lingeau, le mai tămăduiau.

Sufletele lor se umpleau cu zarva dimineții, care, împreună cu ei, cobora din încăperea cârciumii, cu mersul încâlcit și legănat în lanțurile primelor raze.

Pentru Nea Vasile Antonie, ca și pentru Nea Nae Ciudatu, clienții erau consumatori, nu bețivi.

Vlad trecuse în clasa a șasea. Începuse toamna anului 1951. După ce o văzuse astă vară în parcul Stalin pe Ania în brațele lui Serghei, stând acolo, amândoi pe o bancă, nu mai avu liniște. Dacă ar fi întrebat-o, desigur soră-sa l-ar fi repezit. Sfătuindu-se cu Nae-Tuci, se gândiseră să-i pândească, să-i urmărească, să vadă unde locuiește blondul. De două ori nu reușiseră. O adusese cu un taxi, o basculase, apoi plecase mai departe cu mașina. Trebuia să-i surprindă mergând pe jos, despărțindu-se apoi, Ania intrând în Groapă, blondul mergând la el acasă. Și s-a ivit momentul. Amândoi au coborât din tramvaiul cinci, cu o stație înainte de capăt, exact când acesta intra de pe Radu Beller, pe strada Constantinescu.

Tramvaiul urma să parcurgă drumul până aproape de Calea Floreasca, acolo să cotească, să intre pe strada Vlădescu, și să revină din nou în Radu Beller, cu direcția spre calea Dorobanți, spre Centru.

După despărțire, blondul a ocolit pe după piață, pe strada Șerban Petrescu, a străbătut-o cât era ea de lungă, a ajuns la Sală și luând-o la dreapta, a intrat în clădirea de pe Popa Marin, exact la comandamentul diviziei sovietice.

Se făcuse noapte. Întunericul orbea vederea. Amândoi s-au pus pe așteptat. Au stat două ore, pândindu-l să iasă din clădire. Tocmai se pregăteau să plece, pătrunși până la oase de frig, când ușa de la intrare s-a deschis, și prin geana de lumină care s-a strecurat dinăuntru, l-au zărit, îmbrăcat în uniforma militară de neconfundat a rușilor. Exact așa cum îi văzuseră la filmele care rulau pe zidurile clădirilor vara. Cu șepcile lor mari, rotunde, ca pălăriile de floarea-soarelui. Pe epoleți purta patru stele. Era căpitan. Căpitan în armata sovietică. Nu era puțin lucru. L-au urmărit până l-au văzut urcând într-o mașină de piață. Pe Vlad, a doua zi, l-a mâncat limba să-i spună Aniei. Voia să vadă ce figură va face.

-Soro, tu știi cu cine te gagicărești?

-Lasă-mă în pace. Nu cred nimic din ce-o să-mi spui. Să știi asta de la început. Nu mă interesează.

-Ba te interesează. Dacă află tata cu cine te-ai încurcat, te cotonogește. Praf te face.

Vlad și-a însoțit amenințarea cu un gest prin care arăta că luase din solniță între doua degete câteva fire de sare fină, pe care le presără spre pământ. Completă:

-Așa te face!

Ania nu se lăsă intimidată.

-Ei, și, ce-i dacă e rus? Și ce-i dacă e militar? Nu-i un pârlit ca noi.

Vocea sa voia să fie sigură, dar începuse să tremure ca o frunză zgâlțâită de vânt. Lui Vlad nu-i scăpă emoția Aniei, și continuă, cu satisfacția celui ce culegea laurii unei fapte mărețe.
-Parcă n-ai știi cât a suferit tata de pe urma lor. Și acum tu te lingi cu invadatorul?

-El e tânăr. Nici n-a fost în război. Nu el l-a chinuit pe tata.
         -Cum n-a fost, atunci cum de a ajuns ditamai căpitanul?
         -Lasă-mă în pace! Vezi-ți de școala ta! Fac ce vreau.
         -Pe Iancu l-ai dat la javre?

Pe Ania o durea insistența răutăcioasă a fratelui, dar nu putea să-i mai facă acum nimic, așa cum în trecut îi sucea mâinile la spate, imobilizându-l până ce acesta începea să plângă și să strige:

-Piua, mă dau bătut!

Vlad crescuse, se făcuse un băiat de paisprezece ani, înalt ca tatăl lor, și voinic. Și Ania, în anul acela se înălțase, devenise mlădie ca o trestie, avea o ținută dreaptă, pe care o moștenise tot de la tatăl său. La mai mult de un an și jumătate de la dispariția lui Iancu, înflorise. La încrederea pe care o căpătase în ea, contribuise și relația cu Serghei, care nu pregeta să-i arate prețuirea, repetând:

-Krasavița maia!( Frumoasa mea)

Alături de acesta nu îndrăznea să-și facă niciun gând de viitor. Cunoștea prea puține din viața lui. Pentru că nu discuta aproape nimic despre viața sa recentă, și nici despre cea anterioară. Nici nu îndrăznea să-l întrebe. Se mulțumea cu povestirile sale din copilărie, din Novorosiisc, trăite la malul mării, pe care i le relata cu multă plăcere.

-Trebuie că există și o memorie a uitării, când ființa singură se protejează de unele perioade trăite, de care nu vrei să-ți amintești.

Așa căuta Ania să-și explice reținerea lui Serghei de a-i povesti fapte de curând petrecute. Acum, după ce aflase că nu lucrează la un Sovrom, cum crezuse, ci în armată, își explică ezitările lui. Le mai punea, ca o justificare, și pe necunoașterea suficient de bine a limbii române, căreia nu-i știa toate nuanțele, acordurile complicate. Ania se amuza, căuta să-i îndrepte greșelile.

În mintea ei se făcuse lumină: el nu-i relata nimic despre perioada recentă pentru că era desigur, interzis. Ca militari aveau dreptul să întrețină relații cu cetățenii români. Aceștia făceau parte dintr-un popor prieten, dar secretele militare trebuiau respectate cu sfințenie. El făcea parte din trupele de ocupație. România fusese din 1941 agresoarea Uniunii Sovietice, se dorise recuperarea teritoriilor din est, luate de Ruși. Adică fosta Basarabie și nordul Bucovinei. Despre asta îl auzea mereu pe tatăl ei vorbind în șoaptă.

La școală nu învățaseră nimic despre acestea, ci numai faptul că guvernul Antonescian, pornise războiul alături de hitleriști. Un război de agresiune împotriva U.R.S.S.

Serghei nu vorbea nimic despre trecutul apropiat. Despre

viitor erau liberi să trăncănească orice. Adică aveau dreptul să viseze. Destui români, care reușiseră să se evidențieze, fuseseră trimiși la studii în Uniune, iar acolo, îndrăgostindu-se de câte o rusoaică se căsătoriseră cu ea. Și fie în continuare rămăseseră acolo, fie se întorseseră acasă.

Despre viitor, în ultimul timp, lui Serghei îi plăcea să vorbească, și de câte ori venea vorba, începea să viseze, imaginându-se împreună acolo, în însoritul și frumosul lui oraș. Ania nu văzuse marea, nu fusese niciodată la Constanța, singurele ei ieșiri afară din București fuseseră numai până la Perieți.

Țara lui Serghei, așa cum i-o descria, devenise în ochii ei un tărâm de poveste. Învățase la școală geografia U.R.S.S. Pentru a procura o hartă a Republicii Populare Române, așa cum se prezenta ea după război, trebuia să cumpere de la librărie harta U.R.S.S., mare cât o față de masă întinsă, cât un covor de hârtie. Pe care o întindea pe jos, pe dușumea, se culca cu burta peste ea, și acolo, în stânga jos, de mărimea unei șchioape era prezentată și harta României. Harta țării, singură, prezentată ca atare, nu se găsea în nicio librărie.

Și cum să nu o îndemne la visare când totul în jur descria ținutul de la est și nord de țara noastră ca pe un tărâm de poveste? Pentru că totul, cărțile traduse sau scrise de curând, filmele, lecțiile de limba rusă de la școală, prelegerile delegaților care veneau la ei la Sovrom, cântecele rusești de la radio, arătau aspecte din țara aceea de basm. Cum să nu iubești acea țară?

Era țara unde se născuse și crescuse Serghei. El o fascina, nu numai pentru că era un bărbat frumos, la mai puțin de treizeci de ani, ci pentru că totdeauna umbla îngrijit îmbrăcat, mirosea frumos, vorbea cu ea cald, ocrotitor. Farmecul lui Serghei se suprapunea peste imaginea creată de nenumăratele povești și imagini prezentate despre frumusețea imensității fascinante a țării sale.

Dar, cu toate acestea, Ania nu era foarte convinsă de trăinicia iubirii ei pentru Serghei.

Adeseori el o ajuta cu alimente. De unde le procura, nu știa. Bănuia că ar fi avut magazinele lor, cu circuit închis, din care puteau numai ai lor să cumpere tot ce vor. Pentru ceilalți, oameni obișnuiți, totul se obținea pe cartelă. Pâinea, zahărul, uleiul, carnea, îmbrăcămintea. Ai ei, cei patru, pentru o săptămână aveau repartizate opt sute de grame de carne, inclusiv cu os, de vită sau porc, pe care o cumpărau de la măcelărie. Cei care se cunoșteau cu măcelarul, puteau obține în cadrul cantității înscrise în bonul cartelei, cele mai bune porțiuni, pe care salariatul măcelăriei le decupa cu satârul dintr-o singură lovitură. Cu satârul izbit cu măiestrie asupra porțiunii așezate cu pricepere pe buturuga masivă din trunchi de stejar sau din fag aflată în mijlocul încăperii.

Măcelarul era îmbrăcat într-un halat alb, mereu năclăit de sânge încât căpătase o culoare roșie, vineție.

Și astfel, timpul trecea. Încet sau repede, după răbdarea fiecăruia. Cu toate că trecuseră doi ani, și nu primise nicio veste despre Iancu, acesta încă se încăpățâna să existe în mintea, și în sufletul ei. Cu el copilărise, năzuise, sperase, își făcuse visuri de viitor. Dar, apăruseră de nicăieri imposibilele întrebări cărora nu le putea da încă răspuns.

Nu găsise Iancu nicio cale să-i comunice ce făcea, unde era?

El, care dovedise de atâtea ori că se putea descurca în orice situație? Nu însemna că dorise să se ascundă, că nu avusese încredere în maturitatea ei de a suporta eventuala lor despărțire? Apăruse altcineva în locul ei? Dar doi ani de tăcere era prea mult. Tăcerea poate fi interpretată ca afirmație dar și ca negație. În această situație tăcerea nu era decât un imens semn de întrebare.

Până atunci Vlad reușise să-și țină gura, cum îl rugase Ania. În legătură cu Serghei, parcă l-ar fi auzit pe tatăl său:

-Ai ajuns să te îndrăgostești de cotropitor? Vrei să-l iubești pe dușmanul neamului tău?

În sinea sa nu-i dădea dreptate. Considera că încă mai păstra resentimentele sădite din timpul prizonieratului de la Oranki, sau Mânăstârca, din Nijni Novgorod, pe care i le impunea Aniei, dându-le roluri de viitoare repere pentru conduita ei.

Învățătorul Constantin Neagoe cunoștea destulă istorie. Clasifica desele războaie care se purtaseră între ruși și turci pe pământurile țărilor noastre, fie în Moldova, fie în Țara Românească, ca pe regretabilele noastre momente, când oamenii fuseseră obligați să suporte desele acțiuni de jaf și tâlhărie, pe care muscalii le săvârșiseră asupra bietului țăran român.

Adesea, îl auzea recitând.

,,Din Hotin și până-n mare

Vin muscaii de-a călare,

De la mare la Hotin

Mereu calea ne-o ațin. „

-Mai taci Constantine, poate te aude cineva, intervenea prudentă mamă-sa.

Apoi, iarna anului 1952 a trecut cu viteza vântului. Primul viscol apăruse târziu, în martie. Cu Serghei, Ania se văzuse mai rar. Amândoi știau că perioada lui de detașare în R.P.R. era limitată. Fiecare zi trecută îi apropia de despărțire. El îi propusese Aniei de nenumărate ori să-l urmeze în orașul lui, la Novorosiisc, unde urma să o prezinte părinților. Nu înțelegea motivele ezitării sale. De ce nu-l prezentase ea părinților săi de la Perieți?

-Părinții mei sunt învățători în provincie, căuta ea să amâne întâlnirea.

Ce era să-i spună? Că tatăl său nici nu voia să audă de ruși? De câte ori Serghei aducea vorba despre aceasta, Ania simțea o povară pe care era obligată să o poarte, ca pe un fior care-i străbătea măduva spinării. Îl auzea trecând ca un tren hodorogit, dureros, și bolnav de rugină. Iar atunci i se picta neplăcerea pe obraji, în culori întunecate. Tăcea. Nu putea și mai ales nu știa ce să spună. Incertitudinea îi acoperea vederea cu voalul său negru.

Ar fi trebuit să aleagă între așteptarea în continuare a lui Iancu și plecarea cu Serghei în URSS. În joc era viața ei, căreia numai ea ar fi trebuit să-i hotărască drumul, nu era viața tatălui, nici a mamei, nici a bunicii.

-Fiecare dintre ei și-au trăit viețile așa cum au putut, cum s-au priceput. De ce sfaturi să asculte? Răspunsul la aceste întrebări era numai al ei.

Cel mai greu trec zilele încercănate de gânduri. Ele nu-ți dau pace. Ele și incertitudinile, când mintea îți refuză orice răspuns, când niciun gând nu se poate preschimba în realitate. Nici vederea nu mai lucrează așa cum ar trebui. Ochii devin orbi, ca roțile unei biciclete cu spițele rupte. Nu mai pot ajunge unde trebuie, de parcă s-ar rătăci pe drum. Certitudinile, atât de sigure până atunci, au zborul neîngăduit, un fel de păsări care și-au pierdut orientarea.

-Ce să facă? Cu cine ar fi trebuit se sfătuiască?

În asemenea momente, cei mai apropiați, desigur, sunt

părinții, de la care ar fi putut primit sfaturi, atunci când nici măcar inima nu i-ar fi putut oferi nicio cale de urmat.

-Cum să-i anunțe că e rus? Și mai mult, că e militar sovietic?

Îl cunoștea bine pe tatăl ei. Nici n-ar fi ascultat. Ar fi respins de la început această legătură, considerând-o legătură toxică. Așa spunea de câte ori venea vorba despre ruși. Tot ce era legat de aceștia devenea toxic. Inclusiv ajutorul dat de ei, care era trâmbițat în ziare, erau minciuni toxice. Ar fi zis:

-Adică nepoții mei să fie niște muscali, născuți de fata mea?

Nu-i rămăsese decât să se sfătuiască cu bunica. Ea avea experiența vârstei, înțelepciunea omului, așa cum a putut, printre necazurile vremurilor. Nu făcea ea multă filozofie din tainele iubirii, dar știa secretele conviețuirii în doi. Își luă inima în dinți și o întrebă. Aceasta răspunse:

-Care dintre ei e mai serios, mamă?

-Cred că amândoi, bunico.

-Care e om mai de înțeles?

-Cred că amândoi, fiecare în felul său.

-Dacă să zicem ai avea un mare necaz, ai fi prăbușită, la care ai fugi să ceri imediat un sprijin?

La această întrebare Ania avu mult de reflectat. Cei doi nu se puteau compara, nu ca indivizi, ci ca poziție socială. Unul provenea dintr-o țară mare, învingătoare, care dicta regulile pentru cel puțin o jumătate de continent. Celălalt, ar fi devenit un viitor profesor de naturale, alături de care și-ar fi trăit viața. Una asemănătoare părinților săi, care nu reușiseră după atâția ani de muncă să construiască decât o căsuță în mahalaua Gropii, și unde îi era rușine să-l aducă pe Serghei. În cei doi ani de când erau împreună, abia reușise să-i ascundă cartierul în care locuia.

În momentele acelea îi străfulgeră o idee. Cum spunea bunica ei: n-aduce anul ce aduce ceasul. Și ceasul i-a adus soluția la toate aceste întrebări:

-Nu pot lua nicio hotărâre până nu voi afla vești despre Iancu.

Cum nu m-am gândit la asta până acum? Serghei mă poate ajuta. Lui îi voi cere sprijin.

Își propuse să-l roage ca, prin relațiile și puterea lui, să afle ce se întâmplase. Și abia apoi să hotărască, când va avea toate firele necunoscutelor în mână. Urma să aleagă momentul, și în special să se gândească cum să-l roage, minimalizând legătura ei cu Iancu. Sigur va fi întrebată:

-Cine e Iancu?

Așa cum reușise să-l țină ascuns pe Serghei familiei, la fel trebuia să țină și secretul legăturii ei de suflet.

Vlad până la ora aceea reușise să-și țină gura. Dar oricând putea să-i scape vreo trăncăneală. Nici bunica, care știa secretul, dar nu șoptise nimic. Ea nu era de acord cu toate ideile fiului ei, nici cu acribia dușmăniei față de ruși. Întotdeauna au existat învingători și învinși, dar nimic nu e veșnic. Nici victoriile, nici învinșii. Îi recunoștea slăbiciunile de om care pătimise mult, din cauza rușilor. Dar acelea au fost vremurile. Nu poți trăi în prezent cu fantomele trecutului.

Apoi, timpul se strecurase ușor, cum știa el mai bine între hulubele orelor. Își prinse singur hățurile, și se apucase să tragă vremea din nou către vară. Reușise, pentru că și vremea se lăsa în voia lui. Acum vara deja se așezase pe marginea Gropii și luna iunie își bălăbănea picioarele în golul râpei dinspre uzinele Ford. Intrase prima în anotimpul călduros.

Dinspre țigănia mahalalei începuse să răzbată un cântec frumos. De acolo ieșea și un fum dens de grătare. De unde făceau rost de carne oamenii aceia nevoiași, în vremurile acelea, numai ei știau. Era duminică. Oamenii muncii se odihneau distrându-se. Firicelul de muzică se înălța aidoma fumului. Era și veselie, era și tristețe în cântecul acela:

Eu te-am iubit Paraschivo,

ți-am spus-o de-o mie de ori,

și ca drept dovadă

ţi-am prins grămadă

vreo cinci ghivece de flori.

Te-am luat de la mă-ta de-acasă,

în fustă şi fără jupon,

ți-am luat şi seminţe,

ţi-am luat şi bomboane,

ţi-am luat şi chiloţi de nailon.

Tu nu m-ai iubit Paraschivo,

mi-ai spus de o mie de ori,

și ca drept dovadă

mi-ai trimis gramadă

să-ţi cresc toţi copii din flori,

pe maică-ta şi pe tot neamul

să nu vă mai prind că mă rogi,

v-am scos de la pivniţă

când va spart geamul

ţi-ai dracu să fiţi de milogi.

Au de te prind Paraschivo

cu altul la braţ pe Gramond

îţi sparg şi gagiul

îţi fur şi poşeta,

vă leg şi vă spânzur de-un pom.

Groapa trăia. Se redeșteptase la viață. Nu ținea cont de vremurile care trecuseră, nici de cei patru ani de război. Mulți din marii mutilați, care cerșiseră anii trecuți muriseră.

Cele două cârciumi dinspre carterul boieresc erau pline ochi. Înăuntru, un fum de țigară de-l tăiai cu cuțitul. Oamenii care nu mai aveau loc la mese în încăperi, își luaseră sticlele cu băutură și, tolăniți pe lângă zidurile caselor din preajmă, le beau otrava înșelătoare.

Nu aveau nevoie de nimic altceva. Poveștile curgeau în noima lor. Dupăamiaza își trăia clipele sale de liniște. O pace cum rar putea fi întâlnită la marginea gropii. Viața orașului se întinsese spre ștrandurile din zonă. Unele fuseseră amenajate, altele nu. Lacul Floreasca avea apă pentru tot poporul. Și pentru cei cu stare, și pentru necăjiți. Apa lacurilor era ca aerul, se dădea pe gratis și ajungea pentru toată lumea. Pe marginea bordurilor, semințele prăjite pe tăvile de tuci, tablă sau tinichea ruginită, înălțau un fum bine mirositor. Ca tămâia din biserica sufletelor înnegrite de viață. Toată suflarea se bucura.

Bucureștenii care, fie se duceau, fie veneau de la gârlă, cumpărau semințele sau floricelele țigăncilor. Plutea o pace, o mulțumire sufletească cum nu mai fusese demult. Nicio bătaie, niciun cap spart, niciun țigan spintecat cu șișul. Era vara anului 1952.

Jumătate dintre puradeii Gropii se duceau la scăldat în apa lacului complet dezbrăcați. De pe la zece ani își puneau pe ei niște zdrențe jegoase pe care le denumiseră slipi. Până la vârsta aceea umblaseră în pielea goală. Slipii se trăgeau în sus pe un picior și se înnodau într-o parte.

Când nu erau la baltă umpleau străzile. Unii umblau după manglă, alții după cerșit. Era pacea unor dupăamiezi de vară.
La cârciumă toți discutau printre înghițiturile de alcool, despre un zvon, care urma să fie evenimentul deosebit al cartierului. Nu era sigur, dar oamenii învățaseră că noua orânduire democratică nu făcea lucrurile la nimereală, pe picior, că totul era bine chibzuit, conform unor planuri și programe bine gândite.

Cei care aveau carte puteau citi despre asemenea acțiuni direct pe hârtia de ziar a cornetelor, după ce spărgeau și ronțăiau semințele.

E drept, nu erau știri de ultimă oră, dar nici foarte vechi, semn că afacerea cu semințele mergea în ritmul timpului.

Unii dobândiseră o asemenea dexteritate, încât printr-o parte își aruncau semințele întregi, prin alta scuipau cojile, ca o mașinărie, fără oprire.

CAPITOLUL IV

Argentina

În dupăamiaza aceea Ania se întorcea din oraș. Se întâlnise cu o colegă. De o săptămână rămăsese singură. Serghei plecase în permisie la el acasă în Novorosiisk. Câteva luni așteptase hotărârea Aniei de a-l însoți în orașul său natal. Voia să o cunoască neapărat părinții săi, înainte de orice, ținea mult la acceptul acestora, sau mai degrabă la părerea lor. De fapt dorea să se mândrească cu iubita lui, românca, o tânără frumoasă, subțire, zveltă, înaltă, cu părul șaten deschis. Un exemplar uman feminin la care trist sau pretențios să fi fost, te-ai fi uitat cu multă plăcere. În scrisori le povestise multe despre viața lor împreună.

Ania refuzase să-l însoțească, dar nu de tot, îi promise că la următoarea permisie va veni cu siguranță. Ce putea să-i spună tatălui său?

Între timp găsise ocazia. Îl rugase pe Serghei să afle vești despre Iancu, spunându-i că ar fi vorba despre un prieten din copilărie care dispăruse de doi ani și că nu se mai știa nimic despre el. Dispăruse pur și simplu. Serghei devenise, așa cum spusese bunica, omul la care căutase sprijin.

-Cum poate dispărea o ființă omenească acum, la opt ani după război, într-un stat al democrației populare, stat al tuturor libertăților?
Îi spuse că părinții dispărutului se străduiseră, dar nu reușiseră să afle nimic. Erau oameni simpli. Serghei i-a promis, dar nu a asigurat-o că-l va găsi, întrucât această sarcină nu făcea parte din domeniul său de activități și atribuțiuni militare, dar că va ruga pe cineva să-l servească.

-Dragă Aniușca, sunt mai multe direcții de căutare, de aceea este dificil de rezolvat cazul.

Serghei începu să enumere pe degete cauzele dispariției. Unu: a murit, și atunci trebuie căutat și descoperit cadavrul. Doi: a fugit din țară la capitaliști, și atunci nu-l mai poate găsi nimeni. Trei: și-a găsit vreo munteancă și s-a izolat cu ea în creierul munților, trăind fericiți. Patru: a fugit în munți înhăitat cu alți tâlhari, încercând să atace și să submineze regimul de democrație populară. Cinci: cine știe ce prostie a făcut și stă ascuns de teamă pe undeva. Ori, mai există o posibilitate, cea de a șasea: să fi participat la un atentat asupra siguranței statului, fie singur, fie făcând parte dintr-o echipă, și în acest caz ar fi închis undeva.

Ania a admirat puterea lui de analiză dar, după cum îl știa pe Iancu, niciuna din cazurile enumerate nu i se potriveau.
-Prietenul meu e un om blând, fără inițiative politice, dacă ar fi fugit cu vreo iubită mi-ar fi spus, ne cunoaștem din copilărie, am fost ca frații.

După această discuție, Serghei i s-a părut a fi un prieten de mare încredere, care, cu siguranță corespundea criteriilor de alegere ale bunicii. Iar ea, dacă ar fi fost obligată în clipa aceea să aleagă între cei doi, l-ar fi ales desigur, fără rezerve pe Serghei.

Drumul până acasă, în Groapă, i s-a părut Aniei lung și anevoios. Fiind duminică, și mai ales vară, mijloacele de transport în comun erau rare. A așteptat mult la tramvaiul cinci, aproape o oră. Orașul părea pustiu. Dimineața, pe bulevard, unde se întâlnise la un matineu cu prietena sa, puteai întâlni destule perechi tinere care se plimbau pur și simplu, ținându-se de mână. Pe întregul trotuar mirosea a parfumuri amestecate. Fiind cald, bărbații umblau cu mânecile suflecate până aproape de umăr, părăsiseră șepcile sau băștile muncitorești. Femeile lăsaseră acasă basmalele, cum începuse moda vremii, la scurt timp după instituirea puterii democrat populare. Nu pentru că ar fi fost o modă frumoasă, dar se voia și sub acest aspect exprimarea atașamentului față de eroica noastră clasă muncitoare.

Chiar și Ania își legase la gât, ca pe o eșarfă transparentă, o basma din mătase de culoare roz. O primise cadou de la Serghei. Cu aceasta ori de câte ori considera că este cazul, își acoperea capul, legând-o sub bărbie, sau la ceafă. Ținuta aceasta de vremea caldă o întâlneai peste tot.

La stația Constantinescu coborî. Tramvaiul fusese foarte aglomerat, nu numai pentru că venise după mult timp de așteptare, dar aducea la ștrandurile de pe malurile lacului Floreasca numeroși tovarăși, oameni ai muncii, care abia așteptau să facă o baie. Încă de anul trecut se dăduse în exploatare pe liniile de tramvai vagonul de mare capacitate cu patru osii, o minune de vagon. Acesta, încărcat la maximum, inclusiv cu oamenii de pe scară, cum se circula de obicei, înghesuiți cum se putea, transporta peste o sută de tovarăși și tovarășe. La fiecare stație, ultimii urcați, trebuiau să coboare, pentru a face loc celor ce voiau să iasă. Abia atunci li se oferea ocazia să înainteze în interiorul vagonului. Alții, care reușiseră să se urce pe scări, ținându-se zdravăn de bare, îi împingeau din spate. Se auzeau mereu, aceleași cuvinte, un pleonasm ca un refren, ce purta aceeași rugăminte imperativă:

-Avansați înainte, tovarăși, e loc și la mijloc!

Taxatoarea, înghesuită în cușca ei, nu reușea să vândă bilete nici la jumătate din călători, cu toate rugămințile sale amenințătoare. Controlorii, spaima blatiștilor, în asemenea condiții nu reușeau să aibă niciun rol. Nimănui nu-i era frică. Unde erau să urce? Să-i strivească blatiștii în mijlocul vagonului? Să-i ardă pe nevăzute la țurloaie?

În asemenea condiții, Ania, lac de sudoare, a reușit să se extragă din înghesuială. Se simțea aidoma unui dop de șampanie, împins de o forță care venea din interior, unde existau călătorii, înghesuiți ca un lichid aflat sub presiune. Aștepta să explodeze, împinsă afară de lichidul nădușelii muncitorești, ce nu mai avea loc în interior din cauza propriul său miros. Trebuia eliminat și expediat următoarei opriri. La coborârea în stația străzii Constantinescu, oamenii alcătuiseră grupuri mari, ca la o manifestație, îndreptându-se către ștrandurile de pe lac.

Privind masa de călători, Aniei îi sunau în urechi cântecele mobilizatoare, muncitorești, pe care le cântau la defilări. Începu să fredoneze amuzată de propria-i imaginație:

Trec rânduri, rânduri, muncitorii,

Cu steagu-n vânt desfășurat,

E steagul marilor victorii

De partid înălțat.

După ce-l termină pe acesta se apucă să fredoneze

Internaționala.

-Sculați voi oropsiți ai vieții,

Voi osîndiți la foame, sus,

Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,

Să-nceapă a lumii vechi apus.

Sfârșiți odată cu trecutul negru,

sculați popor de osândiți,

voi nu sunteți nimic în lume,

luptați ca totul voi să fiți.

Hai, la lupta cea mare,

rob cu rob să ne unim

Internaționala

Prin noi s-o făurim

O amuză ideea ce-i trecuse prin cap. Și fredonarea unor asemenea cântece. Cât de important fusese rolul determinant al propagandei la tineret! Cântece vesele, pentru distracție nu învățase.

Dacă ar fi întrebat-o cineva ce cântece de distracție cunoștea, ar fi recunoscut că nu știa niciunul. La școală nu învățaseră să le cânte decât pe acestea. Cântece patriotice, pe care le interpretau la serbările școlare, la cor.

În jurul său lipseau pancartele, ca totul să se asemene cu o manifestație a oamenilor muncii îndreptându-se în pas vioi spre ștranduri. Înainte de a ajunge, trebuiau să treacă prin dreptul Gropii, ca prin fața unei tribune, să defileze prin fața țigăncilor înșirate de-alungul bordurii, și care-și prăjeau semințele, oferindu-le contra douăzeci și cinci de bani cornetul. Iar fețele oamenilor, involuntar se îndreptau spre dreapta, ca spre o tribună, de unde se înălțau mirosurile, însoțite de chemările de sirenă ale țigăncilor:

-Cumpără conașule, că e proaspete, ieftine și bune. Nici n-ai mai mâncat așa ceva. Și zecile de mâini își întindeau cornetele spre mijlocul străzii. Era cel mai perfecționat comerț particular de întâmpinare pe care autoritățile vremii îl mai admiteau, pentru că nu se baza pe exploatare, ci pe munca lor proprie.

Pentru producătoarele și comerciantele organizate ad hoc erau momente de înflorire a comerțului stradal, în câteva ore puteau încasa bani cât să-și ducă zilele o săptămână încheiată.

Dar, cele mai profitabile momente de vânzare erau desigur manifestațiile de 1Mai, sau 23 August, și uneori, când nu ploua, 7 Noiembrie, aniversarea Marii Revoluții din Octombrie, ținând cont de masa enormă de virtuali cumpărători. Tribunele erau construite în Piața Stalin, iar întoarcerea mulțimii se făcea prin strada Kalinin, apoi prin fața Gropii, pe Beller, spre Dorobanți.

Chiar dacă milițienii și oamenii de ordine nu le admiteau în zilele acelea țigăncilor producerea și vânzarea semințelor prăjite în locurile știute, ele se descurcau.

Organizatorii amenajau mese, în care personalul autorizat vindea manifestanților obosiți și plictisiți de paradă, crenvurști, sandviciuri cu diverse bunătăți, la prețuri convenabile. Acesta era comerț se stat, cu toate autorizațiile obținute legal.

Ferindu-se de vigilența ce devenea din ce în ce mai slabă a milițienilor, reușeau și țigăncile să-și vândă cornetele. Intrau în mijlocul coloanei de manifestanți, pierzându-se în îngrămădeală. Nu se auzea decât vocea lor.

-Ia conașule, că e ieftine și e bune. Să nu-ți pară rău.
Și toți oamenii aceia, după ce-și obosiseră picioarele ocolind șerpii nevăzuți ai drumurilor, după ce se opreau o clipă în dreptul meselor, bucuroși că pot cumpăra pentru ei și cei de acasă minunile oferite lor de conducerea de partid și de stat, dar și de locuitoarele Gropii. În fiecare an era la fel. Ca un fel de recompensă pentru că răcniseră trecând prin fața tribunei din toți rărunchii uralele învățate, în fața conducerii de Partid și de Stat.

-Gheorghiu-Dej luptător pentru pace și popor!

-Ana Luca și cu Dej au băgat spaima-n burghezi !

-Stalin și poporul rus libertate ne-au adus!

Se numeau cu sau fără mândrie patriotică lozinci mobilizatoare.

Ania se apropiase de Groapă. Deja auzi în dreptul cârciumii lui Nea Marcel Țugui vorbindu-se ceva despre un eveniment politic, altul decât cel cu care era obișnuită urechea sa să descifreze printre șoaptele turmentate.

-Lasă domnule, că tot vor veni odată americanii, crezi că-și lasă ei mândrețe de fabrică Ford pe mâna ăstora, să le-o strice?
-Și cu roaba dacă veneau, în atâția ani tot ajungeau.

De această dată noile vești erau comentate de un bărbat între două vârste, care se deosebea net de populația locului, majoritar negricioasă, îmbrăcată sărăcăcios, parțial încălțată în timpul verii. Femeile în special, ieșeau pe străzi așa cum umblau la ele acasă, treceau pragul porților improvizate, și urcau în oraș cum numeau ele întregul cartier boieresc de deasupra Gropii. Dar nu depășeau strada Radu Beller, nici cârciuma lui Nea Marcel Țugui. Nu se simțeau bine în zona aceea, așa cum nu trăiesc peștii pe uscat, dincolo de malul apei.

Omul cel nou, cu toate că de la o poștă se cunoștea că n-ar fi din partea locului, adunase destui curioși în jurul lui. Aceștia îl ascultau făcând eforturi să-l audă și mai ales să-l priceapă. Vorbele sale pătrundeau cu greu prin țesătura densă de alcool în care le era împachetat aerul din jur. Oamenii stăteau cu ochii mijiți, nu atât din cauza soarelui, care-i privea pieziș și îngăduitor, de acolo de unde se pregătea să alunece către apus, ci, mai degrabă din cauza greutății pleoapelor, care, cu greu reușeau să nu se prăbușească peste luminile ochilor.

Omul vorbea destul de încet, dar prezenta niște lucruri care aveau menirea să-i sperie. Încerca să le spună oamenilor direct, ca de la om la om, muncitorește, prietenește uneori, luându-i pe după umeri pe cei din dreptul său. Ania se opri, ascultă câteva minute, și încercă să înțeleagă. Noul venit, trimis cu sarcină, bine înțeles, îi sfătuia pe locuitori să se încadreze oficial în muncă la o întreprindere socialistă de stat. Iar pentru aceasta, spunea, sindicatelor li se fixase ca obiectiv acțiunea de racolare, lămurire și încadrare în câmpul muncii a tuturor cetățenilor.

-Se va interzice, zicea el, ca unii oameni să umble aiurea toată ziua, nefăcând nimic, când întreaga țară a devenit un enorm șantier. Iar cei încadrați în unitățile socialiste, trebuiau să-și aducă o contribuție importantă la propășirea economică a țării. Pentru că orice încercare de a frâna, de a sabota prin orice mijloace dezvoltarea în ritm susținut a economiei, se pedepsea cu moartea. Deci neîndeplinirea voit neglijentă, cu bună știință a anumitor obligații, se consideră acțiuni de subminarea regimului de democrație, constituind infracțiuni de sabotaj contrarevoluționar.

Le spunea oamenilor că trebuie combătută tendința unora de a promova fluctuația la locul de muncă.

-Deci, fraților, vă rog, cei care nu sunteți încadrați în muncă,

să vă încadrați, iar cei încadrați să vă aduceți prin munca voastră aportul pentru propășirea economică a țării. Aveți întrebări?

Bine înțeles că nimeni nu întrebă nimic. Omul voia să pară de-al lor, dar se vedea de la o poștă că fusese trimis să-i sperie.

-Ăsta e trimis de partid, sau de sindicat. Lasă-l să vorbească. Am mai auzit din ăștia. Au și ei sarcină. Doar n-o să mă încadrez pentru firfirigii lor. Să pierd o zi robotind pentru ca ei să trăiască bine. S-a și auzit unul, mai șugubăț, vorbindu-le celor din apropierea lui.

-Șampania e băutura clasei muncitoare băută prin reprezentanții ei! Noi muncim și ei beau. Cel puțin noi bem acum, ce avem. Fiecare cu băutura lui.

Toți au izbucnit în râs. Delegatul sindicatului a trebuit să renunțe. Va informa desigur. Sau nu va informa, pentru că însemna că nu-și îndeplinise misiunea. Își spuse în sinea lui că cea mai grea și neplătită muncă este munca cu omul. Pentru convingere nu se inventaseră soluții.

Ania trase cu urechea, înțelesese pe loc pentru ce fusese trimis omul acela: voiau pe cale pașnică să se lichideze odată cu cerșetorii și cu cei care-și duceau zilele furând, adică manglind, cum spuneau ei. Aceasta era prima măsură. Urma a doua, cu siguranță, când ar fi urmat să-i ridice, să le ardă o bătaie lămuritoare, apoi să-i încadreze obligatoriu în câmpul muncii.

În continuare, Ania, nebăgându-i în seamă, trecu mai departe. Se apropie de buza gropii, prin locul unde strada Papurei cobora repede, și unde în copilăria sa, iarna, împreună cu Iancu, și toți ceilalți, o foloseau ca derdeluș. Era o minune de pârtie, se dădeau pe ea cu te miri ce improvizații. Sănii erau puține, dar foloseau cartoane, bucăți de lemn, scânduri lustruite.

Unuia îi făcuse taică-său la fabrică niște patine de lemn legate de picior cu sfori înnodate, pe care le foloseau pe rând, toți.

Începând din noiembrie, cum dădea gerul, dacă nu ningea, cei care stăteau în apropiere, aduceau de la cișmeaua stradală, înfășurată, ca să nu înghețe, cu ceva cârpe, cartoane, uneori vată de sticlă furată de pe la construcțiile din cartierul de vile, câteva găleți cu apă, pe care le aruncau pe stradă. Până dimineața, spre disperarea locuitorilor din zonă apa îngheța, și apărea o minune de derdeluș.

Și chiar dacă în fiecare iarnă apăreau mereu alți copii, se păstrase obiceiul transmis din generație în generație.

Coti de pe Papurii spre strada Sfinții Constantin și Elena, unde locuia. Când trecu prin dreptul curții lui Iancu, descâlci niște zgomote în tufișul des din curtea casei. Fără să vrea îi zări pe Nae-Tuci împreună cu o fată pe jumătate despuiată, iar lângă ei, ca un cățel care ieșise și el la mirosit, pe Vlad, frățiorul ei, ce

abia avea paisprezece ani.

Ania înlemni. Toți țineau în mâini câte o sticlă de rachiu, botezat nu întâmplător adio mamă. Băieții amândoi trăgeau din țigară, scoțând un fum ca de la grătarele țiganilor din vecini. Fata, o tânără de vârsta lui Nae-Tuci, să fi împlinit vreo șaisprezece ani, cel mult șaptesprezece, era cunoscută în tot cartierul. Era Argentina nebuna, sau curva Gropii, așa o strigau. Părea a fi a nimănui, cu toate că locuia în partea cea mai de jos, în râpa care dădea spre uzinele Ford, într-o casă din care se vedea că ies mulți copii. Să fi fost frații ei, cu totul vreo zece. Se spunea că se întindea cu toată lumea, inclusiv cu bețivii care abia se mai țineau pe picioare, în drumul cel lung și clătinat, spre casele lor. Acolo, în văzul tuturor, la întuneric. Se dusese vestea că în nopțile cu lună plină ieșea pe străzi și se cățelea cu dulăii mahalalei. Așa se spunea. Mulți nu credeau, dar vorba se răspândise.

Dacă, din întâmplare, se întâlnea cu vreo bătrână, sau cu vreo femeie serioasă, aceasta întorcea capul, scuipa în sân și se închina, ca și cum îl văzuse pe diavol. Să scape de păcat.

Spre norocul Aniei, niciunul n-o zărise. Nu știa ce să facă. Să-l ia pe Vlad de o mână și să-l târască acasă? Se vedea cât de colo că e amețit de băutură. S-ar fi opus, desigur. Nu scuipă în sân, nu se închină, nu credea în blestemele astea. Părinții îi lăsaseră pe ei trei în grija bunicii. Dar ultima dată, când se văzuseră de sărbători, tatăl îi atrăsese atenția că Vlad era la vârsta când influența anturajului devine mai importantă decât cuvântul educației.

-Și ce trebuie să fac eu, tată?

-Să-l supraveghezi, să stai cu ochii pe el, să nu-l lași să facă prostii. Să-mi spui mie dacă nu te ascultă, până nu e prea târziu, să nu apuce să se cuibărească răul în mintea lui. Bunica nu poate să-l urmărească, nu știe pe unde umblă.

Cum ar fi putut ea acum să respecte cuvântul tatălui? Până atunci Vlad, așa cum fusese rugat de ea, nu suflase o vorbă despre Serghei. Se ținuse de cuvânt. E drept că și ea, de când își luase servici, îi aducea din oraș câte un cadou, o atenție, acolo, doar era fratele ei cel mic. Îi aducea și Clarei, care se făcuse deja domnișoară de șaptesprezece ani. Numai că aceasta avea avantajul că, fiind fată, putea să poarte îmbrăcămintea ei, care-i rămăsese mică, și pe care i-o oferea drept cadou. Unele rochii sau bluze erau noi, aproape nepurtate.

Mai privi odată la cei trei, înainte de a trece pe stradă mai departe.

-Bine că nu a cedat primului impuls, își spuse. Cum să-l scoată de acolo pe Vlad, să-l certe pe Nae-Tuci și să o oblige să se îmbrace pe Argentina? E adevărat, fata, în toată putreziciunea cărnii ei, avea sâni frumoși, de femeie tânără, grei, ca de mamă care alăptează. Se țineau țanțoși, provocatori, tinzând să-și înalțe cât mai sus sfârcurile înconjurate de pielea roșie vineție din jur, cât mărimea unei monede de douăzeci și cinci de bani. Exact cât valoarea unui cornet de semințe. De floare sau de dovleac.

Dacă Iancu ar fi fost lângă ia, i-ar fi spus cu siguranță ce ar fi avut de făcut.

Capul răutăților, desigur, era Nae-Tuci, care, crescând, în lipsa fratelui său Iancu, ajunsese un derbedeu. Se luase de fumat și de băut. De unde bani pentru băutură și țigări? Desigur din furat. Să-l pârască la părinți? L-ar fi rupt în bătaie taică-său. Și cine știe, în prostia lui ar fi fugit de acasă. Tot spunea el că fusese învățat să se descurce în orice fel de situație. Prin orice metodă. Prin muncă, furt, cerșetorie, orice.

-Nicio astfel de îndeletnicire nu este rușinoasă dacă asigură supraviețuirea, și mai ales dacă e făcută cu pricepere.

Așa susținea ori de câte ori venea vorba. Și dacă l-ar fi

învățat și pe Vlad să fugă cu el? De mici fuseseră nedespărțiți. Ca frații. Unde era Nae-Tuci, era și Vlad. Cum fusese și ea cu Iancu. Și cu vremea, prietenia lor s-a transformat în dragoste. Cu cine ar fi putut să se sfătuiască?

A simțit lipsa lui Iancu, ca pe o teribilă durere în mijlocul pieptului. Trase concluzia că, atunci când îi era mai greu, gândul îi dădea fuga la Iancu, nu la Serghei.

Și era așa de ciudat: când se gândea la Iancu părea că i se oprește timpul din răsuflarea secundei, aerul cel rău se rătăcea în răsuflare, se izbea văzduhul de pereții plămânilor, ca peștii în artera de sticlă a unui acvariu. Ar fi dorit să respire, dar i se încolăcise frânghia sufocării în jurul gâtului de lebădă al vieții. Așa simțea.

Ajunse acasă. Își propuse să nu ia hotărâri pripite, să chibzuiască bine ce va avea de făcut, atât în ceea ce privește educația lui Vlad, dar și a viitorului ei. Avea suficient timp.

Casa lor, construită de părinți, așa cum putuseră, cu scopul de a avea un cuib pentru copii aici, în capitală, să poată urma școli pe măsură, avea trei camere și o bucătărie. Bunica își înjghebase dintr-o ladă un pat, și dormea acolo, lângă vatră. Fiecare copil avea astfel camera lui.

Primul ei gând a fost să scotocească prin camera lui Vlad. Nu mai făcuse niciodată o astfel de faptă. O considera oribilă, dezonorantă.

-Nu intra cu bocancii înnoroiți în intimitatea altuia!

Așa îi poruncea un gând.

-Ce ție nu-ți place altuia nu-i face!

Erau principii cu care crescuse și pe care le respectase. Se refereau și la persoana ei care, de câțiva ani se iubea cu Iancu. Și căreia desigur, nu i-ar fi plăcut să se amestece altcineva în relația lor. Cu niciun sfat, cu nicio părere.

Căută în camera lui în care, în afara unui pat simplu, o

masă la care își făcea lecțiile, un dulap mic pentru haine și o etajeră unde își ținea cărțile, nu avea loc altceva. Nici măcar o sobă. Ar fi ocupat prea mult loc. Când era mai mic, dormea cu bunica. Acum, crescând, i s-a repartizat camera aceasta, cea mai mică. Iarna țineau ușile deschise, pentru ca bruma de căldură provenită de la cele două sobe, cea din bucătărie, și cea comună pentru cele două camere ale fetelor, să se repartizeze peste tot, inclusiv în camera lui Vlad.

Aruncă un ochi în dulap, scotoci printre haine, nu găsi nimic.

Cercetă în bibliotecă. Descoperi un caiet, pe care îl știa, în care Vlad, ca oricare tânăr cu preocupări, nota ce i se părea mai interesant. Era scris pe copertă, cu litere aplecate: Jurnalul lui Vlad. Găsi citate din cărți, însemnări proprii. Printre ultimele scrieri, desluși câteva rânduri, înșirate cu o caligrafie neglijentă: dacă nu ajungi ca băutura să te îmbete, înseamnă că îți bați joc de ea.

O amuză. Îl învățase Nae-Tuci, o astfel de aserțiune, sau erau gândurile sale? Poate o citise prin cărți, și atunci n-ar fi fost considerată chiar atât de periculoasă.

Mai jos, pe foaie, găsi o scriere nedatată, dar, după poziția ei în caiet, notată recent, și care în mod sigur era expresia gândurilor sale:

Argentina e o fată frumoasă. Minunată. Trebuie să ajungi să o cunoști. Mi-e teamă să nu mă îndrăgostesc de ea. Mi-a spus că tot ce se vorbește în Groapă despre ea sunt numai minciuni. Sunt bârfele bărbaților care nu pot ajunge la trupul și sufletul ei, și ale femeilor geloase, care o pizmuiesc. Că vara, ca toate fetele tinere, umblă mai lejer îmbrăcată, dar toți se uită după ea pentru că are ceea ce uscatele celelalte nu au.

Ania se înfioră. Vlad crescuse. Nu mai era un puști.

Acesta i se părea ei a fi aspectul cel mai grav al noii descoperiri. Nu-i era teamă de băutură, n-ar fi ajuns fratele ei un bețiv, n-ar fi avut cu cine semăna. Nu cunoștea niciun băutor în familie. Dar cu dragostea nu prea avea arme de luptat. Dragostea poate deveni fatală. E ca o boală. Te poate distruge dacă îți pierzi echilibrul și aluneci prea devreme în ea. Chiar și ea, se îndrăgostise de Iancu la cincisprezece ani. Iar Vlad era pe aproape, se apropia de vârsta critică. Argentina avea toate însușirile care denumesc o femeie periculoasă. Era o țigancă frumoasă, dezinhibată, cu multă încredere în ea, harnică. Ea îi îngrijea pe ceilalți nouă frați. Nu muncea la vreo fabrică, era încă minoră, dar, cu siguranță, crescând, ar fi mers pe drumul ei. Ar fi plecat din Groapă, măritându-se în oraș, și încadrându-se în muncă, așa cum se cerea.

În seara aceea Vlad a intrat în casă târziu. Ania îl aștepta de câteva ore. Bunica și Clara se culcaseră. Nu le povestise nimic. La ce bun? L-a văzut încă de când ajunsese în dreptul porții. Era singur. Unde rămăseseră ceilalți, nu-și putu închipui. Argentina, pentru a ajunge acasă la ea, în fundul gropii, trebuia să treacă prin dreptul portiței lor, dacă Nae-Tuci rămăsese acasă. Frumos ar fi fost, indiferent ce s-ar fi bârfit în mahala despre ea, ca băieții amândoi să o conducă, noapte fiind, și abia apoi să se întoarcă fiecare la casa lui.

Avu o bănuială: s-au descotorosit de Vlad, iar ceilalți doi au rămas acolo, să se cățelească. Și îi păru rău pentru fratele ei.

După modul cum deschisese poarta, Ania și-a dat seama că era beat. Nici nu s-ar fi putut altfel. Rachiul adio mamă poate pune jos un taur, darămite un copil adolescent. Își propuse să nu-l certe, să afle mai întâi amănunte, abia apoi să tragă concluzii.

Groapa își trăia viața ei mizerabilă, dar iată că exista pericolul să se interfereze cu cea a familiei sale. Nae-Tuci, atât timp cât existase în preajmă fratele său Iancu, fusese un copil cuminte și respectuos. Nu știa cauza, dar Ania percepuse deraierea lui. Se apucase de furat, începuse să lipsească de la școală, fuma, se luase de băutură. Era exact la vârsta critică în care mulți tineri scăpați de sub control o pot lua razna.

-Cine să se ocupe de el?

Tatăl său, ceferistul, lipsea cu zilele de acasă, și se afla fie la depoul Gării de Nord, fie la Suceava, fie la Baia Mare. Mama sa vitregă? Era numai cu numele mamă, n-o interesa ce face el, ca de altfel n-o interesase nimic nici de soarta lui Iancu. De când dispăruse, mereu îl îndemna pe taică-său, să nu-și facă probleme, că Iancu e băiat mare, că e el pe undeva, pe unde și-a ales să trăiască. Ca și cum Iancu ar fi fost un derbedeu care ar fi trăit de azi pe mâine, din expediente, și numai pentru satisfacerea plăcerilor și intereselor lui. Fără responsabilități familiale. Nu o interesa. Nu se amesteca în viața sa. Pentru ea, Iancu nici nu exista.

Visul lui Iancu, împărtășit Aniei, era ca, după ce termina facultatea, să se mute amândoi într-o garsonieră ieftină, bineînțeles plătind chirie, urmând ca, în timp, să cumpere undeva un apartament al lor. Acolo să-și crească copiii, să se bucure de darurile oferite de viața aceasta: dragostea și fericirea clipelor trăite.

Când Vlad intră în casă, nu-i spuse nimic, îl așeză la masă, îl dezbrăcă de cămașa pătată, care mirosea a alcool risipit pe pânza țesăturii, îl spălă pe mâini, îi încălzi și-i turnă în farfurie ciorba. Vlad mâncă tăcut, privind fix la nimicul pe care-l vedea prin ceață înaintea sa. Amuțise. Poate că se așteptase la vorbe de dojană, dar Ania se purtă cu el ca o mamă îngăduitoare. După ce îi puse în față și mâncarea, pe care Vlad o înghiți încet, cu răbdare, o întrebă:

-De ce nu mă cerți?

-Pentru ce te-aș certa?

Era atâta calm și îndemn către pace în vorbele sale, încât Vlad, descumpănit, îngână: pentru că am băut și am fumat.

Ania îi promise că nu-l ceartă dacă recunoaște că a greșit, și dacă promite că nu se va mai întâmpla altă dată. Vlad nu recunoscu nimic, și nici nu promise. Nu voia să se comporte ca un țânc. În momentul acela avea o durere de cap atât de puternică, încât simțea că însăși țeasta i se despica. Părea că un uriaș nevăzut i-o strângea între dinți ca pe o sămânță prăjită de dovleac, urmând să-i scuipe cojile, împrăștiindu-le prin toată încăperea. Ca prin ceață se uită în jur, căutând să-și vadă cojile, urmele de țeastă și păr castaniu, căzut în jur ca la frizer. Nu zări nimic. Îngăimă tărăgănat, abia auzit:

-Mă doare rău de tot capul.

Aniei i se făcu milă. Își dădu seama că nu rămăsese decât un puști care avea de luptat cu el însuși, de purtat cea mai grea luptă a vieții: când trebuie să distrugi ceva în tine, folosindu-ți toată forța ființei. Trebuia să spargă ușa care desparte copilăria de adolescență. Fratele ei alesese metoda cea mai grea, folosindu-și tăria țestei. Ca un berbec. Ania șopti încet, pentru a se auzi numai pe sine:

-Și acesta e numai începutul, Vlad. Vei vedea mai târziu ce dureri noi te vor chinui.

Reuși să-l culce, îi dădu să ia o pastilă pentru durere de cap, să bea obligatoriu o cană cu apă în sorbitori mici, îi puse pe frunte comprese reci, îl legănă, așa cum făcea când era mic de tot, îi cântă încetișor un cântec de leagăn, așa cum îl ținea minte:

Străluceşti, micuţă stea

Dar ce eşti, nu pot afla

…Stai deasupra norilor

Diamant strălucitor

Străluceşti, micuţă stea

Dar ce eşti, nu pot afla…

Tu, din cer, micuţă stea

Tragi cu ochiul prin perdea…

Şi de sus mă vei privi

Până zorii s-or ivi

Străluceşti, micuță stea

Dar ce eşti, nu pot afla…

…

Vlad adormi liniștit ca un prunc. Ania își propuse ca la prima ocazie să-l abordeze pe Nae-Tuci, încercând să-l lămurească despre pericolul care-l așteaptă dacă va alege calea aceasta. Și să-l roage să nu-l mai atragă pe Vlad în fărădelegile lui. Era convinsă că dacă îl va reclama lui taică-său, Gheorghe Răducanu, acesta îi va trage o mamă de bătaie, care nu va rezolva nimic. Cel mult îl va înrăi și mai mult. Omul n-avea timp, nici să-l judece, nici să-l povățuiască, și mai ales să-l urmărească. Iar maică-sa vitregă n-ar fi mișcat niciun deget. Nu era treaba ei. Ea se măritase cu Gheorghe, nu și cu cei doi copii ai săi. Îi spunea mereu în față, fără ocolișuri.

Despre primul nu se mai știa nimic. Deci, cu siguranță se dusese în golăneala lui, așa cum spunea ea, iar cel de al doilea, bine înțeles că îi adulmeca urmele. Începuse cu băutura.

A doua zi Vlad se simțea mai bine, dar trăgea după sine, ca pe o remorcă încărcată cu piatră de râu, mahmureala. Ania îi dădu voie să nu se ducă la școală. Se dădu bolnav. Bunica n-a aflat secretul, nimeni nu i l-a spus. La ce bun să o mai supere și pe ea? Vlad promisese că nu va mai fuma și nici nu va mai bea. Fusese prima sa experiență. Pentru atunci îi fusese de ajuns.

Înțelesese cauza pentru care toți cei care ieșeau din cârciumile lui Nae Ciudatu și a lui Nea Marcel Țugui, umblau pe trei cărări, sau adormeau pe marginile străzilor, lipiți de garduri. Asta pentru că nicio stradă n-avea trotuare. Oricum n-ar fi folosit la nimic, oamenii mergând pe mijloc, unde terenul era ceva mai ridicat, și cu noroi mai puțin. Cu siguranță, că pe locatarii aceia îi durea rău de tot capul.

Vlad s-a ținut de cuvânt. Nu pentru că îi promisese Aniei, ci pentru că luase această hotărâre înaintea lui însuși, iar aceasta era cea mai fermă promisiune. Își propuse să n-o mai vadă nici pe Argentina, dar această dorință nu fusese însoțită de nicio promisiune. Și nu pentru că fata era o țigancă stricată, despre care se auziseră atâtea urâciuni, ci pentru că în el simțise că nu avea suficientă putere să ia această hotărâre. Argentina era prezentă peste tot, în sufletul, și mai ales în carnea lui. Nu făcuse nimic din ce își imaginase că făcuse cu ea Nae-Tuci, pe care mai târziu îl întrebase, dar nu voise să-i mărturisească nimic. Până atunci nu existase niciun secret între ei. Acum simțea că se născuse unul, care pătrunsese încet, adânc, ca un jungher printre amândoi, despărțindu-i.

Niciunul nu recunoștea. Când venea vorba despre Argentina, amândoi se lepădau de ea ca de o piază rea. Dar pe ascuns, fiecare dorea ca aceasta să existe acolo, numai pentru el. Fata fusese înzestrată de natură cu suficient de multe farmece, pe care le purta la vedere, ca pe valoroasele ei trofee. Și pentru ce ar fi trebuit să se ascundă? Cerbii își ascund coarnele? Așa îi plăcea să spună. Și avea dreptate. Cerbilor, podoabele acelea, le aduceau numai necazuri. Îi încurcau în pădure la alergare, li se agățau de crengi, atârnau greu acolo, deasupra capului, ca o coroană pe care erau obligați să o poarte. O povară a frumuseții.

Argentina era conștientă de fața ei frumoasă, ovală, albă, de întreaga sa piele, de ochii mari, scânteietori și negri. Nu avea irișii întunecați, însoțiți de o sclerotică murdară, ca la majoritatea țiganilor, ci una albă, ca o scoică strălucitoare, sidefie, culeasă de pe marginea lacului. Talia ei era subțire și înaltă, sânii mari, grei, dar semeți, șoldurile pline, rotunde, care știau să se miște atât de repede în ritmurile jocurilor țigănești. Te îndemnau să o iei în brațe, să o strângi ca pe o comoară, și care să rămână numai a ta. Trebuia să o păzești, nicidecum să o împrumuți de bunăvoie. O ții ascunsă, dacă și-a făcut loc în sufletul tău. Iar în sufletul lui Vlad, care abia intrase în noua sa viață, de bună seamă își făcuse un loc al ei.

Nu numai în cel al lui Vlad, ci și a lui Nae-Tuci. Poate că și în sufletele altora. Altfel cum s-ar fi putut explica mersul ei semeț pe străzile Gropii, scoțându-și la vedere comorile, mândră de vorbele aruncate din curți, peste gard, auzite sau numai ghicite.

-Uite a dracului, nenorocita de curvă, ce se mai ițește! Sau de privirile întinse și agățate de țâțele ei, ca niște antene de limacși lipicioși ce i se târau la picioare și i se cățărau pe pulpe până sus pe șolduri.

Ei, de acei bărbați, majoritatea a căror viață înclina spre bătrânețe, i se făcea scârbă. Se lepăda de privirile lor seara, când se freca pe picioare să poată adormi curată și neprihănită, așa cum se simțea în tot sufletul.

Vlad, după acea seară a păstrat mult timp în căușele palmelor forma rotundă a sânilor ei. Forma aceea se mulase perfect pe bolțile mâinii, confundându-se cu liniile vieții, ale norocului, ale iubirii. Mult timp după ziua aceea, îi plăcea să-și privească palmele cu plăcerea adolescentului îndrăgostit. Vedea în ele forma albă și rotundă a unor amitiri frumoase. Simțea pentru prietenul său Nae un soi de invidie, ca un animal care-l rodea cu dinți ascuțiți, pentru că el era mai mare, iar Argentina îi dăduse mai multă atenție. Adesea aceștia vorbiseră în fața lui separat, vorbe șușotite, pe care nu le distingea, dar descoperea în ele moliciunea unor atingeri.

Atunci descoperise pentru prima oară că și vorbele pot

mângâia. Iar prietenul său nu se îmbătase ca el. Băuseră la fel, gură de gură, dușcă de dușcă, iar el nu pățise nimic. Vorbea, râdea, se mișca normal, nu-i căzuseră ochii în păienjenișul vederii, nu simțea în picioare plumbul mersului.

El se comparase cu Hopa Mitică, o jucărie din celuloid, foarte dragă lui în copilărie, pe care i-o cumpărase tatăl său de la Bâlciul Oborului. Și care avea plumb în partea de jos a corpului, datorită căruia, indiferent cum o așezai, indiferent dacă o dădeai peste cap, ea se ridica mereu în picioare. El avea acel plumb, dar, spre deosebire de jucăria aceea, plumbul său îl trăgea în jos.

Argentina nu băuse, sau băuse numai puțin din sticla lui Nae-Tuci, oferită ei, ca și cum i-ar fi întins un buchet de flori. Pe el îl refuzase, semn că poate nici nu voise să se lase sărutată de buzele lui, și care se mai păstrau încă pe gura sticlei de rachiu. Apoi fata plecase, și el voise să iasă din curte cu ea, dar nu se putea ține pe picioare. Ar fi condus-o cu siguranță până în mahalaua ei, la capătul Gropii, la râpă, unde locuia, dacă ar fi fost în stare. Dar n-a putut. Au lăsat-o să plece singură, nici ea nu le-a cerut să o conducă, trimițând-o în bezna străzilor, să se descurce cu haitele de câini pe care noaptea oamenii îi slobozeau din lanțuri. Să simtă și ei libertatea, spuneau.

Niciunul dintre locuitorii Gropii nu fusese până atunci mușcat. Pentru că toți purtau același miros care li se agățase ca ciulinii câmpului de haine, de piele, de sufletele lor. Iar câinii știau să facă deosebirea dintre unul de-al locului, și altul venit din afară. Străinul care ar fi avut curajul să pătrundă noaptea, ar fi fost sfâșiat. Se comportau exact ca stăpânii lor, care, dacă ar fi furat, nu ar fi furat din Groapă, ci numai din oraș, din afara ei, de la bogați.

Mult timp Vlad a purtat în amintire aroma delicată a

acelei seri, mirosul dulceag de rachiu, asprimea sufocantă a fumului de țigară, dar mai ales moliciunea de mătase cu iz specific de fum de grătar amestecat cu cel îmbătător al pieli sânului de femeie.

Argentina avea un miros aparte, pe care nu-l întâlnise niciodată la surorile lui, Ania și Clara, dar nici la altă fată, din cele pe care le cunoscuse. Era mirosul pătrunzător al mizeriei exotice, atrăgătoare, pe care nicio apă nu-l poate spăla, și care era amestecat cu cel al sexului ei de femeie tânără.

Vlad își desluși secretul, găsi explicația în vara aceea, când îi atrăseseră atenția câinii Gropii. Aceștia petreceau mult timp împreună, și înainte de orice, se adulmecau unul pe celălalt. Observase că cei care aveau asemenea manifestări erau de sexe diferite. Înțelese că, în acea privință nu se deosebea prea mult de aceștia, și lui îi făcuse plăcere mirosul Argentinei. Ar fi vrut în vara aceea să o întâlnească din nou, dar nu știa cum. Ea era de vârsta lui Nae-Tuci, singur n-ar fi îndrăznit să o invite. Și la ce? Bani nu avea nicio lețcaie. De șterpelit ca prietenul său n-avea curaj. Cum să vină o domnișoară la un puști, fie ea chiar și amărâta de Argentina!

Ar fi invitat-o în piața Dorobanți, la cofetărie, să mănânce împreună niște prăjituri, să bea un suc. Apoi, făcându-se seară ar fi mers împreună în parcul din spatele Sălii, unde erau bănci, tufe, și întuneric suficient cât să nu-i vadă nimeni.

Dar cum? În primul rând nu avea certitudinea că fata ar fi fost de acord să iasă cu el. În al doilea rând de unde bani?
Se hotărî să o întrebe direct, într-o zi în care ar fi întâlnit-o, și abia apoi să facă rost de bani.

Se gândi să-i ceară Aniei, bineînțeles, fără să-i spună și pentru ce. Ar fi găsit pe loc o minciună salvatoare și credibilă. Ania, din seara aceea târzie, când venise beat, nu-i mai spusese nimic, semn că îl iertase.

Între timp însă, venise toamna. Începuseră școlile. Amândoi, și el, și Nae-Tuci intraseră într-a șaptea. Era ultima clasă. El urma să dea admitere la liceu, dar prietenul lui spunea că tatăl său îl va lua cu el, la CFR, unde va lucra într-un atelier, și se va califica la locul de muncă. Va avea deci banii lui, nu va mai depinde de nimeni, va face atunci ce va voi el.

Vlad era chiar invidios pe acea viață pe care prietenul lui o întrezărea în relatările sale. Era o formă corectă de a avea banii tăi. Deci, prietenul său, Nae, ar fi putut-o invita oricând pe Argentina în oraș, la un film, o prăjitură, sau chiar mai mult, la un restaurant, o grădină, ceea ce ar fi însemnat cu totul altceva decât o seară la una din cârciumile din buza gropii.

Iarna s-a apropiat apoi repede. Lui Vlad școala și pregătirea lecțiilor de acasă îi ocupau tot timpul. Pe Argentina n-a mai văzut-o. Nu mai păstra în el aceeași dorință de a face rost de bani și a o invita la o ieșire. Pentru că după cofetărie nu mai exista și partea frumoasă, la care visase, adică petrecerea pe o bancă în parcul din spatele Sălii.

-Unde să stea, dacă totul era astupat de zăpadă, iar frigul și vântul deveniseră singurii stăpânitori absoluți ai parcului?
Între timp Serghei se întorsese din permisie, Ania era mai tot timpul ei liber împreună cu acesta. Ce tot aveau de vorbit, unde își petreceau timpul, mereu împreună, Vlad nu prea înțelesese.
Ania niciodată nu-l adusese acasă. Ar fi fost cel mai simplu. De bine de rău, era cald, aveau două fotolii în camera mare, unde ar fi putut sta și vorbi acolo de-ale lor.

Dacă ar fi fost după el, ar fi adus-o acasă pe Argentina, dar cu siguranță nici bunica, nici surorile nu i-ar fi permis. Și nu pentru că n-ar fi avut dreptul să aducă vreo colegă, sau altă fată la el acasă, ci pentru că bunica, ori de câte ori ar fi adus vorba despre Argentina, și-ar fi făcut cruce, și, desigur ar fi murmurat:
-Doamne ferește, apără-ne doamne, fata aia e posedată.

Apoi, pe nesimțite, vremurile s-au schimbat. Nu înțelesese nici când, și nici pentru ce, cei doi patroni ai cârciumilor, căpătaseră titulatura de tovarășii responsabili ai celor două localuri, ceea ce părea a fi altceva. Adică își pierduseră dreptul de a fi stăpâni, și anume de a da afară, în pumni și în șuturi pe bețivii care produceau scandaluri, sau refuzau să plătească. Chiar și aceștia căpătaseră onorabila titulatură de tovarășii consumatori, ceea ce era altceva decât bețivii Gropii, cum li se adresau ceilalți clienți înainte. Sau mai duhovnicește, bine-credincioșii alcoolului, ce se exprimau despre ei că ar avea darul beției, oferit nu se știe de ce, pentru ce merite, de însuși Dumnezeu.

Cum se produsese această schimbare, nu prea se știa, și de când. Chiar și între ei, pe nesimțite oamenii începuseră să se ferească să se mai adreseze cu apelativul domn, înlocuindu-l treptat cu cel de tovarăș. Cu toate că termenul ar fi trebuit să apropie oamenii, mult mai mult decât apelativul domn, care presupunea o anumită distanță, îndepărtare, determinată de respectul oferit omului căruia i te adresai, acest termen nou, rece, distant, oficial, impersonal, reușise să se înstăpânească. În afara situațiilor când oamenii li se adresau cu respect doctorilor, profesorilor mai în vârstă, sau tuturor celor cărora li se oferea mai multă considerație. În rest, întreaga masă amorfă de oameni egali, sau inegali, purtau titlul de tovarăș.

Vlad asemuia această masă de tovarăși cu o imensă ființă, care n-avea nici cap, nici coadă, o moluscă, așa cum învățase la științele naturale.

-Astăzi toate sunt întoarse pe dos. Prostul și puturosul au ajuns la putere. Și cei buni de gură. Și în familia Neagoe, fie la Ciochina, fie la București, se vorbea la fel. Adesea îl auzeau pe tatăl lor blestemând noua orânduire. Și copiii ce să mai creadă? La școală auzeau ceva, acasă altceva. Începuseră să devină duplicitari. Chiar și Vlad, înțelesese că una era bine să gândești și altceva să spui. I se păru foarte normal să țină ascunsă relația surorii sale cu militarul rus.

-La ce bun să-i provoace neplăceri tatălui său?

De Iancu, fratele mai mare a lui Nae, Vlad aproape că uitase. În ultimul timp nici n-o mai vedea pe Ania plânsă. Nici măcar tristă. Timpul îi ștersese amintirea. Așa cum ștergea el cu buretele de pe tabla neagră, urmele de cretă, neclare, rămase din formulele complicate scrise anterior. Și de care nu mai avea nimeni trebuință. Una dintre acele formule îl reprezentaseră pe Iancu.

Abia trecuseră sărbătorile. Ca și cele dinainte. Veniseră părinții, fuseseră cu toți împreună. Nici Vlad nu suflase un cuvințel despre prietenul Aniei, rusul, nici aceasta despre incidentul din vară, când Vlad venise acasă beat. Se discutase despre viitorul băiatului, fusese întrebat la ce liceu voia să dea examen de admitere.

Cel mai apropiat și cu tradiție, era considerat liceul construit în Calea Dorobanți, care fusese inițial un seminar pedagogic, apoi devenise liceul Titu Maiorescu. Din 1948, după reforma învățământului, s-a numit Liceul de băieți numărul 7, adică L.B.7 Imediat i-a fost atașat și liceul de fete numărul 12, prescurtat L.F.12 amândouă fiind școli prin excelență cu învățământ teoretic.

Iar aceste discuții se purtau bine înțeles peste opțiunile de ultim moment ale lui Vlad, care nu se gândea pe atunci la viitorul său atât de îndepărtat. Constatase că fără bani nu poți nici măcar să inviți o fată la o cofetărie, adică nu reprezinți nimic. Că nicio relație nouă nu se poate înfiripa pe baza unor promisiuni de viitor.

Își dădea seama că ultimele evenimente, transformările societății, în care forța conducătoare devenise clasa muncitoare, modificase valorile. Salariatul la stat era viitorul. Patronii, ca factori importanți în societate nu mai existau, adică se și fereau să amintească ce fuseseră, fiind asemănați exploatatorilor. Așa cum pieriseră peste noapte patronii celor două cârciumi.

Vlad cunoștea din practica scurtei lui vieți toate acestea, ba le mai învățase și la școală, ca atare nu era foarte încântat asupra drumului greu pe care i-l prezentase tatăl, ca perspectivă a viitorului său. Iar cu liceu nu prea puteai avea suficiente opțiuni. În orice caz, cu liceul teoretic n-aveai nicio meserie. Obligatoriu trebuia să urmezi fie o școală tehnică, după examenul de maturitate, fie o facultate. Tatăl nu concepea ca fiul său să nu urmeze învățământul superior. Iar Vlad știa toate aceasta. Perspectiva câștigării unor bani prin salariu era din ce în ce mai îndepărtată. Deci momentul invitării Argentinei la un restaurant sau o cofetărie ajunsese un miraj.

Mai avuseseră loc asemenea discuții și anii trecuți, aproape la fiecare început de an școlar. Înțelesese că nu avea scăpare, și întrebat, de data aceasta, răspunse:

-Cred că aș dori să devin inginer sau tehnician constructor. Era desigur o opțiune, care devenise cu timpul certitudine, pentru că, atâta timp cât duraseră lucrările construirii Sălii și bazinului Floreasca de deasupra Gropii, căscase ochii și era prezent mereu acolo. Iar de câte ori pleca sau se întorcea de la școală, se holba la activitatea muncitorilor. Îl impresionaseră în mod deosebit macaralele, betonierele, utilajele grele, aduse din U.R.S.S. și dăruite țării în cadrul relațiilor de într-ajutorare, cum auzise la jurnalele rulate înaintea difuzării filmelor, sau chiar la școală, la orele de dirigenție.

Dar cea mai fascinantă ca soluție constructivă, i s-a părut

ridicarea și montarea acoperișului tridimensional, cu structură din lemn și sticlă al Sălii. Un muncitor, văzându-l cât de interesat privea, i-a explicat că lemnul îl face rezistent, dar ușor, iar sticla îi conferă luminozitate. Văzuse cum se fac cofrajele, cum se încarcă apoi cu țesătura de fier peste care se toarnă betonul, cum se fabrică acesta ca într-o vrăjitorie, numai din ciment și din apă. I se părea totul foarte interesant, că, dacă adaugi culoare prafului cenușiu și apoi apă, obții piatră colorată. Învățase la școală despre podul lui Apolodor din Damasc de la Turnu Severin, care unise cu două mii de ani în urmă cele două maluri ale Dunării, peste care trecuseră legiunile romane. și ale cărui picioare, rezistaseră până acum. Și toate acestea, considera el, contribuiseră la înfiriparea în cugetul său a dorinței de a deveni inginer sau tehnician constructor. Nu știa câți ani va dura liceul, trei sau patru ani, pentru că erau mereu transformări, apoi încă cinci de facultate. I se părea o eternitate. Dar și timpul urma să treacă repede, ca de obicei, și indiferent, așa cum trece tramvaiul 5 prin stațiile Vlădescu sau Constantinescu, de lângă piața Dorobanți

Ianuarie a trecut ca de obicei, repede, o lună moartă, după decembrie. Decembrie, ca în fiecare an fusese o lună vie datorită sărbătorilor.

Pe Argentina n-o mai văzuse, probabil că stătuse mult timp la ea acasă, având grijă de ceilalți nouă frați mai mici. Se mai întâlnise cu ea odată, pe la mijlocul lui decembrie, la coada de la gaz, el având un bidonaș de cinci litri, ea o sanie în care urcase pe unul din frați, să-l plimbe. Și pe care urma să urce după ce o umplea, o canistră de zece litri, cu același lichid, anevoie de procurat, pentru aprins focul.

Gaz nu se cumpăra oricând, ci numai când aducea, adică atunci când se băga la vânzare la găzăria din capătul străzii Oculeanu.Iar atunci trebuia să te așezi la o coadă lungă și groasă, bucuros că aveai privilegiul de a apuca să și cumperi. În ziua aceea geroasă, în care un vânt subțire făcea legea, abia a putut-o recunoaște pe sub basmalele înnodate sub bărbie și trase pe frunte. Nu mai avea nimic în ea admirabil și provocator. Iar de mirosul sălbatic de piele încinsă de soare, fum de grătar și sex, în momentele acelea nici nu mai putea fi vorba. Lui Vlad frigul îi furase complet sentimentele frumoase de astă vară.

Se gândi cât de relative erau toate. Înainte, pentru Argentina, ar fi fost în stare să se certe cu Nae-Tuci. Acum, privind-o, descoperise o nouă realitate: existau în femeia aceea două ființe. Una de vară, irezistibilă, frumoasă, provocatoare, periculoasă, fatală, și alta, de iarnă, neînsemnată, nevoiașă, suptă de sărăcie și nevoi ca întreaga ei familie amărâtă, numeroasă.

-Care dintre acestea era oare Argentina, cea din realitate? Când l-a văzut, i-a zâmbit. Numai zâmbetul acela mai reușise să păstreze crâmpeiul de soare și căldură din trecut. Îl chemă să vină lângă ea, astfel ocupând câteva locuri mai aproape de sursa de livrare a gazului. După câteva vociferări, coada se potoli.
Toți oamenii aceia, majoritatea femei, bătrâni sau copii, se înrudeau iarna prin același miros de fum: de la lemnele și cărbunii arși în sobe, vetre, sau godine de tuci, și bineînțeles și de gaz lampant, sau motorină. Când Vlad sosi lângă fată, aceasta, după un timp îl luă de mână, îl strânse cu mâna sa rece. Își băgase mâna, alunecând în mânușa lui. Amândouă palmele aveau loc în aceeași mânușă. Pentru că ea avea mâinile goale. Vlad o recunoscu imediat pe Argentina, cea de astă vară. Pentru un moment se topi. Îi părea rău că nu se inventase o mănușă mare, în care să poată intra amândoi, stând din nou apropiați.

După un timp le veni rândul, mâinile li se despărțiră, aveau nevoie de ele pentru activități mai serioase. Acasă veniseră împreună, păstrând numai mângâierea caldă a atingerii de la centrul de gaz și butelii. Lui Vlad gestul ei îi dădu putere cât să nu o uite toată iarna.

În Groapă, cârciumile erau mai pline decât vara, pentru că toți tovarășii consumatori se înghesuiau înăuntru, unde căldura îi învăluia. Băutura, proastă și prea puțin variată nu era scumpă. Mesele, geluite, cu fețe de masă din mușama, mai ales spre seară, când veneau oamenii de la muncă, erau pline de cinzeci și țoiuri umplute cu țuică și rachiu, sau de pahare cu vin de toate culorile. Se bea simplu sau cu sifon, după gustul consumatorului. Cel mai dorit era vinul sec de Dealu-Mare, galbena de Odobești, dar și cel de buturugă, natural, negru și dătător de putere ca motorina. Puțin mai departe, cum intrai pe a doua stradă, numită Darian, imediat pe dreapta, se afla o fabrică de sifoane, unde se întâmplaseră destule explozii produse de sifoanele defecte.

Omul care lucra acolo avea două degete lipsă, victima acestora. În interior, instalația era suficient de impresionantă, cu o roată volantă, o curea de transmisie lată, din piele groasă. Roata era impresionantă, aproape de înălțimea lui Vlad. Trebuia să fii bucuros că ai plecat întreg de acolo, și cu sifoanele umplute. Când de sărbători îl trimitea tatăl său la sifoane, Vlad se ducea, dar cu destulă neplăcere și teamă.

Iar la cârciumi, în fiecare seară, fie la una, fie la alta, fie pe rând la amândouă, după cum era solicitat, nelipsit era nea Gică, lăutarul Gropii. Era și gurist, și instrumentist, așa cum trebuie să fie un artist de cârciumă. Când dădea drumul la acordeon, mai ales la cântecele vechi, de dor și jale, ca cele de felul: La puțul cu două zale, Omule cu caii buni, sau la cele lăutărești Când socot și număr banii, sau Dumnezeu mi-a dat putere, te umfla plânsul. Se apleca peste burduful instrumentului cu toată greutatea dureroasă a cântecelor sale, încât vara se auzea până departe în cartierul boieresc, iar iarna se abureau ferestrele de lacrimile curse din ochii consumatorilor. Nea Gică, el însuși, era o întreagă poveste cântată. Lăutarul își plângea of-ul vieții sale. Cu toți banii încasați în truda sa, abia putea să-și țină familia, atât de numeroasă. El era tatăl Argentinei.

Când apuca să cânte muzica lui de durere, se înmuiau de plâns și oftau zidurile cârciumilor. Știa să cânte la vioară, la acordeon, și la țambal. Era și gurist. Învățase meseria de la taică-său, care la rândul său învățase de la tatăl lui, și așa mai departe. Trăia din arcuș, țambal și acordeon. Cu acestea reușise să-și crească copiii. Balabusta de nevastă-sa îi născuse zece în șaisprezece ani.

-Anul și cârlanul, vorbea Groapa.

La Argentina acasă se vorbea țigănește. Balabustei, care rar ieșea de acasă îi venea mult mai ușor. Chiar și Argentina își păstrase accentul țigănesc, mai ales în pronunțarea vocalelor. Dar nu era o vorbire urâtă, ci mai degrabă exotică, ciudată, interesantă, având rezonanța și ecoul înfundat al întinderilor fierbinți și nesfârșite. Ca acele locuri de unde proveneau. Asia însăși, întreg continentul, ar fi fost un enorm instrument muzical arhaic și nemaiîntâlnit.

CAPITOLUL V

Drumul destinului

La revenirea lui în țară, la sfârșitul sărbătorilor de iarnă, Serghei îi aduse Aniei vestea cea rea, spunându-i că prietenul său nu a murit, nici nu a fugit, este în țară, deținut la Canal, închis pentru activități subversive, de atentat împotriva suveranității statului.

Ania înlemni. Vestea a luat-o prin surprindere. La orice se putea aștepta, dar la așa ceva, nu. Iancu, omul care n-ar omorî nicio muscă a fost condamnat la închisoare? La Canal? Știa că cine ajunge acolo, nu iese curând. Așa auzise. Serghei nu comentă.

-Așa mi s-a spus. Poate că tu nu-l cunoști îndeajuns.

Cu Ania nu se mai putea vorbi. Privea în zare, căutând răspunsul în crengile copacilor goliți de viață, ale căror umbre se străduiau să scrie pe foaia ferestrei cuvintele serii.

Ania nu știa ce să creadă. Ființa i se încurcase într-un hățiș al întrebărilor. Și al plăsmuirii de toate de felurile. Unele puteau fi adevărate, altele, nu.

Dar dacă totul nu ar fi fost decât invenția celui care fusese rugat de Serghei să se intereseze? Sau chiar a lui Serghei însuși, pentru a nu se mai împiedica de vechile sentimente ale Aniei? Bănuise el că acel Iancu nu era numai un simplu prieten din copilărie, pentru că, după insistența cu care-l rugase, părea a fi mult mai mult. Și căpătă această certitudine în clipa anunțării veștii că omul fusese închis la Canal. Ania, pe care o cunoștea bine, nu putuse masca efectul loviturii pe care o primise în plin. Vestea o descumpăni. Câteva zile nu o mai simți lângă el. Fizic era, îi simțea căldura trupului, dar ceva în ea murise. Spiritul, duhul, i se îmbolnăvise, devenise suferind. Sau plecase undeva, în locul destinat fiecăruia, de unde coborâse în trupul său atunci, la naștere, sau la botez. În înaltul cerului, acolo, unde zboară pasărea destinului fiecăruia. Cuvintele lui Serghei, aruncate de acesta cu indiferență, ar fi trebuit să rămână afară, nu să intre în trupul ei ca un jungher. Nu le dorea. Totul părea de neînțeles, nu aveau noimă. Trebuia să fie o greșeală. Îl rugă pe Serghei să mai insiste pe lângă prietenul său, care-i adusese vestea, să mai cerceteze, pentru că nu era posibil să se întâmple așa ceva. Poate fusese o coincidență de nume.

-Iancu Răducanu este un nume obișnuit la noi în țară.

-Nu poate fi nicio eroare. Noi nu facem greșeli în cercetare.

Se referea de bună seamă la armata sovietică. Ania înțelese că nu are rost să insiste, ci să se obișnuiască cu adevărul cel crud

Și totuși nu putea crede. Fusese învățată din copilărie că niciodată nu trebuie să preiei din jurul tău nici veștile bune, nici cele rele, așa, dintr-o dată. Că întâi trebuie să le guști, să le miroși. Să-ți pui în alertă toate simțurile. Ca trupul sau sufletul să se obișnuiască cu felul lor. De la cele rele te poți otrăvi. De la cele bune ți se poate apleca de prea mult bine. Nicicum nu poate fi exact cum ai dori. Trebuie să ții seama de ele, așa cum sunt, să te adaptezi.

Ania preluase dintr-odată, cu auzul lacom de vești noi, acele cuvinte care o descumpăniseră.

Serghei o înțelese. O vreme o lăsă în voia timpului. El i-l dăruise, să fie în întregime numai al ei, să se obișnuiască cu noua lui curgere. Să se vindece. Respectă o pauză de două săptămâni, considerându-le vreme suficientă pentru tămăduire.

Era anul 1953. Trecuseră sărbătorile, trecuse și luna februarie.

Între timp avuseseră loc prefaceri politice. Grupul deviaționist Pauker, Luca, Teohari Georgescu, fusese descoperit și eliminat. Ania a înțeles că în viața politică nimic nu este definitiv. Că este o luptă mai dură decât la război.

Apoi, la începutul lui martie în ziua a cincea, se anunță moartea Generalisimului. Fusese comandantul suprem al armatei sovietice. În țară, la anunțul morții lui Stalin, au fost mobilizați toți militarii armatei. Trebuia crescut gradul de vigilență, trebuia supravegheată orice încercare de deviere de la linia trasată. Fuseseră suficiente cazuri de deviaționism, inclusiv în Uniunea Sovietică, dar și în țările care deveniseră prietene.

Serghei simțea că în armată se vor produce modificări. Dacă o dorea pe Ania, trebuia să urgenteze căsătoria. Viitorul lui ca militar era imprevizibil. De aproape de trei ani erau împreună. Își verificase sentimentele.

După două săptămâni, considerând că Ania se vindecase, se prezentă la serviciul ei. Venise momentul să facă pasul hotărâtor. Nu mai avea timp. Simțea că moartea Generalisimului va precipita chemarea lui în Uniune.

La revederea lor trăise bucuria Aniei. Apoi, după aflarea veștii, întristarea.

Ania se hotărâse. Plânsese suficient. Plânsese partea lui Iancu din propria sa viață, Iar partea aceea murise. Urma s-o îngroape în cimitirul uitării. În continuare avea tot timpul înaintea sa. Și o altă parte a vieții care-i aparținea lui Serghei.

După detenție pe Iancu îl aștepta un trai mai greu decât o moarte. Îl aștepta Neviața. Moartea nu trebuie să o trăiești, pe când Neviața ești obligat să o petreci în calvarul unei nopți fără sfârșit. Ca în poveștile bunicii.

Venise momentul ca Serghei să-și cunoască viitorii socri. Ania ținea mult la deplasarea lor la Perieți, la respectarea tradiției. Trebuiau păstrate toate regulile, pentru ca ulterior să nu apară nicio fisură.

-Tu te căsătorești cu părinții ei?

Așa îl întrebau colegii.

În copilărie, auzise din păcate destule discuții între părinții lui. Proveneau din locuri diferite, mama din Moldova sovietică, tatăl din Ucraina, mama, o credincioasă, iubitoarea tradițiilor, tatăl ateu și progresist. Tatăl insistase mult asupra carierei fiului său, opunânu-se cu îndârjire mamei, care ar fi dorit o carieră civilă pentru băiat. În final, cariera lui Serghei a fost conformă dorinței tatălui. Serghei nu regreta, în câțiva ani ajunsese căpitan. Iar a fi căpitan în armata sovietică, nu era puțin lucru.

Și fiindcă Ania fusese de acord, hotărâră ca într-o sâmbătă să se deplaseze amândoi la țară, la Perieți. La cerere, i se aprobă să folosească pentru deplasare, mașina Pobeda. Mare, impunătoare, de culoare neagră.

-E mașina comadantului, spuse, el m-a înțeles. E un om foarte de treabă. Mi-a ordonat să i-o aduc până mâine seară, așa cum am luat-o.

Când au auzit, dintre toți cei din casă, numai bunica s-a bucurat. Vlad, singurul care știuse că iubitul ei este rus, a strâmbat din nas. Clara a rămas indiferentă. Avea problemele ei.

-Hai, că ți-a venit mintea la cap. Groapa te-ar fi mâncat. Iar împreună cu Iancu n-ai fi avut nicio perspectivă. Ați fi tras necazurile după voi. Bine că te-ai hotărât, maică.

Ania îi dădu dreptate. Trebuia să-și construiască noua ei viață și cu rațiunea, nu doar cu sentimentul. Cum se construiesc lucrurile trainice. Așa văzuse că se construise Sala Sporturilor de alături. Cu răbdare, și mai ales cu pricepere s-a construit. Iar pricepere înseamnă rațiune, nu sentiment. Sentimentul apare când îl chemi. Și el are nevoie de om, să găsească un sălaș unde să se aciuiască. Să se simtă bine. Nu omul aleargă după sentiment. Sentimentul se cuibărește în sufletul omului.

Drumul în fața ei era lung și anevoios. Ca orice fel de drum. Ființele poartă în ele genele iubirii, dar și ale înțelepciunii. Trebuie să te conduci după îndemnurile amândurora. Exista încă sentimentul care o lega de Iancu, dar era insuficient. Nu se putea călăuzi numai după acesta. Și pentru Serghei, simțea de asemenea acest sentiment care-i apropia, dar cugetul îi dirijase calea. Încercă să-și închipuie viața fără el: un dezastru. Îi lipsea sprijinul, cel care hrănește cu speranță fiecare clipă. Iar fără speranță nu există nicidecum trăire, ci numai viețuire, aidoma plantelor. La mila vântului, a zăpezii, a arșiței.

Cugetă că, fără Iancu, viața ei ar fi devenit aidoma unei zile fără soare. Dar poți admira ploaia. Apoi curcubeul. Numai atât. Dacă vine furtuna ce faci? Unde te ascunzi? Mai ales când aduci pe lume și copii. Serghei îi oferea în plus adăpostul în caz de furtună. Așa cugetase.

În ultimul timp, simțise că pentru ea timpul începuse să curgă prea repede, o fugă, ca o teamă de propria lui alergare. Se gândi că are mai multă nevoie de credință. De credința tuturor văzutelor și a nevăzutelor, care desigur se vor ruga la altarele viitorului său.

Ieșiseră din București. Mașina se îndreptă spre Afumați. Era sâmbătă dupăamiaza într-un mijloc de martie însorit. Drumul, așa cum era el, simplu, îngust, plin de gropi, pietruit. Pobeda înainta anevoie, din piatră în piatră, Serghei respectând cu sfințenie rugămintea superiorului său:

-Mi-o aduci așa cum ți-am dat-o!

-Cum altfel?

Ca să nu aibă probleme pe drum, fusese sfătuit de colegi să-și îmbrace uniforma militară. Iar separat, într-o valiză, să ia hainele civile. Înainte de a ajunge, urma să se schimbe.

-Cum să te prezinți înaintea viitorilor socri îmbrăcat în uniformă militară sovietică?

–Haina cotropitorilor, cum îl atenționă Ania că spusese tatăl său.

În mașina, neagră, grea, cu arcuri bune, canapele moi, catifelate, trupul era îmbrățișat călduros, prietenește. Ca însăși prietenia româno-sovietică, cea prezentată în ziare. În jurul lor câmpul se trezea la viață, împreună cu satele care-și începuseră
renașterea prin vopsirea gardurilor, și văruirea copacilor. Călătoreau în spinarea unei uriașe șopârle, a cărei membre se transformară în sate, înșirate de o parte și alta a șoselei.

Au trecut de Afumați, de Șindrilița, de Lilieci. Când s-au apropiat de pădurea Sinești, Ania a zărit în depărtare ieșind spre mijlocul drumului un grup de șase bărbați. Blocau trecerea. Pe măsură ce se apropiau, era vădită intenția lor de a-i jefui. Ocupaseră centrul drumului.

-Întoarce mașina Serghei!

-De ce s-o întorc?

-Uite tâlharii! Ăștia vor să ne fure, nu-i vezi?

Serghei continuă nestingherit drumul. In dreptul lor a oprit, ținând motorul pornit. Deschise geamul și-l întrebă pe cel din dreptul său în rusește:

-Șto tâ hociși? (Ce dorești?)

Oamenilor vizibil beți, li se observă dintr-odată ezitarea. Fie hotărârea lui, fie hainele sau gradele militare îi intimidară.

Serghei tună:

-Nazat! (înapoi!)
În același timp ambală puternic motorul, eliberând brusc ambreiajul. Mașina țâșni ca din arc în lungul drumului, cu cele două tone ale sale, puțin lipsind să nu-i calce.

În câteva secunde ajunseseră departe. În spate se auzeau huiduielile și fluierăturile neputincioase.

Din secularii codri ai Vlăsiei, rămăsese numai acest pâlc de copaci, pădurea Sinești. Și bineînțeles un simulacru de tâlhari, cărora băutura le dăduse curaj. Cu două secole înainte, nu puteai trece prin aceste locuri decât urcat într-o diligență apărată de arnăuți călare și bine înarmați.

La Urziceni lăsară să curgă înainte drumul Buzăului, cotiră la dreapta, spre răsărit. Din spate sufla un soare călduț, însoțit de o adiere blândă. Pe chipul lui Serghei, iluminat de câteva raze reflectate de oglinda retrovizoare, se citea fericirea. Își simțea căldura plăcută între două bătăi ale inimii. O duioșie copilărească i se strecurase în luminile ochilor. Luă mâna Aniei și o duse la buze. Aerul colorat al apusului i se prelingea pe albul obrajilor. Ania a bănuit că sunt lacrimi. Simțea dorința să i le culeagă, ca pe diamantele unei fețe fericite. În luminile ochilor se pregătea o nouă înserare. Dar nu un sfârșit de zi, ci un început de seară nouă. Un început al vieții lor împreună, care n-ar fi trebuit niciodată să aibă sfârșit.

Curând se și apropiară de satul Perieți. Opri în câmp, să-și schimbe hainele. Afară era încă frig. Spre seară începuse să fie răcoare. Mijlocul lui martie se străduia să-și arate puterea. După câteva minute satul îi primi liniștit.

-Oprește aici, la gardul verde, pe dreapta.

Aici se născuse Ania, aici copilărise, cunoștea fiecare ungher în care se ascundea în clipele în care ar fi dorit să fie singură. Nici nu opriră bine mașina, că un pâlc de copii se și adunară în jurul lor, zgâindu-se la mașină. Unul citi cu glas tare, și exclamă:

-E o pobedă, bă!

-Maaamă, e mașină sovietică!

Ania nu știa dacă și în satul lor poposise vreodată caravana cu filme, ea plecase demult de acasă, dar, după admirația prin care puștii pronunțaseră denumirea și apartenența mașinii înțelesese. Puterea și faima țării de la răsărit, incontestabil că se înstăpânise și aici, în Perieții lor pierdut în inima Bărăganului.

Serghei privi casa și curtea. Nu era nicio deosebire față de cele de la ei, din Moldova Sovietică sau din Ucraina. Dacă n-ar fi auzit vorbindu-se românește, ar fi crezut că este în Uniune. Peste tot oamenii sunt la fel: se nasc, trăiesc, iubesc, se bucură, cântă, muncesc, se căsătoresc, își cresc copiii, îmbătrânesc și mor. Așa cum sunt lăsate pe pământ toate ființele, cu rostul lor.

În spatele gardului proaspăt vopsit se întindea grădina. Câțiva pomi zgâriau începutul serii cu asprimea unor crengi golașe. În mijloc o boltă de viță din care rămăseseră doar corzile, pe sub care urmau să treacă, iar în dreapta un foișor, construit pentru serile frumoase de vară. Din casă se auzi un glas grăbit:

-Au sosit!

Mama Aniei apăru în cadrul ușii, pe care o deschise brusc. Cu nerăbdare se repezi în întâmpinarea noilor veniți.

-Mamă!
Se îmbrățișară îndelung, mamă și fiică. Serghei rămăsese lângă cele două, vădit stângaci și stingherit.

-Mamă, el e Serghei! Exclamă Ania, ca și cum ar fi prezentat o minune. Femeia îl îmbrățișă și pe el, strâns, la piept, apoi, depărtându-se puțin, privindu-l adânc în luminile ochilor albaștri, îi cuprinse fața cu amândouă palmele, ca și cum ar fi

ținut cu ambele mâini o neprețuită comoară.

-Ce băiat frumos!

Serghei se simți o clipă rușinat de gesturile mamei. Crescuse într-o atmosferă cazonă, fusese plecat demult de acasă, întâi la liceul militar, când încă nu se terminase războiul, apoi a urmat cursurile Academiei Militare, ieșise ofițer, iar în nici trei ani fusese trimis în Republica Populară Română. Se ținuse cont probabil că știa bine românește. Limba moldovenească, cum spuneau ei.

După scurt timp apăru și tatăl, un bărbat înalt, slab, cu fața smeadă. Dădu mâna cu Serghei, care îi simți asprimea palmei muncite. Spuse sobru:

-Ar trebui băgată mașina în curte. Să nu o zgârie cineva.
Se și repezise să deschidă poarta.

-Iar voi poftiți în casă. Afară se lasă frig.

Îl dirijă pe Serghei să așeze Pobeda, închizând cu grijă poarta. Câinele, în fundul curții lătra să rupă lanțul.

-Azor! Strigă Ania! Ne faci de rușine!

În casă masa era pusă. Focul duduia în sobă. O căldură plăcută se răspândise în toată încăperea. Mirosea frumos a mâncare proaspăt gătită amestecată cu un discret miros de busuioc. Mirosul de sărbătoare pe care îl simțise Serghei în copilărie, acolo, la Izmail, la bunici. Pretutindeni oamenii erau la fel.

-Veniți să vă torn, îi chemă mama din camera vecină. Să vă spălați pe mâini. Sunteți de pe drum.

Ascultători, se duseră fiecare, pe rând, întâi Ania, apoi Serghei
-Acum poftiți la masă!

Tatăl se așeză în capul mesei, invitându-l la dreapta sa pe Serghei
-Poftiți, tovarășe căpitan, să ciocnim mai de aproape.

Apoi umplu pentru amândoi câte un pahar de țuică.

-E de la noi, din boasca noastră de prune. Ia să vezi. Doamnele nu beau. E prea tare pentru dumnealor. Apoi înălță paharul:
-Trăiască prietenia româno-sovietică! Da zdrastvuiet!

(trăiască)

-Tată! Interveni Ania, care îi simți ironia

Amândoi își goliră paharele.

-Ăsta a fost primul!

Învățătorul Constantin Neagoe, fost ofițer rezervist al armatei regale române își provoca viitorul ginere, căpitan al armatei sovietice, la un duel de pahare. Care pe care.

Ania îl avertizase că nu are la inimă fosta armată dușmană. Încă nu-i trecuseră toate rănile sufletești, cu toate că se scurseseră deja opt ani de la terminarea războiului.

După primele două pahare golite repede și pe inima goală, Serghei începu să se simtă degajat, eliberat de primele emoții. I se făcuse cald. O căldură plăcută de casă primitoare.

-Dezbracă-te dragul mamei, ești la tine acasă.

Căldura mamei Aniușei și cele două pahare de țuică îl făcură să se simtă nepus de bine în viitoarea lui familie. Se dezbrăcă, rămânând numai în cămașă. În spate, căldura sobei îl dogorea plăcut. Asculta muzica focului, care răzbătea prin ușița cenușarului, întredeschisă.

În sufletul lui Serghei era pace. O pace a păcii, mai presus de pacea înscrisă în tratatele popoarelor. Căldura păcii omenești, care se stabilește lângă inima focului și la două pahare de țuică.

Învățătorul Constantin Neagoe, fostul prizonier al rușilor în lagărul de la Oranki, nu făcuse încă pace nici măcar cu el însuși. Fuseseră prea multe întâmplări neplăcute prin care trecuse și la care nu găsise încă explicație.

-Ce nație ești dumneata, tinere, îl abordă, voit tendențios.

Serghei îl privi, apoi se uită la Ania, căutând un răspuns pe placul tatălui. Dar, neprimind niciun semn de la ea, pronunță senin:
-Rus.
Vădit nemulțumit, tatăl Aniei continuă.

-Dar mama?

-Din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească.

-Deci moldoveancă, adică româncă. Dar tatăl?

-Ucrainian
-De unde?

-De la Izmail, pe Dunăre.

-Știu unde e Izmail, cât ai arunca o săgeată de la Tulcea, dincolo, peste Dunăre. Izmailul face parte din cele trei județe din sudul Moldovei, împreună cu Bolgrad și Cetatea albă, încă de pe timpul lui Ștefan cel mare. Ca urmare și tatăl dumitale este tot român. Din tată român și mamă româncă ce poate ieși? Tot un român. Prin urmare, tavarisci sau grajdanin Serghei Vladimirovici Cravcenco, ești român. Fiule, știi să vorbești românește, pentru că limba maternă, învățată de mic copil este româna, chiar dacă voi o numiți moldovenească. Este aceeași limbă, altfel cum ne-am putea înțelege noi doi ?

Serghei nu reacționă în niciun fel. Ce ar fi putut spune? În Uniune trăiau numeroase popoare, care vorbeau peste două sute de limbi și dialecte. Dar toți se considerau cetățeni sovietici. Într-adevăr, de diferite origini. El se numea cetățean rus de origine moldovenească după mamă, și ucraineană după tată. Ce importanță avea proveniența? Fusese educat să creadă că toți cetățenii Uniunii sunt egali, că în viitor datorită revoluțiilor care vor căpăta un caracter global, toți cetățenii lumii vor aparține sistemului socialist, cel mai progresist și avansat sistem social. Și că poate atunci vor dispărea actualele granițe.

Între timp mama Aniei a umplut masa cu preparatele tradiționale românești, mare parte provenind de la sacrificarea păsărilor din curte, și din porcul de astă iarnă, inclusiv diverse alte bunătăți la care mama Aniei era de neîntrecut. Plăcinte și prăjituri.

Tatăl ei îl îmbia în continuare cu țuica. Apoi, după ce constată că tăria țuicii românești își făcuse suficient efectul, trecură pe vin.

-Bea, fiule, e vinul nostru, natural, hrănește, nu otrăvește
Lui Serghei nu-i scăpă nici că tatăl Aniei îl numea fiu, nici că voia cu de-a sila să-i bage în cap punctul lui de vedere. Păstra totuși o rezervă în exprimarea propriilor păreri. Știa că nicăieri nu există un singur adevăr, ci mai multe puncte de vedere. Care pot fi discutate și interpretate. Peste toate dăinuia fosta îndrumare a școlii, dar și a mediului în care a fost educat, de respect față de superiori, față de oamenii în vârstă. Dar și față de Puterea Sovietică și Armata Roșie, pentru care depusese jurământul.

Tatăl, ca de obicei, preluase inițiativa discuției, Ania încerca inutil să-l oprească. După un timp, alcoolul, făcându-și efectul, porni îndârjit, nu pentru a afla răspuns, ci pentru a-și vărsa oful pe cineva.

-Cum explici dumneata, căpitane Serghei Vladimirâci că, după ce armata română, la douăzeci și trei august 1944 a întors armele împotriva nemților, devenind aliata rușilor, aceștia, în loc să aprecieze gestul nostru, ca pe unul prietenesc, cavaleresc, ne-a luat prizonieri?

Ania îi povestise lui Serghei câte ceva despre acei ani de suferință ispășiți de tatăl său.

Serghei evită să dea un răspuns. Nu-și pusese o astfel de întrebare, întrucât adevărul istoric învățat de el era cu totul altul. Și anume că statul agresor fusese regatul României.

Tatăl Aniei continuă:

-Iar la gestul nostru prietenesc, care a dus la scurtarea războiului, și mai ales la reducerea substanțială a morților pentru Armata Sovietică, cum au procedat rușii? Au semnat armistițiul după trei săptămâni. În tot acest timp s-au comportat cu noi exact ca înainte, când eram dușmani. Ne-au luat prizonieri, ne-au jefuit. Ce a însemnat aceasta? Ca și cum doi vecini s-ar lupta între ei, și între timp unul se consideră învins, și cere încetarea luptei, celălalt se face că nu aude, îi cară în continuare la pumni în cap, îl fură, îl buzunărește, îi fură ceasul, îl scuipă, îl golănește. Cum poartă numele o astfel de atitudine? Tâlhărie se numește, nu?

Serghei nu răspunse. Apoi, gândind că ar fi trebuit să ofere cumva o părere, atent, să nu-l supere, răspunse cu voce scăzută
-Poate că n-au avut încredere, și au așteptat trei săptămâni pentru a se convinge.

-Iar în tot acest timp să ne considere dușmani? Noi am lăsat garda jos, am întors armele către nemți, mai mult, i-am considerat pe ruși aliații noștri apropiați, luându-i de braț prietenește. Iar ei ne-au sucit mâinile la spate, aruncându-ne în lagăre.

Afară întunericul căzuse, la început furișîndu-se nevăzut în spatele casei, apoi în tufișuri, a urcat în foișor, în cele din urmă alunecând pe albul pervazelor în toată casa. Lumina se mai cernea palidă la orizontul apusului. Focul sobei își strecura lucirea fierbinte prin crăpătura subțire a ușii și a cenușarului. Masa se terminase.

Ania, împreună cu mama sa spălau și puneau totul la loc. Cei doi bărbați rămăseseră la un pâlc de vorbe. Și bineînțeles să laude gustul vinului.

Încă o înserare se dusese pe drumul ei, aruncându-se

singură în prăpastia trecutului. Amândoi, ascunși în umbra paharelor, o priveau lungindu-și și împăienjenindu-și privirile, într-o pace înțeleasă a drumului spre noapte. Vinul roșu colorase o duioșie aparte în apa vederilor. În toată încăperea plutea o căldură, ca o îmbrățișare de mamă. Găsiseră cuvintele care apropiau sufletele. De la discuțiile despre război, alunecaseră la poveștile tinereții, amintirile clipelor plăcute care le marcaseră drumul vieții. Cel mai mult a povestit învățătorul, pentru că el, desigur, avea o mulțime de amintiri.

-Ce cântece de petrecere v-au învățat ăia pe voi, la armată?

Serghei, moleșit de căldura care-l inunda din toate direcțiile secerându-l, începu să fredoneze muzica lui de suflet: Volga, Volga, dragă Volga. Bine înțeles, în rusește. Învățătorul căuta să cânte alături de el.

Volga Volga reka daragaia,

Scrâvai teperi moi mecitâ,

Ta burnaia, ta spokainaia

Ona pecet tainâ moi vse.

Sobiraia vâ sebe zviozdî

Tâ tiho budișci rascazî te,

I scvozânih tâ tak siaeșî

Kak nicagda, nikagda prejde.

Nu sfârșiră cântecul, și viitorul socru ceru un cântec mai vesel și Serghei începu să cânte în rusește Katiușa

Rasțvetami iabloni i gruși,

Paplâli tumanî nad rekoi

Vâhadila na bereg Katiușa

Na vâsokii bereg na krutoi….

Învățătorul începu să cânte cu el. La început încet, cu voce groasă, surdă. Apoi din ce în ce mai tare. Constantin Neagoe cunoștea ceva rusă din prizonierat. Cântecul rușilor, Katiușa ajunsese imnul tuturor, inclusiv al românilor chinuiți în lagăre. Era un cântec al oamenilor, depășise granițele unor limbi care fuseseră dușmane

La sfârșit după ce l-au cântat împreună până la capăt, atât cât au știut fiecare, învățătorul o strofă, Serghei restul, Constantin l-a rugat să-i traducă versurile, bănuind că sunt foarte frumoase. Încet, poticnindu-se, Serghei a început:

-Înfloreau merii si perii / Ceața peste râu plutea /A ieșit pe mal Katiușa / Pe un mal înalt și abrupt / A ieșit și a început un cântec / Despre un vultur sur de stepă / Despre cel pe care îl iubea / Despre cel ale cărui scrisori păstra / O, tu cântec, cântecel de fata / Zboară după soarele cel luminos / Și luptătorului de la frontiera cea îndepărtată / De la Katiușa transmite-i salutari / Să-si aducă aminte de o fată simplă / Să audă cum ea cânta / Sa păzească pământul strămoșesc. Iar Katiușa o sa păstreze iubirea. / Înfloreau merii si perii / Ceața peste râu plutea / A ieșit pe mal Katiușa / Pe un mal înalt si abrupt.

La sfârșitul cântecului s-au trezit amândoi îmbrățișați și lăcrimând cu sufletele contopite.

-Acum hai și una de-a noastră. N-ai cum s-o știi. Constantin își chemă soția lână el.

-Marie, hai să-i arătăm, una de la noi, bătrânească. Ascultă aici, Serghei:

Să-mi cânți cobzar bătrân ceva,

Să-mi cânți ce știi mai bine,

Că vin ți-oi da și bani ți-oi da,

Și haina de pe mine.

Că vin ți-oi da și bani ți-oi da,

Și haina de pe mine.

Lăsa-ți-mă lângă pahar,

De viață nici nu-mi pasă,

Că sunt copil al nimănui

Și n-am nici bani nici casă.

Lăsați-mă în fum să stau

În crâșma-ntunecată,

Să beau să cânt și-apoi să uit

Că am iubit o fată.

Serghei încercă să cânte împreună cu ei, vizibil înduioșat, cu lacrimi în ochi. Ania a venit lângă el, l-a îmbrățișat și sărutat pe tâmplă. Începuse și ea să plângă. Își plângea despărțirea de părinți, de anii copilăriei. Se deschideau porțile altei vieți. A fost singura clipă când nu se mai gândi la Iancu. În grupul celor patru, uniți cu mrejele muzicii, nu mai putea fi loc și pentru el.

În seara aceea, în analele amintirilor sublocotenentului în rezervă, învățătorul Constantin Neagoe, s-a consemnat că vinul românesc de la Ciochina îngenunchease puternica Armată Sovietică. Noaptea târziu, doamna Neagoe i-a repartizat pe fiecare să doarmă în câte o cameră. Până la căsătorie nu putea fi admisă altă variantă.

Era legea cea veche și trebuia respectată.

Dimineața trecuse. Casa intrase ceva mai târziu în noua zi a sfârșitului de martie 1953. Era duminică. Natura se pregătea să primească în brațele sale cerul senin. Deocamdată avea de șters de pe frunte câțiva nori îngândurați. Când ieșeau afară, oamenii își priveau viitorul apropiat alunecând cu sania vederii pe înălțimile cerului. Era un obicei al tuturor. Cum intrau în aerul rece din afara casei, priveau sus spre cer, ca și cum acolo ar fi fost înscrisă trăirea următoarelor ore. Tatăl Aniei exact aceasta a făcut. După ce s-a asigurat că urma o zi calmă și frumoasă, primele cuvinte rostite de el au fost: dar voi când aveți de gând să vă căsătoriți?

Întrebarea a plutit în jurul său, în curte, auzită numai de liniștea din jur. Și desigur, de Azorel, care, ca de obicei, era de acord cu orice ar fi spus stăpânul său. Și care nu putea răspunde la această întrebare, cu toate că, cu siguranță o auzise, dar, ca întotdeauna, considerase că nu era problema lui.

Reintrând în casă, la masa de dimineață, când stăteau toți adunați și tăcuți, în jurul amintirilor de ieri, a repetat întrebarea:

-Și totuși, voi când veți avea de gând să vă căsătoriți?

Întrebarea conținea, pe lângă acceptarea legăturii, și altceva, mult mai practic, cum ar fi planificarea, organizarea și desfășurarea căsătoriei civile. Era om de sat, își mărita fata cea mare. Iar acest eveniment nu se putea face la întâmplare.

Bineînțeles, au început discuțiile, sugestiile, Serghei a făcut cunoștință cu tradițiile satului, mai ales în privința nunții religioase, care trebuia pregătită din vreme. Au hotărât să se căsătorească cât mai repede, eventual chiar acolo, la primărie, în sat, urmând ca nunta să aibă loc la toamnă, ca de obicei, după ce se va naște vinul cel nou. Căsătoria civilă trebuia urgentată, pentru ca Aniei să i se permită, în calitate de soție, să-și viziteze viitorii socri, la Novorosiisc.

-E aproape, își lămuri Constantin soția. Dincolo de Marea Neagră. Cum te-ai duce cu barca la pescuit. Cam cum ai pleca dimineața și ai ajunge repede, adică după vreo o lună.

-Dacă ai noroc șă nu te prindă vreo furtună, ai putea ajunge viu, intră în joc Serghei. În poveștile vechi rusești se vorbește despre apariția din senin a unui abur alb, care face să dispară vapoare, cu echipaje cu tot, în ultimul timp chiar avioane.
-Povești, îl contrazise tatăl Aniei. N-o speria. Și așa e supărată că-i pleacă departe fata, în străini. Așa se socotește pe la noi.

-Unde pleacă, întrebă Serghei?

-Cu soțul ei, adică cu tine. Asta, la noi se cheamă plecarea cea mare. Fata își părăsește părinții.

-Eu nu consider asta plecare, spuse Serghei. Cu atât mai mult nu-i părăsire. Din contră, o unire între două familii. Îi veți cunoaște pe părinții mei. Nu știu cum. Acum încă nu se poate, dar cu timpul cred că totul se va schimba. Ei sunt la fel ca dumneavoastră. O vor iubi pe Aniușca, exact ca pe o fiică a lor. Așa este la noi.

Învățătorul ar fi vrut să deschidă încă de aseară discuția despre dispariția lui Stalin. Pentru Serghei fusese comandantul suprem. Nu știa cum era educat. N-ar fi fost nimerită o discuție purtată nu se știe cum. Pentru el era criminalul care sugrumase România, ciuntind-o în bună înțelegere cu celălalt criminal. Serghei prinse din zbor gândul viitorului socru, și răspunse:

-De acum timpul va curge mai repede, vor dispărea cei care au încercat să-l țină pe loc. Vor urma cu siguranță transformări. Nu foarte mari, pentru că Uniunea Sovietică e o țară imensă, cu o enormă inerție politică.

Ce spusese putea fi adevărat, dar nimeni nu a comentat.

Duminică, după masa de prânz s-au întors la București. A predat mașina comandantului. Zilele următoare Serghei s-a ocupat de actele necesare obținerii căsătoriei. Și, bineînțeles de începerea formalităților, foarte complicate, pentru aprobarea trecerii celor două frontiere. Pentru că acolo nu mai întâlneau niște țigani beți, ca cei de la pădurea Sinești, ci alți tâlhari, mai periculoși, camuflați sub nume de vameși, grăniceri, milițieni

de frontieră.

Între timp Serghei a primit vestea că perioada sa de detașare în R. P. R. încetase, și că urma că se prezinte la Comandament, în Uniune. Vestea, cu toate că se aștepta la începerea unor schimbări iminente, îl descumpăni. Se aștepta la aceasta, dar nu atât de repede.

În două săptămâni au organizat căsătoria la primăria raionului unu, care purta numele lui Stalin. Îi fusese atribuit cu ani în urmă celui mai mare sector al capitalei, ca un omagiu de prețuire. Și pentru că părinții Aniei țineau morțiș ca evenimentul să fie sărbătorit acasă, la Perieți, cei doi, familia, prietenii și rudele Aniei au fost prezenți. Învățătorul Constantin a precizat că adevărata nuntă se va ține la toamnă, că aceasta nu era decât o mică petrecere.

Au venit șaptezeci de persoane numărate cu atenție de Vlad. Adică aproape toți cei apropiați din sat. Evenimentul căzând din păcate în Postul Paștelui, cele două gospodine, mama și fiica, împreună cu sora lor Clara, ajutate și de alte vecine din sat, au avut chiar foarte mult de muncit.

În final totul s-a rezolvat așa cum ar fi trebuit, lăutarii satului, Niculae zis și țambal, împreună cu Ghiță-vioară, și Vasile guristul, au cântat cântecele lor, ca la o nuntă adevărată. Oamenii care au venit ultimii, au plecat la ziuă, mulțumiți. Sătenii s-au perindat pe rând, cum au putut, cortul amenajat în grădina casei și mesele aduse asigurau locuri numai pentru treizeci de persoane. Mai înghesuite, poate că patru zeci. S-au cântat Ia-ți mireasă ziua bună, Și Radu mamii Radule, și altele, care au stors numeroase lacrimi. Au cântat, ca de obicei, toți mesenii, inclusiv și cei curioși, care se zgâiau peste gard în curtea omului. Lacrimile au fost stropite din abundență cu vin, ca să nu li se termine izvorul.

La sfârșit, a treia zi, proaspeții căsătoriți și-au luat la revedere, promițând că peste câteva luni vor veni împreună cu părinții lui Serghei pentru nunta cea mare. Momente sfâșietoare pentru mamă și fiică. Ania, fata ei cea mare pleca. Și trebuia să se obișnuiască cu asta.

Pentru mamă plecarea era ca o mică moarte. Când Ania era la București, o știa acolo, împreună cu soacra ei, cu ceilalți doi copii. Oricând ar fi putut da o fugă până la ei. Ca mamă, știa că odată și odată va veni vremea când puii își vor lua zborul. Dar totul se petrecuse atât de repede! Nici nu avusese timp să se obișnuiască.

Iar țara în care pleca era o țară mare și rece, de unde nouă, românilor ne veneau toate relele. Iarna, frigul, viscolul, cotropirile, muscalii cu metehnele lor. Auzise că în țara aceea se intră și nu se mai iese. Ca buștenii pe care iarna îi îndeși într-o sobă imensă, să ardă. Îi bagi și nu îi mai vezi. Îi scoți de acolo cenușă. Îi povestise Constantin destule despre viața din lagărul de la Oranki. De foame sărmanii oameni mâncau iarbă, fierbeau scoarță de copaci, prindeau șobolani, și câte și mai câte grozăvenii. Iar fata ei pleca în acele locuri în care tatăl său pătimise.

Numai Ania considerase că pasărea destinului ei îi arătase drumul. Avea dreptul și obligația să-și găsească calea spre miezul unor zile frumoase.

CAPITOLUL VI

Speranța

Ianuarie 1953 era spre sfârșit. La Canal, oamenii, nevoiași, optimiști în sărăcia lor, sperau că iarna deja se terminase. Petecele de zăpadă semănau cu zâmbetul pe care pământul, în iubirea lui parentală, îl dăruia tuturor fiilor lui de acolo, aflați în necaz.

-Speranța nu moare niciodată, ea este spiritul săracului, a amărâtului, a pătimitului, a năpăstuitului. Acestea erau cuvintele deținuților mai în vârstă, când le era mai rău. Găsiseră explicații, pilde, rezolvări la toate. Trebuia numai timpul să treacă, iar dorința lor să fie ascultată. Din păcate, cei nou veniți, tinerii, nu prea puneau preț pe vorbele acestea.

-Ce știu ei, au trăit alte timpuri. Lumea s-a schimbat. Acum toate sunt întoarse cu fundul în sus. Drojdia societății a ajuns la putere, iar oamenii de valoare la pușcărie.

La Colonia de muncă de la canal, așa cum se numea oficial, pe care deținuții între ei o numeau lagărul, oamenii sperau cu întreaga lor suflare. Așteptau trecerea lunii februarie și venirea primăverii. Fe-martie, numeau optimiștii această lună scurtă, care, nu reprezenta decât o punte spre zilele frumoase.

În imaginația lui Iancu, scândurile întinse din fundul canalului până sus, pe malurile lui, pe care se târau roabele împinse și trase de câte doi chinuiți, erau aidoma zilelor lor, care se aflau fie jos, încărcate cu greutatea necazurilor, fie sus, ușurate, ieșite la lumina speranței.

După momentul revoltei, părea că situația lor treptat se mai îmbunătățise, adică se mai micșorase tirul înjurăturilor, a loviturilor pe spinare, a îmbrâncelilor.

Deținuții simțiseră că se petrecuse ceva deosebit: fie venise ordin foarte de sus pentru îmblânzirea condițiilor, fie, mai sigur, conducerea locală hotărâse s-o lase mai moale, fiindu-le teamă să nu se audă până la Conducerea de Partid și de Stat neputința lor de a stăpâni și preveni revoltele. Unii din conducerea lagărului știuseră să minimalizeze și să mușamalizeze nesupunerea.

Pentru deținutul Iancu Răducanu, cei doi ani și jumătate care trecuseră, au fost un coșmar. Iarna, când ningea, gropile se umpleau de zăpadă. Părea că toată puterea zăpezii și a apei înghețate se aduna jos, în gropile săpate. Oamenii, echipați cu îmbrăcămintea lor improvizată, alcătuită din hârtia sacilor de ciment pe sub zeghea uzată, se mișcau anevoios, cu mișcări înghețate. Aveau de cărat întâi blestemata de zăpadă care căzuse, până să ajungă la trupul greu și întărit de ger al pământului, care trebuia săpat și cărat. Mai grea li se părea lupta fără sfârșit cu urgiile iernii.

În ultimul timp se înmulțiseră utilajele trimise din Uniunea Sovietică, sora noastră mai mare de la răsărit. Acțiunea era expresia relațiilor de colaborare și într-ajutorare dintre cele două popoare prietene. Iar dacă adesea acestea se defectau, incidentele erau puse pe seama acțiunilor repetate de sabotaj ale forțelor antidemocratice. Iar acestea se considerau încercări de subminarea relațiilor noastre de prietenie și, conform codului penal, se pedepseau aspru. Oamenii știau adevărul. Acuzația părea împotriva rațiunii, nimeni n-ar fi avut vreun interes să distrugă un acel ceva care le ușura munca.

Și totuși, cei pe care îi mâncase limba să exprime aprecieri negative asupra fiabilității acestora, umpluseră carcerile. Iar statul în carceră fie în cuptorul verii, fie în urgia iernii era calvarul lagărului.

Iarna anului 1953 fusese una obișnuită. Oamenii aceia nu

sperau decât la venirea mai timpurie a primăverii. Ori de la Dumnezeu, ori de la schimbarea radicală a situației lor, care depindea categoric și de vreme.

Dar mai exista un factor, în afara timpului care li se scurgea până la ispășirea pedepselor. Acela de a spera într-o normalizare a vieții lor, atât timp cât Colonia de muncă avea nevoie de muncitori pricepuți și sănătoși, nu de deținuți subnutriți, dezinteresați, care abia își târau zilele, muncind de frică.

Unii dintre ei, cei mai utopici, până mai anii trecuți speraseră în intervenția iminentă a americanilor. Acum nu o mai credeau posibilă. Și nu numai ei, ci și cei care realizaseră adevăratul scop al înființării lagărului: cel de Colonie de Muncă, de exterminare sau îngenunchiere a elementelor ostile regimului de democrație populară. Pentru că aceia care aveau posibilitatea să cunoască exact situația economică a Coloniei, își dădeau seama de falimentul spre care se îndrepta aceasta. Cheltuielile erau enorme, se spunea că ar fi fost egale cu cele ale întregii agriculturi naționale. Iar întrezărirea terminării lucrărilor și darea în exploatare părea a se situa într-un viitor foarte îndepărtat, iluzoriu.

Concluzia era că nu finalizarea lucrărilor era importantă, ci aducerea pe linie a elementelor deraiate și rău voitoare, a putregaiului societății, care trebuia eliminat sau reeducat.

Pentru Iancu nu exista nici măcar speranța împlinirii termenului de condamnare înscris într-o sentință judecătorească. El, fără condamnare fusese reținut și aruncat la canal. Nu mai auzise ca cel puțin în baraca lui să fi existat și astfel de deținuți. Era unic. Iar dacă la început această omisiune i se părea o șansă de eliberare, ca o greșeală judiciară ce cu siguranță va fi descoperită și remediată, cu trecerea vremii își dăduse seama că acesta reprezenta chiar blestemul lui. În lumea aceasta oribilă fusese aruncat și de bună seamă uitat. Numele lui se pierduse, împreună cu ființa, în neglijența crasă sau voită a noii orânduiri.

Îi scrisese Aniei numeroase scrisori. De asemenea, trimisese și la el acasă, destule. Nu primise din partea acestora niciun răspuns. Se imagina deportatul aruncat pe o insulă pustie, sau pe altă planetă și uitat. Un dispărut al vieții cunoscute. Nu trăia viața reală, ci una inventată de făpturi care n-aveau nicio legătură cu specia umană.

Numai pescărușii și albatroșii, cu zborul lor alb și liber îi aminteau de lumea știută, din care făcuse parte. Îi privea cu invidia cu care își imagina că ne-ar privi, pe noi oamenii, târâtoarele pământului, șerpii, șopârlele, râmele, sau cârtițele țărânei.

Din cunoștințele sale de biologie, pe pământ orice lighioană, mai simplă sau mai dezvoltată pe scara evoluției, avea dreptul să trăiască. Fiecare avea locul ei în piramida trofică. Așa învățase. Unde era locul omului în această scară? Se spunea că în vârful piramidei. Dar deținutul? Specia aceasta nouă, care deriva din grupul atât de diferit al genului Homo? Fuseseră de-a lungul evoluției atâtea specii: Homo Erectus, Homo Habilis, Homo Neanderthalenzis. Și acum noi, Homo Sapiens. Dar Homo Deținutus?

Apăruse, odată cu instituirea puterii populare. Homo Canalenzis. Era omul de la Canal, noua specie, inferioară genetic, derivată din specimenele cele mai periculoase, inferioare, ale societății democrate. O derivată a lui Homo Deținutus.

Poate că, dacă ar fi venit un vizitator dintr-o altă lume și ar fi vizitat pământul, această zonă împreună cu locuitorii ei, ar fi fost încadrată într-un tărâm special. Pentru un credincios, ar fi fost convins că aici a descoperit iadul. Iar locuitorii lui, niște primitivi, decăzuți social, un soi de subspecii aflate în involuție biologică, din diferite motive: genetice sau întâmplătoare. O abrutizare determinată de așezarea greșită o genelor în cromozomi.

Adesea Iancu, privind de sus, de pe malul canalului, acea viermuială informă de oameni, mașini, târnăcoape, lopeți, roabe, aflate într-o continuă mișcare, socotea posibilă acea voită involuție.
-Oare asta se dorea de la această masă amorfă din care făcea și el parte? Adică împărțirea în mai multe categorii, clase, pături, sau alte grupuri sociale?

Învățase despre această divizare voită a societății în clase. Clasa muncitoare, țărănimea muncitoare, și ultima, pătura intelectualității. Iar aceasta, mai nouă, a lor, a oamenilor înapoiați, încă nedenumită social, nu fusese încă clasificată. Ar fi fost o subspecie, a oamenilor care trebuiau să fie educați prin munca brută, condiții grele de viață, în scopul recuperării sau lichidării lor, ca rebuturi ale societății noi, democrat populare.

Sentimentul acesta negru, care îl chinuia pe Iancu, era cel mai greu de suportat. Avea convingerea că fusese în mod voit uitat. Nu făcea parte din nicio categorie. Nu fusese clasificat. Îl bântuia ca un duh necurat. Îl urmărise de acolo de unde fuseseră îngropați cu brațul rece al excavatoarelor, morții accidentați ai destinului lor. Victimele muncii forțate.

Iancu nu făcea parte din nicio categorie umană. Nu i se inventase nici specia, nici clasa sau pătura socială din care ar fi trebuit să facă parte. Fusese uitat. Auzise că există exemplare umane care nu aparțineau niciunui teritoriu, niciunei țări. Și care nu existau. Nu însemnau nimic pentru nimeni.

Dar nu ieșise din viața aceasta. Nu de tot. Respira, se

hrănea, dormea. Numai atât. În timp, uitase și el cine era. Ispășea aici o pedeapsă pentru care nu primise condamnare. Ceilalți știau pentru ce pătimeau. Și mai ales cât. Numărau zilele care treceau, și pe cele care mai rămăseseră. Aveau ce număra. El nu avea nici măcar această plăcere care îi apropia de eliberare cu fiecare zi care trecea. Pentru el nu se inventase acest limbaj matematic.

Îl aruncaseră aici, cum aruncă pescarii puietul în bazinele de creșterea peștilor, apoi, din când în când, le mai azvârle și câte ceva de mâncare. Apoi, când ei consideră că a venit sorocul, dau drumul la zăgaz, golesc bazinul și culeg peștii. Iancu nu avea decât să aștepte golirea bazinului în care fusese aruncat. Altfel, ce sens ar fi avut detenția lui?

Ar mai fi fost o cauză, care îi veni în minte în ultimul moment: fusese eliminat din societatea tânără, în formare, din care făcea parte, ca un putregai care i-ar fi putut contamina și pe alții. Exista o teorie a menținerii sănătoase a noii societăți. Iar el, pentru a nu altera sănătatea altor tineri ca el, pentru că devenise un miceliu periculos, molipsitor, fusese aruncat la canal, pentru reeducare. Adică vindecare. Gândi că asta ar fi putut fi cauza pentru care el nu avea un termen până la care i-ar fi durat detenția. Pentru că judecătorul nu ar fi putut ști cât timp îi va trebui lui ca să se vindece de boala putregaiului.

Gândind astfel, Iancu, în sfârșit se luminase. Găsise explicația. Un glas îi porunci.

-Dacă vrei să scapi, demonstrează că te-ai însănătoșit!

Și chiar din acel moment Iancu părăsi atitudinea sa pasivă, indiferentă la viața canalului, devenind factor activ, mobilizator al grupului din care făcea parte.

-Cum nu se gândise până atunci?

Pierduse doi ani din viață, iar cel mai tragic era că nu avea nicio veste de la Ania. Și nici de la familie. Trase concluzia că și aceasta făcea parte din elementele măsurilor de izolare socială la care fusese supus. Poate că astfel, și apropiații, cei dragi lui, fuseseră obligați să se lepede de el.

Transformarea sa fățișă nu scăpă celor din jur, din baracă, dar nici factorilor de răspundere care supravegheau desfășurarea muncii. Începuse să-și facă glasul auzit, îndemnând mobilizator la muncă:

-Haideți fraților! Tovarăși, să nu precupețim niciun efort pentru îndeplinirea și chiar depășirea normelor! Partidul are bază în noi. Noi suntem elementele care asigură progresul. Prin munca noastră ajutăm la propășirea cu succes a țării! Să ne mobilizăm tovarăși! Să spunem un nu răspicat încercărilor de intimidare, dar mai ales de sabotare a activității noastre!

Propagandistul lagărului de la Midia îl luă aproape de el. Începu să-l folosească în cadrul prelegerilor politice pe care le ținea deținuților, folosindu-l adesea ca exemplu de transformare comunist dialectică. De multe ori îl lăsa să vorbească în locul lui.

In ziua aceea de întâi februarie 1953, deținutul Iancu Răducanu citi în fața colegilor din Colonia de muncă Midia un articol din ziarul Scânteia.

Iancu își drese glasul, privi asistența, și anunță titlul:

POVESTE DE ȘANTIER

Apoi completă: articolul se referă la realizările muncitorilor de la hidrocentrala Bicaz, aflată în construcție.

Începu să citească, având grijă ca, pentru a rupe monotonia lecturii, care știa că nu interesează pe nimeni, să facă din când în când completările sale. Începu: ascultați dragi tovarăși, ce scrie reporterul!

-Minunați oameni sunt comuniștii care lucrează la baraj.

Băieți de ispravă! Unde e mai greu, acolo îi întâlnești și pe ei. Nu-i rabdă inima să stea deoparte.

Se vedea de la o poștă pe fața secretarului de partid al organizației de bază, că-i face mare plăcere să vorbească despre oamenii lui de la baraj. Acesta povesti:

-Cu vreo zece zile înainte de Anul Nou am inaugurat aici, la baraj, laboratorul central de betoane. Știi, să torni un dig ca al nostru, nu-i treabă ușoară. Ai nevoie de un beton foarte dur, care nu trebuie să permită infiltrarea apei. E necesar să se ia probe din ceas în ceas.

Iancu citi cel puțin o jumătate de oră articolul din ziarul Scânteia. Se dădeau exemple de nume, oameni harnici, responsabili, mândri de menirea lor în acele locuri de muncă. Făcu referire la situația șantierului lor de la Midia, găsind asemănări izbitoare între cele două șantiere. Și pentru că în articol se dădeau exemplele pozitive, își permise și el să facă referiri la câțiva din colegii săi, care se evidențiaseră în activitatea specifică șantierului de la Midia. Apoi, continuă citirea articolului:

-Planul anual de producție ni l-am îndeplinit în zece luni și douăzeci și șase de zile, și am intrat în noul an cu toate sarcinile realizate. Credeți că tovarășul Gheorghe Gheorghiu Dej nu s-a gândit și la noi când ne-a cerut tuturor să ne îndeplinim planul în patru ani?

Iancu făcu o pauză. Apoi, pentru că se apropia de sfârșitul articolului, se gândi că ar fi bine să-și exprime personal adeziunea față de directivele Conducerii de Partid și de Stat, inclusiv de indicațiile comandantului Coloniei șantierului Midia. Încheie, făcând referire la prietenia româno-sovietică și la importanța fiecăruia dintre ei la realizarea sarcinilor. Rosti cu voce tare:

-Pentru noi, pentru fiecare, obiectivul principal, tovarăși,

este îndeplinirea cu responsabilitate crescută a normei de muncă. Trăiască îndeplinirea normei zilnice de muncă!

Apoi coborât de la pupitrul improvizat, în aplauzele false ale oamenilor, care îl priveau neîncrezători, priviri piezișe și suspicioase. Auzi voci.

-Ăsta e mai periculos decât comuniștii. Atenție. Ăsta s-a dat cu ăia. E cârtița lor.

Iancu își dădea seama în ce poziție se postase. Ar fi vrut să le spună că nu are altă soluție, că nu s-a schimbat nimic. Cuvintele sale nu aveau pumni, nici bâte cu care să lovească.

Lozinca ce-i venise în minte la sfârșit, stupidă, care era o tâmpenie, avea rolul ei. Înțelesese că nu conținutul articolului poate interesa, dar o lozincă strigată cu cât e mai cretină, mai neobișnuită, se ține minte, și se aude acolo unde trebuie.

Îi venise să strige, așa, ca să înțeleagă oamenii, că totul era o mascaradă.

Dar ei nu înțeleseseră decât că Iancu devenise cârtița Coloniei Midia.

Oamenii, colegii lui, începuseră să se ferească de el. Nu le venea să creadă. Până atunci, Iancu fusese unul de-al lor. Făcuse zile de carceră, încasase bătăi, înjurase conducerea și pe mama lor de nespălați. Nu reușiseră să înțeleagă ce determinase această radicală schimbare.

-Nu cumva încă de la început a fost cârtița securității infiltrată printre ei?

Începuseră să-l privească cu nedumerire și mai ales cu multă rezervă. Ar fi vrut să se ridice seara în mijlocul barăcii, când erau toți prezenți, și să strige:

-Iertați-mă fraților, dacă v-am făcut să credeți altceva despre mine. Sunt tot de-l vostru. Restul este numai circ. Circul meu, ca să pot scăpa din pătimirea asta! Eu nu v-am făcut nimic!

Dar nu putea să-și strige necazul, era prea riscant. Cine i-ar fi acceptat recunoașterea adevărului? Era doar adevărul lui. Acolo, fiecare își purta în ascunzișurile sufletului propriul adevăr. Care nu totdeauna se asemăna cu a celorlalți.

A tăcut. A reușit sa tacă. Pentru că inclusiv conducerii lagărului i s-a părut curioasă atitudinea sa.

-Ăsta se preface! Șmecheri din ăștia am mai întâlnit, spuse adjunctul comandantului.

-Și cum vă explicați asta?

-Nu v-am raportat până acum cazul, tovarășe comandant, pentru că nu l-am considerat important. Cu numai câtva timp înainte s-a prezentat la noi, la serviciul securității un tovarăș maior. Venea de sus, de la centru. Făcu un gest care voia să demonstreze înalta poziție de la care descinsese controlul. Noi am făcut pregătiri, aflasem prin oamenii noștri de venirea acestuia. Nu-l cunoșteam, era unul nou.

Făcu o pauză, închizând ochii cu înțeles: știți cum e la noi cu rotația cadrelor. Și când colo, ce-l interesa pe tovarășul? Dacă avem un deținut numit Iancu Răducanu. M-am uitat în evidențe și l-am găsit. I-am dat amănuntele pe care le dețineam despre el

-Și?
-Și nimic. N-a vrut să stea cu mine nici măcar la o cafea. A plecat așa cum a venit. Ce înseamnă asta? Cine poate fi Iancu Răducanu, dacă pentru el s-a deplasat ditamai maiorul de securitate de la centru?

-Ar fi putut da un telefon

-Tocmai, n-a vrut să se facă valuri. Știi că toate telefoanele noastre sunt ascultate.

-Îți spun eu. Deținutul ăsta ascunde ceva.

După un timp, nu imediat, pentru că ar fi fost o greșeală de strategie,

Iancu a fost chemat în biroul adjunctului.

-Cine ești dumneata în realitate, Tovarășe Răducanu?

Iancu a rămas mut. Schimbarea îl descumpăni. Până atunci, îl denumeau bă țigane sau bă târâtură, bă viperă otrăvitoare, bă tâlharule, sau simplu, bă viperă, sau și mai simplu, cioară. Dintr-odată ajunsese tovarăș și își recăpătase și numele. De mai bine de doi ani nu-l mai strigase nimeni pe numele său întreg.

-Cine să fiu, tovarășe locotenent?

-Nu te mai preface, pe cine ai dumneata acolo, la centru?
Iancu stătu două clipe. Constată că nu-i spusese ca de obicei bă, tâlharule. Iar fi plăcut să răspundă scurt, indiferent:

-Pe șeful securității statului bă, prostule! Cu mine te pui? Sau și mai bine, că el e fiul lui nepotu lui Gheorghiu Dej, așa cum le plăcea lor, puștilor din Groapă să glumească în copilărie. Dar prudent, necunoscând să aibă pe cineva care să-i țină spatele, răspunse:

-Nu cunosc pe nimeni atât de sus, tovarășe locotenent.

Lăsase portița întredeschisă, așa că, adjunctul întrebă:
-Dar mai jos?

-Mai jos poate.

-Îți bați joc de mine?

-Nu, tovarășe locotenent, cum mi-aș permite? N-ați precizat cât de jos

-Ieși afară cioară. Marș la muncă. Pentru astăzi ai ziua tăiată. Să-l ștergeți din porția de hrană! Înfuriat, i se adresă cadrului care aștepta ordin:

-Ochii pe el, Popescule! Ăsta e mai șmecher decât voi toți.

Și totuși, după această întrevedere, Iancu a constatat o schimbare a atitudinii supraveghetorilor față de persoana sa. Au încetat loviturile, înjurăturile. Dar numai atât.

Se apropia primăvara. Natura ștergea urmele zăpezii murdare de pe câmpurile Dobrogei. Se auzeau, dinspre mare, țipetele de foame sau chemările la dragostea de primăvară ale pescărușilor.
Chiar și nopțile începuseră să se comporte neglijent față de gerul întunericului. Zilele se arătară vrednice de o nouă trăire. Iar de acum, fiecare dimineață se străduia să înfășoare orizontul însângerat cu un bandaj alb de ceață și nori albi și pufoși.
Iancu era născut la oraș. În Groapă, unde se născuse și trăise, nu avusese parte de asemenea fascinate tablouri. Cu palmele sale bătătorite, zgâriate și pline de cicatrice și răni, căuta să prefire clipele acelea frumoase, ca pe firele de albă și strălucitoare sămânță ale dimineții.

Martie își cerea drepturile. Destul timp fusese și el închis sub lacătul rece al zăpezii. Acum cuprinsese întreaga natură, ca o ieșire a primăverii. Era la prima ei manifestație din anul 1953.
În dimineața acelei zile n-au mai fost scoși la muncă. Se întâmplase ceva. Supraveghetorii șușoteau între ei. Deținuții au fost buluciți în spațiile destinate activităților de mase adică acolo unde se țineau lecțiile de învățământ politic, în sălile de mese, în dormitoare.

La megafoane, după ce s-a intonat o melodie tristă, ca un marș funebru, un glas a informat întreaga suflare cu o voce gravă:

-Marele nostru prieten și conducător al popoarelor pentru binele omenirii, Generalisimul Stalin, a încetat din viață. Să păstrăm un minut de reculegere!

Și într-adevăr, la trei mii de kilometri depărtare de Canal, la Kremlin, în inima Moscovei se stinsese un spirit. Cel al socialismului și comunismului care ar fi trebuit să fie triumfător în toate țările lumii, spiritul revoluției globale și permanente. Nu murise numai un om, ci o flacără bolnavă, ce arsese totul în jur. În final această flacără îl mistuise și pe cel care a generat-o.

Acest spirit crease un asemenea vid în jurul său, încât, cei care avuseseră sarcina să-l protejeze, de frică, în momentul morții nu au intervenit. Când, după o noapte de beție sovietică, cum se proceda de obicei, omul în care se aciuiase spiritul malefic, suferise un atac cerebral, l-au lăsat să moară singur, ca un câine. Nu neapărat cu intenție, ci de frica de a-l deranja de la odihnă în acea dimineață. Nu avusese nimeni curaj să intre în dormitorul marelui Generalisim.

Pentru milioane de oameni fusese un criminal, care ar fi trebuit să-și ispășească pedeapsa fărădelegilor mult mai crud decât alesese destinul său să-l trimită pe lumea cealaltă.

Și tot de frică, cei din jur au anunțat moartea sa abia după două zile. Adică oficial, în ziua de cinci martie. Trebuia pregătită omenirea. Pentru că spiritele mari nu mor așa, obișnuit, ca omul, dintr-o beție, ci trebuie să aibă parte de o moarte triumfală, eroică. După o lungă și grea luptă cu boala, cum se anunțase.

-Până și iadul pe care l-a creat și l-a trimis pe pământ, în loc să-i asigure veșnicia, s-a lepădat de el ca de o cârpă murdară, își spuse Iancu.

La aflarea acestei vești, mulțimea a fost străbătută de un murmur fără început și fără sfârșit. Era murmurul Canalului, el însuși un spirit. Un altfel de spirit, al învierii, al noii speranțe. Murise o epocă.

Murmurul nu aducea nicidecum cu intonarea unui marș funebru, ci mai de grabă cu întâmpinarea unei vești minunate. Această manifestare sonoră părea că nu se născuse, ci existase dintotdeauna, însoțind dorințele mute ale acelei grămezi zdrențăroase de oameni. Era cântecul învierii. Din mulțime, un glas a început să cânte, firav, abia auzit, așa cum apar ghioceii

de sub zăpadă:

-Cristos a înviat din morți

Cu moartea pre moarte călcând

Și celor din mormânturi

Viață dăruindu-le .

Un supraveghetor din preajmă a tunat:

-Plângeți, fir-ați voi ai dracului de năpârci, așa e ordinul, bă tâlharilor. Voi vă bucurați, mama voastră, vedeți voi pe dracu după asta!

Oamenii au început să hohotească, dar numai a tristețe și plâns nu semăna zgomotul acela. Părea că pe fețele lor se aprinsese o lumină nouă. Lumina învierii și a speranței.

Peste o lună urma Paștele. Apoi, cineva dădu citire, la megafoane, cu o voce gravă, comunicatului oficial:

Dragi tovarăși și prieteni! Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Consiliul de Miniștri și Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S., anunță cu adâncă durere partidul și toți oamenii muncii din Uniunea Sovietică, că la cinci martie ora nouă și cincizeci seara, după o boală grea, a încetat din viață Iosif Visarionovici Stalin,

A încetat să mai bată inima tovarășului Stalin, tovarășul de luptă, și genialul continuator al cauzei lui Lenin, înțeleptul conducător și învățător al Partidului Comunist al poporului sovietic.

Cuvintele acelea se îmbărbătau unele pe celelalte, străduindu-se să mai zboare încă, un stol de păsări căruia îi căzuseră aripile. Și ca de obicei, gândurile lui Iancu au început să plutească aidoma pescărușilor. Se înălțaseră albe deasupra lumii lor, acolo sus, sub bolta cenușie a Canalului. Se înălțau în slava eroului adulat, care acum nu mai valora decât foarte puțin, cam cât ar costa o amintire urâtă, acolo, într-o lume a nimicului, care-l înghițise și pe el, cum îi înghițea și pe ei zi după zi. Acum simțise schimbarea. Se născuse în el ca o nouă speranță.

-Poate că mâine, în poarta sufletului mă va aștepta o dimineață frumoasă, și poate că împreună vom pleca să deschidem zăgazurile zilei.

După cum învățase, știa că va urma să curgă și apa vieții lui, printr-un alt canal, și trebui să învețe din nou să plutească. Sau să se ridice ca zborul pescărușilor care plutește pe propria lor înălțare.

Îl treziră ultimele cuvinte ale comunicatului:

Tovarășul Stalin, slăvitul nostru învățător, prietenul și părintele nostru scump, va trăi veșnic în inima popoarelor iubitoare de libertate și pace.

Ideile sale atotbiruitoare, înțelepciunea sa nemuritoare, continuă să lumineze drumul de luptă, insuflându-le oamenilor muncii încrederea nestrămutată în triumful cauzei lui Marx Engels,

Lenin și Stalin,

Oamenii au înțeles că urma să se petreacă o schimbare importantă în viața lor.

Inclusiv securiștii, supraveghetorii, cadrele, personalul din conducerea lagărului înțeleseseră că urmau prefaceri mari în toate societățile democrate ale lagărului socialist. Mai mult, unii șușoteau că însuși canalul s-a început la inițiativa marelui conducător. Cine va urma la conducerea Uniunii Sovietice, nimeni nu știa, dar, toți erau convinși că de voința acestuia va depinde soarta lor.

În dimineața zilei aceleia, Iancu n-a putut să se mai ridice din pat. Părea că amorțise, că paralizase. Degeaba urlase, ca un apucat, supraveghetorul la el:

-Dă-te jos, bă, nemernicule! Puturosule! Tâlharule! Vrei

să tragi chiulul la muncă? Otrava dracului!

Umblase cu ceva timp în urmă un zvon prin colonie, că însuși ministrul de interne Alexandru Drăghici făcuse o vizită de lucru, și inspectase toate punctele unde se desfășurau lucrări pentru construcția canalului. Oamenii aflaseră, si speraseră într-o îmbunătățire a condițiilor. Și culmea! Ministrul a reproșat că regimul deținuților era prea boieresc, că acolo nu era o pușcărie, ci că se manifesta prea multă bunăvoință față de deținuți, iar aceștia trăiau mai bine decât cei care îi păzeau.

Și de aceea Iancu nu se miră de atitudinea omului care-l forța să coboare, dar o durere acerbă în șira spinării îl țintui pe loc. Încercă din nou, dar aceeași durere îl fulgeră și căzu de la etajul patului, direct jos. Lovitura, însoțită de un picior oferit cu răutate de supraveghetor, îl puse direct jos, pe scândura barăcii.

-Nu mă ascultă picioarele, i se adresă acestuia.

-Scoală-te bă, vrei să mă duc eu la muncă în locul tău? Năpârca dracului.

Nemaiavând timp și chef să se ocupe de el, îi spuse unui deținut din preajmă:

-Du-l bă la fermelie. Dar te întorci repede, că plecăm. Executarea!
Acesta, un zdrahon care avea patul la câțiva pași spre ușă, îl culese de pe jos îi făcu vânt în cârcă, cum ai lua în spate un miel, și porni în trap săltat la infirmierie. Fiecare pas al acestuia îi omora spinarea. Aici fu luat în primire imediat de un cadru medical, tot deținut politic. Acesta îl întinse pe un pat, îl pipăi, îl apăsă de-a lungul coloanei, îl puse să-și ridice picioarele, apoi pe rând brațele, și, se pronunță:

-Ai o discopatie gravă, tinere. Ai nevoie de un repaus prelungit. Câteva zile vei rămâne la noi, apoi în baraca dumitale. Îl unse cu o substanță frumos mirositoare. Mâna doctorului alunecă pe pielea lui ca o adiere. Îi aduse aminte de

Ania, și de mângâierile sale.

Două zile a rămas la infirmerie, apoi, singur în baracă, încă o săptămână. Cu timpul, tinerețea a învins durerea. La o nouă examinare doctorul i-a spus că discul a ajuns la locul lui, dar că, dacă nu se va păzi de frig și de eforturi va recidiva.

-Cum să mă feresc domnule doctor? Pentru așa ceva sunt aici.
Doctorul îl privi cu înțeles, îi șopti:

-N-o să mai fie mult.

Nu înțelesese atunci la ce se referise. Doctorul, pentru îmbărbătare, aruncase niște cuvinte de la el. În gol. Ca principiu, cunoștea și el că toate au un început și un sfârșit. Dar viața lui nu era un principiu. Era viață.

Învățase la facultate despre perenitatea fenomenelor și fazelor biologice. De-a lungul istoriei pământului existaseră numeroase specii, pornind de la cele inferioare la cele superioare, învățase cauzele genetice ale evoluției. Știa că fuseseră destule momente de extincție, care eliminaseră reptilele uriașe din competiția trofică, lăsând liber drumul mamiferelor, inclusiv dezvoltării și în final apariției speciei noastre.

Știa că și acest infern pe care era obligat să-l trăiască, se va termina. Cum, când, nu știa. Poate așa ceva dorise doctorul să-i sugereze. Nu-i putuse spune mai mult, desigur.

Apoi aflase că locul Generalisimului fusese luat de tovarășul Hrusciov, un ucrainian despre care nu auzise nimic.

Programul de reeducare prin muncă, și cel ideologic, continuau.

Noul conducător al URSS, nu mai era așa de prezent în toate ziarele, cum fusese tovarășul Stalin. Subiectele se refereau mai mult la realizările oamenilor muncii din țara noastră, la evenimentele care vizau activitatea organelor de partid și de stat

ale R. P. R în special.

Cu timpul, locul durerilor din zona lombară a coloanei fuseseră luate ca și până atunci de durerile musculare, întinderi de tendoane, afecțiuni gastro-intestinale datorate hranei alterate.
Cu frigul încheiase un armistițiu. O înțelegere, ca între foarte bune cunoștințe. Se ivise iarba, semn al puterii de regenerare a naturii.

Apoi, într-o dimineață totul s-a albit. Un covor alb, uniform proaspăt și curat acoperise totul. Colonia se pregătea să iasă la muncă. Cizmele de cauciuc, bocancii scâlciați, roțile mașinilor pângăreau frumusețea cea nouă a naturii. Iancu simțea durerea profanării. Chiar se întreba:

-Cum într-o țară în care totul era interzis, purtând peste tot inscripțiile: NU călcați iarba, NU rupeți florile, lipsea aceea care ar fi trebuit afișată aici, în colonia șantierului: Nu pângăriți zăpada! Sau: Nu profanați albul covor al naturii.

Pentru că însăși moartea ar fi trebuit să fie respectată, și toată mulțimea să păstreze un moment de reculegere față de anotimpul care tocmai murea. Fără nicio legătură cu moartea Generalisimului.

Murea iarna. Iar acea zăpadă trebuia înțeleasă ca o ultimă sângerare albă, un dar oferit de anotimpul muribund mizeriei noastre omenești.

Putea fi asemuită ca ultima îmbrățișare rece de mamă oferită fiilor săi, pe care îi părăsea pentru următoarele trei anotimpuri.

Întreaga colonie intrase în prima lună de vară. Se mai îmblânziseră condițiile. Aerul cald avea grijă să panseze rănile frigului. Chiar și roabele prinseseră curaj, atât la urcare, cât și la coborâre. Oamenii, furnicile lagărului înviaseră. Tocmai atunci, în iunie 1953, comandantul Coloniei Midia, tovarășul locotenent major Liviu Borcea fusese destituit. Orice deținut la internarea în lagăr fusese întâmpinat de acesta cu lozinca:

-Aici, la mine, ori îți îndeplinești norma, ori devii locatarul cimitirului de la Năvodari.

Iar pe parcursul detenției, oamenii aveau grijă să nu uite și să aplice cele auzite, cu excepția celor șapte zeci care paralizaseră, și a celor peste o sută care muriseră.

În ultimul timp se hotărâse ca și bolnavii sau neputincioșii să fie obligați să îndeplinească măcar o jumătate de normă pentru a avea dreptul la hrană. Iar pentru restul, cantitatea acesteia era stabilită procentual în corelație cu nivelul îndeplinirii normei.

Astfel, cei bolnavi, care nu munceau aveau dreptul la două sute de grame de pâine neagră pe zi, cei care îndeplineau norma la șapte sute de grame. La acestea se adăuga așa numita ciorbă Midia, o fiertură săracă, care conținea verdețuri, în principal ceapă. La reclamațiile deținuților, Liviu Borcea, sadic, le indicase să vâneze șobolani, pisici, care se învârteau prin preajmă, și pe care să le asezoneze cu iarbă:

-Din asta e destulă, tâlharilor!

În cursul lunii iulie a început să circule prin colonie un zvon incredibil:

-Șantierul se va desființa, se vor întrerupe lucrările. Iar oamenii care aveau diferite condamnări, în funcție de gravitatea faptelor comise, își vor continua executarea pedepselor în alte penitenciare din țară, până la îndeplinirea termenelor prevăzute în sentințele judecătorești.

Astfel, au început să fie chemați la comandamentul lagărului, unde li se aducea la cunoștință noua hotărâre. Curând i-a venit și lui rândul.

-Deținutul Iancu Răducanu! Marș la comandant. Atunci l-a cunoscut pe noul succesor a lui Liviu Borcea. Acesta nu s-a sinchisit de prezența lui, i-a întins un teanc de scrisori, însoțindu-le de imperativul: Ia-le și pe astea de aici!

Apoi i-a întins o hârtie, în care erau specificate la rubricile scrise la mașină cu majuscule, o completare, cu o ortografie de agramat, următoarele:

NUMELE ȘI PRENUMELE: Iancu Răducanu.

VÂRSTA: douăzeci și patru de ani.

CAUZA DETENȚIEI: acțiune de defăimare a autorității sociale.

CONDAMNARE: fără

PERIOADA DETENȚIEI: 8 mai 1950-12 iulie 1953, adică trei ani, două luni și patru zile.

LOCUL CONTINUĂRII PEDEPSEI: fără.

Iancu citi foaia pe care i-o întinsese noul comandant. Nu-i venea să creadă. Acolo scria clar, negru pe alb: era liber. În ziua de 12 iulie îi expira pedeapsa. Ar fi vrut să întrebe: Cine mi-a stabilit durata și cauza pedepsei? Dar i-a fost teamă, și a ieșit pe nesimțite, nerostind nici măcar un protocolar salut:

-Să trăiți!

Trupul, ca și sufletul său ghemuit sub o inimă care începuse să bată cu putere, se prelinse lipit de perete, de teamă să nu-l atingă vreun nou ordin care să-l oprească din drum. Dar nu s-a auzit chemat de nimeni. Și-a recunoscut scrisorile pe care le scrisese de-a lungul timpului, adresate Aniei.

S-a lămurit. El nu avusese dreptul la păstrarea legăturilor sub nicio formă și motiv cu exteriorul. Trebuia să dispară. Veninul pe care l-ar fi putut inocula unora, sub forma cuvintelor potrivite, fie și prin scrisorile aparent nevinovate, fie prin alte forme, trebuia oprit, sau cel puțin interzis la difuzare. Noua putere democratică își luase măsura sa de protecție împotriva unui element social periculos.

Gluma sa copilărească, aparent nevinovată, îl costase până atunci trei ani, două luni și patru zile de iad. Studentul de la Facultatea de Științe Naturale, care avusese până atunci tot viitorul înaintea sa, inclusiv o iubită oferită lui pentru o viață, făcuse un pact cu diavolul greșelii, care i-a schimbat întregul curs al vieții.

În cei trei ani, două luni și patru zile, cât a trăit infernul pedepsei, învățase cum să astupe glasul suferinței, și cum să se trateze pentru vindecare cu elixirul uitării. A învățat cum să-și închidă lacrimile în mânăstirea pleoapelor, ferindu-le de pedeapsa infracțiunii de a le lăsa să curgă în libertate.

Pentru că lacrimile pot deveni mai grăitoare decât vorbitul și decât scrisul. Fiecare lacrimă face cât un milion de cuvinte nerostite.

Abia când s-a îmbrăcat cu hainele lui, păstrate în magazia coloniei, și care miroseau a mucegai și șobolani, a aflat cât de mult slăbise. Și crescuse. Atârnau pe el ca pe un cuier. Pantalonii îi rămăseseră scurți. Semăna cu Charly Chaplin, din filmele sale mute. Adică era un lungan, disproporționat, slab, negru și asprit din cauza vântului mai ales, cu ochii vârâți în orbite, ca și cum aceștia ar fi vrut să se protejeze de vederea imaginilor din afara lor.

Se gândi să nu apară astfel înaintea Aniei. Trebuia să rămână ascuns câtva timp. Neavând unde să dispară, se hotărî să meargă direct acasă, având grijă să nu existe decât pentru cei de acolo. Tatăl, mama vitregă și fratele său Nae.

-Când se termină o zi începe altă zi!

Pronunță cu glas tare, așa cum în ultimul rând își striga lozincile. Era cea mai adevărată lozincă pe care o strigase, ca să fie auzit de el însuși.

Va căuta să ia viața de la capăt, nelăsând amintirile să-l tâlhărească. Bănuia că ele îi vor căuta necontenit imaginea la ferestrele neșterse ale sufletului.

Când se va întrema, cum se va ivi ocazia, îi va dărui Aniei teancul de scrisori Ele demonstrau că cineva oprise cu reavoință timpul în loc. Numai ea ar fi putut să-l umple prin citirea acelor rânduri.

Trăise într-un vid care-i costase pe amândoi trei ani, două luni și patru zile.

Și golul de gheață al despărțirii

CAPITOLUL.VII

Festivalul

Bucureștiul avea viața sa. Aluneca precum o reptilă uriașă pe stânca dezmorțită a timpului. După moartea marelui Generalisim, începuse un nou dezgheț. Un dezgheț ce afectase cu deosebire la început lumea politică.

Oamenii simpli percepeau începutul unor transformări modeste. De câtva timp se auzea că la noi urma să se organizeze în vară Festivalul Internațional al Tineretului. Țara era săracă, sfâșiată de lipsuri de toate felurile, în special de cele alimentare. Cotele obligatorii impuse țăranilor nu reușeau să asigure cele necesare hranei. Începutul colectivizării dezorganizase și bruma de recolte. Încă mai plecau produsele alimentare către est, în cadrul datoriilor de război mascate.

Primul festival fusese organizat cu șase ani mai devreme la Praga. Participaseră în jur de șaptesprezece mii de tineri aparținând unor organizații de stânga din alte țări. În București urma să se desfășoare cel de al patrulea.

Bineînțeles, acestea erau inițiate de Uniunea Sovietică, cu scopul de a influența conștiința tinerilor din afara sistemului, a demonstra superioritatea socialismului, și mai ales pentru a atrage noi tineri din țările capitaliste la susținerea măreței opere de propășire a socialismului și comunismului în lume.

Șansa organizării festivalului s-a ivit după ce o altă țară refuzase organizarea pe teritoriul ei a acestui eveniment. Atunci, s-a repezit conducerea țării noastre, să-l organizeze, astfel încât acțiunea a fost pregătită în pripă. Trebuiau să se asigure prin stocare mii de tone de alimente, aduse în capitală din toată țara, pentru a hrăni cei treizeci de mii de tineri participanți, ce urmau să participe din cel puțin o sută de țări.

Sala sporturilor, din marginea Gropii urma să găzduiască numeroase manifestări culturale, sportive, conferințe, adunări muncitorești. Trebuia găsită la repezeală o soluție pentru dispariția rușinii naționale pe care o reprezenta Groapa, și mai ales adunătura de bețivi, oameni mizerabili, săraci, răi, hoți, cerșetori și tâlhari care o populau.

Nu se puteau da explicații aruncând totul pe fostul regim burghezo moșieresc ce ținuse poporul muncitor într-o asemenea stare de înapoiere. Nici evacuarea celor șapte mii de oameni, locuitori ai Gropii, nu putea fi realizată peste noapte. Soluțiile radicale erau imposibile. Nu era timp. Trebuia gândită și pusă în practică, fără cheltuieli semnificative, o cosmetizare a locului.

Și atunci s-a găsit soluția ecranării ei prin ridicarea unui gard de lemn, înalt de doi metri. Unii, răutăcioși, rămășițele clasei exploatatoare de pe vremuri, mustăceau pe la colțuri și apreciau acțiunea, comparând-o cu obiceiul gospodinelor leneșe de a dosi gunoiul sub preș. Dar nici acesta n-a fost chiar ușor de realizat. Au fost trimise la fața locului camioane cu materialele necesare, constructori, dulgheri, lemnari, oameni de pază. Dar, ca în legendă, ce se ridica ziua, noaptea se distrugea.

Oamenii locului găsiseră modalitatea gratuită de a-și face rost de materiale pentru ridicarea în curțile proprii a noilor magazii, cotețe, private, sau chiar pentru asigurarea stocului de lemne pentru încălzirea de la iarnă.

S-a luat măsura întăririi pazei de noapte. Se dublase numărul milițienilor și al paznicilor. Gardul, care trebuia să astupe vederii Groapa, avea pe puțin un kilometru lungime. În seara aceea Argentina s-a întâlnit întâmplător cu Vlad.

-Vrei să mă ajuți?

Fata dosise peste zi într-un desiș de tufe câteva scânduri întregi, pe care le furase profitând de neatenția lucrătorilor și paznicilor.

Vlad înțelesese din prima despre ce e vorba. Îi răspunse scurt:

-Da, să se lase numai întunericul.

Argentina îi arătă locul, își dădură întâlnire la zece, când în locul acela era beznă. Ar fi fost mai greu numai până le luau în cârcă și intrau cu ele în adâncimea gropii. N-ar fi intrat după ei niciun paznic, sau milițian, de frica câinilor. Vlad, pe la nouă a anunțat-o pe bunică:

-Mă duc până la Nae-Tuci. Nu voi întârzia peste unsprezece.

Bunica, semiadormită, cum era la ora acera, nu-i răspunse. Băiatul nici n-avea nevoie de încuviințare. O anunțase și gata.

La zece s-au întâlnit. Noapte-noapte. Argentina mirosea ispititor a fum de grătar, piele încinsă și parfumul ei natural de femeie tânără. Vlad simți deschizându-se în el ferestrele ființei. Îl invitau să privească afară, la frumusețea trupului de lângă el. Cel simțit, nu cel văzut. Se înfrână:

-Acum nu-i timp pentru asta!

Încet, cu băgare de seamă luară amândoi mănunchiul de scânduri pe care Argentina avusese grijă să-l lege cu frânghii la ambele capete. Îl puseră fiecare pe umeri. Partea grea o săltă Vlad, cea mai ușoară ea.

Reușiseră. Începură deplasarea. Trebuiau să-și coordoneze pașii. Lui Vlad, greutatea îi înmuie picioarele. După câțiva pași începuseră să-l doară. Durerea neputinței era mai greu de suportat decât cea fizică. S-ar fi făcut de râs.

Se depărtară circa zece metri de gard. Nicio mișcare. Vlad îi făcu semn să se oprească, să mute greutatea pe celălalt umăr. Povara scândurilor îl tăiase. Urmau să treacă printr-o zonă luminată, prin care aveau să iuțească pasul. Îi era frică să nu-l lase puterile tocmai acolo. Ar fi năvălit paznicii peste ei. În cel mai bun caz ar fi lăsat acolo scândurile, s-ar fi ales cu bastoanele negre din vână de bou (așa se spunea) pe spinare, sau unde ar fi nimerit. Dar au avut noroc. Au scăpat. Probabil că și paznicii, împreună cu milițienii, sătui de pândă, plecaseră la cârciumă. Au ajuns nevătămați acasă la Argentina. Au lăsat scândurile aproape de cușca câinelui. Acum erau în deplină siguranță. Nimeni nu s-ar fi putut apropia de ele.

-Vino cu mine, șopti fata

Îl luă de mână, îl trase la întuneric, dincolo de casă, unde se căsca ușa magaziei. Câinele, la venirea lor, a scâncit prietenos, apoi s-a așezat în cușca lui, cuminte. Din casă nu răzbătea niciun zgomot.

Magazia – beznă. Nu se vedea nici la zece centimetri. Vlad se împiedică de ceva moale. Argentina îl trase de mână, lăsându-se jos. Abia atunci, jumătate culcat, a înțeles că se așezaseră pe niște haine vechi, care nu mai trebuiau niciunui copil, fie le rămăseseră mici, fie erau numai zdrențe. Ce rol aveau acestea, aruncate la întâmplare pe podeaua de pământ a magaziei, refuza să se gândească. La omul sărac orice poate avea întrebuințare, nu se știe niciodată când ai nevoie de ele.

Înțelesese dintr-o dată pentru ce erau ei amândoi acolo. Inima începuse să-i bată cu putere. Nu știa ce să facă. Nu mai fusese niciodată atât de aproape de o fată. La școală, în clase existau numai băieți sau numai fete. Simți palma ei strecurându-i-se sub cămașă, direct pe pielea înfiorată a pieptului. Îl inundă aceeași plăcere ca astă iarnă, când ea își strecurase palma în mănușa lui. Acum era cu totul altceva. Simțea că se sufocă. dar nu din cauza lipsei de aer, ci a sângelui care părăsise organele și se adunase la mijlocul trupului. Palma strecurată moale și hoțește în fierbințeala trupului îi trezise un fior nou, care îl străbătea prin tot corpul. Avea impresia că va exploda. Argentina, într-o secundă, se urcă deasupra lui, îi cuprinse buzele într-o strânsoare fierbinte și moale.

Apoi Vlad simți un foc nou, ca o văpaie acolo, în locul cel întărit și mișcat ritmic de miezul Argentinei. La început încet, apoi din ce în ce mai repede. Nu reuși să stăpânească descărcarea, topirea sa totală în trupul fetei. Abia atunci întâlni tăria sânilor care se lăsaseră cu toată greutatea pe pieptul său. Vlad atinsese înălțimile raiului.

-Acesta să fie raiul bunicii?

Gândurile i se învălmășeau în minte. Se anulau unul pe altul. Rezulta un gol enorm, fără sfârșit, ca întunericul magaziei. Era vlăguit. Nu scândurile cărate îl omorâseră, ci trupul din carne și sânge care se urcase deasupra lui și care îi supsese puterile cu vidul pântecului ei. Rămaseră astfel câtva timp. Lui Vlad i se păru o veșnicie. Apoi Argentina se ridică, și în timp ce ieșea pe ușa magaziei, se opri și rosti încet:

-Mulțumesc pentru ajutor.

Atunci Vlad, încă răvășit, a înțeles că fusese plătit. Argentina îl învățase să devină bărbat.

În ziua aceea Iancu ajunse acasă. Nu fusese așteptat de nimeni.

Numai fratele său, Nae, s-a bucurat când l-a văzut. S-au strâns în brațe. Amândoi au lăcrimat.

-Să ai grijă ce, și cu cine vorbești, Nae. Ce spui și cui îi spui. Nu e deloc bine acolo unde am fost eu, frate. E Iadul.

În ziua aceea de început de august au adormit foarte târziu. Iancu i-a povestit, atât cât s-a putut, prin ce clipe grele trecuse. A aflat de la Nae că ei n-au știut decât foarte târziu unde era el. Nu i s-a spus de unde au aflat, nu voia să fie chiar el primul de la care să afle veștile proaste. Nu-i spuse un cuvânt despre Ania. Ce rost ar fi avut să-l mâhnească din prima zi? Va afla el singur. Iancu aduse vorba:

-Să nu-i spui Aniei că am venit. Nu vreau să mă vadă în halul acesta. Să mă mai întremez. Voi sta ascuns un timp.

-Cum vei sta? Vorba se duce.

Nae de abia se abținu să nu-i spună adevărul despre Ania. Ce rost ar fi avut să-l amărască în plus? Nu era el destul de prăpădit? Arăta ca o stafie.

Taică-său bătea țara cu trenurile C.F.R. – ului. Pe maică-sa vitregă n-o interesa nici dacă exista, nici dacă ar fi dispărut. Nici că venise, nici că n-ar fi fost. Mai mult, acum, neavând serviciu, Iancu, ditamai flăcăul, ar fi cheltuit banii munciți de taică-său. Ca și fratele său. Maică-si vitrege i-a trebuit destul timp până să se convingă că prăjina aceea neagră care stătea în fața ușii era Iancu. Sosise exact când începuse Festivalul Tineretului. Bucureștiul viermuia de mulțimea tinerilor străini. Peste tot întâlneai veselia lor dezinhibată.

-Dacă e vreunul din sălbaticii veniți din țările alea înapoiate de la capătul pământului?

Acesta a fost primul ei gând, atunci când l-a văzut lângă fratele său Nae. La Festival se făceau noi legături, chiar și pe străzi, la vârsta lor tânără nu era nevoie de cuvinte. Nicio limbă nu era folosită cu scop de înțelegere universală. Fiecare utiliza limba sa maternă, și totuși se înțelegeau. Foloseau limbajul vârstei.

-Adu-mi și mie un ziar, să văd ce mai e pe lumea asta, îl rugă Iancu pe Nae a doua zi. Cumpără-mi Scânteia.

Ziarul, ca de obicei, era plin de articole cu mesaje politice. Se scria și despre Festival. Își aruncă ochii citind întâi titlurile: Poporul, marele făuritor al vieții noi. Pe întinsul patriei noastre. Deschiderea festivă a întâlnirilor sportive internaționale din cadrul Festivalului. Festivalul în zilele marii întâlniri. Un strălucit mesaj artistic de pace și prietenie. Puterea vieții. Pentru succesul recoltării și colectărilor. Situația politică din Italia.

Nu găsi nimic din ceea ce l-ar fi interesat. Despre închiderea lucrărilor Canalului, nimic. Ca și cum ei, cei ce pătimiseră ani de zile acolo, nici nu existaseră. Suferiseră de o boală care, odată cu moartea lui Stalin, dispăruse.

Numai pământul nu. Fusese lăsat acolo, sub soarele zilei de august, rănit, sângerând, inform, bubos, ca o piele plină de răni scormonite cu târnăcoapele și lopețile. Crevase, zgârieturi, care nu urlau de durere, cu morții îngropați în cimitirul nimănui, din țara nimănui.

-Ploile și zăpezile vor spăla până și amintirea acelor zile sfâșiate de indiferență.

Iancu șopti cuvintele tăcut, rostite surd, și destinate doar auzului său. Într-o seară Nae trase de el:

-Nu poți sta numai în casă. Vino cu mine diseară la Sală. Sunt spectacole gratuite. Și chiar dacă nu, îl cunosc eu pe Cocoșatul care rupe biletele la intrare. Ne lasă să intrăm.

Gardul vopsit în verde, construit la repezeală, care umpluse Groapa de scânduri furate, nu folosise nimănui. Din contră, miile de participanți care veniseră la Sală, înaintea spectacolelor se delectau cu imaginile pe care le priveau înăuntrul și în afara Gropii. Erau suficiente spații lăsate de scândurile rupte, găurile practicate în gard, pentru a se putea privi în interior.

Iar majoritatea puradeilor se cățărau sus, în pielea goală, deasupra acestuia, pentru a se holba curioși și nestingheriți la grupurile de tineri aduși cu autobuzele. Dar, cea mai mare căutare o aveau semințele prăjite și floricelele preparate la borduri și vândute la cornet cu treizeci de bani. Crescuse prețul. Cât un bilet de tramvai la clasa întâi.

În toată desfășurarea aceea a evenimentelor bine organizate, pentru a evita îmbulzeala, aceasta era singura care scăpase de sub control. Și la care nu se gândise nimeni. Era un spectacol pentru unii dezolant, pentru alții rușinos și dezamăgitor. Spectacol, cum se spunea, pe care numai în țările capitaliste înapoiate îl puteau întâlni: în Turcia, în țările arabe, în Favelele din America de sud. În ghetourile din Rio de Janeiro sau în Sao Paulo. S-au luat imediat măsuri pentru întărirea supravegherii.

-Dar cum să faci?

Nu poți aduce într-o țară liberă și democrată detașamente de milițieni pe stradă.

Atunci s-a hotărât să se suplimenteze paza cu milițieni îmbrăcați în haine civile

-Ei, și?

Nu ascultau ele țigăncile de oamenii în uniformă, dară-mi-te de unii îmbrăcați ca ele?

De altfel, după o vreme, când Festivalul se încheiase, după jumătatea lunii, umbla zvonul că țara noastră fusese aspru criticată de ministrul de externe sovietic pentru slaba organizare, făcută în pripă, de mântuială, pentru cozile de la cantine, despre condițiile neigienice, și pentru câte și mai câte aspecte neplăcute.

Cine s-ar fi gândit, de exemplu, că pentru cei treizeci de mii de tineri participanți, ar fi trebuit un număr suplimentar de toalete? Pentru cazare și hrană fuseseră luate în calcul căminele studențești și ale unor școli aflate în vacanță. Dar pentru activitățile stradale? De exemplu, chiar de a doua zi, în piața Republicii, s-a desfășurat o amplă manifestare culturală, care a fost descrisă în toate ziarele. În Scânteia trona mare, titlul articolului de fond: Răsună de cântece piețele capitalei.

În toate parcurile și piețele orașului, dar mai ales în piața Republicii, totul era plin până la refuz de oameni. În jurul scenelor răsunau zeci de limbi. Se schimbau insigne, se dădeau autografe. Tocmai se prezenta dansul țesătorilor. Miile de participanți au admirat costumele dansatorilor.

-Dar cum își rezolvau oamenii aceia treburile curente?

Pentru aceasta, și pentru altele, în ochii ministrului de externe sovietic, ne-am făcut de râs.

Iancu rămăsese în cu totul altă lume. Hărmălaia festivistă pe care era obligat să o suporte îl obosea. Trecerea fusese brutală. Ar fi dorit să aibă măcar o săptămână de pauză, în care să se odihnească, să se întremeze, înainte de a se prezenta la casa Aniei. Îi plăcea să viseze, gândindu-se la reîntâlnirea lor. In fiecare dimineață își privea fața în oglindă, încercând să surprindă începutul unei noi albiri și rotunjiri a pielii. Trebuiau să-i dispară bubele de mizerie, rănile și zgârieturile pe care încă le purta, ca să nu uite prin ce trecuse.

Cum oare ar fi putut el să o mângâie cu mâinile acelea, care trei ani nu știuseră să dezmierde decât coarnele roabei sau cozile târnăcoapelor și ale lopeților? Trupul chinuit voia să-i reamintească:

-Nu uita Iancule!

Șira spinării nu-l mai durea. Făcuse treabă bună doctorul, îl unsese cu acele creme miraculoase, preparate de el, și care îl vindecaseră. Un vrăjitor fusese doctorul.

Dacă ar mai fi fost lângă el, la infirmeria lui, cu siguranță ar fi găsit remediile Ar fi făcut el ceva pentru a-și recăpăta pielea dinainte.

-Pielea e îmbrăcămintea cărnii, își spuse. Cu deosebirea că nu o poți schimba ca pe o cămașă. O porți mult, până ajunge o zdreanță, cum ajunsese a lui. Pielea lui fusese obișnuită să poarte zeghea aspră, iar iarna, pe sub ea, hârtia dură a sacilor de ciment rupți și înfășurați în jurul trupului. Și rezistase. Nu mai era moale ca o mătase, dar se comportase cu el ca o bună prietenă. Îl ferise de multe. Numai că fiecare nouă încercare își lăsase urmele de care acum cu greu putea scăpa.

Visă că fusese îmbrăcat și în resturile de praf cenușiu de ciment, care, fără să-și dea seama se întărise. Praful acela îi intrase în carne. Devenise statuie. Dar numai pe dinafară, unde își simțea pielea întărită. Desigur, zgârieturile, cicatricile și bubele, sau urmele de lovituri ale bastoanelor, se amestecaseră cu cimentul care-i intrase în piele. Ca nisipul cu praful cenușiu. Pe dinăuntru rămăsese viu. Simțea pulsându-i sângele cu putere, mai ales când îi fugea gândul în întâmpinarea Aniei.

În scurt timp înțelesese că recuperarea va dura mai mult de o săptămână. Nu putea rămâne în casă atât timp, fără să nu-l vadă careva și să împrăștie zvonul. Se gândi ca a doua zi, când taică-său va sosi acasă, să-l roage să-l ia cu el prin țară. I-ar fi făcut bine această plecare.

-Da, așa voi face.

Și pentru prima dată după atâta timp adormi liniștit, împăcat cu sine, într-o pace nedureroasă. Visă că toată suflarea omenească în zilele acelea dispăruse, numai stelele, acolo sus, râdeau de el ca de o statuie ciudată, ținându-se cu mâinile de burțile lor rotunde și strălucitoare. Și din când în când, câte o pasăre de noapte i se așeza pe creștet. înnobilându-l.

Și într-adevăr, după venirea tatălui său, după clipele de bucurie, îmbrățișări, povestiri, după ce se asigură că nimeni din Groapă nu va afla despre sosirea lui, plecară împreună prin țară. Nimeni nu îndrăznise să-i sufle ceva despre căsătoria și plecarea Aniei. Cu siguranță, cât de pricăjit arăta, o asemenea lovitură l-ar fi condamnat din nou.

-Și-ar putea pierde mințile, îl avertiză maică-sa vitregă. Vlad îi șoptise la timp lui Nae-Tuci despre fiecare pas din viața sorei sale, iar acesta știuse să-și țină gura.

De cum aflase despre detenția la Canal a lui Iancu, Ania le spusese imediat părinților lui, și fratelui său, pentru a-i liniști și a le da un licăr de speranță. Motivul detenției nu-l cunoștea, dar nu era atât de importantă cauza, într-o vreme în care orice glumă, banc, suspiciune, fie și nefondată, sau reclamație neprobată, se putea finaliza cu ani mulți de pușcărie politică.

Până la sfârșitul verii, Iancu a lucrat ca muncitor la C.F.R. A mers prin țară cu tatăl său, a muncit la ateliere, văzuse cum se conduc și funcționează locomotivele. Trecuse și pe la facultate, se interesase de situația lui. A aflat că fusese exmatriculat cu interdicția de a mai putea urma în viitor nicio altă formă a învățământului superior. Și a înțeles că singura ușă care îi mai rămăsese deschisă era cea a unei școli profesionale.

Ar fi putut să se califice la locul de muncă. Iar pentru aceasta avea experiența de muncitor a tatălui său. Într-un an ar fi putut deveni mecanic. Iar într-un an se pot întâmpla multe.

El niciodată nu crezuse în zvonul, pe care mulți îl dădeau ca fiind certitudine, că nu va mai dura mult și vor vei americanii, că imperiul Sovietic este un elefant cu picioare de lut, ca toate țările din estul Europei. Dar acestea, ajutate de occident se vor răscula, și vor scutura jugul sovietic. Și alte astfel de bazaconii.

Începuse să se vindece, să arate a om, se mai întremase, i se vindecaseră bubele, se cicatrizaseră zgârieturile adânci, palmele bătătorite își recăpătaseră suplețea. Peste o săptămână, când ar fi ajuns acasă, ar fi putut da ochii cu Ania.

Își propuse aceasta, numărând zilele. Își va procura pe cartela tatălui său un costum frumos, bleumarin, în care urma să se îmbrace când va ajunge la casa ei.

Venise vremea să se înnoade timpul. Întrezărea pentru amândoi un viitor frumos, așa cum și-l planificaseră înainte. Se gândea să se căsătorească, să plece din Groapă. Întâi închiriind o locuință, apoi să-și cumpere un apartament sau chiar o casă a lor. I se umpluse inima de nerăbdare. În zilele următoare a stat ascuns în locuri ferite, așteptând-o pe Ania. Fie să plece dimineață la serviciu, fie după amiaza, la tramvai, când se întorcea. Din păcate nu reușise să o întâlnească. Își propuse să-i facă o vizită.

Apoi sosise ziua, pe care o considera cea mai potrivită pentru o întâlnire acasă la ea, în familie, când toți ar fi fost prezenți.

Era duminică. Peste câteva zile se sărbătorea aniversarea zilei de douăzeci și trei august. Bucureștiul urma să trăiască o mare sărbătoare.

A ales să meargă dupăamiaza. Se întremase, în cei trei ani se înălțase, trupul se întărise. În luna care trecuse căpătase o culoare sănătoasă. Se îmbrăcă în costumul cel nou, cămașa albă și cravata lui în carouri pe care o socotea cea mai potrivită. Cumpărase încă de dimineață un buchet mare de flori pentru Ania, bomboane fondante care știa că-i plac lui Vlad, o bluziță pe care o considera potrivită pentru Clara, iar pentru bunica un șal frumos, cumpărat din oraș.

Avea emoții, care, pe măsură ce se apropia de poarta curții lor, se accentuau. Inima bătea să-i spargă pieptul. Picioarele uitaseră mersul, se înmuiau, ca atunci, în colonia de muncă, pe când încerca să împingă singur roaba încărcată, ținând-o de coarne. Apropiindu-se de cutea Aniei i se păru că aude sunându-i în urechi:

-Împinge roaba, bă, tâlharule!

De departe se auzi scâncetul prelung, ca un vaiet al tramvaiului cinci care, fie venea, intrând pe strada Constantinescu, fie pleca, ieșind de pe Vlădescu și intrând pe Radu Beller. Ambele erau curbe strânse, care chinuiau roțile să se încadreze în curbura șinelor. O luptă a fierului cu el însuși.

-Exact ca omul, spuse. Lupta lui cu vremurile. Fiecare trebuie să-și urmeze șinele. La un moment dat trupul lui deraiase.

Între timp intră în curte. În casă liniște.

-Dacă dorm? Nu, niciodată Ania nu doarme după amiaza.
Știa asta. O cunoștea ca pe sine însuși. Obiceiurile înstăpânite nu se schimbă.

Cu emoție stăpânită bătu în ușă. Așteptă. După câteva momente se auzi glasul bunicii.

-Cine-i?

Era șase. Oră potrivită pentru vizită.

-Iancu.

Ușa se deschise, bunica Aniei apăru în cadrul ușii. Neschimbată. Pentru unii, după o anumită vârstă timpul stă pe loc. Uită să treacă, dacă se împacă bine cu anii. Iancu nu credea în temeinicia noțiunii de vreme. Gândise adesea că tot ce consideră omul a fi etern, de fapt nu există. Tot ceea ce nu poate avea dimensiune, nu există. Ca fericirea, ca tristețea. Stări sufletești cărora omul le-a oferit valorile sale. El le-a creat. Omul a împrumutat acestor noțiuni caracterele stărilor sale trecătoare. Numai el, omul, care are un ciclu biologic, adică se naște, trăiește cum poate, apoi dispare. Ca anotimpurile, ca florile pe care le aducea în dar Aniei, și pe care le ținea strâns în mână.

-Sărut mâna Doamnă Neagoe. Vocea lui a sunat înfundat, sugrumată de emoție. Se aștepta să-i deschidă Ania,

-Iancu! Cât mă bucur că te văd! Intră în casă. Dar cât de mult te-ai înălțat! Mă așteptam să vii. Auzisem că ai sosit. De ce n-ai trecut mai devreme pe la noi?

Iancu se miră. De unde putuse afla?

-În Groapa noastră nu se poate ține niciun secret. Totul se află. Ania e acasă?

Oferi șalul bunicii, puse cadourile pentru ceilalți doi frați pe masă, ținând în continuare buchetul de flori al Ainei în mână. Parcă îi venea greu să-l despartă de îmbrățișarea degetelor.

-Nu, nu este. N-ai auzit?

Bunica privi pachetul pe care încă îl ținea Iancu în mâna stângă.
-Sunt scrisorile pe care i le-am scris Aniei, acolo, dar nemernicii ăia nu le-au expediat.

Bunica, vizibil emoționată, șopti:

-Atâția ani n-am avut nicio veste despre tine. Ce era să credem? Trei ani, Iancule, când aștepți pe cineva drag ți se pare o veșnicie. Ne-am făcut fel de fel de gânduri. Am crezut că ai fugit din țară, că te-ai supărat pe noi, că ai plecat și ți-ai început o viață în altă parte. Ce era să credem?

-Unde să plec? Ania știa tot ce gândeam. Gândurile mele erau și ale ei.

-Da, Iancule, dar ce era să facem? Prea târziu am aflat adevărul. De-ai știi cât de mult s-a chinuit Ania așteptându-te!

Lui Iancu nu-i scăpă nici tristețea din glasul bunicii, nici faptul că vorbea la plural, încercând să preia asupra întregii lor familii cele petrecute. Întrebă direct:

-Și Ania unde e acum?

-Departe Iancule, departe, foarte departe.

Glasul ei a sunat ca un dangăt de clopot, sugerând plecarea definitivă. Fără întoarcere.

-Eu nu cred că mai apuc să-o mai văd vreodată. E la casa ei, acum. Adică la altă casă, acolo, printre străini. Cum s-o simți oare pe acolo fără noi? Au plecat după Paști. Ne-a mai scris. A spus că părinții lui Serghei sunt oameni de treabă, ca și noi. Au primit-o cu multă căldură.

Iancu înțelese. Totuși, cu o ultimă speranță, întrebă

-Cine e Serghei?

-Soțul său. Te-a așteptat Iancule, s-a gândit mult. Numai eu știu câte nopți s-a chinuit așteptându-te, neprimind nicio veste despre tine. Dispăruseși. Parcă ai fi murit. Mă dureau lacrimile ei. Să știi Iancule, că eu am împins-o. Nu mai suportam să o văd mereu tristă și plânsă. Era tânără. Avea dreptul la viață. Ce trebuia să aștepte, Iancule? O himeră ? O fantomă, care nu era decât în mintea ei?

Tăcu. Înțelese că ajunsese pentru Ania o fantomă. Întrebă:

-Ce să fac eu acuma cu scrisorile astea?

-Ce crezi tu. Poți să le lași la noi. Cu prima ocazie voi face cumva să ajungă la ea.

Iancu și-a dat seama că n-avea rost să mai rămână. Se sufoca. Trebuia să iasă la aer curat. Un altfel de aer. Aerul Gropii nu mai era și al lui. Nu mai avea dreptul să-l respire. Lăsă scrisorile pe masă, părăsite acolo, ca ultima sa legătură cu viața trecută.

Părăsi curtea Aniei. Nu știa încotro să o ia. Se terminase un capitol, cu Stalin care murise, cu vremurile create de el și ai lui. Sau poate chiar Dumnezeu lovise în el cu barda distrugându-i viața. Își simțea brațele aplecate, atârnându-i ca pletele salciei de pe malul Lacului Floreasca, dincolo de strada Kalinin. Ca într-o nouă neputință a revoltei, ca și cum toată ființa, i se dezobișnuise de vlaga trăirii.

-Ce ai cu mine Doamne, ce ți-am făcut eu?

Strigă privind în sus, de unde soarele de august arunca

văpăi. Era cald. Își simți costumul său nou, bleumarin, dur, aspru și incomod, ca zdrențele dublate iarna cu fragmentele de hârtie groasă ruptă din învelișul sacilor de ciment.

Trebuia să se lepede de el, definitiv, ca de un trecut în care crezuse, și care îl trădase.

În curând venea toamna. Începeau școlile. Drumul spre facultate era închis. Științele naturale, meseria de profesor, pe care și-o dorise, dispăruse. Trebuia să meargă pe un altfel de drum, cel care, pentru el, avea barierele ridicate. Care? Desigur, pe cel pe care deja apucase. Se va califica la locul de muncă și va urma cu timpul politehnica la seral sau la fără frecvență. Va vedea.

Deocamdată, așa cum începuse, va deveni un cadru de nădejde al clasei muncitoare. Acesta era cursul vremii. Trăise pe viu transformarea. Singur trebuia să-și șteargă trecutul. Pătura socială în care sperase să intre, cea a intelectualității, n-avea un nume bun. Intelectualii gândeau. Societatea nouă, care se construia, cea socialistă, democrat populară, n-avea nevoie de oameni care gândesc. Alții gândiseră și inițiaseră liniile directoare, tezele, principiile de dezvoltare ale noii societăți: Marx, Engels, Lenin, Stalin, marii noștri înaintași.

Iancu își găsise calea. În câteva minute o și aflase. Îl ajutase bunica Aniei. Îl făcuse să înțeleagă prioritățile. Așa cum o sfătuise pe Ania să-și croiască alt drum. Era prioritatea ei. Drumul ei, care nu mai avea nicio legătură cu al său. Pe al său trebuia să și-l croiască de unul singur.

-Da, așa va face!

Ajunse acasă. Aruncă de pe el costumul, jurând să nu-l mai poarte Niciodată. Prea îl lega de trecut. Îmbrăcă o cămașă subțire și ieși. Trebuia să meargă în centru, unde pulsa viața orașului, să fugă de vremea care-l trăgea înapoi cu amintirile ei, ca o roabă încărcată cu pământul trupului său. Avusese sarcina să o urce la deal, spre malul de sus. Așa, zi de zi, ca o normă impusă. Și urmând poteca de scânduri așezate de-a lungul roții. Iar acum, de pe drumul acesta trebuia să se abată.

Urma sărbătorirea zilei de douăzeci și trei august. În Groapă a venit a doua zi dimineață un camion încărcat cu scânduri, și câțiva muncitori au început să repare gardul. Acesta se deteriorase între timp, nu atât din cauza vremii, nu trecuseră decât patru săptămâni de când îl ridicaseră, ci a locuitorilor, care îl devastaseră. Oamenii Gropii nu de gard aveau nevoie, fuseseră cei dintâi care îi descoperiseră inutilitatea. Ei nu aveau ce ascunde. În Groapă totul era la lumină. Iar noaptea nu aveau ce să dosească. Ce furau mâncau. Noaptea îi ascundea întunericul, din lipsa iluminatului stradal.

Țigăncile se pregăteau pentru întâmpinarea marii sărbători alegând semințele, înlăturând dintre ele impuritățile, resturile rămase de la pălăriile de floarea soarelui, urmele de pământ, sau resturile de tulpini lemnoase. De asemenea, prefirau sarea grunjoasă, care era mai bună decât cea fină, și care, de asemenea, putea să conțină destule impurități. Corpuri străine, cum le denumise cineva. Trupul mărunțit al pământului.

Festivalul se terminase de câteva zile. Cei treizeci de mii de participanți roseseră tot. Ca lăcustele. Nu se mai găsea de mâncare aproape nimic. Semințele lor, care ajunseseră să se scumpească la treizeci de bani cornetul, s-ar fi vândut ca pâinea caldă.
După marea sărbătoare, Iancu plecă în continuare cu tatăl său. Descoperi că noua activitate îl interesa. Plecarea, depărtarea de amintirile care-l legau de Groapă îi făceau bine. Țara era mare, avea numeroase locuri unde trăiau oameni. Oamenii erau aceiași. Numai locurile și obiceiurile erau diferite. Țara era ca o carte pe care abia învăța să o citească.

Începuse să se vindece. Tinerețea era cel mai bun pansament sufletesc.

Vlad, Clara, Nae-Tuci începuseră școala. Toți terminau câte un ciclu. Băieții, școala obligatorie de șapte clase, Clara liceul.
Apoi toamna trecu, cu ploile ei, cu tristețea frunzelor, a naturii, a luminii care se întuneca.

De la Ania familia primea vești rare, nu vorbea în scrisori decât despre vreme, despre cât de frumoasă e viața în Uniune. O vorbă nu spusese despre Serghei.

Mai înainte, când aproape să intre în toamnă, le trimisese o veste nemaipomenită. Era însărcinată, și pe la sfârșitul iernii urma să nască.

La Perieți tot satul aflase că rusoaica învățătorului Costantin Neagoe va aduce pe lume la primăvară un prunc. În bucuria lui, viitorul bunic ciocnise câte un pahar cu fiecare sătean care trecea pe la el să-l felicite. În scrisorile sale Ania nu mai spusese nimic despre nunta care fusese planificară să o petreacă în toamnă la Ciochina. Iar toamna venise. La insistențele tatălui nu primise încă niciun răspuns.

-N-o mai bate și tu mereu la cap. Știe ea ce face. Poate că a amânat-o la primăvară, după ce va naște. Atunci vom face nunta cu botezul împreună. Unde să plece acum, în preajma iernii, în situația ei? Foarte bine, să rămână acolo, până va naște.

Mama ei, femeie practică, știa mai bine cum erau aranjate

lucrurile.

Vlad, din seara aceea nu se mai întâlnise cu Argentina. Fata nu mai mergea la școală, terminase cu trei ani înainte șase clase. Era suficient. Tatăl o făcuse să priceapă că treaba ei nu era mersul la școală, ci, că trebuia să o ajute pe mamă-sa la gospodărie, să-i poată crește pe ceilalți nouă frați, toți mai mici decât ea.

Pe lângă activitatea de lăutar la cârciumă, el se ocupa și cu transportul. Avea propria căruță, cam muncită, un cal amărât, dar blând. Cu acesta căra lemne de la depozitul din Floreasca, nisip sau ciment de la depozitul de materiale de construcție din cartierul Tei, inclusiv altele, pentru care primea cerere. Orice gospodar din Groapă ar fi avut nevoie de materiale, apela la el.

Seara era nelipsit de la oricare din cele două cârciumi. Acolo găsea și comenzile pentru activitatea sa. Adică nu bea pe degeaba. Fie din arvuna primită pentru o muncă viitoare, fie plata pentru cea făcută. Era om harnic. Dar nu putea ieși din sărăcie. Nu el era vinovat că iepuroaica de nevastă-sa, aproape în fiecare an rămânea borțoasă. Îi umpluse casa de plozi. Cum venea noaptea de amețit, nici nu ținea minte cum îi cheamă.

-Cum de-i ții minte, Frosino?

-Eu i-am făcut, Anghele. Tu ai dat de câteva ori din cur și gata. Crezi că așa se ține minte? Trebuie să-i cari în burta ta, să te chinuie, dându-ți încă de când sunt acolo câte un picior, ca și când burta ta ar fi mingea lor de joacă. Apoi trebuie să-ți sară ochii când îl naști, să mori și să învii de câteva ori, să le dai laptele, sângele tău alb, și apoi vei știi să-i recunoști, și să nu-i încurci.

Și astfel, toți locuitorii mahalalei se zbăteau, fiecare după cum îl tăia capul, să obțină cât mai multe de pe taraba vremii. Să cumpere cât mai ieftin din cele oferite sărăciei de soarta lor, și să găsească cât mai mulți cumpărători pentru orele și zilele pe care ar fi dorit să le ofere cât mai scump timpului. Li se promise, după război, după ce veniseră ăștia la putere că vor avea o viață fericită. Unii crezuseră. Alții deja o vânduseră altora pe datorie.

CAPITOLUL VIII

Marele viscol

După sărbători, în noul an 1954 se instalase iarna. Mai blândă, așa, ca pentru săraci. Că de unde bani pentru lemne și cărbuni? Ianuarie cursese liniștit. Oamenii speraseră că fe-martie va fi milostiv. Din moși-strămoși preferau să nu rostească numele celei de a doua luni a anului, având credința că nerostită, ea va trece mai repede.

Dar în anul acela nu a fost așa. Totul a început în dupăamiaza și noaptea primei zile a lunii februarie. Vântul s-a năpustit sălbatic asupra Gropii. Fulgii, foarte deși și mari, au orbit vederea. Dinspre oraș se auzea un vuiet sinistru, ca și cum întregul oraș adunase în miezul lui viscolele multor ierni. Și acum se lepăda de ele, aruncându-le în hăul Gropii. La fel și Bărăganul. Se spunea că se adunase de deasupra Mării Mediterane și a Mării Negre toată umezeala râurilor fără sare. Se săturaseră mările să mai țină în spinările valurilor atâta apă. Iar apa, înghețase acolo sus, deasupra pământului, preschimbându-se în fulgi.

Oamenii, nici cei mai bătrâni nu mai trăiseră o asemenea urgie. Din cauza vântului puternic se stingeau focurile în sobe. Geamurile abia puteau face față presiunii care se năpustise asupra lor de afară. Cei care aveau obloane, le-au închis. Câțiva, mai curajoși, au ieșit afară și au proptit în dreptul lor scândurile furate din gardul Gropii, țintuindu-le în cuie. Cei mulți, cei mai amărâți trăseseră paturile din dreptul ferestrelor. Se uitau speriați cum încerca vântul să-și bage ghearele pe sub cercevele și să le smulgă din balamale. Geamurile se umflau. Urgie. Nu mai văzuseră așa ceva.

-Apără-ne Doamne, șopteau bătrânele, închinându-se și mai mult ca niciodată, implorând mila. Bunica Aniei luase în brațe o icoană a Maicii Domnului. Cei mai în putere înfundau cârpe și ziare în spațiul dintre ferestre. Totul era degeaba.

În noaptea aceea n-au închis un ochi. Cei câțiva copaci tineri fuseseră puși la pământ. Toată noaptea au mugit stihiile. Dacă ai fi vrut să privești afară în curte, n-ai fi putut vedea nimic, nu din pricina întunericului orb, ci a laptelui de zăpadă care se deșerta asupra vederii.

-Ne-ai lăsat din mâna Ta, Doamne, îndură-te de noi păcătoșii, se rugau unii.

Viscolul începuse de cu seară, puternic, dur, răzbunător. Nu se știe dacă ajunseseră acasă ultimii plecați din cârciumi. Nici a doua zi nu s-a aflat, nici a treia, și nici a patra. Dispăruseră sub troiene, amețiți de băutură. Se părea că viscolul uitase să se mai oprească. În prima dimineață oamenii au constatat că nu puteau ieși din case. Nămeții le zăvorâseră ușile. Cei care îndrăzniseră și reușiseră să iasă, să facă cel puțin o pârtie până la privată, se întorseseră repede, dându-și seama că trudesc degeaba, viscolul așezând zăpada imediat înapoi.

După două nopți și o zi, când au privit pe ferestre, au înțeles că întreaga Groapă fusese înecată în nămeți de cinci metri. Numai hornurile se mai ițeau spre cer, aruncând la unii fum gros de lemne arse și cărbune prost și puturos.

A cincea zi, când vântul s-a mai potolit, oamenii au început să sape. Bărăganul îndesase în hăul Gropii toată zăpada câmpului. Erau troiene care depășeau câțiva metri. Nu se putea ieși din case. Cei curajoși au început să sape tuneluri precum cârtițele. Oameni-cârtițe. Rudele îi căutau pe cei dispăruți. Dar unde? În ajutor a venit armata. Au făcut și ei ce au putut. Unde nu s-a putut intra, au băgat tancurile, fără turele. Acestea, cu șenilele lor au strivit garduri, magazii, cotețe, privatele oamenilor. Dezastrul lăsat de ei s-a văzut abia după ce au plecat. Din a treia zi a început foametea. Mai periculoasă decât viscolul. Întreg orașul era înecat în zăpadă. Nu se putea circula nici cu pasul. Cum să aduci pâine la magazine? Cum să găsești omul pierdut prin zăpada de cinci metri?

La Piața Dorobanți era un centru de pâine. Așa scria sus pe firmă. Mare, vizibil, cu litere de culoare maro pe fond galben:

-P Î I N E.

Să se vadă de la distanta. Dar numrau atât. De cinci zile purta lacătul pe ușă, iar dacă ai fi apucat să te zgâiești pe geam, înăuntru era gol Cum să fie? Ca să fie trebuie să se producă, iar pentru aceasta trebuia făină. Cum să o aduci, cu ce? Puțini oameni aveau în casă rezerve. Cei care le aveau, și s-ar fi bazat pe ele, ar fi consumat cartofii, varza murată și eventual gogonelele murate. Și asta au făcut.

S-a auzit că în oraș au ieșit cu lopețile muncitorii din fabrici și uzine, mobilizați de Partidul Muncitoresc, și că în câteva zile au reușit să arunce în Dâmbovița mare parte din zăpadă. Au degajat drumurile principale.

-Cinste lor!

După o săptămână, prima mașină de pâine a fost adusă și la Piața Dorobanți. Bunica l-a trimis pe Vlad.

-Du-te, că s-a băgat pâine, i-a spus, dar să vii repede, să nu-mi fac griji!

Când s-a apropiat de brutărie, de la două sute de metri și-a dat seama ca a venit degeaba. Pâinea adusă cu mașina de pâine, o dubiță, n-ar fi ajuns nici la a zecea parte din coada formată. De fapt, nu era o coadă, cu cozile era obișnuit, se născuse și trăise cu ele. Cu ele și cartelele. Cu cât creștea el, creștea și coada. Dar așa ceva nu văzuse. Era o mare de oameni, strecurată printre nămeți, fără ordine, o gloată flămândă, informă, gălăgioasă, și furioasă, de care i-a fost frică să se apropie. L-ar fi îngropat într-un troian, din care ar mai fi ieșit la primăvară. Nu el, ci scheletul lui, pentru că în timpul acela nu numai oamenii erau flămânzi, ci și câinii. Pâinea s-a dat în cel mult un sfert de oră, direct din mașină. Vlad era convins că mulți nici n-au plătit-o.

S-a întors acasă. Abia după încă o săptămână s-a restabilit cât de cât circulația și aprovizionarea. Trecuseră două săptămâni de foamete. În zilele acelea au stat mai mult flămânzi. Au subțiat rezerva de cartofi și de varză. Cartofi cu varză acră.

Când încerca să iasă, Vlad trebuia să circule prin tunele. În Groapă zăpada a rămas nemișcată, la fel de mare, mai bine de o lună. Cu excepția tunelelor de cârtiță prin care încercau să circule, și care trebuiau întreținute, pentru că adesea se surpau peste oameni.

-Zăpada Gropii oare cine ar fi trebuit să o care? Și unde? Intervenția armatei lăsase în urma ei un dezastru. Unii, din conducerea raionului Stalin propuseseră să mobilizeze locuitorii Gropii pentru a arunca zăpada în lacul Floreasca, dincolo de strada Kalinin. Dar n-au făcut-o. N-aveau cu cine. Niciunul din Groapă nu s-ar fi înhămat la munca aceasta. Toți sperau ca peste nici o lună va veni primăvara, și n-avea niciun rost să muncească ei în locul naturii. Natura a adus zăpada, tot ea să o care! Soarele ar fi rezolvat totul.

Și primăvara a venit. Dar cu o căldură bruscă, periculoasă, care a topit dintr-odată zăpada. Iar dacă de zăpadă te poți feri, pentru că ea stă acolo, unde o pui, apa fuge. Se duce și vine. Ca o fiară care atacă. Nu știi când se sucește se aruncă peste tine și te îneacă.

Așa a fost și atunci. Toate casele, în special cele din fundul gropii, dinspre uzinele Ford, au fost înecate. Casa

Argentinei s-a scufundat în apă apoi s-a prăbușit. La fel și altele de acolo, de lângă râpă. Mare parte au devenit nelocuibile. Oamenii au fost mutați la blocuri, departe, în alte cartiere. Li s-a promis că va fi o mutare temporară. Zile la rând au revenit în locurile în care trăiseră. Au privit, au sperat. Erau organic legați de mizeria zonei aceleia, pe care ajunseseră să o iubească, pentru că era mizeria lor, pe care o stăpâniseră dintotdeauna. Plecase și Argentina cu familia ei. Probabil undeva la blocuri, într-un cartier nou, construit pentru oamenii muncii. Dar mulți vorbeau că, pe cei neîncadrați în muncă, așa cum era tatăl ei, trăind de pe urma căruței și a calului, deci care dețineau bunuri private, i-au trimis în Bărăgan, în satele de unde veniseră. De atunci Vlad niciodată n-a mai văzut-o. O alungase viscolul.

Iar sentimentul cel nou, care se aprinsese atunci în trupul și sufletul său, a început tot mai mult să semene cu o lumânare stinsă. Dar care încă mai continua să fumege.

CAPITOLUL. IX

Când timpul lasă vremea să treacă

După moartea lui Stalin, în măreața Uniune s-au petrecut o serie de evenimente. Cei informați, știau că urma o luptă acerbă pentru câștigarea puterii. Stalin condusese cu mână de fier. Câștigase marele război. Lăsase în urma sa un enorm vid de putere. Nu stabilise niciun prezumtiv succesor, pentru că el se credea veșnicul cârmuitor al Uniunii Sovietice. Dar iată că n-a fost să fie. Dintre cei care erau în preajma sa, Molotov, Malencov, Beria, Hrusciov și Voroșilov, trebuia să câștige unul singur. Restul, conform modelelor anterioare, fie urmau să dispară de pe scena politică, fie să fie omorâți. În final a învins Nikita Sergheevici Hrușciov.

La noi, după marele viscol, în 1954, prima zi de Paște s-a sărbătorit la 25 aprilie.

Primăvara încă mai avea de lămurit o dispută cu nopțile friguroase. Le ademenea cu frumusețea unor apusuri călduțe și colorate, chemându-le să se întunece mai târziu, sau să se lumineze mai repede către ziuă. Ducea și ea muncă de lămurire, ca la partid, folosind adesea mijloace propagandistice proprii, cum ar fi puterea exemplului, prezentarea unor zile frumoase, pentru o mai bună viețuire a oamenilor, și alte astfel de metode progresiste, științifice, a căror valoare se probase în sute de mii de ani. Foarte rar utilizase violența.

Și astfel, nici vântul nu se mai înfuriase demult, lăsase oamenii să se bucure de sărbători, să se aplece cu evlavie reținută, prudentă, asupra celor sfinte.

Oficial, participarea la slujbele de Înviere nu era interzisă, așa cum interzisă nu putea fi venirea ploilor, sau plecarea lor, întrucât făceau parte din ființa naturii. Sărbătorile Învierii Domnului făceau parte din ființa omului de la țară, care se născuse aici.

În Perieți nu venise nimeni să scoată satul de sub troienele de cinci metri.

În afara utilajelor care căutaseră să facă șoseaua practicabilă, pe nicio autoritate n-o interesa cum se va descurca țărănimea muncitoare în noile condiții. Ca totdeauna, muncitorul pământului, trebuia să se descurce singur. Să iasă de sub zăpadă ca acum două mii de ani, cu propriile brațe și cu lopata. Și bineînțeles, cu sprijinul lozincilor mobilizatoare citite în ziar de Constantin Neagoe câteva zile după viscol, când s-a reluat circulația, și ziarele au putut ajunge până la ei.

În dimineața aceea de luni, ca tot omul credincios care participase noaptea la Înviere, și la prima zi de Paște, s-a trezit mai târziu, a desfăcut ziarul Scânteia, abia adus de poștașul satului, l-a desfăcut, a citit titlurile articolelor, căutând dacă se șoptește ceva despre sărbătoarea din acele zile, despre slujba Învierii ce avusese loc în toate bisericile. Nu găsi nimic. Nu că s-ar fi așteptat la vreun articol de fond, despre această mare sărbătoare creștină, dar măcar o cât de mică informare. Trecu repede cu ochii peste titlurile mari: Să dezvoltăm producția bunurilor de larg consum (articol de fond). În întâmpinarea zilei de 1Mai. Cum m-am convins că gunoiul de grajd aduce spor de recoltă. Ședința plenară a Consiliului Central al Sindicatelor în R.P.R. Din țara constructorilor Comunismului. Viața de Partid. N.S.Hrusciov cu privire la sporirea continuă a producției de cereale. Sesiunea Seimului R.P. Polone.

Și tot așa. Lăsă ziarul jos, ca și cum în câteva minute ar fi putut spune că l-a citit. Apoi, scrise pe el, cu litere de o șchioapă: RĂSFOIT. Nimic interesant.

În fiecare dimineață, de câte ori poștașul îi aducea ziarul,

făcea același lucru, ca și cum ar fi așteptat vreo veste importantă. Știa că cele deosebite, care l-ar fi interesat pe el, nu ar fi fost scrise în ziare. Dar tot îi trebuia hârtie pentru aprins focul. Devenise un obicei, la care în ruptul capului n-ar fi renunțat.

-Ținem și noi legătura cu lumea, din văgăuna asta.

Așa spunea.

În ultimul timp nu mai avuseseră vești bune de la Ania, în afara nașterii pe trei februarie a copilului. O fetiță pe care Ania o numise Katia. Nu știau dacă numele ei fusese pus de mamă, sau la dorința lui Serghei, despre care nu le mai scrisese nimic. Dacă prenumele fusese stabilit la dorința lui Serghei, Constantin, bunicul, era convins că o numise astfel în amintirea cântecului pe care împreună îl cântaseră atunci în noaptea aceea. Iar dacă nu numai, era sigur că și seara aceea frumoasă, de neuitat, trăită de amândoi contribuise la aceasta. Se trezi fredonându-l.

După ce plecaseră în Uniune, ca proaspăt căsătoriți, așteptară cu înfrigurare vești de la ei, așa cum promiseseră. Prima scrisoare a venit abia la o lună de la Ania, destul de sumară, zgârcită în vești. Îi informa că ajunseseră bine, că ea a fost foarte bine primită de părinții lui Serghei, că sunt oameni de treabă, că orașul de la malul mării e foarte frumos. Doar atât. Ar fi vrut și ei amănunte, cuvinte care să descrie drumul, întâlnirea cu părinții lui, viața de acolo. Nimic. Scrisoarea li s-a părut rece, oficială, fără suflet, ca un articol din ziar.

După încă o lună i-a anunțat că Serghei fusese detașat cu serviciul în Extremul Orient, dar că va reveni curând. Și această scrisoare fusese la fel de laconică, simplă, fără vreo descriere mai colorată a vieții ei, fără amănunte, așa cum nu o cunoșteau ei pe Ania. Părea dictată de cineva. Dacă Serghei era plecat, cine i-o dicta? Părinții lui? Și pentru ce?

-Așa e la ei, totul e cenzurat, și Ania a învățat repede lucrul acesta. Sau a fost învățată. Ori i s-a impus. E mai strict decât la noi. Și pentru a avea convingerea că scrisoarea ei va ajunge, a priceput că trebuie să scrie precis și simplu ceea ce este important, eliminând cuvintele fără sens, care ar fi putut fi interpretabile.

Apoi, după încă două luni a venit vestea cea bună: Ania rămăsese însărcinată. După socotelile ei, ar fi urmat să nască la sfârșitul lunii ianuarie, sau la început de februarie anul viitor. Bucurie mare! Niciun cuvânt despre Serghei

-E militar, dragă. Orice știre despre viața privată a unui ofițer superior al armatei sovietice, poate fi considerată dezvăluirea unui secret militar.

Ania îi anunțase că, după sosirea lor la Novorosiisc, pe Serghei îl înaintaseră la gradul de maior.

De asemenea nu mai suflase o vorbă despre programata lor nuntă care trebuia să fi avut loc toamna trecută. Iar toamna trecuse. Trecuse și iarna. Apăruse fetița. Constantin se gândise că, dacă ar fi fost băiat, i-ar fi pus ei, bunicii, și un nume neaoș românesc. L-ar fi numit și Vifor, adică Viforaș, cât ar fi fost mic. Pentru că se născuse în ziua marelui viscol, iar acest eveniment ar fi putut fi chiar un semn, de care ar fi trebuit ținută seama.

Constantin avea zilnic de luptat cu îngrijorarea soției sale, care nu era deloc mulțumită de tăcerea Aniei. Simțea că se întâmplase ceva rău, iar fata nu voia să îi anunțe, să nu le producă supărări. Instinctul de mamă îi vorbea.

-Ania pe care o cunosc eu nu e așa. Tot ce avea înainte pe

suflet îmi spunea mie sau bunicii, care îmi comunica imediat,

dacă ea ar fi considerat că ar fi fost cazul.

-Parcă n-ai ști cum e la ruși. Pentru cea mai mică greșeală: pașol na Sibir! Oamenii stau ascunși în ei. Au învățat repede asta. Așa trăiesc de când sunt bolșevicii la putere. De treizeci și șapte de ani. Cred că și mai dinainte. Un colos ca Rusia nu poate fi condus decât prin dictatură. Să știe oamenii de frică. La noi e abia de câțiva ani, și se cunoaște. Ei o spun pe față: dictatura proletariatului. Dar tot dictatură e. N-o fi dictatura îngerilor sau a sfinților. Ajunge să-ți fie frică și de umbra ta. Peste tot în jurul tău sunt delatori. Trebuie să te ferești, dacă vrei să trăiești.

Pe ascuns, ferindu-se de soția sa, pentru a nu-i alimenta suspiciunile și așa prăpăstioase, învățătorul Constantin începu să caute știri despre războiul coreean. De când aflase că Serghei fusese detașat în Extremul Orient, avusese o bănuială. În primul rând se întrebase :

-Pentru ce? Ce să caute el acolo?

Războiul mondial se încheiase demult. Într-adevăr, Armata Roșie participase la luptele din Manciuria. Japonezii fuseseră învinși, făcuți praf după lansarea celor două bombe aruncate asupra Hiroșimei și a orașului Nagasaky. De atunci, în zona aceea nu mai fusese alt conflict care să antreneze participarea Armatei Sovietice, cu excepția celui coreean.

Fusese multă propagandă în ziarele românești, care prezentau atrocitățile comise de Koreea capitalistă, susținută de America. Citise chiar o poezie, înduioșătoare, despre suferința unui copil nordcorean, care-și pierduse mama, și plângând, o chema în zadar:

-Eu sunt micuțul tău Wung Wing, mi-e foame și mi-e frig.

Numai atât ținea minte. Micuțul ar fi putut fi de oriunde, chiar și din Coreea de sud, cea capitalistă, care, până la

sosirea trupelor S.U.A fusese aproape învinsă.

Dar, după cum știa, pentru că scrisese și în ziarele românești, războiul acesta se încheiase încă din vara anului trecut. De ce nu se întorsese Serghei? Pentru ce nu primise atât de mult timp vești de la el?

Acestea erau întrebările care-l măcinau, și pe care le păstra numai pentru el. Îi era teamă să gândească ceva rău, să nu se adeverească.

Apoi, timpul lăsă vremea să-i treacă. Să își perinde prin fața lui anotimpurile: întâi primăvara, vara, apoi iarna. Oamenii își vedeau de treaba lor, mulți căutând locuri călduțe în noua societate care se înstăpânise. Alții, puțini, mai sperau în venirea americanilor:

-Ai să vezi, cum ne vom trezi într-o bună dimineață cu avioanele lor deasupra capului.

Câțiva dintre aceștia știau că de fapt, în confruntarea recentă care avusese loc în Coreea, armatele sudcoreene, sprijinite masiv de forțele O. N. U., inclusiv de cele ale S.U.A., în urma confruntărilor sângeroase, ajunseseră la înțelegere cu cele ale Coreei de nord, sprijinite de forțele comuniste, inclusiv de China și U.R.S.S. Bătuseră palma. Ambele forțe, și cele comuniste, și cele capitaliste, la ora aceea erau egale. Și de aceea, se încheiase armistițiul în iulie 1953. Iar această înțelegere ar fi făcut desigur, imposibilă deschiderea altui front, aici, la noi.

-Ce miză politică am fi reprezentat noi pentru Statele Unite? Constantin Neagoe se întreba adesea. Nu putea să-și împărtășească nimănui părerile.

Pe doamna Neagoe n-o interesa decât situația Aniei, de la care primea prea puține vești. Și desigur, ceilalți doi copii care rămăseseră cu mama soacră la București. Venirea americanilor n-o încânta deloc, ar fi fost din nou război. Și la ce bun? Poate ar fi câștigat tot rușii, și atunci să vezi răzbunare. Până atunci se puteau bucura de proverbele românești: Doamne ferește de mai rău. Sau, cu cât e mai rău, cu atât e mai bine.

Majoritatea, ca și până atunci, luând lucrurile așa cum picaseră ele, aduse după unii, desigur, de bunul Dumnezeu pentru a pedepsi păcătoșii, căutau să-și trăiască zilele, să sa adapteze noii situații. Mulți se dăduseră pe față cu stăpânirea, alții mimau aprecierea noului regim. Cei nesupuși, sau care avuseseră anterior prea multe păcate, în special dintre cele politice, înfundau închisorile.

Trecuse și anul 1954, apoi 1955, se intrase deja în 1956.
Societatea românească, târâș-grăpiș, cum făcuse de fiecare dată, în păstrarea conservatorismului ei, intrase pe făgașul democrației populare, al cărui principiu ajunsese să-l cunoască toată suflarea

-Scoală-te tu, să mă așez eu.

Nu se mai împotrivea nimeni. Veniseră alții la rând. Iar partizanii, (după unii tâlharii) din munți fuseseră în mare parte prinși și lichidați. Frica stăpânea societatea.

În Groapă, după marele viscol nu se mai întâmplase nimic deosebit. Mahalaua mergea înainte, plutind pe mizeria ei, ca o corabie ce înainta prin propria mocirlă.

Vlad urma liceul, ajunsese în ultimul an. Se gândea să se înscrie la politehnică după examenul de maturitate de la sfârșitul clasei a unsprezecea. Trebuia să dea examen de admitere. Nu avea origine sănătoasă. Clara în anul acela ajunsese deja studentă la filologie, în anul doi. Nae-Tuci, muncitor feroviar, avea drumul lui. Iancu în acel an fusese trimis de atelierele Grivița, ca student bursier, la politehnică. Era în anul întâi.

Iar restul locatarilor, în jur de șapte mii de persoane în

trecut, se împuținaseră. Cei bătrâni muriseră creștinește,

cei tineri plecaseră.

-Ce viitor putea avea un tânăr în Groapa Floreasca?

Fabricile nou înființate asigurau salariaților locuințe. Începuse construirea blocurilor în cartierele muncitorești.

După plecarea Argentinei și a familiei sale în Bărăgan, nimeni nu mai vorbea despre aceștia. Din când în când, numai gândul lui Vlad dispărea în imensitatea câmpiei, se repezea pe urmele câte unei căruțe rătăcite. Încă îl mai urmărea amintirea acelei nopți de vară.

Își imagina Bărăganul ca o mare nesfârșită, unde o corabie neînsemnată, căruța Argentinei călătorea fără a avea o
destinație precisă. O corabie cu un singur membru al echipajului, tatăl Argentinei, și cei zece pasageri, copii. Aici, în Groapă, pe lângă munca tatălui, familia lor numeroasă se putea baza și pe ajutorul vecinilor, oameni săraci și ei, dar milostivi, făcând parte din marea familie a sărăcimii care număra șapte mii de membri. Dar acolo, în imensitatea Bărăganului, printre străini?

Într-o zi, Vlad se duse la râpa din fundul Gropii, unde fusese în noaptea aceea. Casa, aproape total prăbușită, sprijinea râpa să nu se prăvălească. Gardul nu mai exista. Fusese furat, ulucă cu ulucă, ca de obicei. Magazia, în spate, se mai ițea încă, pe jumătate furată, păstrând cu sfințenie covorul de zdrențe putrezite peste care Vlad își așternuse trupul, alături de al Argentinei. Clipele acelea trăiau încă acolo, apărate de cușca goală a câinelui. N-o furase nimeni, și nu se știe prin ce minune încă rezistase.

După ce privi și își împachetă amintirea din nou în învelișul memoriei, plecă, întrebându-se dacă Argentina păstrase măcar o clipă din cele care îl răvășiseră pe el. Poate că niciodată nu va afla. Cine să-i spună? Fuseseră clipele lor. Ea n-avea rude, prieteni, sau alți apropiați în Groapa Floreasca.

Ar fi vrut să afle dacă erau sănătoși, și unde se stabiliseră. Dar cine să-i spună? Bețivii, clienții lui taică-său, sau iubiții ei, despre care se spuseseră atâtea minciuni?

În continuare, cele două cârciumi din buza gropii, reprezentau locul unde se încurcau și descurcau ițele Gropii, se analizau și rezolvau la un rachiu sau un vin otrăvit de cârciumarul Nae Ciudatu, toate problemele omenești.

Anul 1956, care era în plină desfășurare, nu arăta a fi deosebit față de ceilalți ani. Democrația populară se instalase cu brutalitate. Cine avea curajul să privească în viitor, s-ar fi înfiorat. Cu toată speranța, care începuse să licărească după moartea lui Stalin, succesorul acestuia, Nikita Hrusciov dădea numai verbal impresia că ar aproba o adevărată destalinizare. Din țara vecină, Ungaria, veneau zvonuri controversate. Ca și din Polonia.

-Ăia au sânge în instalație, domne, nu sunt mămăligari ca noi.
În Ungaria, după o bâlbâială politică, petrecută, culmea, între ei, comuniștii, și supervizată, așa cum era de așteptat, de N.K.V.D.-ul sovietic, a început să se miște poporul. La început studenții, apoi și restul. Era ceva de nemaiauzit!

Vestea s-a transmis fulgerător. La București, Cluj, și în alte mari centre universitare. Studenții români au început și ei să caute căi de organizare, de a-și manifesta sprijinul față de colegii din Ungaria și Polonia.

-Vezi să nu faci vreo prostie, îl povățui tatăl său pe Iancu. Cei ca tine pot fi din nou închiși preventiv. Te sfătuiesc să pleci din București. Să te ascunzi. Cu siguranță te vor ridica. Mi-a spus mie un prieten de nădejde. Ești în vizorul lor.

Iancu i-a dat dreptate. Trecuse prin atâtea. Nu conta că ești nevinovat. Se lămurise. Important pentru stăpânire era să dispari, să nu exiști în lumea reală, pentru a nu contamina pe alții. În ochii puterii reprezenta în continuare un putregai cu potențial de otrăvire a cetățenilor de bună credință.

Plecă din București, stând ascuns într-un loc indicat de tatăl său. O șatră țigănească. Cel mai ascuns loc. Fără adresă, fără destinație. A colindat cu aceștia întreaga iarnă, de-a lungul țării.

Ar fi fost greu de închipuit ca cineva din Groapă să fi participat la manifestația studențească, și totuși, în plină noapte, o dubă neagră însoțită de câțiva milițieni au răscolit casa din strada Papurei. Bine înțeles că n-au găsit nimic. Veniseră la punct fix.

Oamenii responsabili din presa comunistă au reacționat cu mânie proletară. Ziarele înfierau mișcarea contrarevoluționară din țara vecină. Încercarea de organizare a studenților din București a fost înăbușită. Numeroși studenți au fost închiși ani de zile și exmatriculați.

În ziarul Scânteia din șase ianuarie 1957 se dăduse un comunicat în care, la întâlnirea frățească a reprezentanților partidelor comuniste din țările socialiste care avusese loc la Budapesta, participanții au ajuns la concluzia unanimă că încercările de a nimici orânduirea democrat populară în țara vecină, a fost zădărnicită cu ajutorul trupelor sovietice. Primejdia instaurării unei dictaturi fasciste a fost pe deplin înlăturată.

Abia după ce reverberațiile mișcării de la Budapesta și ale manifestațiilor de la noi au dispărut, Iancu a îndrăznit să apară. În toamna anului următor s-a reînscris la facultate. Pierduse încă un an. Se învățase. Viața lui spre normalitate înainta anevoios. Creștea ca o plantă sădită într-un pământ prost și

sărac.

Următorii trei ani au curs cu problemele lor obișnuite. Vlad a terminat politehnica, era de acum inginer, lucra la uzinele 23 August. Clara devenise profesoară de română și fusese repartizată la cererea ei, în sat, la școala din Ciochina, lângă Perieți.

Părinții ei se bucuraseră mult că din cei trei copii, cel puțin unul era acolo, la casa bătrânească.

În casa din Groapă locuia acum numai Vlad. Bunica plecase la cele veșnice în urmă cu un an, tăcută, cuminte, așa cum trăise. S-a culcat într-o seară și a uitat să se mai trezească dimineața. N-a vrut să deranjeze pe nimeni. A fost înmormântată în cimitirul familiei din Ciochina.

Ambii învățători ieșiseră la pensie. Constantin Neagoe avea programul său fix. În fiecare zi citea ziarele pe care i le aducea poștașul. Apoi se îndeletnicea prin curte cu treburile lui, pe care le făcuse întreaga viață. Dar care, constatase de o vreme, îi răpeau din ce în ce mai mult timp.

-Mi s-a micșorat pasul, Marie!

Așa i se plângea adesea soției sale, care era convinsă că se răsfață.

Și totuși cel mai mult îl chinuia așteptarea veștilor de la Ania, care le scria tot mai rar și puțin. Câteva vorbe despre ea, câteva despre Katia. Înțelese că se angajase în câmpul muncii cu ani în urmă. Socrul său murise în urmă cu doi ani, din cauza unui nenorocit de cancer pulmonar Așa le scrisese. Cel puțin nu se chinuise. Rămăseseră ele, fetele din cele trei generații: Ania, soacra ei, și Katia. Despre Serghei nu mai scrisese nimic.

Trecuseră șase ani. Spunea, ca să-i liniștească, că acolo nu e ceva neobișnuit. În marele război oamenii dispăruseră și câte un deceniu. Rusoaicele erau obișnuite cu aceasta. Ele duceau societatea înainte. Munceau, aveau grijă de copii, de bătrâni, de soți, cele care-i mai aveau. Multe se învățaseră să trăiască singure. Exact ca ea. Sovietscaia jenscina, spunea. Femeia sovietică.

După fiecare astfel de scrisoare, mama ei plângea. Acum, după pensionare și după ce crescuseră copiii avea timp să se gândească mai mult la ele amândouă.

-Pentru că n-au apucat să facă nunta în fața lui Dumnezeu s-au întâmplat toate.

Pe cuscră o cunoscuse numai din fotografii.

CAPITOLUL X

Năruirea

Spre sfârșitul anului 1960 locuitorii Gropii au primit fiecare câte o înștiințare de la Consiliul popular al raionului Stalin, în care erau somați ca în cel mai scurt timp, termenul indicat era 20 octombrie, să părăsească împreună cu toată familia locuințele. Și Constantin Neagoe primise ceva asemănător. Trebuia să părăsească locuința din strada Sfinții Constantin și Elena, din cartierul Groapa Floreasca. Era menționat în adresă că, drept despăgubire va primi o garsonieră într-un bloc din Piața Amzei. Groapa urmând a fi asanată, iar în locul ei trebuind să se amenajeze un parc. Fusese Hotărârea Consiliului de Miniștri a R.P.R., semnată de tovarășul Chivu Stoica, datată 4 octombrie 1960

În ziua de 20 octombrie urma să se intre cu buldozerele în locuințe, și să se niveleze terenul.

Mulți locatari n-au crezut. Nu-și puteau imagina că, acele case unde s-au născut, au crescut, au trăit, și-au crescut la rândul lor copiii, urmau să fie rase de pe fața pământului. Unii au râs. Ziceau că e o farsă a cuiva. Stăteau cu hârtiile primite în mâini, se duceau de la unul la altul, în vecini, să afle noutăți. Ei, clasa muncitoare, forța cea mai progresistă a societății, cum li se spusese până atunci, foștii proletari, să fie aruncați în stradă?

Hotărârea preciza că toate familiile care au capul familiei încadrat în câmpul muncii, vor fi mutate în locuințe corespunzătoare în capitală, pe cât se poate în raioanele unde lucrează. Familiile de pensionari vor fi mutate în capitală, indiferent de raion. Bătrânii care locuiesc fără familie, și nu se pot îngriji singuri, vor fi mutați în Cămine de Bătrâni. Familiile neîncadrate în muncă și care trăiesc din camionaj, coșerit, cerșit, sau comerț ambulant neautorizat, vor fi mutați în localități din Regiunea București. Hotărârea prevedea ca acestora să li se asigure timp de un an tichete pentru cumpărarea de mălai.

În dimineața zilei de 20 octombrie, un detașament de milițieni și un regiment de buldozere, șenilate, excavatoare au pătruns în groapă. De asemenea erau însoțite de numeroase camioane, care aveau rolul de a transporta bunurile celor care nu se mutaseră, în Bărăgan. Oamenii neluând în serios avertismentele, s-au trezit cu buldozerele întrând peste ei în casă, și cu milițienii în curți. Câinii simțiseră pericolul. Era o hărmălaie câinească cum nu se mai întâlnise. Nici măcar la inundația de după viscol, când, ca să nu se înece, oamenii dezlegaseră câinii, iar aceștia se năpustiseră de foame peste vecini.

Prima care a fost făcută una cu pământul, de parcă nici nu ar fi existat, a fost cârciuma lui Nae Ciudatu, de la colțul străzii Papurei, pentru că era chiar pe buza gropii. Cealaltă, a lui Nea Marcel Țugui, a rămas, fiind situată dincolo de strada Radu Beller, la parterul unui imobil cu trei etaje, de la intersecția străzilor Radu Beller și Ștefanache Popescu. Nu se încadra în perimetrul demolabil. Incinta ei a preluat-o ulterior I.C.R.A.L.-ul. Domnul Țugui s-a angajat ospătar la restaurantul Dunărea, de pe bulevardul Magheru, unde a lucrat până la ieșirea la pensie.

În două zile n-a mai rămas niciun zid în picioare, nicio magazie.

Nimic. Numai oamenii. Sutele de oameni care nu voiau să-și părăsească pământul pe care erau construite casele. Nu puteau recunoaște exact locul, pentru că dispăruseră străzile îngropate sub moloz. Nu mai rămăsese nimic din străzile Papurei, Trestiei, Frații Dinu, Sfinții Constantin și Elena, și toate celelalte. Nu mai exista niciun reper, niciun stâlp, nicio cușcă de câine. O masă informă de moloz, resturi de scânduri, de garduri, cloțuri de cărămizi, și sutele de câini care rămăseseră fără apă și hrană, ce făceau în continuare un vacarm de nestăpânit.

-Au să plece, și oamenii și câinii, să dea numai puțin frigul, că nu mai întâlnești unul pe aici.

Așa spuneau autoritățile. Câțiva câini, care au încercat să muște forțele de ordine, au fost împușcați.

O săptămână, cât au lucrat buldozerele păzite de milițieni, oamenii s-au ținut departe. Țigăncile țipau sfâșietor. La sfârtecarea inimii. Și câinii, care, dezorientați, n-aveau unde pleca. Lor nu li se dăduse repartiție. Nu intraseră în precizările hotărârii.

După o săptămână, jumătate din locuitori s-au întors înapoi, și-au improvizat din ce au avut un simulacru de bordeie și corturi țigănești, peste urmele de moloz. Cum făcuseră străbunicii lor. A trebuit să intervină din nou miliția, de această dată asigurând pază continuă. A fost un exemplu de luptă a omului împotriva semenului său.

Până la sfârșitul anului Groapa parcă nici nu existase. A dispărut sub dărâmături chiar și gardul cel verde, care în timpul festivalului reprezentase îmbrăcămintea de sărbătoare a Gropii. Fusese croit cu greutate, pentru a astupa rușinea ei jegoasă. Dispăruse în câteva ore, ca o rochie sfâșiată de câini.

Dispăruse o epocă. Epoca Gropii, în care crescuseră cel puțin patru generații de oameni amărâți. Se născuseră acolo, sau veniseră din vechiul regim și dispăruseră în cel nou.

Trecuse un timp de când Vlad se mutase în garsoniera din Amzei. Nae-Tuci, cu familia lui, fusese repartizat în Militari. Cei doi nu se mai văzuseră. Se destrămase țesătura strânsă a prieteniei din copilărie. Fiecare avea drumul lui. Vlad auzise că Nae se căsătorise. Nu era sigur. Nu-i știa adresa, nici telefonul, dacă acesta l-ar fi avut.

Clara se măritase acolo, la Ciochina, cu un coleg de la școală. Născuse. Bucuroși, părinții ei își aflaseră din nou rostul. Creșteau băiețelul Clarei. Îl botezaseră în sat. Îl numiseră Victor.

Din Rusia, de la Ania primiseră între timp vești. Prima, în urmă cu jumătate de an, când, printr-o scrisoare, le comunicase că mama lui Serghei murise. Alta, cu o lună în urmă, când fusese anunțată de la Înaltul Comandament că locotenent colonelul post mortem Serghei Vladimirovici Cravcenco murise ca un erou la datorie, apărându-și țara.

Murise bineînțeles demult, probabil fusese dat dispărut, iar abia acum i se declarase decesul și fusese anunțată familia.

Pentru Ania trecuseră nouă ani de așteptare, cu speranțele și deznădejdile lor. Katia crescuse, avea opt anișori, era în clasa a doua. La aflarea veștii, ochii Aniei n-au reușit să izvorască nicio lacrimă. Plânseseră prea mult. Katia nici măcar nu-l cunoscuse pe tatăl ei. Fetița crescuse cu fotografia tatălui pe noptiera mamei.

Iar timp de nouă ani, Ania nu dormise cu soțul ei în pat, ci cu fotografia lui sub lampa de pe noptieră. Pentru ca, de fiecare dată, când se trezea de frig, de urât, sau de frică, și aprindea lumina, să-l vadă și să-i dea curaj.

Vestea cea bună era că Ania se va întoarce acasă. Legătura ei cu Rusia nu mai exista. Avea douăzeci și opt de ani. Un trecut lung și urât, un viitor necunoscut, mare cât o viață care urma și trebuia trăită.

În anul următor s-a publicat decretul de grațiere a tuturor deținuților politici. Iancu, împreună cu toți cei aflați în situația lui, au înțeles că nu mai trebuiau să se ascundă. Deveniseră curați. Fuseseră spălați de păcatele vechi. Imediat, toamna, la începerea școlilor s-a prezentat la facultatea de biologie, și s-a înscris la fără frecvență în anul trei. Primii doi îi urmase la zi. Secretara i-a găsit numele în arhiva facultății. Era deja inginer la atelierele CFR Grivița, unitate care îl trimisese cu bursă la Politehnică. Se înscrisese la Biologie, pentru că aceasta fusese încă din copilărie, la școală, disciplina care îl interesase cel mai mult. Viața! Cu suișurile și coborâșurile ei.

-Nimic nu i se întâmplă omului fără o cauză anume, își spuse. Se gândea că științele biologice îi vor da răspuns la întrebarea care i se cuibărise demult în minte. Era convins de originea organică a destinului. Poporul avea o zicală:

-Fă-mă mamă cu noroc

Și aruncă-mă în foc.

Concluzia lui era că și destinul, ca atâtea altele care îi sunt date omului să le trăiască, au suport genetic. Și dacă au, ar trebui să existe un organ încă nedescoperit care le generează. Altfel cum ar fi putut să-și explice întreaga lui viață? Destin se numesc vremurile în care ești aruncat și obligat să trăiești. Chiar și calitățile. Cu ele ești înzestrat, pentru a putea să te adaptezi vremurilor mereu schimbătoare. Dacă nu te adaptezi, mori. Dispari. Adaptabilitatea este o lege fundamentală a evoluției.

Așa am ajuns noi să devenim oameni. Și nu am rămas acele rozătoare de acum șaizeci și cinci de milioane de ani, când s-a produs extincția dinozaurilor, de la care se spune că a pornit dezvoltarea și evoluția mamiferelor.

Se gândi la perioada de suferință la Canal. Fusese

înzestrat, calitățile lui făceau parte din destin, altfel ar fi pierit, ca sutele de semeni ai lui care n-au rezistat. I-a eliminat evoluția. În hazard nu credea, cum nu era convins că Cineva de sus determină toate acestea. Poate pasărea destinului, pe care nu o vezi, dar o auzi zburând și simți eclozând oul pe care și l-a depus în miezul trupului tău. Apare din el un organ care, dacă ți se îmbolnăvește îți modifică sensul vieții.

-Și atunci cum recunoști pasărea?

-Ești tu însuți, cu organul destinului tău.

Iar dacă se va descoperi acesta, se vor găsi și metodele de vindecare, sau de remediere prin modificare genetică, a necazurilor prin care ar trece omul fără noroc. Adică născut cu o boală a destinului.

Într-o zi primi vestea. Se întâlni întâmplător în Piața Amzei cu Vlad. Crescuse. Aproape că nu l-a recunoscut. Printre altele, acesta îl anunță că Ania se întorsese definitiv. Că era singură cu fetița Katia, deocamdată la țară, împreună cu părinții, la Perieți. Și că soțul său murise.

Abia atunci Iancu Răducanu a înțeles că începuse să se vindece de boala cruntă a destinului său. Iar acum, tot destinul era cel care îi arătase drumul. Iar în seara aceea a plecat imediat spre Perieți. Trebuia să o aducă pe Ania la București, împreună cu fetița ei. Și pentru totdeauna.

București

10 ianuarie – 1 martie 2023

Notă biobibliografică

Dan Tipuriță s-a născut în București, pe 8 decembrie 1943.

A absolvitcursurile facultății de Medicină Veterinară obținând diploma de doctor veterinar.

A debutat la 16 ani în revista Luceafărul, unde i-au mai apărut și alte poezii. A frecventat cenaclurile Teodor Neculuță, Nicolae Labiș, Săptămâna, publicând poezii în diverse reviste. A urmat o perioadă în care, datorită responsabilităților pe linie profesională, deși a continuat să scrie, nu a mai ținut legătura cu revistele literare pentru a mai publica și nici nu a mai putut participa la ședințe de cenaclu.

În anii 80 i s-au publicat două cărți de specialitate.

După anul 2012 revine în forță și publică peste 30 volume de poezie și proză: Versuri de demult, Diamante pe coroana albă, Goodbye Florida, Vânzătorul de iluzii, Heterozis, antologia de autor Filogenie- cu versuri din cele cinci volume, Plecați, Pământul se mută!, Cromozomi din genunchi de femeie, Magia eredității, Genetica îngerilor (Toate la editura SEMNE). A continuat cu volumele de poezie A.D.N.-ul fericirii, Să ne iubim deșertăciunile, La sărbătoarea genei cu dragoste vol.1, Dreptul de a fi neuitat, Influxuri exotice, Încoronarea macilor, Diastola zborului alb, Zâmbetul se naște în nervul vag, Endorfinele, Plexul solar (Editura Betta) La vest de stânca temporalului(editura ePublishers), Cinica poeziei, Amazonul norilor, O singură fereastră (Editura Neuma) și Castelul feromonilor(Editura Kafka). În urma câștigării unui Premiu Special la Concursul Național de Proză scurtă „Nicolae Velea” i se publică volumul Triunghiul Bermudelor, după care îi mai apar, romanul în două volume Păsările și romanul Când înfloresc palmierii (ambele la Editura Betta).

Pe lângă volumele proprii i-au apărut texte în peste zece antologii comune de poezie și proză și în mai multe reviste de cultură.

Despre opera sa au scris cronici, recenzii, comentarii, apărute în volume de autor sau în reviste, printre alții: Ion Dodu Bălan, Geo Călugăru, Gabriel Cheroiu, Şerban Codrin, Horia Gârbea, Ana Dobre. Aureliu Goci, Nicolae Georgescu, Lucian Gruia, Elisabeta Iosif, Emil Lungeanu, Ion Lazu, Victoria Milescu, Florentin Popescu, Eliza Roha, Doina Sterescu Sântimbreanu, Gheorghe Stroe, Dorel Vidrașcu ș.a..

Cuprins

Capitolul I Groapa /pag. 4

Capitolul II Coșmarul /pag. 31

Capitolul III Serghei /pag. 63

Capitolul IV Argentina /pag. 95

Capitolul V Drumul destinului /pag. 124

Capitolul VI Speranța /pag. 144

Capitolul VII Festivalul /pag. 166

Capitolul VIII Marele viscol /pag. 186

Capitolul IX Când timpul lasă vremea să treacă /pag. 191

Capitolul X Năruirea /pag. 203

Notă biobibliografică /pag. 209

SECRETUL

MERCENARULui

Dan Tipuriță

SECRETUL

MERCENARULui

Pledoarie

pentru prietenii necuvântători

CAPITOLUL I

Marcu

Acolo, în zilele acelea, Marcu nu avea nume. I se spunea Doctorul. Muncitorii agricoli i se adresau, din respect, cu apelativul: domnule doctor!

În satul Tătaru nu-i spunea nimeni tovarășe doctor, cum i se adresau tovarășului inginer, pentru că, în mentalul oamenilor, impunea mai mult respect titlul de doctor decât acela de inginer.

Inginerul era privit ca șef al muncitorilor, adică făcând parte din lumea lor. Doctor era mult mai mult, era altceva, el putea salva viața. Iar pentru aceasta, unii îl considerau un alt fel de Dumnezeu. Iar lui Dumnezeu nu-i spusese nimeni tovarășe, nici tavarisci, nici ghenose, și nici camarad. El a fost dintotdeauna Domn. Domnul nostru, al tuturor. Chiar dacă în clipele cele mai grele, uneori îl luăm tovarăș de drum, ca să ne conducă pașii.

–Quo vadis Domine?

El terminase înainte de revoluție facultatea. Obținuse diploma de medic veteriar, devenind astfel un instrument folositor epocii în care ne aflam, de desăvârșire a construirii societății multilateral dezvoltate. Pentru cei care aveau imaginație, această societate semăna cu un copac care-și pierduse frunzele. Adică visurile, idealurile, speranțele.

Fusese repartizat la C.A.P.-ul de lângă comuna Comana, din

satul Tătaru, pe drumul dintre Constanța și Negru Vodă. Acolo dăduse piept cu suficiența, neputința, sau reaua voință a unor șefi analfabeți, cărora sistemul socialist le dăduse puteri discreționare. Unii, oameni ai locului, rude între ei, se cunoșteau din copilărie, se ajutau unii pe alții să se cațăre la conducerea Cooperativei. Restul, pălmașii, își duceau zilele cum puteau.

Unitatea se înființase cu foarte mulți ani în urmă, prin confiscarea bunurilor agricole ale oamenilor și alăturarea tuturor în întovărășire, fără a se ține cont de aportul fiecăruia. Erau plătiți la zile muncă, în ultimul timp numai prin produse. Statul nu avea decât avantaje din munca lor.

Lucrările mecanizate erau efectuate de S.M.T.-uri, unități ale statului, care pretindeau plata lucrărilor la prețuri mari, prestabilite. Și astfel, majoritatea acestor forme de cooperare forțată deveneau falimentare. Reușeau să supraviețuiască datorită nivelului foarte scăzut de retribuire a muncii. Pentru asigurarea unui nivel minim de subzistență al oamenilor, organele de forță aveau ordin nescris să închidă adeseori ochii la micile lor acțiuni de fraudă.

-Și țăranul trebuie să trăiască, tovarășe. Și el e clasă socială Maiare și drepturi.

-Dreptul la muncă, tovule.

Unitățile cooperatiste, fostele Gospodării Agricole Colective, se constituiseră cu ani în urmă, din pământurile, animalele și uneltele luate de la țărani cu japca și mai ales de-a valma. În mare parte, pe atunci adăposturile nu erau construcții speciale, ci un fel de schelete din lemn, ieftine, ale căror pereți toamna se ridicau din baloți de paie clădiți unul peste altul, și pe care, odată cu apropierea verii le distrugeau, și astfel construcțiile își recăpătau rolul de tabere de vară.

Băutura în unitate era strict interzisă. O interdicțe formală, inaplicabilă. Sângele Domnului le dădea oamenilor putere, rezistență. Îi ajuta să facă față efortului fizic, și mai ales frigului. Doctorul se prefăcea că nu-i vede. Era modul lor de suporta o viață nenorocită. Pentru că aici, la muncă, petreceau cel puțin paisprezece ore pe zi. De la cinci dimineața la șapte seara. Cu o pauză la prânz, care adesea nu era respectată de nimeni.

În anul acela fusese secetă. Un an agricol deosebit de slab. Președintele hotărâse, împreună cu cei apropiați lui, să schimbe destinația hectarelor semănate cu porumb pentru hrana animalelor, din porumb pentru însilozare în porumb boabe pentru export. Acesta era un indicator important de plan. După recoltare, numai planta uscată și sărăcită de elementele nutritive existente în ștuleți ar fi urmat să fie însilozată pentru alimentarea de iarnă a animalelor.

Sursa de hrană astfel constituită, proastă și insuficientă, n-ar fi ajuns nici până în ianuarie. Iar după aceea? Degeaba se opusese doctorul, încrcând să prezinte situația la toate nivelurile. Nu reușise să schimbe dispoziția conducerii.

-Se hotărâse și gata!

Măsura fusese raportată mai sus și, bine înțeles, acceptată.

-Tovule, cu furaje bune oricine poate obține producție, dumneata ești aici ca să găsești soluții, metode noi. De aceea te-a ținut statul la școală!

-S-a stabilit în consiliu, tovarășe!

Tovarășa medică, Bektemir Asia, secretara organizației, tehnician veterinar, o turcoaică din partea locului, a primit ordin să-l lămurească. Era o tovarășă activă, pe linie, pătrunsă de spiritul noii revoluții agrare, care acționa conform directivelor înscrise în documentele și sarcinile de partid.

Primind ordin de sus, de la Comitet, l-a îndemnat elegant, în stilul ei:

-Doctore, mai tacă-ți fleanca!

Înțelegând că nu poate rezolva nimic pe plan local, Marcu s-a adresat în scris mai sus, la județ. A făcut adrese în care se străduise să prezinte succinct situația reală. Dobrogea fusese prima regiune cooperativizată integral.

-Comunismul a învins definitiv la orașe și sate!

Așa trâmbițase și Dej cu mulți ani în urmă, în 1963, cu ocazia sesiunii speciale a Marii Adunări Naționale, în prezența a unsprezece mii de țărani.

Promoții întregi de ingineri agronomi și medici veterinari fuseseră trimise forțat în regiune. După un timp, Dobrogea nu mai avea nevoie de cadre noi. Avea destule după două decenii de colectivizare. Iar el, doctorul, un bucureștean, dorise să fie repartizat în producție aici, în județul Constanța.

-Ești nebun. Te vei îngropa acolo, la capătul țării! Toți săriseră pe el. Și familia, și colegii sau prietenii.

Două au fost cauzele ce i-au decis hotărârea: Marea Neagră și Mara. Marea exista aici de când lumea. Mara se născuse și locuia în Constanța.

-Cu cine ți-ai găsit să te căsătorești Marcule? Cu asta, care are o soră fugită în Germania? Dobrogea te va mânca! Nu vei pupa altă funcție decât aia amărâtă de la ce-a-peu! Nu vei mai ieși din fundătura aia. Vei putrezi acolo.

Sfaturi. N-a ascultat de nimeni. S-a căsătorit cu Mara înainte de terminarea facultății.

Iubire nețărmurită. Aflase în ochii ei albaștri visul tinereții fără sfârșit. Poetul din copilărie găsise metafora vieții sale. Erau zile frumoase, care numai la mare se puteau trăi. În farmecul ei fierbinte și umed, unde pielea capătă miros de petale, iar nopțile, chiar dacă vara sunt scurte, au soarele lor. O neagră și fascinantă strălucire.

Se întâmplase ca în anul acela iarna să vină mai repede decât de obicei. Stocurile pentru hrana animalelor aproape se consumaseră. Și nu era decât luna decembrie. Iarna lovise cu toată puterea ei. Din timp, doctorul se străduise inutil să ia măsuri: micșorarea rațiilor, surse alternative pentru hrană, căutând în oraș și în restul județului resurse suplimentare, deșeuri de la fabricile de prelucrare a fructelor și legumelor, de la

industriile de morărit. Numai că și acestea trebuiau plătite, iar

unitatea avea conturile goale.

A înțeles repede că nimeni nu dădea pe datorie. Era o piață socialistă. Pe gratis nu se putea obține nimic. Doar promisiuni și eventual înjurături. Era acuzat că vrea să se evidențieze. Să se dea mare. Ieșise din pluton. Greșise pasul, nu păstrase cadența. Animalele răgeau de foame, iar mila devenise un sentiment de nesuportat. Mila și frica. Amândouă omorâseră în ființa lui bruma de respect care existase la început, cu doi ani în urmă, pentru superiorii săi. Nicăieri nu găsea înțelegere. Fusese și la minister. L-au trimis înapoi, problema trebuia rezolvată pe plan local. Era învinovățit și făcut direct răspunzător. Lupta devenise inegală. Începuseră amenințările cu trimiterea în fața instanței.

-Ce-ai păzit până acum, tovarășe? Te-ai trezit în mijlocul iernii că n-ai furaje? Așa consideri dumneat că ți-ai făcut datoria?

-Șeptelul tovarășe doctor este avuție națională! N-ai dreptul să-l tratezi cu superficialitate.

-Atitudine mic burgheză, de gură-cască, spusese un tovarăș din Consiliu.

S-a deplasat din nou la Județeană. A prezentat încă o dată situația. A plecat de acolo având convingerea că fusese înțeles și că se vor lua măsuri. A aflat că, după puțin timp, președintele a fost informat:

-Tov președinte, băi nea Toadere, vezi că e unul la tine, un doctor cu nume de evanghelist. Potolește-l! A umplut pe aici lumea cu de-ale lui. A turnat toate prostiile pe care le are în cap. Nu e bine pentru C.A.P. Și nici pentru noi toți. Vezi ce faci cu el. Astupă-i gura!. O are pusă prost. Coase-i-o!

Președintele l-a luat în primire. Trecuse peste el. Nu respectase ierarhia.

-Aici nu ești de capul tău. Nu faci tu ce vrei! Caută soluții, tovule! De unde să-ți dau eu acum furaje? Descurcă-te! Ce-ai păzit astă vară? Ziua de lucru are douăzeci și patru de ore, tovarășe medic! Dar dumneata nu le dedici exclusiv muncii. Ai

alte prostii în cap! Președintele își însoțise cuvintele cu un gest

care prezenta, întorcând buzunarele goale pe dos, că este lefter.

-Vezi? Nu am nimic în ele!

Nu știa de unde, dar tovarășul Toader aflase câte ceva și despre preocupările lui literare.

-Nu-ți stă gândul la treabă! Mai scrii și poezii! Ce rușine! Nu te-ai copt încă doctore! Ești și acum cu capul în nori! Ca domnișoarele de pension! Nu te-ai maturizat. Se vede după rezultate. Bagă-ți, tovule, creierii în cap și apucă-te de ce ai de făcut. Ai nenorocit animalele cooperativei! Trebuia să stai nemijlocit în mijlocul producției, pe linia grajdului, printre animale! Și tu pierzi timpul. Auzi, mai scrii și poezii, de parcă ai fi la grădiniță!

Ce știa analfabetul acela despre talent și creația poetică, era pentru el o enigmă. Marcu locuise uneori acolo, într-o magazie, amenajată pentru a servi drept cameră de locuit. Noaptea auzea șobolanii tropăind pe deasupra tavanului. Se obișnuise și cu aceștia. Numai cu răgetul de foame al animalelor, nu.

Nu trăise la țară. Se spune că acolo ar fi locul unde se sudează legătura dintre om și animal, încă din copilărie. Lui, facultatea îi oferise prea puține ocazii prin care ar fi putut să cunoască sufletul animalului.

-Animalele de producție nu se cresc pentru calitățile lor sufletești! Pentru asta sunt animalele de companie. Viața lor, comportamentul, sentimentele, nu contează decât ca obiect de studiu al etologiei animale. Animalele n-au suflet, au numai instincte. Astfel fusese el învățat.

-Oare?

În acei aproape doi ani a deslușit sufletul animalelor. A apreciat mai ales recunoștința lor, duioșia sentimentelor. Chiar dacă aparent păreau indiferente, unele, cele asupra cărora intervenise și le calmase suferințele, îl priveau ca pe un prieten. Simțea aceasta când vedea în ochii lor mari și negri o strălucire aparte. Învățase și în școală, dar mai ales în practică, cum să se

comporte cu ele.

Auzise că în anii 60 se hotărâse prin ordin ministerial sacrificarea cailor și introducerea lor în hrana porcilor. A fost o imensă crimă. Fiecare fermă avea încadrat pe atunci un măcelar care se ocupa de uciderea, tranșarea, și introducerea lor într-un cazan, la fierbere. Supa aceea se amesteca cu furajele uruite. O terciuială uneori ihoroasă. Iar pentru crima aceea oribilă n-a fost acuzat sau pedepsit nimeni. Atunci au fost uciși sute de mii de cai.

-Animalele sunt aidoma oamenilor, uneori chiar mai răbdătoare și mai înțelepte.

Abia aici le-a înțeles. Aparent păreau neinteresate de oamenii din preajmă. Dar, după ce a stat un timp alături de ele, asistase la hrănirea lor, după ce le mângâiase, le simțise căldura trupului, le tratase, a ajuns să le înțeleagă. Le-a studiat modul propriu de exprimare, din priviri, din mișcările abia perceptibile ale capului, din mugetul aproape surd, neauzit.

De unele se legase, stându-le aproape și vorbindu-le. Pe altele le ajutase să fete, le vindecase bolile, le îmblânzise durerile. Citea adeseori în privirile lor recunoștința. Și mai ales resemnarea. Durerea resemnării. Aveau o recunoștință curată, eliberată de orice nuanță de interes. Totul însă până la foame.

Cea mai dragă îi era Joiana, care, puțin după venirea sa în Dobrogea, imediat după fătare, suferise o anemie post partum. Trebuia să-i administreze intravenos gluconat de calciu. Când s-a apropiat cu atenție de ea, aceasta a gemut încetișor, atentă la gesturile doctorului. S-a apropiat de grumazul ei, mângâind-o, stând cât mai aproape de ea, corp lângă corp, ca să-l simtă prieten. Apoi, cu atenție, și-a alunecat brațul printre coarnele ei, spre botul umed și fierbinte. Brusc, i-a prins între degete septumul nazal, apăsându-l din ce în ce mai tare. Gata!

Fără a-i provoca durere, abătându-i atenția, putea să-i aplice garoul. Să-i pună în evidență jugulara și să-i înfigă acul seringii. După administrarea medicamentului, Joiana s-a făcut bine.

Animalul a apreciat aceasta, pentru ca apoi, de fiecare dată

când se apropia de ea, o auzea mugind ușor, privindu-l cu recunoștință.

Altă dată, după fătare, alta, pe care o numise Mândra, nu reușise să elimine placenta. Riscul ar fi fost enorm., s-ar fi infectat în câteva zile, decesul ar fi fost iminent. Doctorul și-a tras imediat mănușa de intervenție, lungă până la umăr, a pătruns în uter și a desfăcut placenta de peretele acestuia. Puton cu buton. Operația, istovitoare, a durat destul de mult timp. Reușise. Ulterior, de câte ori trecea pe lângă ea, aceasta reacționa într-un fel anume, prin care Marcu înțelegea că animalul căuta să-și exteriorizeze recunoștința.

Și totuși Marcu se hotărâse să plece. Trebuia să scape de acolo. Muncea într-un mediu ostil, în care se simțea străin. I s-ar fi pus în cârcă toate nerealizările, inclusiv moartea prin înfometare a animalelor. Închisoarea l-ar fi așteptat. Încotro? Ca specialist cu studii în agricultură, n-avea dreptul să părăsească postul. Era interzis să fie angajat în alt domeniu, în afara agriculturii. Diploma de specialist cu studii superioare în agricultură îl lega de profesie. Îl țintuia ca un lanț de zidul ocnei, unde-și ispășea condamnarea pe viață.

-Agricultura e a doua armată!
Bineînțeles că nu i s-a aprobat transferul.

-Ce dorești dumneata tovarășe? N-ai auzit de legea cadrelor

cu studii superioare din agricultură?

Soluția ar fi fost să părăsească definitiv profesia. Unde era să plece? Era lege. Fără ieșire. Statul își asigurase necesarul de cadre prin repartizare forțată și obligarea specialiștilor să rămână pe posturi.

-Nu faci dumneata ce vrei în țara asta, tovule, există legi! Întâmplător aflase că se fac angajări la A.R.C.O.M.,- antrepriza română de construcții și montaj-. N-avea ce căuta acolo cu diploma de medic veterinar. S-ar fi angajat chiar și muncitor necalificat. Erau salarii mai bune decât la C.A. P.

-Ai înnebunit?

Mara nici n-a vrut să audă. Au fost primele lor discuții în contradictoriu. Dar îi încolțitse ideea. Trebuia să încerce măcar pentru un timp. Nu găsise altceva, era unica scăpare. Aflase în sfârșit o cale spre evadare, poate nu era cea mai bună, dar scăpa.

-Ți-ai pierdut mințile! Din doctor să ajungi muncitor cu cârca! Auzi tu! De aia ai învățat atâta? Cum se vor uita oamenii la mine? Am ajuns soția unui docher din port?

N-au dormit câteva nopți. Certuri, discuții, neînțelegeri. Atunci s-a produs prima fisură. Marcu se întreba dacă Mara nu ținea mai mult la poziția socială pe care i-o oferea căsătoria cu un doctor, decât la liniștea lui. Femeia nu accepta niciun argument.

-Nici n-o să te primească. Crezi că nu cunoaște securitatea viața ta? Ăștia îți cunosc și măselele plombate din gură, Marcule.

-Măcar să încerc.

-De pomană! Un securist mi-a și spus: când sunt trei, unul e de-al nostru. Au oameni infiltrați peste tot. Ești naiv.

Un timp s-a chinuit să dea în primire gestiunea. Nu voia să

o primească nimeni. Spală-te cu ea pe cap, i se spunea. Vrei să ne-o pui nouă în cârcă?

În final a decis. S-a despărțit de animale cu durere și regret. Pe mâna cui le lăsa? Începea un alt drum. Ajunsese să le înțeleagă cu simțurile pe care știința încă nu le descifrase. Aveau ceva în plus, însușiri pe care omul, prin evoluția, sa le pierduse: generoziatea, exprimarea în felul lor de a se exprima, a mulțumirii pentru ceea ce primeau, precum și dezinteresul pentru lucrurile neimportante.

După câteva zile Doctorul Marcu s-a înființat la Oficiul de angajări de la A.R.C.O.M. A prezentat adeverința de opt clase.

Funcționarul l-a privit lung pe sub ochelarii săi, cu rame groase și negre din ebonită. Era un ins mătăhălos, cu aspectul omului bine hrănit, care ar fi muncit până atunci la cazma. Palmă mare și lată cât o lopată. Palmă de lipovean. Ținea în mână un pix pe care-l învârtea ca pe un pai. Îl privi pe doctor chiorâș. Era pus acolo să fie vigilent, să apere clasa muncitoare de dușmani infiltrați, mai ales că Atrepriza trimitea muncitori și în străinătate. Plecaseră destui, toți, oameni de nădejde.

Se știa că prin Constanța umblau fel de fel de ciudați. Oraș de port. Iar omul dinaintea lui n-avea față de muncitor. Sarcina lipoveanului era clară: să apere cuceririle clasei de impostori. Doctorul îi privi lung figura blondă, de bețivan.

-Vom analiza și vom lua o hotărâre. Lasă cererea aici.

Acasă i-a povestit Marei. Nici nu a vrut să audă. Pentru ea, drumul ales era greșit, Marcu refuzase să țină seama de dorințele ei.

După câteva zile, înarmat cu o sticlă de palincă, cumpărată de la un necunoscut cu rude în Bihor, se prezentă. Lipoveanu îi primi darul oferit direct, la vedere, peste birou.

-Vă rog să o primiți, e originală.

Lichidul gălbui, învechit în doagă de stejar, ascundea mireasma îmbătătoare a prunelor, pe care lipoveanul trebuia să o fi cunoscut. O mirosise prin sticlă. Marcu observă în ochii săi o lucire aparte. O trezire la viață. Omul întinse mâna, apucă strâns sticla și o ascunse imediat în spatele biroului. Șopti:

-Da să nu….Făcu un semn care aducea cu îndemnul: să nu cumva să ciripești!

-Tovarășe Cucerencu, se poate?

După ce dosi sticla, funcționarul antreprizei luă dintr-o dată o față sobră, importantă, ca și cum de hotărârea lui ar fi depins soarta omenirii. Întrebă :

       -Cu ce te-ai ocupat dumneata în toți anii aceștia? Aici scrie că ai absolvit opt clase în 1978. După aceea?
       -Am reparat motociclete, tovarășe Cucerencu. Răspunsul se născuse pe loc.
       -Sunteți mecanic auto? Nu apare din actele dumneavoastră că ați fi urmat vreo școală de profil.
       -Am lucrat ca liber profesionist, meseria am învățat-o

singur.

Minciuna a prins. Fie că matahala obosise să-l mai întrebe, fie că sticla își făcuse efectul, fie că asta ar fi trebuit să fie treaba securistului care răspundea de angajații instituției, nu a oficiului de cadre. Fie că, în momentul acela antrepriza avea nevoie de muncitori, iar oamenii nu se prea înghesuiau. Condiții de muncă dure. De toate acestea auzise.

-Se trimit muncitori în Orientul Apropiat? Îndrăzni Marcu, convins că sticla de țuică își făcuse datoria.

-Ie-te-te! Te vrei și plecat! Nu pleacă oricine, tovule! Trebuie să faci igrasie pe aici, să te plouă, să te ningă, să ți se bătătorească spinarea de cărat. Cum e a mea. Ce crezi dumneata, că te angajezi și gata? Te și vezi călare pe vreo arăboaică în Iran!

-Nu, tovarășe Cucerencu. Am întrebat și eu, că poate mai încolo, dacă veți considera dumneavoastră…se scuză Marcu.

Plecarea în Iran ar fi fost un argument solid pentru a obțină acceptul Marei. Știa și ea, ca locuitoare a Constanței, că toți cei care pleacă, fie pe vapoare, fie ca munciori în Orientul mijlociu, se fac repede oameni.

-Poate voi avea vreodată și eu norocul să mă trimiteți, continuă cu glas scăzut, care exprima promisiunea altor șpăgi, mai substanțiale.!

Marcu a așteptat câteva zile. În final a obținut ce a cerut. I s-a aprobat angajarea pe râvnitul post de muncitor docher. Și atât. Nicio altă perspectivă.

-O perioadă voi munci cu cârca. Dar nu voi rămâne toată viața simplu muncitor în port, îi promisese Marei. Oricum, nu ar fi mai greu de suportat decât frica de pușcărie.

Curând, a început lucrul la A. R. C. O.M. Muncă fizică dură, de cârcaș. Până i s-a obișnuit trupul cu efortul a trecut timp. Seara îl durea fiecare centimetru din corpul său. Chiar și aerul pe care-l respira. Adesea muncea inhalând accidental praful de ciment din sacii sparți.

-Strânge bă, tot, nu ești la tine acasă! E bunul statului!

Își căra trupul ca pe o rană scoasă în fiecare dimineață la muncă.

Era o durere ciudată, de om ciomăgit mărunt, tras pe roată, ca în Evul Mediu. Adormea în drum spre pat. Pe Mara n-o vedea decât în vis. Și nici atunci. Dormea plumb. Iar plumbul niciodată nu născuse vise.

În port încărca vapoare pentru Libia: cherestea, ciment, var, mozaic. O rupsese cu trecutul. Acolo nimeni nu-i mai spunea: domnule doctor. Cel mult: bă tinere! Sau era alintat cu vreo înjurătură: ce-o freci bă puștiule, bagă gaz! Mă iei de prost? Vrei să car eu în locul tău?

Prezentul istovitor înlocuise un trecut imposibil. Viitorul rămăsese fără perspectivă. Trebuia să uite tot ce învățase, ce acumulase în aproape douăzeci de ani de școală. Uitarea te ajută să-ți ții gura. Să nu te scape vreo prostie la pălăvrăgeală. Sau la un pahar de băutură cu prietenii.

-Când sunt trei, unul este de-al nostru!

Trăia cu teama unui evadat. Se încuiase în celula propriei vieți. Dar se eliberase de el însuși, de frică, de milă, de reproșuri. Se aruncase în apa altei trăiri, într-o apă acidă care-i arsese tot corpul. Până la plecarea în străinătate, drumul i se arăta lung și greu. Nu putea rămâne mult timp nici aici, nu se întrezărea nicio perspectivă. Afară plecaumereu alții. Unii care veniseră după el. Cum făceau, ce roți ungeau, n-a aflat.

Mara se săturase de certuri. Tăcea. Îl privea cu dispreț și lehamite. Iar lehamitea ucide tot ce atinge, în primul rând dragostea. Prin arterele fostei iubiri începuse să curgă un sânge greu, otrăvit de inimi bolnave, de priviri înnegurate, de vorbe aruncate la nervi și supărare.

A rezistat muncind la A.R.C.O.M. o jumătate de an, până când a considerat că i se pierduse urma. Căpătase după părerea sa origine sănătoasă. Devenise cadru muncitoresc. Ajunsese șă facă parte dinclasa muncitoare. Învățase să pășească pe drumul acela, i se dăduse pasul, trupul se întărise, brațele nu mai aveau dureri, nici spatele, care se bătătorise de greutatea sacilor. Nici inima nu i se mai repezea în gât. Stătea la locul ei. Bătea mai repede, dacă trebuia. Nu se mai opunea mișcării. Era aidoma unui cal ce se obișnuise cu hamul, sau cu șaua. Mintea îi era limpede. Se eliberase de griji, de milă, de frică. A înțeles că după un timp, munca fizică nu doare. Munca intelectuală, cea copleșită de răspundere ucide.

În scurt timp a plecat și de la A R.C.O.M. Nu putea rămâne docher toată viața, îi promisese Marei. Stătuse atât cât să uite lumea trecutul său. De plecarea în străinătate nici nu putea fi vorba, nu era înscris pe tabel. Discuțiile cu Mara nu încetaseră. Se obișnuise și cu acestea, făceau parte din programul zilei. Dimineața și seara trebuia să dea peste cap câte o dușcă de reproșuri. Începuseră să doarmă separat.

-Eu m-am căsătorit cu un doctor, nu cu un docher. Pentru ideile tale m-ai sacrificat. Ai distrus sentimentul care ne lega. Ne-ai distrus viitorul. Nu vezi că ai deraiat?Ți-ai pierdut mințile, Marcule! Mi-ai încurcat viața. Dacă aveai de gând să faci așa ceva, trebuia să-mi spui înainte de a ne fi căsătorit. Ce voi face eu acum? N-ai ținut o clipă seama de dorințele mele!

Într-adevăr, el urcase sus, pe piatra de sacrificiu iubirea lor, o părăsise acolo, nici măcar nu înfipsese cuțitul ritual în trupul ei, repede, așa cum ar fi trebuit. Dragostea ar fi murit fără dureri, fără suferințe. O părăsise acolo, legând-o cu lanțurile de stânca uitării, a neglijării, a indiferenței și lăsând-o să moară încet, în umilință și neînțelegere.

-Asta ai vrut? Ce ai dorit ai obținut! Orgoliul tău a omorât tot ce a fost frumos între noi!

Pe Mara o găsea mereu acasă. Aștepta. Se obișnuise cu așteptarea. Nu ieșea nicăieri. Stătea cu geamătul ei, ascuns în inima lacrimii. Nu reușea se înțeleagă. Totul se petrecuse fără să-și dea seama. Absurdul se furișase în căsnicia lor. Zilele frumoase se risipiseră. Venise înghețul, încet, insidios, ca un început de iarnă. Când va începe primăvara? Dacă va începe. În natură anotimpurile se succed. Omul s-a obișnuit cu ele. Le trăiește pe fiecare, căutând frumosul în trecerea lor. Dar în dragoste? Dragostea nu are decât un anotimp. Unul singur. Dacă trece, nu va apărea un altul. Din păcate. Amândoi simțeau aceasta.

Marcu aflase că se fac angajări pe platforma petrolieră din mijlocul mării. Era o oportunitate. Simțea că acolo trebuia să plece. În scurt timp s-a decis. Avea nevoie de o pauză, trebuia să-și pună ordine în viață, să trăiască o perioadă departe de Mara. Ar fi fost mai bine pentru amândoi. Iar pe platformă se lucra alternativ, două săptămâni pe mare, două pe continent pentru refacere, adică acasă.

Salariul era mai bun decât la A.R.C.O.M. Ar fi fost jumătate din timp împreună cu Mara., jumătate fără ea. O alternativă acceptabilă.

Ar fi plecat chiar și pe vapor, dar nu avea calificarea necesară. Iar acolo se lipsea cu lunile. Băteai oceanele lumii. Nu îndrăznea să-i spună Marei care, desigur, de această variantă nu ar fi vrut să audă. Își amintea ce spusese:

-Dacă aș fi vrut un marinar, aș fi fost măritată demult. Nu mi-a plăcut să aștept.

S-a gândit să-i comunice treptat, să o pregătească. De varianta cu platforma petrolieră nici nu a vrut să audă. Era același lucru. Tot muncitor. Nu se mai numea docher, se numea sondor. Din nou discuții și neînțelegeri.

-Uită-te și tu în jur. Ce doctor a mai procedat ca tine? Ai muncit învățând atâția ani și acum gata. Te-ai supărat pe societate și faci praf totul. Nu ești sănătos. Tratează-te băiatule!

Marcu și-a urmat noul drum. De această data a fost simplu. L-au preluat imediat Nu mai era un specialist cu înalte studii în agricultură, de această dată provenea dintr-un mediu sănătos, muncitoresc. Devenise cadru de nădejde, cu trecut fără reproș, chiar dacă fusese scurt, numai de o jumătate de an. Dar în acest

răstimp ajunsese un element nou. Element muncitoresc, cum se

spunea. A fost angajat imediat, prin transfer.

-Sunt curat, își șopti.

Cât timp lucrase la Antrepriză se spălase. Devenise altceva, devenise element. Și totuși, purta în continuare teama de a nu fi descoperit. Chiar și de Mara îi era frică. Știa că, pentru a-și apăra familia, femeile sunt capabile de orice. Iar împotriva lui, orice om care i-ar fi cunoscut trecutul, ar fi putut înainta o reclamație. Nimic nu putea scăpa vigilenței! Erau în jur destui cei care se considerau ochiul și timpanul partidului.

-Ai noștri sunt peste tot. Noi știm orice. Despre oricine.

Securistul plarformei Gloria îl privise cu suspiciune. Avea comportarea unui buldog care adulmecase o urmă. Individul acesta n-avea figură de sondor, îl trădau trăsăturile. Jumătate de an, în care lucrase ca docher în port, îi fuseseră insuficiente. N-avea față.

Pe platformă lucrau în total o sută de persoane. Câte cincizeci pe tură. Muncă mai puțin extenuantă, oarecum de specialitate. Pentru odihnă, muncitorii aveau repartizate cabine cu patru paturi, suprapuse două câte două. Inginerii dormeau căte doi în cameră. Schimbul, o dată la două săptămâni, în zilele frumoase se făcea cu elicopterul, sau cu remorcherele de aprovizionare, când nu se putea zbura. Platforma, situată în mijlocul apei, la șaptezeci și două de mile marine depărtare de țărm, era cocoțată la optsprezece metri deasupra apei, pe patru piloni ancorați pe fundul mării. La nivelul ei adâncimea apei era de nouăzeci de metri. O numiseră Gloria, atunci, în 1976 când fusese dată în exploatare.

Aducerea personalului, și mai ales descărcarea, când vremea era nefavorabilă devenea dificilă și extrem de periculoasă. Aveai nevoie de antrenament, trebuia să urci într-un coș alcătuit din odgoane, și care era agățat de brațul macaralei. O acrobație. O dexteritate pe care trupul o căpăta cu timpul. În coș intrau câte patru inși, ca într-un lift nesigur, aflat în bătaia vântului. Macaraua lua coșul dintr-un loc și îl depunea în altul, adică de pe puntea remorcherului, pe puntea platformei petroliere. Acolo singurul locuitor permanent era vântul, care nu lucra în ture și nu obosea niciodată. El nu avea nevoie de înlocuitor.

De-a lungul timpului se petrecuseră destule accidente. Odată, unul din sondori fusese azvârlit peste copastie. Altă dată doi au fost azvârliți din coș. De nenumărate ori, la asemenea accidente, deznodământul fusese evitat prin intervenția echipei de salvare. Alteori, nu. Se termina tragic.

Auzise că unul, puțin înainte de venirea lui, căzuse în apă, dar a avut noroc. Echipa a intervenit l-a timp și l-a scăpat. Din păcate însă rămăsese cu sechele neurologice.

Platforma Gloria participa și la prospecțiui geologice. Executa forări, folosid garnituri. Acestea erau formate din țevi, numite prăjini, lungi de șase metri fiecare. În capătul primei prăjini se afla sapa. O piesă de acțiune, cu vârful diamantat, pentru a rezista la erodare. Prin rotirea garniturii se realiza forarea. Foarte des sapa trebuia înlocuită, când se uza. Pentru aceasta, urmau să fie scose afară toate prăjiile, pe rând, până se ajungea la prima, cea purtătoare de sapă. Se putea afla chiar și la o adâncime de trei mii de metri. Extagerea prăjinilor, un câte una, era dificilă. Aceasta era munca cea mai grea. Muncă brută, care necesita și pricepere, și experiență. La terminarea forajului, în locul sapei se fixa capul de erupție.

La ora aceea, în mare existau destule platforme petroliere: Fortuna, Gloria, Prometeu, Atlas, Saturn. Marcu fusese angajat pe Gloria. Cu timpul participase la toate acțiunile, ca sondor. Era bucuros că reușise să își ascundă trecutul. Așa sperase. Ceilalți, colegii săi de pe platformă îl porecliseră mercenarul. Nu pentru că ar fi luptat în vreo armată străină, ci pentru că purta o caschetă de motociclist cu o formă aparte, pentru protecție. I-o dăruise un prieten. Aceasta fusese demult, o întâmplare care îi lăsase amintiri plăcute.

Într-una din zile, la puțin timp după angajarea sa pe platformă, un coleg din schimbul său a deraiat. N-a vrut să mai iasă la muncă. Se cuibărise în pat și o ținea într-una că el nu mai poate, că se săturase, că dacă îl vor forța va muri. A fost trimis Marcu să-l scoată afară.

-Du-te tu, Mercenarule, și vezi ce mă-sa are. Iar face pe nebunul? M-am săturat de domnișoare dintr-astea. Trebuia să rămână acolo, la pensionul lui. Du-te tu, că știi să-i vorbești. Dacă nu vrea, suie-l la coș. Să se care.

Marcu a coborât în cabina în care zăcea omul. Stătea acolo, nemișcat, încovoiat în propria neputință.

-Cum te simți Ionică? Ce ți s-a întâmplat? Hai la muncă, altfel te evacuează ăștia.

-Nu merg nicăieri.

-Nu te vor lăsa pe platformă, să zaci. Au nevoie de oameni sănătoși. Ce te doare?

Ionică i se plânse că simte un rău imens în tot trupul, ca o otravă, și parcă l-ar strânge cineva de gât.

-Și mi-e foarte frig și mi s-a ridicat inima în coșul piptului. Îmi bate aiurea. Parcă m-ar strânge ceva în tot trupul. Mi-e frică de mine.

-O durere mare undeva, ai?

-Nu, durerea o am în tot corpul.

Mercenarul i-a luat pulsul, i-a ascultat inima, lipindu-și urechea de pieptul lui. A bănuit că ar avea o criză de distonie și atac de panică.

-Ionică, n-ai nimic grav

-Dar de unde știi tu? Doar nu ești doctor

Marcu tăcu. Îl ridică din pat și îl conduse la spălător.

-Pune încheieturile la jetul de apă rece. Lasă apa să curgă pe ele. Așa. Stai plecat peste abdomen. Câteva minute.

După un timp:
-Știi ca mă simt mai bine? Ești vrăjitor?
-Da, o să-ți treacă.
Pe platformă s-a dus vestea că Marcu are însușiri vindecătoare.

Că știe să te facă bine cu apă de la robinet.

În schimbul său se aflau și câțiva băieți care terminaseră liceul. Alți doi facultatea de sport. Majoritatea însă urmaseră școli profesionale. Exista și un fel de ostilitate față de cei cu școală. Mercenarul simțise aceasta încă de la început. Era falia care se căscase încă de la începutul instituirii regimului de democrație populară. Cu timpul se adâncise.

Propaganda susținea că forța conducătoare în societatea socialistă erau ei, clasa muncitoare, clasa cea mai progresistă a societății. Dar muncitorii constatau că rămăseseră tot ei cei care executau muncile grele, iar școliții erau cei privilegiați, cu salarii mai bune, condiții de muncă mai ușoare, și multe alte avantaje.

De aici, până la apariția limbajului de mai târziu, când ajunsese să se strige pe străzi moarte intelectualilor, n-a fost un drum chiar atât de lung. Mercenarul susținea că absolvise opt clase.

-Dar de unde știi tu atâtea?

-Mi-a plăcut să citesc.

Era deosebit față de toți ceilalți, prin atitudine, prin modul de exprimare, prin cunoștințe. Mai ales după ce colegul vindecat de el umpluse platforma:

-Ăsta cunoaște niște trucuri vrăjitorești, te scoală din morți.

-Lasă-te, bă, de chestiile astea, doar nu-i Cristos.

Fusese întrebat de cei care se considerau mai apropiați, de unde știe el atâtea lucruri.

-Am urmat și câteva clase de profesională dar m-am lăsat. Nu era de mine.

Într-una din zile, un șef l-a pus să scrie cu o cretă un anunț pe o placă.

-De unde ai învățat să scrii așa frumos?

-Mi-a plăcut desenul, răspuse.

-Câte clase ai?

-Opt clase tovarășe inginer.

-Aiurea, mă crezi prost?

Discuția s-a oprit aici. Ingierul n-a dat curs bănuieii. Dar l-a optat în echipa de marcaj. Era o sarcină în plus, care nu-l scutea de munca obișnuită.

Dar, totul până într-o zi, când era să i se înfunde. Venise pe platformă un muncitor care, decum l-a văzut, l-a și recunoscut.
-Ce cauți doctore, pe aici?

Era un locuitor din Cumpăna, care fusese invitat la nunta fetei președintelui de C.A.P. unde lucrase, și la care bine înțeles, participase. Marcu i-a răspuns pe loc:

-Dacă spui ceva, te înec în mare. Nu te cunosc, nu mă cunoști. Ai înțeles? Ca să fie mai clar, îl luă de guler, îl ridică în aer și îl răsuci către copastie.

-Acolo te aruc. Până să atingi apa ești deja mort. Clar? Sunt optsprezece metri până jos. De aici te vei lovi de apă ca de un bloc de ciment. Vrei să încerci?

De sus se vedeau valurile albe, strălucind ca rânjetul unei guri flămânde.

Omul a bâlbâit ceva neînțeles. Voia să spună că pricepuse. Doctorul nu mai era cel de dinainte. Un tinerel școlit, învățat, educat, care se adresa muncitorilor cu apelativul dumneavoastră
De când făcea muncă fizică, trupul i se oțeise. Fața exprima duritatea trăirii. Se lepădase de civilizație ca de o veche meteahnă, care aici, de când venise pe platformă, nu folosea nimănui. Corpul său devenise un arc, mereu încordat. Gata de ripostă.
La un moment dat, undeva mai sus, poate la conducere, s-a hotărât ca, după un timp petrecut pe platformă, celor care știu să înoate să li se elibereze legitimații de marinari. Pentru aceasta trebuia să se prezinte și cu livretul militar. In el era înscrisă profesia și gradul. Marcu, la angajare declarase că făcuse armata. Era înscrisă informația în fișa lui de cadre. Nu mai putea da înapoi. Trebuia să-l prezinte, asumându-și riscurile. Sau să susțină că l-a pierdut. Argumentul era cât se poate de posibil.

-L-am scăpat în mare, odată, când m-am urcat în coș. Marea

era agitată.

Nu l-a crezut nimeni, dar nu s-a întreprins nicio cercetare.

-E spre răul tău. Nu vei obține carnet de marinar.

Ca să fie crezut, a început să se tânguiască.
-Nu se poate Mercenarule, astea sunt instrucțiunile.
Într-o altă zi fusese oprit de la îmbarcare.
-Mercenarule, ești așteptat la Documente.

I-a sărit inima. I se înfundase. Era biroul securistului platformei. Toți trecuseră pe acolo la angajare. Dar acum? Și-a amintit de proverbul cu ulciorul care nu merge de multe ori la apă. Câtă înțelepciune ascundea acest proverb! Nu se putea lepăda în totalitate de trecut. Îl căra după el ca pe un năvod plin cu păcate. Le pescuise învățând o meserie care îl lega de pământ. Un alt fel de iobăgie mascată, o rămășiță a Evului Mediu.

A intrat în biroul securistului. Pe ușă scria: Documente secrete. Ca la armată. Pe securist îl cunoștea, avusese discuții cu el, la angajare. De la intrare îl întâmpină cu o față care nu exprima supărare, mai degrabă preocupare. Marcu a înțeles că nu persoana sa era importantă în clipele acelea.

-Bună dimineața tovarășe inginer.

Securistul ridică ochii

-Mercenarule, ai dat declarații false. Ai dat de dracu. Nu ți se mai permite să lucrezi pe Platformă!

Securistul fusese inginer petrolist. Lăsase profesia pentru o muncă mai ușoară și mai bine plătită. Doctorul a simțit cum îl lasă picioarele. Nu trebuia să se trădeze. Nici ochii nu-l ajutau.

-Cine nu-mi permite, tovarășe inginer, îngână descumpănit.

-Cum cine? Noi! De data aceasta ți s-a înfndat, mercenarule.

Apoi o lăsă mai moale.

-Dar să știi că eu eu nu pot lua singur decizia. Voi raporta șefilor mei. Se va lua o hotărâre. Deocamdată părăsești Platforma. Pleci cu următorul schimb. N-am ce-ți face. Astea sunt regulile noastre. Aștepți hotărârea. Poate ai noroc.

-Unde să se ducă? Înapoi la A.R.C.U.B.? La C.A.P. nu s-ar

fi întors nici în ruptul capului.

A hoinărit prin Constanța pustie. Decembrie, la mare, fig și umezeală. Era convins că Mara se combinase cu altul, odată îi și văzuse. Nu putuse suporta schimbarea, nici singurătatea. De fapt el plecase mai întâi, iar înainte de plecare se mai văzuseră o singură dată. O nouă încercare. N-a mers. A fost pentru amândoi un fel de rămas bun pentru o relație care începuse frumos.

Marcu închiriase o garsonieră dintr-un bloc mărginaș, cu o chirie mică. Se aștepta ca anul următor, când s-ar fi apropiat sezonul vacanțelor, proprietarul să-l evacueze. Cel puțin cât ar fi ținut vara.

Două săptămâni a bătut străzile către niciunde. Îi dădea dreptate poetului Ovidiu care scrisese Tristele. Ce poeme ar fi trebuit el să înceapă? Fusese poetul liceului, scrisese versuri încă de la zece ani. Publicase prima poezie în revista Luceafărul la șaisprezece ani. Apoi altele. Dar viața își scrisese poemele ei, mai presus de toate. Pe sufletul său scrisese un poem fumos, pentru Mara. Direct pe suflet. Pe care apoi îl schimbase, începând să trăiască o proză urâtă, care nu se terminase. Dar care îl învățase că toate trăirile sunt făcute din întâmplări legate unele de celelalte cu un fir nevăzut. Și că nu poți trăi numai propria ta viață, ci, în același timp le trăiești și pe ale altora, fără să vrei. Iar aceasta părea a fi chiar trecerea timpului, cu numeroase întâlniri și cu despărțiri.

Un colier neterminat pe care ți-l dăruiește neprevăzutul.

Poate de aceea unii spun că această viață curge așa cum vrea ea. Și de aceea este și așa de frumoasă. Ca o poveste care ți se derulează în fața ochilor, în care aștepți să vezi ce se va întâmpla. Până într-o zi. Când se termină. Atunci ești gata. Ți-ai terminat colierul! Nu mai ai ce lucra. Trebuie să te odihnești, ai dreptul la un repaus. La marele tău repaus.

Îi fugi gândul din nou la Mara. Fiecare femeie e o stea căzătoare, își spuse. Cât timp luminează o vezi. Cât nu, o ghicești. Ți se pare și cea mai frumoasă, pentru că nu ajungi să o cunoști. Iar cu timpul steaua se stinge, devine amintire, frumoasă sau urâtă, după cum știi să o privești.

Marcu învățase că nu există amintire urâtă, după cum nu există femei urâte, cum nu există porumbei urâți, nici chiar atunci când îmbătrînesc. Ei sunt deținătorii frumuseții veșnice. Ca femeile. Ca îngerii.

-Porumbeii sunt îngerii sub acoperire ai orașului, spusese un poet.

În seara aceea adormi cu gândul la porumbei.

După două săptămâni Mercenarul s-a prezentat din nou la biroul de Documente secrete. Avea emoții mai mari decât avusese la examenul de admitere în facultate. Atunci fuseseră cincisprezece pe un loc. Acum concura de unul singur, dar nu știa dacă pentru el mai rămăsese vreun loc. De multe ori ți se întâmplă să concurezi pentru ceva ce nu există. Așa concurase pentru un loc de o viață alături de Mara. Din păcate reușise să-l ocupe pentru scurt timp. Iar acum, locul acela rămăsese vacant.

A bătut timid în ușă, pentru ca zgomotul să nu tulbure liniștea celui dinăuntru. Fața acestuia radia o nouă neliniște. Cunoștea senzația. Ascundea o îngrijorare reținută. Se privi în ochii lui ca într-o oglindă. Omul căpătase expresia de fiară hăituită. Apoi, imediat, securistul se reculese, și intră în subiect.

-S-a hotărât să-ți stabilesc eu singur soarta. Și, ținând cont de activitatea dumitale, am considerat că ar fi normal să te las să lucrezi în continuare. Cât vei dori tu să stai. Ești un tip simpatic. Îți ofer o nouă șansă. Să nu zici că nu sunt om de treabă. Poate vreodată voi avea eu nevoie să-mi faci dumneata un serviciu.
Dintr-o dată, devenise un om bun. Secretul modificării l-a aflat Marcu puțin mai târziu, când s-a comunicat că la Timișoara izbucnise revoluția. Omul încerca să-și spele păcatele. Și pentru el viitorul devenise nesigur. Băuse otrava fricii. Evenimentele se succedau cu repeziciune. La ei, pe platformă, veștile apăreau târziu și distorsionate.Totuși ajungeau. În câteva zile s-a lămurit

totul. Pierea o epocă, începea alta.

Îar el, Marcu poreclit Mercenarul, din acel moment n-a mai fost obligat să se ascundă.

-Eu am știut Doctore profesia dumitale, dar n-am divulgat-o nimănui, îi mărturisise securistul, ca și cum îi devenise dintr-odată confident. Marcu înțelese. Cunoștea sentimentul. Era frica de pușcărie, de posibilitatea de a fi dat afară. Teama cu care trăise și el aproape doi ani. Amuzat de schimbare, îndrăzni:

-Dumneavoastră ce veți face dacă… Făcu un semn de eliminare.

-Îmi voi relua vechea meserie, spuse. Doar sunt inginer petrolist.
Securitul fusese un om de treabă. Ar fi putut să-i facă rău. I-a mulțumit, și atât.

       După revoluție se dăduseră toți drept sfinți neprihăniți. Revoluție fusese, dar nu de tot. Cei vechi, după o scurtă amețeală își putuseră relua funcțiile. Pentru Marcu venise adevărata schimbare. Imediat a fost promovat în funcția de operator geolog. Cunoștea mai multă chimie decât toți cei de pe platformă la un loc. Începuse munca la laboratorul platformei. Lua probe din noroiul extras la foraj din fundul pământului și, la microscop, căuta elementele minerale. De asemenea, supraveghea cele douăsprezece aparate care arătau prezența gazului, densitatea, viteza de circulație a noroiului, și altele. În scurt timp ajunsese șef. După scurt timp devenise și șeful echipei de salvamari.
      -Pentru ce ai venit Doctore pe Platformă? Pentru bani?.
      -Nu, domnule inginer, a răspuns imediat. Pentru peisaj.
În parte, răspunsul avea mult adevăr. Dacă marea era superbă privită de pe mal, de acolo, din inima ei, în mijlocul valurilor nu

avea comparație. Lumina căpăta uneori aspecte ireale, construia

râuri și fluvii în trupul ei. Culorile migrau. Marcu ajunsese să

cunoască mișcările soarelui și bineînțeles și ale lunii. Vara cobora pe scările fixate de-a lungul celor patru picioare, până jos, în mare. Înota mai ales noaptea, având senzația că e undeva, în univers, departe de pământ, într-o altă galaxie. În acele locuri, până și norii aveau o smerenie aparte, îngenunchiau la orizont în fața apei nesfârșite. Ei nu erau decât purtători legali ai unor lacrimi de ploaie. Se auzeau uneori glăsuind între ei. Aveau o vorbire măruntă, șoptită. O rugăciune înaintea altarului albastru.

Acolo, jos, lângă pragul valurilor, adesea îi venea să-și sărute fiorul vederii. Când înota, i se părea că nu atinge nimic, că brațele i se preschimbă în aripi de îngeri, iar pe suprafața pielii simțea mângâierea ușoară a apei, îmbrăcându-l în voalul de mătase al fluidului.

Își aminti că mai ales în zona aceea literatura rusă descria un nou Triunghi al Bermudelor, denumit și triunghiul morții, cu o suprafață de opt până la zece kilometri pătrați, care s-ar deplasa dinspre Crimeea spre țărmul românesc. În interiorul său se petrecuseră dispariții misterioase de ambarcațiuni, avioane, oameni.

În scrierile vechi rusești, se povestea, încă din secolul al XIII-lea, despre apariția unui vârtej alb, care atrăgea către fundul mării păsări, nave, unii spuneau că și insule. Se născuseră mai multe ipoteze, unele cu suport științific, altele pure imaginații, care dădeau unele explicații fenomenului. Cazuri, istoria locului prezentase destule. Enigma persista.

Dar, în acele momente, când înota în apa acelor mângâieri , doctorul nu se gândea la asemenea primejdii. Se răsfăța în el însuși, coborând în fluidul mării din interiorul său. Simțea cum trupul ajunsese să facă parte din marea cea mare. Se contopise cu ea.

Fusese picătură de ploaie, pârîu, apoi rîu, fluviu, iar acum ajunsese să sară din val în val, ca o primată a mării din creangă

fluidă în creangă fluidă.

Cu Mara nu se mai întâlnise. Între timp schimbase garsoniera

cu o altă locuință, la care plătea mai puțin. În gazdă la o bătrână

tătăroaică, cinstită și curată, care era bucuroasă că nu trebuia să

mai stătea singură.

Dspre Mara aflase că deja se combinase cu altul. Nu era cel cu care o văzuse. Apoi că plecase în Germania, la sora ei. Și, după ceva timp, a primit o invitație să se prezinte la tribunal. Angajase din stăinătate un avocat. Intentase divorțul, pe care Marcu l-a acceptat imediat, considerându-se singurul vinovat.

Și probabil așa a și fost. Dacă nu ar fi dezertat din meserie, și nu ar fi plecat de acasă, legătura lor ar fi continuat. Începuse frumos. Dar vremea trecuse, relația se răcise, deraiase într-o despărțire indiferentă.

Pentru Marcu, Mara devenise un fel de stea căzătoare. Se desprinsese din înălțimi, venise spre el strălucind, apoi se stinsese, nelăsând în urma ei nicio lumină. Doar întunericul unei nostalgii, de care își va aducea uneori aminte, legând-o de o perioadă grea din viața sa.

Acum avea alte planuri. Adunase ceva bani, putea începe pe cont propriu o afacere în meseria lui. Îi încolțise de un timp ideea de a modifica pivnița casei din București, și de a amenaja un cabinet veterinar. Începuseră să apară firmele particulare. După revoluție crescuse numărul cetățenilor dornici să crească animale de companie. Se născuse o nouă modă. Apăruseră canisele, care vindeau căței de rasă noilor iubitori de animale mici.
Își făcu planul: cu banii strânși până atunci va angaja o firmă de construcții care îi va amenaja pivnița casei din București. Norocul era că aceasta era situată la demisolul clădirii, nu avea aspect de pivniță decât la finisări, în rest, era prevăzută cu două geamuri mari, pereții aproape intacți, canalizare, curent electric, gaze, apă curentă.

În cele două săptămâni libere s-a repezit la București, a luat

legătura cu un cunoscut, inginer constructor, care tocmai își înființase firma. Fusese prima lucrare particulară a acestuia.

Au discutat, au făcut împreună planurile, și Marcu a fost de

acord cu propunerea inginerului de a săpa pământul, adâncind, și

astfel mărind înălțimea camerelor. Puteau fi amenajate astfel

trei camere, și un grup sanitar suficient de încăpător. Spațiul ar fi

devenit luminos, primitor. Îmbrăcat în faianță și gresie albă, ar fi semănat cu încăperea unui laborator. Până la terminarea lucrării,

doctorul a continuat să lucreze pe platformă.

Amenajarea a durat aproape doi ani, costurile au fost în final duble. Inginerul n-avea încă consolidată echipa. Oamenii veneau, lucrau câteva zile, apoi fugeau. Mai șterpeleau și câte ceva: ba o sculă, ba un sac de ciment, ba o cutie de vopsea.

-De ce nu stau?
-Le-a intrat libertatea în cap. Toți vor să lucreze afară. Și vor să se căpătuiască repede.

Doctorul era optimist. Dar trebuia să lucreze în continuare pe platformă, să susțină costurile imprevizibile ale amenajării. Și mai ales să aibă cu ce utila cabinetul. Apoi, la deschiderea lui, să aibă din ce trăi la început, când, era convins, nu vor da năvală clienții.

În final lucrările s-au terminat, a înființat cabinetul. A și a început să lucreze. Anunțase în cartier, împrăștiase peste tot un fel de fluturași, prin care anunțase deschiderea cabinetului veterinar.

-Hai domnule, nu-l mai deschizi odată?

Ce să le spună oamenilor?

Apoi anii au trecut, fugăriți de nerăbdarea tuturor de a-și clădi mai repede viitorul. Trecuse perioada lui Iliescu, câștigase alegerile Convenția Democrată, Emil Constantinescu președinte

Toată lumea sperase. Au rămas cu speranța. Societatea avea inerția ei. Oamenii trăiau în trecut, cu frica schimbărilor radicale. Apăruseră nostalgicii. Vechea securitate, cosmetizată, se afla din nou la putere.

-M-a învins securitatea, spusese zece ani mai târziu Emil Constantinescu, refuzând să mai candideze.

La alegerile din anul 2000, poporul a ales soluția cea mai puțin rea. Dintre Vadim Tudor și Ion Iliescu, l-au ales din nou

pe Iliescu. Cu el metamorfozat, România a ajuns să fie admisă în

N.A.T.O. și apoi, după încă trei ani în Comunitatea Europeană.

Vremea a trecut ca pasărea în zborul ei, zi după zi, lună după lună, an după an. Trei decenii au trecut ca un zvon interzis. Oamenii încercau să privească luminile viitorului, dar nu se zărea încă nimic. Mereu, mereu, ceață. Așteptau să se ivească diamantul soarelui la inelarul unor primăveri mai timpurii. Cei care rămăseseră pe loc învățaseră lecția așteptării. Nerăbdătorii plecaseră spre apus. Pentru că acolo asfințitul uitase căderea în noapte. Așa se spunea.

Parcul Floreasca, fostul parc al Gropii, era aproape. Locuitorii cartierului se adunau cu animalele de companie în locul acela, discutau ba de una, ba de alta, politică, sport, dar în special despre câinii lor. De la marginea lui se putea observa ușor firma cabinetului, mai ales noaptea, când aceasta lumina până departe, ca un ochi pământesc al lunii. Pe doctor îl găseai acolo până târziu.

El, doctorul Marcu, mercenarul, reușise să se urce din nou, și aproape din mers în trenul timpului. Adeseori privea ca printr-o fereastră la acela din el care îndurase trecerea peste văi și gorgane, peste smârcuri și islazuri sterpe, pentru a ajunge la o nouă gară. Devenise alt om. Chiar dacă în drumul său avusese de trecut atâtea obstacole. Acum le vedea ca pe niște grămezi de tencuială căzute de-a lungul vremii din zidurile clădirilor vechi. Zidurile societății.

Pentru el, mercenarul, acolo sus, steaua viitorului se aprinsese din nou.

CAPITOLUL II

Irina

Meșterul Manea cunoscuse întâmplător o femeie. De fapt i-o recomandase un prieten.

-Ia-o meștere, e o femeie cuminte, o fată necăjită. Abia are din ce trăi. O cheamă Irina.

Apropiații îi spuneau Zambilica. De unde venea acest al doilea nume, cine i-l pusese, nimeni în afara ei nu știa. Oamenii își însușesc ușor astfel de informații, dacă ele există. Și desigur există, dacă au consecințe. Manea i se adresa numai pe numele cel adevărat, Irina, celălalt nume îi părea caraghios.

Era o fată obișnuită, părea o ființă simplă, în care se ghicea o noblețe tristă, ce cobora de sus, din părinți sau bunici. O față ovală, chiar frumoasă, ochi albaștri uneori, alteori, când erau nori pe cer, băteau în verzui. O piele albă, ca un zâmbet fără sfârșit.

-Fața ta este un zâmbet al pielii, îi spusese un profesor la școală. Ai părul blond roșcat, cum e cerul uneori dimineața.

Ochii ei albaști senin-de-mare, își închideau culoarea la supărare. Sau la tristețe.

-Reflectă lumina zilei peste întunericul nopții.

Așa îi spunea, de câte ori o întâlnea pe culoarul școlii, domnul director.

Era un om în vârstă, care o plăcea ca pe o copilă. Pe atunci nu avea decât cincisprezece ani. Abia intrase la liceul agricol.

-Tu vei avea un viitor strălucit, dacă îți vei prețui calitățile și

vei ști să ți le pui în valoare.

Colegele o porecliseră Zambilica, desigur, din invidie, altfel de ce? Sau poate pentru culorile sale: piele albă-zăpadă, părul blond lan-de-grâu copt, ochi albaști senin-de-mare. Ei nu-i plăcea porecla. După terminarea școlii, nimeni nu a mai folosit-o.

Avusese o viață modestă, de fată simpluță cum era ea, din cale afară de timidă, indiferentă celorlalți, pâna în ziua când l-a întâlnit pe Manea. Acesta fusese căsătorit, avea doi copii, unul normal și unul suferind de epilepsie, sau altă boală urâtă. Nu se știe cum, dar la divorț instanța i l-a atribuit lui pe cel bătut de soartă.

Omul avea nevoie de o femeie cu frica lui Dumnezeu, care să aibă grijă de el, să-i crească băiatul, să fie pricepută, modestă, cuminte, și nu vreo proastă moșmondită, sau una care să-i cheltuiască banii pe lucruri femeiești.

Irina l-a preluat pe Manea cu tot cu copilul, dar și cu tot necazul lui. Nu știuse de la început că-l ia și cu metehnele sale, cu darul beției, al necinstei, al mârșăviei, al violenței. Toate adunate într-un trup. Până atunci Irina nu cunoscuse iubirea. Și nici atunci. I se spusese că pe bărbat începi să-l iubești abia după ce te măriți cu el.

-Iubirile dinainte de căsătorie sunt foc de paie. Nu au trăinicie. Sunt pentru domnișoarele visătoare. Așa îi spuneau cei mai bătrâni. Iar ea i-a ascultat.

Devenise omul său, spera că bunătatea ei îl va îndrepta. Iar Manea era om de casă, nu toca la băutură sau pentru alte metehne decât banii câștigați pe lângă leafă. Pe aceasta i-o aducea ei, pentru a avea grijă de toate

-Ce, beau banii tăi, beau banii mei!

Astfel le spunea celor ce căutau să-l înduplece, rugându-l să nu mai arunce banii pe băutură.

-Ai să te distrugi Maneo! Băutura te aduce la sapă de lemn. Ai să dai de necazuri!

Lui Manea nu-i păsa: mai lăsați-mă-n pace! Ce vă doare pe voi de durerile mele?

Oamenii se fereau de el, pentru că, adesea, când era prost dispus, sau mahmur după băutură, putea deveni violent. Avea o forță de taur. Numai Irinei nu-i spunea nici du-te mai încolo. Îl văzuse de la început cum era, și îl luase. În felul ei începuse să țină la omul acesta. Nu cunoscuse altul înaintea lui Manea.

Era un bărbat înalt, puțin cam mătăhălos, smead, cu ochi negri, vii. Frunte înaltă, început de chelie. Putea fi considerat un bărbat chipeș. Origini ciudate. Un bunic fusese zlătar, așa se vorbea. Sau lăutar. Oricum, avea ceva origini țigănești. Altfel, era om la locul lui, își vedea de casă, nu-i plăcea să fie povățuit. Și le știa el pe ale lui. Când era treaz, muncea cât trei. De aceea și rezista la locul de muncă. Muncea la patron. Muncile cele mai grele i se dădeau lui. Nu refuza nicio sarcină. Aducea cu un urs, mormăia, dar nu făcea rău dacă îl lăsai în pace. Se pricepea să facă orice.

De multe ori Irina se trezea cu el venind acasă însoțit de câte patru-cinci colegi de muncă, afumați, cu chef de băutură. Pe neanunțate.

-Irino, pune de-o friptură pentru oamenii ăștia. Sunt flămânzi tare. Da să fie groase și bine fripte. Și adu și câteva pahare, că le e sete rău.

Manea, care abia se ținea pe picioare, dădea ordine ca un pașă.Voia să le arate celorlalți cine e el. Irina îl rugase de nenumărate ori să o anunțe din timp, să cumpere cele necesare.

-Să le ai în casă, de aceea muncesc. Paștele mă-sii de muncă, că m-am săturat!

Ea n-a înțeles niciodată dacă se săturase de ea sau de muncă. Pentru că așa vorbea el cu ea, în dodii, pe alături, ca povestea cu iapa și șaua. După un timp se îmbătau mangă, începeau să cânte. Le luau la rînd, de la Internaționala, la Unu Mai muncitoresc, până la Porniți înainte tovarăși. Cântece muncitorești de pe vremuri. Apoi se apucau să înjure, că tot înainte era mai bine, că pe atunci clasa muncitoare însemna ceva, și toate lucrurile aveau rostul lor. Din cauza gălăgiei, adesea veneau vecinii la ei, la garsonieră, le băteau în ușă, îi amenințau cu poliția.

-Poliția mă-tii! Se auzea de dincoace de ușă.

De fiecare dată copilul bolnav, care era acolo, pruncul de doi ani și un pic, începea să urle ca un apucat, să se zvârcolească, să facă spume la gură. Oamenii se speriau, petrecerea se încheia.

-Ți-am mai spus să-l iei dracului de aici! I se adresa Irinei.

Fata știa că în asemenea situații n-avea cu cine vorbi. Mai de înțeles erau colegii lui, care dispăreau unul câte unul. De vină era de fiecare dată Irina, care nu avusese grijă de copil să-l culce

mai devreme, și nu-l ascultase să-i dea și pruncului o doză de băutură ca să tacă. Apoi se trântea în pat și adormea, așa îmbrăcat cum era. Irina trebuia să-l dezbrace, să-l spele uneori, să-l îmbrace de noapte.

Când se trezea, începea să plângă. Își cerea iertare, că a fost o bestie, că n-o să se mai întâmple, că ea e cea mai minunată femeie, că fără ea nu poate trăi. Apoi se iubeau cu patimă. Irina îl ierta de fiecare dată.

-Mă încearcă Necuratul, spunea când ieșea din mahmureală. Și atunci devenea cel mai blând om. Puteai să faci din el orice.

-Ăsta e Manea al meu, cel adevărat, se mințea Irina.

De fiecare dată promitea că nu va mai bea, și ea credea că se lepădase de păcat. Dar, după nici două săptămâni o lua de la capăt. Mereu existau motive care apăreau independent de voința lui. Ca și cum de vină ar fi fost altul. Urmau promisiunile, rugămințile, rostite în genunchi în fața ei. Namila aceea devenea dintr-o dată un copil pe care Irina se străduia să-l iubească.

-E omul meu. Mi l-a dat Dumnezeu așa cum e. Îl voi dezvăța de băutură, ai să vezi.

Speranța și încrederea în puterea ei de convingere erau mai presus de sfaturile celorlalți.

-Te-ai legat la cap cu bețivanul ăsta. Ai s-o tragi toată viața cu el. Mai bine lasă-l acum, cât ești tânără și poți alege.

Irina le dădea uneori dreptate, mai ales în zilele când venea beat. Dar se legase cumva de el, îi era adeseori milă, ca de un copil pe care soarta îl pedepsise. Avea darul beției. Pentru ce se numea dar, n-a aflat niciodată.

În trupul Irinei sălășluia un suflet sensibil, ca o veveriță ascunsă într-o scorbură, din care ieșea adesea, să umple pădurea de bucurie. Alteori devenea visătoare, considera că ea reușea să-și fie suficientă sie însăși. Trăia în miezul ei, un univers nesfârșit, printre metaforele pe care le descoperise încă din școală. Acolo era apreciată pentru compunerile sale, pentru că știa să înșire cuvintele ca pe mărgelele colorate.

-Cum faci Zambilico? O întrebau colegele. Cum faci să învârți așa cuvintele? Noi de ce nu putem?

-Nu știu, răspunse, vin toate din mine. E ca și cum altcineva le înșiră în locul meu.

Le spunea că ea nu caută decât zvonul poeziei, pe care o aude zburând ca o pasăre deasupra cugetului ei.

-Cum o auzi ?

-E ca un freamăt de frunze uscate toamna. Și care îmi vorbesc.

Nu reușise să se facă înțeleasă de celelalte. Stârnise și câteva invidii, de care nu se făcea vinovată, și cărora nici nu le putea explica originea.

-Suntem fiecare cum ne-a lăsat Dumnezeu, le spunea.Voi sunteți talentate în alte domenii, unde eu nu mă pricep.

-Pentru ce te-ai măritat cu omul ăsta? N-ai văzut cum este?

Acestora nu știa ce să le răspundă. Avusese tot timpul să aștepte. N-avea decât douăzeci și unu de ani. Parcă simțise de la început o chemare către o soartă ce-i hărăzise bărbatul acesta. Poate că trupul său îl dorise. Fusese primul bărbat. Apoi îi devenise soț.

Nu o obligase nimeni.

-E un destin în toate, le explica.

Aceasta era Irina. Și viața alături de Manea cursese în felul ei. Doi ani trecuseră de la căsătoria lor. Uneori zilele erau liniștite, ca pacea unei lumânări aprinse. Cu o lumină palidă și smerită. Alteori întunecate de supărare. Dar niciodată furtunoase, pentru că Manea nu ridicase niciodată vocea asupra ei. O prețuia în felul său, desigur, pentru că o compara cu cea dinaintea ei.

În ziua aceea însă s-a întâmplat nenorocirea. Bărbatul se întorsese acasă beat cui. S-a împiedicat de copilul său. Acesta, tocmai atunci suferise o criză. Făcea urât, ca toate minunile. Părea posedat de diavol. Irina ieșise până la o vecină, numai de câteva momente. Copilul mai avusese astfel de crize, dar nu atât de dure și neașteptate ca atunci. Își pierduse total cunoștința, trupul intrase într-o formă dură de rigiditate, brațele și picioarele se agitau într-o mișcare involuntară și spasmotică. Fața lui mică începuse să i se schimonosească. Emitea niște sunete ciudate, înfiorătoare, un fel de horcăială, ca de sufocare.

Și atunci s-a petrecut ireparabilul. Cu mintea șubrezită de băutură și înecată în alcool, Manea a văzut în grămăjoara aceea de carne care se chinuia, diavolul, zbătându-se să apară. Să iasă la lumină.

-Necuratul! Săriți, Necuratul!

Cuvintele strigate nu i s-au auzit. S-au rostogolit în trupul său mare, ca într-un hău fără ecou. Le-a sugrumat frica.

Manea nu credea în Dumnezeu, dar se temea de diavol. Îi apăruse de multe ori, luând diferite chipuri, de care se înfiorase. Mai ales când era beat, făcut mangă, când nu se putea ține pe picioare și, în drum spre casă, se întâmpla să cadă la marginea vreunui gard, sau la bordura de care se împiedica. Atunci vedea imaginea lui Scaraoțchi ce apărea lângă el cu un rânjet sinistru, exact ca cel pe care îl zărise pe fața copilului. După asemenea crize, o perioadă nu mai punea alcool pe limbă. De fiecare dată

îi era frică de figura aceea schimonosită.

Iar atunci, văzându-și copilul posedat, a simțit în trupul său

o putere cum nu mai avusese, o voce care îi poruncea cu glasul unui tunet:

-Ucide diavolul! Omoară năpârca necurată!

A înțeles imediat că aceasta era menirea sa. Și nu era vis. Trăia clipa ca pe o imagine apărută înaintea sa și care făcea parte dintr-o poveste reală. Venise momentul să facă și el o faptă de care ar fi putut fi mândru. Trebuia să stârpească originea răului.

Nu cunoscuse până atunci sentimentul mândriei. Dar acum simțea cum începe să i se umfle pieptul de importanța misiunii. Ca la campioni. Era un destin, mai mult decât o poruncă.

Luă în grabă făptura informă care se zbătea în mâinile lui, o ridică în înaltul trupului său, o strânse ca într-un clește și o trâni de sus, lovind-o de podeaua camerei. Aceasta zvâcni de câteva ori, apoi rămase nemișcată. Un firicel de sănge i se prelinse la comisura buzelor.

În momentul acela s-a trezit. Și s-a înfiorat. O durere imensă îi strivea pieptul. Dinăuntru înspre afară. Într-o secundă a devenit lucid. A prins să repete continuu:

-Nu eu, el! Nu eu, el!

Arăta către o persoană invizibilă care se afla undeva, deasupra capului, și pe care numai el o vedea.

În clipa aceea a intrat Irina. A realizat imediat ce s-a întâmplat. Manea avusese și cu ea unele scene de violență, când încerca să o strivească în mijlocul patului, se suia pe ea cu toată greutatea trupului său mare, o morfolea ca pe un aluat, dar fără să o lovească. Ea îi suporta fără să crîcnească aceste descărcări de energie bolnavă, se încorda toată, și rezista. Era o femeie puternică. Un trup încercat. Norocul ei era că nu-l ținea mult.

După ce obosea, începea să icnească plânsul din el. Atunci ea îl îmbrățișa fierbinte, îl alina cu mângâierile ei de mătase. Se iubeau cu patimă, ca și cum amândoi ar fi trebuit să ispășească pedeapsa de a se fi întâlnit.

Femeia se obișnuise. Așa era el. Altul nu avea. Un vulcan al

cărei lavă o omora și o învia în același timp. O pramatie scumpă

pentru ea, alături de care își alesese să trăiască. Dar acum era altceva. Săvârșise păcatul de moarte.

-Ce ai făcut Maneo?

Încercă să-i facă respirație artificială copilului, așa cum îi arătase ei cineva, dar degeaba. Copilul, cârpă. O zdeanță lepădată de viață în mijlocul camerei, direct pe dușumea. Îl luă în brațe, îl zgâlțâi zdravăn, în speranța că-l va trezi din leșin. Nu-i venea să creadă că ar fi putut fi mort. Iar ea ar fi devenit soția unui criminal, chiar dacă acesta, inconștient fiind, nici măcar nu înțelegea ce făcuse.

Omul o ținea într-una că n-are nicio vină, că altcineva îl omorâse, că el venind acasă îl găsise deja mort. Vorbele i se împleticeau în peștera gurii, străduindu-se din greu să nu apară la lumină. Pentru că afară era adevărul, care preluase în acele momente chipul copilului lipsit de viață.

Irina îl trase pe Manea în dormitor, îl culcă, asigurându-se că va adormi. Nu-i era de niciun folos. Gemetele lui de bețiv fără leac, chinuit de necazul care dăduse peste el, o copleșiseră.

Lumina asfințitului cădea pe chipul micuțului, strălucindu-l cu un surâs de mulțumire sufletească. Scăpase de o viață care se prefigura a fi pentru el un chin. Un trup măcinat de o boală fără scăpare, o pedeapsă de care se făceau vinovați cei care existaseră înaintea lui și care îi transmiseseră drept moștenire de familie această năpastă. O pedeapsă de care ei scăpaseră prin dispariție, așa, unul după altul, odată cu trecerea anilor. Acum scăpase și el, ultimul vlăstar purtător de blestem.

Irina știa ce avea de făcut. Manea nu putea fi acuzat de nimic. Era și așa suficient de bătut de Dumnezeu. Purta și el blestemul familiei, pe lângă simptomele specifice bolii, mai avea și patima beției. Pe primele i le bănuia. Nu fusese niciodată la doctor. La prima vedere era suferința de alcolism cronic, așa cum îi spusese cineva.

-Bețiv ordinar! Așa îi numeau cei din jur suferința.

-Fiecare cu necazurile lui!

-Nu el e vinovat că are darul beției.

-Dar cine?

-Credeți ce vreți. Gura lumii e slobodă.

Lumea cugeta la cârciumă destinul celor dăruiți cu asemenea păcate, în plaiul tradițional al băuturii.

În asemenea condiții unii oameni se pierd, alții se adună. Irina se gândi că Manea, în situația în care era, dacă copilul ar fi fost mort, nu ar fi știut să dea nicio explicație. Așa cum nu putuse să-i dea ei. Trebuia scornită o poveste credibilă. Trebuia să-l scape de acuzație. Poate s-ar fi stabilit un omor din culpă. O întâmplare nefericită, de care nimeni nu putea fi făcut vinovat. Manea nu era în stare să se susțină pe el, dar să explice logic un accident.

Femeia luă copilul, îl dezbrăcă, îl băgă în cada de baie ca pentru spălat. Îl scoase apoi afară, îl șterse, îl așeză în pătuțul său. Trebuia pregătit pentru somnul cel mare, dacă ar fi fost plecat din lumea aceasta. În sinea ei nu-l acuza pe Manea pentru ceeace făcuse. Îi luase Dumnezeu mințile. Și tot El socotise că așa trebuia să se întâmple

-De la El vin toate, și cele rele și cele bune, iar copilul a fost chinuit destul cu acele crize ale sale.

Irina nu era religioasă, dar credea într-o dreptate, care ar fi trebuit să dăinuie pe lume. La nașterea acestui suflet Dumnezeu greșise, iar acum căutase șă-și îndrepte greșeala. Îl luase la El. Avu puterea să telefoneze la Salvare.

-De unde știm noi că cel mic nu e doar leșinat? Crizele lui aveau fel de fel de manifestări, care mai de care mai rele și mai ciudate. Uneori jurai că a murit. Numai un firicel de respirație aburea oglinda pe care Irina i-o așeza atunci înaintea gurii. întredeschise. Dar niciodată nu-i cursese sânge. Numai un lichid alb, la comisura buzelor.

După un timp a sosit și mașina salvării. Au examinat copilul,

i-au constatat decesul, au anunțat procuratura. Femeia s-a gândit imediat cum ar putea să-l salveze pe Manea. A inventat pe loc o

poveste care i s-a părut credibilă.

-Oricui și oricând i s-ar fi putut întâmpla.

Irina a povestit celor de la salvare că, în timp ce îi făcea baia, pe cel mic l-a apucat o criză. Ea l-a ridicat în brațe, dar, în momentul acela copilul s-a zbătut și a căzut, lovindu-se cu capul de marginea căzii. Același lucru a explicat și la poliție.

Relatarea ei părea veridică. A fost deschis un dosar penal, a fost efectuată expertiza medicală, care a infirmat povestea, și a stabilit că defunctul fusese izbit cu putere de un corp dur, acțiune care implica neapărat intenția de a-l omorî. Fusese deci o acțiune premeditată. Mama naturală a înaintat și ea o acțiune în instanță. Îi acuza pe amândoi:

-Și bețivul de taică-său a putut să-l omoare. Îl cunosc eu foarte bine. Și pe mine voia să mă lichideze. E bolnav cu capul. El i-a dat boala copilului. Se îmbată și nu mai știe ce face. De câte ori nu era să mă omoare! Dar nu m-am lăsat. Mă băteam în parte cu el.

Bine înțeles că Manea o ținea pe a lui, că el habar n-are, că el era la muncă. După un an de cercetări și înfățișări, tribunalul a pronunțat sentința definitivă: a condamnat-o numai pe Irina la cincisprezece ani de detenție grea pentru acțiunea cauzatoare de moarte cu premeditare. Se ținuse cont și de depoziția fostei soții, mama naturală a copilului.

Când a auzit pronunțarea, Irina a perceput vestea ca venind de pe altă lume. O lume în care urma să plece, și unde urma să trăiască cincisprezece ani.

Avea pe atunci numai douăzeci și trei.

Orbise. De parcă îi călcase întunericul pe vedere. O labă de urs care se lăsase cu toată greutatea pe cugetul ei. O labă rece și indiferentă. În clipa aceea nu mai avea nevoie de trup, nici de ce era adăpostit în el. Ci de un altfel de pământ. O țărână care se preschimbase într-un mormânt. În el urma să-și înhumeze cei cincisprezece ani din viață. Un pământ chinuitor și dureros.

Iar Manea al ei, pentru care se sacrificase, nu venise nici măcar la pronunțare. Se ferise de cel care mai trăia poate înăuntrul său, și care mai purta încă un dram de omenie. Îi era frică de bruma de remușcare rămasă în vreun colț de suflet.

Chiar dacă fosta soție intuia că Manea ar fi fost adevăratul vinovat, știindu-l capabil de orice, ei îi convenea ca acesta să rămână în libertate, în aceste condiții obligându-l să plătească pensie alimentară pentru celălalt copii al lor, care rămăsese la ea.

Acuzația de crimă cu premeditare, pe care o susținuse ea, fusese reținută de instanță, purtând explicația că actuala soție dorea să se descotorosească de un copil care nu era al ei, și care era bolnav, consumator de bani pentru consultații repetate și medicamente.

Irina fusese reținută și închisă încă de la început. După pronuțare îi mai rămăseseră de ispășit încă paisprezece ani.

Manea nu venise nici măcar o singură dată în vizită la ea, la închisoare. Își urmase viața lui, cea nenorocită de om neom. După doi ani a și cerut divorțul.

Irina a primit vestea cu seninătate, ca și cum o așteptase. N-o interesa nici măcar dacă cerea despărțirea din cauza altei femei. Nu avea niciun drept. Nici măcar acela de a fi geloasă. Primise înștiițarea ca pe o mântuire. O eliberare. Nu trebuia să-i mai poarte și grija lui, pentru că îl cunoștea bine. Nu știa să facă nimic. Mânca ce i se punea dinainte pe masă. Nu era pretențios, dar trebuia să existe acel cineva care să-i gătească, să-l spele pe el și rufele sale. Să-i spele și zilele murdare. Pentru toate acestea își găsise repede probabil o altă proastă.

Pentru Irina viața în închisoare nu fusese nici mai bună, nici mai rea decât cea trăită până atunci. Era o viață. O altă formă de viață, în care nu trebuia să aibă grija traiului zilnic. Alții se ocupau de ea și de ceilalți, ca să nu moară. Le asigurau hrana

și un acoperiș deasupra capului. Ei îi era destul. Executa tot ce i se cerea.

De libertate nici nu avea nevoie. Nici până atunci nu o avusese. Nu știa ce să facă cu ea. Libertatea trebuie câștigată, nu dăruită. Nu este un bun de consum. E o comoară la care sapi o viață, și nu toți au norocul să dea peste ea. Nu avea nevoie de nimic. Purta această comoară cu ea, în inima ei. Era liberă să viseze, să dăruiască, să ofere fără a pretinde nimic în schimb. Aceasta nu putuse Manea să priceapă. Ar fi fost prea complicat pentru o minte înecată în alcool.

-Poate se va lumina cu strălucirea inimii mele, spera Irina.

În sufletul ei, în noua lume care i se deschise la închisoare, se făcuse de mult târziu. Timpul își consumase zilele purtătoare de lumină. Se mulțumea și cu cele rămase. Cele de întuneric. Erau ale ei, dăruite de întâmplare, de soartă, sau cine știe de ce destin nenorocit. Acolo, la pușcărie, singurele ei clipe plăcute erau acelea în care avea timpul ei, și era lăsată să citească și să scrie. De mică îi plăcuse cartea. Împrumutase cărți de la biblioteca deschisă în cartierul ei. Unii îi spuseseră că scrie frumos. Mici povestiri, uneori versuri.

-Orice tânără domnișoară scrie. Românul se naște poet. Dar mi-te româncele, care au poezia în sânge. Ele, dacă pot fi creatoare de viață, cum să nu fie și de cuvinte?

În parte, vorbele acestea erau adevărate.

Apoi, vremea a trecut. Încet, repede? Pe nesimțite. În detenție zilele sunt la fel. Monotone. Trec după firea omului. La cei răbdători trec repede. La nestăpâniți, încet. A fost eliberată cu cinci ani mai devreme, pentru bună purtare, și pentru că muncise. De la accident trecuseră zece. Avea acum treizeci și doi de ani.

– Ieșind în lumea mare, ce avea să facă ea cu libertatea?

Nu mai avea pe nimeni. La Manea nu îndrăznea să se ducă.

Avea desigur familia lui, cu alta. Aflase între timp, ceeace bănuise. Își găsise altă femeie care să-l slugărească. Una la fel ca ea. Ei, nu-i mai rămăsese decât să umble pe la casele oamenilor, să ajute la gospodărie. Cine era să angajeze cu acte o fostă pușcăriașă? Nici nu îndrăznea să încerce. Un timp o îngrijise pe mătușa sa, care după o vreme, împovărată de ani prea mulți, murise. Moștenise de la ea garsoniera din Militari. Bătrâna nu avea pe nimeni altcineva. Irina se mutase în locuiță de curând, o amenajase după gustul ei, simplu, cu strictul necesar.

De angajare, nici vorbă. Cu liceul agricol, în București nu prea ai unde munci. Și nici cu trecutul ei. Pe acesta trebuia să-l ascundă, să-l uite, să-l îngroape.

Numai că, oamenii din jur, dacă află, au grijă să i-l amintească. Și ei, și celorlalți. Cine ar fi acceptat adevărul, după atâția ani? Era povara ei. Crucea pe care trebuia să și-o poarte până la sfârșit. Singurul care cunoștea adevărul adevărat era Manea. Și poate că nici el, în clipele când avea mintea tulburată de băutură.

Întâmplător, după un timp, a cunoscut un medic veterinar, doctorul Zota, un om care depășise desigur șaizeci de ani, era înainte de pensionare, și care a chemat-o la cabinetul lui. I-a făcut carte de muncă. Fusese un om de treabă. A angajat-o pe loc, și fără probă. Doar uitându-se în ochii ei. El a fost primul om de după eliberare căruia i se destăinuise. Simțise că poate face aceasta. Putea să-i fie tată.

La început a folosit-o la cabinetul său din strada Popa Tatu, pentru fel de fel de treburi, apoi, cu timpul, a început să deprindă și unele activități veterinare: avea grijă de animalele ținute în pensiune, învățase să tundă cățeii, vindea produsele pet shopului. Se putea considera calificată, absolvise un liceu agricol cu profil veterinar.

-Ce voi face eu după ieșirea dumeavoastră la pensie?

-Decât să te vaiți, mai bine te-ai înscrie într-un cenaclu literar. Ești tânără. Ai talent. Ar fi păcat să se risipească.

Doctorul Zota făcuse o pauză, apoi continuase, privind înaintea sa, gândindu-se la viața pe care o trăise.

-Vrei nu vrei, viața este acolo, în tine. A crescut în sinele tău. Când ajunge să-ți cuprindă tot interiorul, s-a terminat. Pleci să devii hrana unui copac adevărat. Acesta e rostul viețuitoarelor pe pământ. Omul își altoiește copacul cu stirpea vieții sale. De aceea coroana i se înalță cel mai sus. Și devine adăpost îngerilor. Dar înainte de aceasta te doare pământul din care ești alcătuit. O durere căruia nimeni până acum nu i-a aflat leacul. Pentru că, la sfârșit fiecare se face așternut veșniciei sale, după sfințenia zilelor trăite.

Doctorul Zota vorbise foarte frumos. Un limbaj al creatorilor de gânduri frumoase. Iar Irina n-a uitat aceste cuvinte care s-au suprapus peste vorbele ei.

-Și dumneavoastră sunteți poet, domnule Doctor.

S-a bucurat că doctorul Zota o aprecia. Era primul om care înțelesese că Irina cugetă altfel decât oamenii obișnuiți, că putea să se exprime uneori și în limba tăcerii. Iar el o auzea și o înțelegea.

Adesea Irina se trezea recitând versuri pentru ființa încă necunoscută pe care o știa în inima ei, și care o acceptase așa cum era. Vorbea cu acesta cuvinte și fraze alese. Se obișnuise la închisoare, unde adesea se izola de toate celelalte. Găsise metoda aceasta, care o ajuta să nu rămână niciodată singură.
O colegă de la pușcărie îi descoperise talentul, și uneori era rugată de aceasta să exprime cu glas tare ceea ce vorbea în tăcerea ei. Îi plăcea această nouă față pe care cei din afară i-o aflaseră. Înțelesese că aceasta era cea de a doua cruce pe care trebuia să o poarte. Prima fusese cea a vieții reale, așa cum îi fusese dăruită. Cu bune și rele. O cruce grea. Dar pe care o acceptase, cărându-și-o singură, și prefăcându-se că nu-i simte greutatea. Impunându-și să creadă ceeace era de necrezut.

Cea de a doua era crucea strălucirii, a harului dumnezeiesc. Pe aceasta o purta din copilărie, o ținea ascunsă, pentru frumusețsa ei, cu teamă să nu i-o pângărească cineva. La pușcărie o rugaseră să recite. Îi spuneau că prin versurile sale lumina întunericul. Și îi făcea plăcere să audă aceasta.

În trecut, de Manea se ferise. Nu voise să afle. N-ar fi priceput nimic. Sau și-ar fi bătut joc de darul ei. Omul era alcătuit dintr-un pământ greu, aspru și neroditor. Un pământ incapabil să-i primească lumina.

Într-o zi doctorul Zota dădu peste un carnet al ei. În el își nota versurile care îi veneau în minte. Brute, neprelucrate. Carnetul acela îl purta tot timpul la ea. Din curiozitate l-a răsfoit la întâmplare, apoi ochii i-au căzut peste un titlu scris îngroșat, sub care erau înșirate câteva versuri care i s-au părut deosebite:

Când mă durea pământul

odată
am fost și eu decorată cu o poezie aleasă
pentru că înflorisem
locurile acestea frumoase.
mă înnobila strălucirea zâmbetului său.

-fraților, ce dureri are fericirea!

îmi auzeam strigătul
oglindit în sclerotica zorilor,
sângerasem în săgetarea dimineții de mai,

mă durea pământul,

cel strivit sub pașii grei de slava bucuriei
de parcă aș fi fost tăvălită

în hohotele de râs ale zilei

care-mi îmbrățișau așteptările.

Rămase mut. Ființa aceasta ascundea în ea o comoară. Un talent dăruit oamenilor aleși. Ca o altă făptură care stătuse îngropată în miracolul vieții, necăutată de nimeni, nedescoperită de nicio vedere, de niciun auz. Era o altfel de alcătuire, un duh al

frumosului care nu se arătase lumii. Sau numai câtorva, foarte puțini, la școală, la închisoare, colegelor de suferință, după cum îi relatase ea ulterior.

-Pe om îl poți recunoaște după umbra sa! Spuse doctorul Zota. Fiecare avem o umbră. Umbra te urmărește, se agață de tine, te ține legat de pământ, te țintuiește acolo, nu te lasă să zbori. E mai grea decât trupul. În pământul umbrei se înhumează zilele trecute. Și cele bune, și cele rele. Le tragi după tine ca pe un năvod. Umbra nu te lasă să trăiești fără ea.

Irina avea două umbre. Ca și cum ar fi stat în calea a două surse de lumină. Una a vieții ei obișnuite, cealaltă a harului. Aceasta o înălța, îi dădea voie să colinde sufletele, să se coloreze cu strălucirea tuturor oamenilor prin care trecea. În pușcărie pentru aceasta fusese îndrăgită. Îi descoperiseră umbra ei cea strălucitoare. Pe aceea o simțea înălțând-o întocmai ca o aripă.
Trăia printre oameni, dar și în afara lor, în lumea ei, printre făpturile create de ea. Pentru acestea scria, lor le recita uneori versurile, fiind sigură că cei care o ascultau, o înțelegeau.

-Trebuie să scoți poeziile acestea la lumină! E păcat să le ții îngropate în caietele tale. Publică-le, să le cunoască oamenii, o povățuise doctorul Zota.

-Nu citește nimeni astăzi poezie, domnule doctor. Și oricum,

nu versurile acestea care sunt scrise de o fostă pușcăriașă.

      -Poate că tocmai de aceea. De unde știi dacă nici măcar n-ai încercat?
      -Când?
       Într-adevăr, nu avusese timp să se ocupe de ea. După o copilărie plină de lipsuri, după ce terminase școala, cei doi ani petrecuți alături de Manea trecuseră ca vântul. Iar de anii de închisoare nu voia să-și amintească. Chiar dacă și aceștia erau tot ai ei. Ca niște copii, născuți, dar nedoriți de ea. Cândva poate că va scrie o carte despre anii aceia. Desigur, după ce va reuși să-i îngroape. Știa că orice poate fi înhumat. Amintirile în uitare, trupul în pământ, sufletele în înălțimile cerului.

Se trezise pe negândite că împlinise între timp treizeci și cinci de ani. Nu-și făcuse niciun rost, n-avea familie, prieteni, iar acum nu mai aparținea nimănui. Poate că numai acelor versuri care, între timp, trecuseră din sufletul ei în paginile albe ale caietului.

Doctorul Zota o îndemnă să-și găsească prieteni noi, printre cei ca ea, printre poeți. Să aibă cui arăta ceeace scrisese.

       -Ei te vor înțelege, te vor aprecia în mod sigur. Prezența ta la cabinet ne este necesară, aici este munca ta, care te ajută să-ți duci traiul zilnic. În rest, poți face tot ce dorești. Și chiar ai nevoie de o viață personală. Ești încă tânără. La vârsta ta poți lua totul de la capăt. Nu trebuie să dai socoteală nimănui. Trebuie să fii totdeauna mândră de sacrificiul pe care l-ai făcut. Pentru liniștea ta l-ai făcut, nu pentru omul acela al dumitale.
      -Numai dumneavoastră m-ați crezut. Și colegele de la pușcărie. Lumea ia de bună ceea ce se vede la prima vedere, nimeni nu are răbdare să cerceteze sau să creadă altceva decât pare.
      -Fiecare e liber să creadă ce vrea. Lasă trecutul deoparte, sau ia din el numai ce-ți face plăcere.

Irina a urmat acest sfat. Venea din partea unui om în vârstă, care trecuse prin multe. A început să frecventeze un cenaclu literar, care se întrunea săptămânal pe strada Jean Louis Calderon.
Fusese primită imediat într-o asociație literară cu nume destul de pretențios: Liga Scriitorilor din România, filiala București. Se voia o alternativă la Uniunea Scriitorilor, care era cea oficială, cu rădăcini vechi, în fosta societate comunistă de dinaintea Revoluției.

Cenaclul își ținea lucrările într-un imobil pus la dispoziție de

Primăria sectorului doi. Clădirea avea o arhitectură deosebită, construită la începutul secolului trecut, încărcată cu istorie. La parter se întruneau membrii cenaclului, într-o încăpere largă, în care era fotografia lui Eminescu, mare cât un perete.
-Te sfătuiesc să mă asculți, și pentru binele tău să mă ințelegi exact ceea ce vreau să-ți comunic, îi spusese doctorul Zota. Ești Doamna Irina, nu Irina. Și în primul rând ești femeie, iar aceasta este o mare calitate. Poartă-te cu demnitate și prețuire. Dacă dorești respect, trebuie în primul rând să te respecți tu pe tine însăți. Eu te rog să-mi asculți sfatul. Viața noastră e o piesă de teatru în care avem un rol. Fiecare ni-l interpretăm așa cum credem că e mai bine. De multe ori piesa aceasta e lipsită de fastul strălucirii, de solemnitatea tristeții. Nimeni nu știe de cine ne-a fost scrisă. Pentru tine primul act s-a încheiat. Urmează acum cel de al doilea. Ai început să-l interpretezi o dată cu venirea la cabinet. Îți recomand să te privești ca admirație. Nu oricine ar fi fost în stare să facă ce ai făcut tu. Un sacrificiu care nu poate avea explicație logică. Poate numai o iubire imensă pentru bruta aceea. Irina a reacționat imediat:

      -Nu era brută domnule doctor. Era un om bolnav.
      -Da, de alcoolism.
       Vocea doctorului devenise gravă.

Era ceasul asfințitului. O rază rebelă se pierduse pentru câteva momente, scăpată din flacăra obosită a soarelui. S-a răsfățat o clipă într-un geam, apoi a poposit în ochii umezi ai Irinei, strălucindu-i ca o binecuvîntare. Ea știa că din lacrimi se pot construi scuturi și platoșe care nu pot fi străpunse de nicio armă. De nicio veste nedemnă de un trai liniștit.

Aflase aceasta în urmă cu mulți ani, pe când și le folosea ca așternut și acoperământ pentru suflet, în care tristețea sau disperarea se puteau odihni. Putea dormi învelită în căldura lor, până se preschimbau în zâmbete. Cu timpul învățase să le transforme în gânduri de fericire. Să se bucure de orice necaz, ca și cum numai ea se născuse în raiul unor zile fermecate.
-Mă voi strădui domnule doctor!

Dar cel mai complicat lucru este să devii altfel de cum ești alcătuit.

Pentru Irina sacrificiu însemna renunțare. Uneori la tot ceea ce te face liber. Ea trăise toate acestea. Nici ei nu-i venea să creadă că trecuse de anii aceia. Își sacrificase tinerețea. O tinerețe întâmplată, care-și ucisese propriul viitor.

De-a lungul timpului a făcut tot ce crezuse ea că este important, cum ar fi dăruirea, cedarea, renunțarea, ascultarea, executarea. S-a îmbăiat o singură dată în lichidul ceresc și divin al înălțimii de a iubi. Așa crezuse. Adesea, de atunci, amintindu-și, lumina ochilor i se preschimba într-o ploaie de lacrimi.

Manea exista încă în ea, ca un diavol la care ținuse în felul ei, așa cum simțise ea până atunci. Și care, din când în când, apărea brusc în fața sa, o lua în brațe, o ridica cât mai sus, și o arunca în apa cea mare a uitării. Din care, de fiecare dată reușea să scape. Să nu se înece.

Pentru el, Irina încă nu învățase să uite.

CAPITOLUL III

Întâlnirea

Într-o după amiază târzie de octombrie Marcu o întâlnise la o sedință de cenaclu. Fusese o zi însorită și frumoasă, ca o metaforă a toamnei. O văzuse de atâtea ori stând singură, izolată, adâncită în gândurile ei. Îi atrăsese atenția părul de culoarea apusului de soare, pe care și-l purta de fiecare dată altfel:

-Cum faci dragă, de reușești să ai un păr așa frumos, o întrebau colegele.

Era o admirație amestecată cu invidie în tonul întrebărilor. Irina le răspundea diferit, unora dându-le amănuntele pe care orice femeie le-ar fi putut folosi, cum ar fi spălarea și apoi aplicarea uleiului pe vârfuri, lăsându-l să se usuce natural. Sau întinderea părului cu placa, sau ondularea sa, urmată de pulverizarea unui spray de strălucire. Alteori nu le dădea nicio explicație, implicând vrerea lui Dumnezeu. Odată a răspuns cu tristețe, sugerând enigmatic că părul frumos i-ar fi fost oferit drept compensație pentru culorile cernite ale vieții. Trecuseră ani mulți de când Marcu le spusese prietenilor, profețind schaespearian înainte de căsătoria cu Mara:

-Dacă Mara nu va fi, altcineva nu va fi!

Și avusese oarecum dreptate. Timp de treizeci de ani nu avusese nicio legătură serioasă. Dar, în femeia aceasta pe care nici măcar nu o cunoștea, vedea ceva deosebit. O compara cu o carte nedeschisă în care putea ghici o frumusețe lăuntrică. Dar și altceva, o enigmatică tristețe, sentiment care dă echilbru vieții. O comoară neprețuită, păstrată cu sfințenie, ca un bun propriu, și care nu trebuia dăruit, împrumutat sau împărtășit.

Tristețea ei oare ar fi putut să-l atragă? Trecuse de vârsta la care sufletul capătă aripi. Le avusese, zburase, trăise miracolul fericirii, dar și căderea, năruirea zborului. Apoi, trei decenii păstrase în el teama de altă înălțare, pentru că niciodată nu va mai fi cum a fost! Nici măcar nu încercase. Legături întâmplătoare trăise destule, fără ca sufletul său să capete o nouă înălțare.
De această dată simțise mângâierea tăioasă a unui fior: era altceva. Trebuia să încerce. Nu știa cum. Niciodată nu fusese pus în situația de a se apropia astfel de o femeie. Până atunci, nici pentru a o cuceri pe Mara, nici pentru celelalte, nu făcuse niciun efort. Totul cursese natural, ca și cum s-ar fi întâlnit două pâraie, și care, sătule de singurătate, și-ar fi unit apele.

-Cum să înceapă?

Formulă în gândul său o abordare uzuală, așa cum întâlnise în cărți. O alungă imediat. Ar fi fost o mare prostie. Apoi, dintr-odată, fără niciun efort, a știut. Cuvintele au venit de la sine. Trebuiau numai rostite. I se întâmpla ceva asemănător acelor copii care vorbesc foarte târziu, dar, când încep, dintr-odată știu să se exprime corect.

-Ce fericită mirare, își spuse.

Din colțul sălii unde stătea, avu curajul să se așeze lângă ea, și i se adresă:

-Trebuie să crezi în ceva. Să înveți lecția credinței. Nu ți-o predă nimeni, o citești în adâncul tău, sau o iei ca pe hrana unui gând frumos. Creația este o credință. Te-a îndrumat harul tău să

o simți, și să o scrii.

Irina îl privi mirată. Nimeni nu-i vorbise astfel. Poate că uneori doctorul Zota, la care lucra. I se făcuse tăcere în suflet. Nu auzise decât vorbele lui și foșnetul pământului care se rostogolea în jurul soarelui, strecurându-se în mătasea serii. O fermitate a glasului care sunase ca o poruncă.

Nu o nemulțumise nici îndrăzeala, nici tonul, sau apropierea

nepermisă de trupul său. Era o femeie matură, trecuse prin atâtea, trăise mai multe vieți decât oricare dintre cei prezenți din jur. O mirase curgerea metaforică a cuvintelor, care o îndemnau spre creația poetică. Ce știa omul acesta despre ea, despre neazurile sale? Văzuse atât de multe, și totuși atât de puține. Trăise momente atât de complexe, care se amestecau cu însăși simplitatea lor. Anii din pușcărie aveau complicația monotoniei, curseseră egal, respectând diversitatea aceluiași program. O mare durere ce se transformă în obișnuință, cu o percepere diferită a clipelor de nemulțumire.

Și câte întâmplări neobișnuite cunoscuse în anii aceia! Aparțineau unor vieți sfârtecate, ascunse între zăbrelele anilor acelora! Știa pe dinafară poveștile de viață ale deținutelor din jurul său.

De fericire nici nu putuse fi vorba. Chiar dacă, citind cărțile din biblioteca închisorii, aflase între timp că fericirea o porți în tine, că o poți scoate la lumină oricând dorești. Că trebuie doar să o recunoști, să o chemi, și să o trăiești.

-Baliverne! Nimic din toate acestea! Cei care au decretat aceste prostii habar n-au, își spuse. Când îți permiți să exprimi astfel de gânduri, ar fi trebuit să ai o viață și să fi pătimit ceeace am trăit eu.

Fericirea ei stătea cufundată într-o mocirlă de amintiri. I se năclăiseră zilele cu duhoarea lor. Așa simțea. Își purta trecutul cu ea, ca pe o cămașă ruptă și murdară, pe care refuza să o schimbe. Se obișnuise cu ea. Îi era frică să încerce alta. Degeaba o îndemnase doctorul Zota și mai ales o voce interioară să și-o

primenească:

-Trebuie să începi o viață nouă! Ai toate drepturile!

Iar acum, apăruse omul acesta, care dăduse buzna în liniștea ei, tulburând-o.

-Odată îți vei întâlni și tu, o întâmplare frumoasă!

Citise undeva fraza aceasta. Desigur, la închisoare. O reținuse. Dar cum poți ajunge la sufletul oamenilor, dacă ei nu sunt pregătiți să primească chipuri noi? Cum putea omul acesta să pătrundă în iasca inimii ei? Dându-i foc? Cunoștea că, din păcate, lumea e împărțită în două mari grupuri: unii care oferă, alții care primesc. Că există o dorință a primirii, o satisfacție în a oferi. Din care categorie făcuse ea parte? Ea oferise. Primise puțin, sau nimic. Detenția nu intra în calcul. Detenția trebuia trăită fără sentimente, ca să poți rezista. Iar omul care i se adresase era un adult, desigur, avea un trecut și o familie. Dar dacă era vreun holtei în căutare de noutăți?

-M-a nimerit pe mine.

În jurul lor, la cenaclu, erau prezenți la fiecare întrunire aproape de douăzeci de sexagenari, majoritatea femei, scriitoare sau poete. Desigur, unele căsătorite, altele văduve. Majoritatea pensionare.

-Le lovise graforeea la bătrânețe, spusese cineva.

Exprimarea conținea suficientă invidie și răutate, pentru a nu fi dată uitării.

Oamenii proveneau din toate mediile sociale, prea puțini aveau studii de filologie, cei mai mulți erau foști profesori de diverse materii, juriști, ingineri, sau medici, tehnicieni, chiar și muncitori. Oameni obișnuiți, care avuseseră până atunci alte priorități: munca, la patron sau la stat, creșterea și educația copiilor, îngrijirea soților, și alte nimicuri importante. Cei mai mulți își păstrau creațiile în caiete îngrijite, învelite cu

îmbrăcăminți colorate din plastic. Scrise și adunate în ani de zile.

Până la revoluție nu îndrăzniseră să le trimită niciunei edituri, pentru că trebuiau să îndeplinească anumite condiții, să fie instrumente de propagandă, cum se spunea pe atunci. Trebuiau să fie scrise pe linie, să le accepte cenzura. La vremea aceea cărțile se tipăreau în zeci de mii de exemplare, umpleau ibrăriile, bibliotecile, ajungeau în toate ungherele culturale ale țării. Serveau unui scop stabilit de documentele de partid și de stat, pe care le cunoștea întreaga lume culturală.

După revoluție, odată cu prăbușirea vechiul regim, s-au desființat și serviciile de difuzare ale cărții, a scăzut și interesul oamenilor pentru lectură. Se ofereau noi căi de promovare a literaturii. Apăruseră destul de repede noile edituri, majoritatea particulare, cenzura se desființase, oricine putea publica prin resurse proprii. Dar de unde bani? O perioadă cât un deceniu fusese o inflație de nestăpânit. Câțiva reușiseră să publice în tiraj infim. Cărțile nu se mai vindeau. Se dăruiau. Cele de poezie nu mai puteau fi văzute prin librării. Explicația neoficială era că nu se mai citește poezie. Oare? Se spunea că cititorii cumpără în general cărțile străine, traduse. Multe erau bestselleruri. Dar umbla zvonul că acestea nu totdeauna sunt conforme cu denumirea, ci, în occident, unde circulă banii, se poate cumpăra un astfel de titlu contra sumei de două sute cincizeci de mii de dolari. În această sumă ar fi asigurată și vânzarea. În România nimeni n-ar fi aruncat grămada de bani pentru un moft. Iar dintre membrii cenaclului, numai câțiva, cu dare de mână, reușiseră să publice câte o plachetă subțire, în câteva zeci de exemplare, pe care le dăruiseră prietenilor. Bine înțeles, la editurile ieftine, care aveau grijă să nu-și asume nicio responsabilitate asupra celor scrise de autor. Și să specifice aceasta în coperta a doua. Ceeace ar fi implicat și bănuiala că nu ar fi citit nimeni de la editură textul. Îl tipăreau și atât. Îți puneau exemplarele în brațe, să faci cu ele ce poftești.

La cenalu, citirea oricărei creații, fie ea bună sau slabă, era urmată de aplauze. Nu exista nicio intenție de a critica pe cineva. Toți se doreau scriitori de valoare.

-Faptul că sunteți aici, că acordați o parte din timpul dumneavoastră scrierii, denotă că aveți har. Unii mai mult, alții mai puțin. Restul se numește, ca în orice activitate, instruire, exercițiu, experiență. Talentul este însăși chemarea către exprimarea frumosului. El vă dăruiește neliniștea sufletească ce se vrea exprimată. Noi căutăm să șlefuim diamantul pe care îl păstrați înăuntrul vostru. Îl facem să strălucească prin discuții, prin analiză, chiar și numai prin aplauze. Acestea erau cuvintele, președintei cenaclului, care știa că, mai presus de toate, la orice nivel, în artă adeseori domina orgoliul. Fiecare se simțea un creator, unic Mântuitor prin creația sa.

Uneori se întâmpla ca cei îndrăzneți și mai pricepuți, să intre în intimitatea versurilor pentru dezlegarea metaforelor înnodate. Și atunci se scoteau la vedere uneltele sacre pe care le foloseau pentru lucrarea nesfârșitului ogor al talentului.

Citise și Irina câte ceva din caietele sale. Fusese aplaudată. În adâncul sufletului păstra o stranie satisfacție de a urca potecile cunoașterii. Avea plăcerea înălțării, se întâlnise cu ea de nenumărate ori. Și atunci simțise ceva asemănător cu trăirea acelor oameni care se cațără pe Everestul dorinței de a încerca. O durere dorită, pe care o trăiesc cei care vor să izbândească. Ca și cum ar rupe colții stâncilor cu palmele goale. Când trupul întreg îi ajută, încât se simt egali cu înălțimea zborului vulturesc al zenitului.

-Aceasta este senzația dumnezeiască a creației! Auzi vocea omului care venise lângă ea.

Irina încercase să evite elegant prezența lui. Acesta i se recomandase, scurt: mă numesc Marcu. Era vizibil un om matur, citise din creațiile sale, analizase poeziile altora, îi făcuse plăcere să îl asculte. După câteva ședințe de cenaclu, prezența acestuia începuse să-i facă plăcere. Aprecia comentariile lui, de om cultivat, care deja reușise să publice câteva volume Îi dăruise și ei, o necunoscută, ultima carte apărută, care purta un titlu ciudat: Zîmbetul se naște în nervul vag. O păstra pe noptiera patului, în fiecare seară citea din ea, adormind în melodia metaforelor.

Nu descâlcise semnificația titlului, cu toate că era cumva legat de pregătirea ei. Citind cele câteva rânduri de pe copera a patra, înțelesese că omul scria altfel de poezie:

–Autorul este fondatorul poeziei biogenetice. Versurile sale sunt îmbrăcate în haina fiorului poetic, mărturie a unui talent ieșit din comun. El ne propune o nouă disciplină, o nouă categorie filozofică, care încearcă să descopere dualitatea naturii umane, aplecându-se asupra lui însuși ca entitate cu mai multe valențe: biologică, organică, pentru a înțelege cum funcționează, de unde este sursa energiei vitale, și a simțirii.

Cuvintele acelea frumoase purtau semnătura Elizei Roha, o scriitoare, despre care auzise. Și de atunci îl privise cu altfel de ochi. Ochii mirării și ai curiozității.

-Cât crezi că te-ar putea costa câteva clipe de liniște sufletească? Eu ți le ofer gratis.

Cuvintele îi erau adresate. Au sunat ciudat. Nu obținuse până atunci nimic de pomană. Chiar și pentru zâmbetele mamei trebuise să întreprindă ceva. Să fie cuminte. Nu fusese. Acum nu avea cui să-i mai ceară un zâmbet. Mama plecase.

După câteva ședințe de cenaclu învățase să privească adânc în interiorul omului aceluia și să-l vadă. Știa că cel mai bine poți vedea cu ochii închiși. Învățase să viseze la închisoare. Era un joc pe care îl deprinsese și-l practicase ori de câte ori se simțea singură. Și de data aceasta se simțise stingheră, iar la început se ferise. Apoi a învățat să-l citească, să-i primească cu plăcere aplauzele, să-i mulțumească lui, mai mult decât celorlalți. Căpătase curaj și încredere în ea prin poezie. Îndrăznise să-și exprime uneori părerile proprii asupra creației altora.

-Ce își închipuie omul acesta despre mine?

Nu era o simplă întrebare, ci o curiozitate care o îndemna să-

și imagineze cum e văzută ea din afară. Până atunci, după ieșirea din detenție, Irina nu avusese niciun apropiat, dar nici nu simțise nevoia să cunoască. Lucra la doctorul Zota, pe care îl considerase mai mult decât patron. Se purta ca un tată. În preajma lui se simțea suficientă sie însăși, propria persoană o împlinea. Trăia în bună pace cu însingurarea, cu scrierile sale, pe care cei de la cenaclu i le apreciau. Și ajunsese să se mulțumească și numai cu atât. Între timp a aflat că bărbatul care încerca să-i dea atenție era tot medic veterinar. Aceasta explica originalitatea versurilor sale.

-Poezia este o ființă vie, trebuie protejată și iubită. Nu o vezi? S-a lungit și stă ca o femeie obosită. Și-a lăsat capul pe perna apusului.

Marcu făcu un gest spre geamul încăperii. Și într-adevăr, soarele se uita galeș prin fereastra asfințitului. Avea un alt fel de a vedea ce se întâmplă în jur. Fusese o seară minunată.

-Trăim mereu la alte colțuri de viață, stăm prea mult cu mâna întisă la pomana zilei. Gândim că poate ne va arunca cineva câteva zile strălucitoare. Am inventat cuvintele. Dar nimeni nu are timp să-l asculte pe celălalt. Poveștile trăite ni s-au cam îndoit pe la colțuri. Se aseamănă cu aripile unor păsări care au zborul neîngăduit.

Vorbise ca un actor care își recitase un rol. Irina gândi că, sub această formă, își spunea poeziile. Îi plăcea să îl asculte. Și ei i se întâmpa ca, uneori, să-i alunece cuvintele, și atunci i se părea că vorbirea devine mai interesantă. Zece ani trăise într-o alunecare continuă, uneori trăise o prăbișire în abisul muțeniei. De zilele acelea nu dorea să-și amintească. Alteori, acolo, fusese atât de copleșită de oboseală, încât numai umbra îi dădea certitudinea că rămăsese în picioare. Omul căzut nu are umbră. Amintindu-și, se auzi exprimându-și gândurile cu voce tare:

-Toți trudim pe schelele zilelor ridicate o viață. În fiecare

dimineață ne luăm de la capăt lucrarea.

Câțiva au auzit-o. Au aplaudat-o. Marcu a înțeles mai mult

decât voise ea să spună. Era balada pe care o trăise. O ghicise.

Erau momente când Irinei îi fugea gândul la zilele petrecute departe de lumea aceasta. Adesea, când era tristă, se gândea la femeia care născuse în închisoare și care, conform legii nu avea dreptul să-și păstreze copilul după vârsta de un an. Apoi pruncul îi era luat și predat autorităților. Mama aceea mai avea de executat încă opt ani. Când ar fi fost eliberată copilul ar fi avut vârsta de școlar. Fiecare zi care o apropia de despărțire o trăia ca pe o disperare. Numai despre asta vorbea. O lăsase acolo, să-și ispășească în continuare pedeapsa. În clipa aceea, în mod sigur copilul îi fusese luat, iar ea mai avea de executat încă șase ani. Oare oamenii aceia din jurul ei își imaginează că există și o altfel de viață? Că în trăirile acelea zâmbetul nu este exprimarea unui sentiment de mulțumire sufletească. Este mult mai mult. Un curcubeu al lacrimilor. Că nu poate câștiga nicio clipă de bucurie, înainte de a bea cupa tristeții. Că una se naște din cealaltă.

Membrii cenaclului erau oameni informați. La curent cu cea se întâmpla în țara vecină. Începuse agresiunea Federației Ruse asupra Ucrainei. Majoritatea se situau alături de Ucraina.

Câteva doamne n-aveau păreri, sau le aveau, dar n-aveau curajul să le exprime. Una dintre ele chiar filosofase:

-Părerea mea cea mai sinceră este să nu am păreri!
Își trâmbița aserțiunea ca pe cea mai șlefuită expresie.
Era și o persoană care, fiind admiratoarea literaturii ruse, găsea justificare agresiunii:

-Vrea să-și recupereze pământul oferit ilegal Ucrainei de către Hrusciov, și legalizat incorect odată cu destrămarea Uniunii Sovietice. Sunt același popor. Să fie împreună. Ucraina n-ar avea decât de câșitgat. Distrugerea U.R.S.S a fost cea mai mare catastrofă a secolului XX, cum exclamase Putin.

-Crezi că, dacă va cuceri Ucraina, Putin se va mulțumi

numai cu atât? Rușii, ca întotdeauna au fost și au rămas cei mai

mari imperialiști.

-Dar de aici și până la uciderea civililor, este cale lungă.

-Războiul nu e o cale de rezolvare a neînțelegerilor. Cele normale, diplomatice, au fost neglijate. Iar agresiunea niciodată nu va duce la rezolvatea neînțelegerilor. Mai ales când, ca în situația lor, agresiunea vine de la o mare putere, care se angajase o dată cu destrămarea imperiului sovietic, să asigure securitatea Ucrainei, în schimbul cedării de către aceasta a întregului său arsenal nuclear.

Majoritatea împrumutaseră ideile promovate de posturile de televiziune pe care le urmăreau..

-Este de neadmis, intervenise doctorul Marcu. Astăzi toți avem aceleași drepturi. Și în primul rând dreptul la pace. Cerul nu se înseninează numai pentru unii.

Când vorbea Marcu, toți ascultau cu atenție. Limbajul său avea ceva din ropotul fertil al unei ploi de vară. Făcea să rodească auzul. Mulți, fără să vrea, îl imitau. Îi foloseau imaginile.
-Și ce e rău în asta? Împrumutarea ideilor sau a imaginilor este naturală. Cuvintele se dăruiesc. Se preiau de la unul la celălalt. Figurile de stil sunt în jurul nostru. Trebuie doar să le observi, să întinzi mâna și să le culegi. Toți culegem florile din poiana vorbei.

Atmosfera era plăcută. La aceasta contribuia magia pe care o crea spațiul în care se ținea cenaclul. Aparținea clădirii construite între războaie, aflată pe strada denumită după revoluție Jean Louis Calderon, la numărul treizeci și nouă. Aici se afla Centrul cultural Unesco. O impunătoare clădire, un mic palat aparținând fostei boierimi autohtone. Intrai dintr-odată într-o altă lume, cea care a fost, care nu mai exista decât în literatura română, o lume așezată, cu reguli precise și sănătoase. Se păstrau între pereți și ziduri culorile și vibrațiile epocii.

La terminarea cenaclului, Marcu i-a șoptit Irinei ceva neauzit, din care ea a dedus o invitație. Era început de octombrie. O căldură plăcută.

Nu i-a dat timp să-și exprime dorința și, în văzul tuturor a

luat-o de braț, conducând-o către ieșire. Strada părea pustie. Vacarmul de peste zi pierise. Liniștea era o ciudată îmbrățișare cu umbrele copacilor, ale caselor, ale oamenilor. Toate se contopiseră în întunericul nopții care se apropia.

-Nici nu mă cunoașteți, îngână ea.

Nu auzi răspunsul. În momentul acelea cineva din adâncul ei îi șoptea că nu mai are voie să greșească, și că aceasta putea fi noua poartă care urma să se deschidă înaintea drumului său.

Până atunci își fumase viața ca pe o țigară ieftină și proastă, scuturându-i scrumul în bătaia de joc a vântului. O respirație toxică. Se lăsase cu bună știință purtată de zilele negre, bucurându-se de puținul oferit.

Nu mai era tânără. Copilărise într-unul din cartierele mărginașe ale orașului, în Militari, alături de alții de teapa ei, jucându-se câte douăzeci de copii în fața blocului, cu cheia de gât. Cînd veneau acasă, părinții o găseau adesea dormind. Apoi, plecaseră pe rând, fiecare în raiul său. Pe atunci, mama ajungea mai devreme, tatăl de multe ori foarte târziu, mirosind a băutură. Întreaga casă, o garsonieră, proprietatea statului, pe care ei o transformaseră, făcând din hol o cameră pentru ea, mirosesa a tutun prost și stătut. Și a alcool. Munceau așa cum puteau, ca să o crească. Vremurile, ca mai totdeauna pe la noi, erau grele.

După liceu se căsătorise cu Manea. Ca să i se împlinească coșmarul.

Cei doi au intrat cu mașina în bulevard. Un Megane de culoare albă. Magheru mai păstra între zidurile sale zgomotul de peste zi.

-Unde mă duceți?

De restaurante îi era silă, fusese sătulă de bețivi, de răsuflarea lor. Se intoxicase întâi cu mirosul tatălui, apoi al lui Manea.

-Nu, nu mergem la niciun restaurant, spuse Marcu.

-Atunci unde?

Întrebarea ei rămase fără răspus.

-O fi vreun pervers, gândi ea. Ideea i s-a înșurubat în minte. Numai cu aceștia nu am mai avut de a face, își zise. Un frison i-a trecut prin șira spinării. Auzise că sunt mai periculoși decât hoții sau tâlharii. Te pun să faci lucruri umilitoare. Își întoarse privirile către el. Tăcea pește. Fața lui nu exprima nimic. Părea un copil care se străduia să îmbătrânească. O avea peste cincizeci ? Poate mai tânăr? Pe cât de vorbăreț era la cenaclu, pe atât de tăcut părea acum. Dacă o fi vreun timid? N-ar părea. Când trăia cu Manea, știa ce vrea. Dacă dorea băutură, îi cerea. Dacă i se făcea foame, îi poruncea. Când o voia pe ea, o înhăța fără să o întrebe. Deja îl învățase. Viața alături de el nu avea secrete. Avea duritatea ei, atrăgătoare uneori, respingătoare adesea. Atunci ce vrea omul ăsta de la mine? Numai a Don Juan nu arată. Și-a adus aminte de un cântec din mahala:

don Juan din Popa Nan

am și fizic, am și-un ban

Și a pufnit-o râsul. Cântecul era în mintea ei. Îl cântau încă de când erau copii în mahalaua Militari. Când nu știa cine era Don Juan, nici Popa Nan. Dar cântecul cel de atunci, original, fredonat pe sub felinarele cartierului, îi plăcuse.

-De ce râzi? Te așteaptă cineva acasă?

-Cine să mă aștepte?

-Cineva drag ție, sau cineva față de care ai obligații.

-Nu.

Răspunsul ei a plutit un timp în interiorul mașinii, amestecându-se cu zgomotul motorului.

-Bănuiam.

Omul acesta, care părea alteori nehotărât și imprevizibil, dintr-o dată devenise atât de sigur pe el.

-Totuși, unde mergem?

-Vei vedea. E surpriză.

Au ocolit sensul giratoriu din Piața Romană, s-au întors pe bulevard, apoi la dreapta pe strada Episcopiei. Au oprit în parcarea Ateneului. S-au strecurat pritre celelalte mașini, ajutați de un puștan tuciuriu.

-Ăsta sigur e din cartierele mărginașe, gândi. Câștigă și el un

ban cinstit.

Înaintea ochilor se înălța clădirea Ateneului român. Trecuse pe lângă ea, dar niciodată nu intrase în interior. Nici nu avusese când. Clădirea trebuia privită și admirată, iubită ca o femeie.

Muzică clasică nu ascultase decât la radio, întâmplător. Sau la televizor, când deschidea pe Mezzo.

-Vrei să intrăm? Avem două bilete. E deschiderea stagiunii.

Vorbea la plural, ca și cum deja formau un cuplu.

-Frumoasă surpriză, șopti Irina cu o voce de neauzit.

La orice se gândise, numai că va fi invitată la concert, nu. Simți o lacrimă fierbinte care se strecurase la coada ochiului drept. Era exprimarea unui oftat mut, și care dăduse ocol golului ce se născuse în pieptul său.

-N-am intrat niciodată. Cu cine era să vină? Cu Manea?

Sala era plină. Un murmur stăpânit, amestecat cu sunetele de acordare a instrumentelor dădea interiorului o culoare aparte. Nu știa la ce să se uite mai întâi. Să privească povestea istoriei neamului, urmărind marea frescă? Sau să analizeze imaginile ștucaturilor de pe tavan?

-Fresca, în perioada comunistă a fost acoperită de o pânză roșie, completă Marcu.

Într-adevăr, îi oferise un cadou, nu o surpriză. Repertoriul fusese parcă anume ales pentru ea: Simfonia fantastică a lui Berlioz, Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră de Liszt.

O visare, o plutire prin meandrele sufletului. Pentru prima dată s-a simțit mândră că aparține speciei umane. Trăia momente de neprețuită înălțare sufletească, cum numai în catedralele inimii mai întâlnise, când ascultase corul bisericesc al patriarhiei la liturghia duminicală. A înțeles că până atunci nu trăise, viețuise, ca o simplă purtătoare de suflet. Un suflet mototolit de încercările vremii. Și-l închipui pe Manea stând alături de ea și moțăind plictisit. Nu era pentru el. Nu l-a auzit niciodată fredonând măcar o melodie. Concertul ar fi fost mult prea mult pentru el. Nici ea nu intrase vreodată într-o sală de concerte. Dar

le asculta cu plăcere la radio sau la televizor.

Pentru ce suferise nu acuza pe nimeni. Așa fusese aleasă viața ei. Atunci, demult, nădăjduise în clemența justiției. N-a mers. Nu i s-a acceptat povestea cu scăparea copilului în baie. N-a așteptat de la Manea vreun dram de recunoștință. Nu era în stare să i-o ofere.

Gândurile începuseră să-i plutească prin sala Ateneului. Gândurile au viața lor, zborul lor, pe aripile unor amintiri pe care n-ai cum să le stăpânești.

Dar la indiferența lui Manea nu s-a așteptat. Aceasta a durut-o cel mai mult. Și acum apăruse doctorul acesta, care venea dintr-o altă lume. Care lume?

-Lume, lume, soro, lume!

Omul voia să fie ghicit. Se învăluise într-un un voal de mister. Iar ea n-avea instrumentul necesar sfâșierii misterelor. Trăise până atunci o viață brută, care nu punea întrebări. Totul la vedere. Folosise numai instrumentele răbdării. Nu știa să întrebuințeze și cheia răspunsurilor. Era căsătorit? Avea copii? Era într-un moment de gol sufletesc? Îi era teamă de singurătate? Avea nevoie oare de o nouă legătură? O alesese pe ea din comoditate? Așa cum spunea că obișnuia să culeagă figurile de stil?

-Dacă ar ști ce figură de stil alesese!

O amuză comparația. Dar dacă o alesese doar pentru o seară? Sau pentru o noapte? Știa că din plictiseală unii bărbați nu aleg. N-au timp. Iau ce se găsește lângă ei. Ce e mai lesne de luat. Întind mâna și culeg. Ca pe un fruct dintr-un pom. Ajunsese un

fruct. Fructul femeie. Fructele nu au sex. Sau poate că unele au.

-Ce fruct își închipuie că sunt eu?

De-a lungul vremii crezuse, sperase, suferise, purtase povara unei pedepse pe care și-o asumase. Gândind astfel, se cufundă în muzica lui Berlioz. Plutea într-o apă nouă. Se lăsase dusă de curent într-un râu ale cărui unde nu aveau întoarcere. Privirile îi alunecau înălțându-se, admirând înălțimea boltei, coborau în frământările orchestrei, trăiau visul aerului, o nouă metaforă a sunetelor.

-Unde mă duci, Doamne?

Între timp spectacolul se terminase. Ropotul de aplauze a trezit-o din visare. A cuprins-o un sentiment de neliniște. Ce va urma? Va avea puterea să-i respingă propunerile? Erau doi oameni maturi. Orice propunere ar fi fost naturală. La vârsta lor puteau pretinde orice cu o singură condiție: să nu lezeze intimitatea celuilalt. În ce consta intimitatea? Ce aveau de ascuns? Totul, își spuse, pentru că abia se cunoșteau.

Lumea se grăbea către ieșire. Sala se evacua pe cele patru uși. Afară, aerul devenise răcoros.

-Ți-a plăcut?

Ce era să-i răspundă? L-a strâs de mână, transițându-i fiorul pe care aerul rece al nopții i-l cuibărise în carnea sa.

-Unde mergem?

Întrebarea avusese o melodie aparte. O prelungire a câtorva note care îi însoțiseră în afara sălii de concerte.

-Fiecare de unde a venit, a alunecat răspusul ei pe marginea

buzelor.

Oare asta voise să spună? Sau instinctul, vorbise în numele

său. Instinctul femeii care nu doarme niciodată.

-Unde locuiești?

-Ce ar fi trebuit să-i răspundă? Năroado, îți iese norocul în cale și tu îi dai cu piciorul? În Militari, răspunse altcineva în locul ei.

Apoi, drumul a fost parcurs în tăcere. O așteptare fără

sfârșit.

Săptămâna următoare Irina a lipsit de la cenaclu. De câte ori intrase, Marcu o zărise stând acolo, pe scaunul din dreapta, în rândul întâi, lângă perete. De această dată locul era gol, dar păstrase imaginea ei. Întotdeauna venea mai devreme. Drumul din Militari cerea timp. După seara de la Ateneu, n-o mai văzuse. Se așteptase să fie o nouă seară frumoasă. Un zvon de amurg al zilei însorite. O speriase? Marcu văzuse, auzise, simțise, iubise, disprețuise, urâse. Ce-l atrăgea la ființa aceasta?

Irina nu era decât o femeie obișnuită, dar cu o anume distincție în comportare, și în exprimare. Fără ostentație. Nu avea de demonstrat nimănui nimic. Păstra un aer enigmatic, care nici măcar nu trezea curiozitatea de a se dori descifrat.

De obicei creatorii, mai ales poeții, sunt însoțiți de orgoliu. Exprimat sau nu. Dar ghicit, intuit. Ea avea un fel de modestie, lângă care asememenea sentiment nu putea exista. Marcu îi admira izolarea, naturalețea, care nu exprima timiditate, și nici teama de inferioritate. Era consecința modestiei, a smereniei. Părea că nu îngenunchia decât înaintea propriei persoane, ca în fața unei icoane ce își purta cu demnitate noblețea suferinței. Nu aflase despre ea aproape nimic. Nici prin câte trecuse, nici că răbdase o căsnicie seacă și rece, că sperase, că învățase bucuria trecerii timpului în pușcărie. Acolo devenise tăcută și înțeleaptă ca un călugăr. Acolo își construise un schit, numai al său. Cu un altar, la care se închina la utrenie și la vecernie. Și unde își recita rugăciunile, ca pe niște poeme ale inimii, care se născuseră în ea.

CAPITOLUL IV

VIC

Încă de la înființarea cabinetului, doctorul Marcu fusese preocupat de studierea comportamentului câinilor. Era o veche pasiune, păstrată din copilărie. Pe atunci obișnuia să urce în spinarea păroasă a lui Vic, câinele mătușii de la Roman. Un câine mare și docil, care pricepea orice, și simțea plăcerea copilului de a-l călări. Se lăsa încălecat ca un ponei.

Își lua rația de hrană oferită de unchiul său, într-o cască de soldat neamț. Cum se rătăcise aceasta la atâția ani de la război la ei în curte, nimeni nu știa. Nici chiar unchiul, care o găsise acolo, în gospodăria lor, cu mulți ani în urmă. Probabil aruncată de careva. Casca purta o gaură în stânga, lateral, și din această cauză nu putea fi utilizată la adăpare. Pierdea apa. Dar pentru hrană era ideală. Încăpeau cele trei-patru kilograme de alimente rămase de la masa de prânz, la care adăuga pâine sau mămăligă.
Crescând, venea adesea vara, în vacanță. Îl lăsau părinții la Roman când se termina școla, și îl culegeau în septembrie, la începutul școlii. De fiecare dată câinele îl recunoștea și se bucura

de întâlnire.

Vic nu era pretențios. În anii aceia de sărăcie, devora foile de varză, merele acre, și alte vegetale, ca un rumegător.

-Ce fel de câine era acesta?

-A trăit greu când a fost mic. A învățat să se mulțumească cu orice.
Mai demult, unchiul îl culesese de pe drum, lepădat fiind de cine știe ce stăpân nemernic. L-a luat, l-a hrănit, l-a crescut. Vic și-a găsit o familie nouă, care l-a iubit și respectat. Crescuse mare, frumos și cuminte. Pe atunci, pe Marcu nu-l preocupa istoria căștii, cu timpul, crescând, și-a pus problema rostului acelei găuri, mai mult ca sigur în urma trecerii unui glonț. Putea să-și imagineze orice, nimeni nu i-ar fi putut confirma sau infirma povestea trăită de casca aceea. Ea, din păcate, nu putea vorbi, așa cum îi vorbea Vic. Câinele executa poruncile pe care i le dădea, cu un devotament asemănător cu prietenia sau

dragostea.

-Vic, pornește, Vic, du-mă până la poartă, Vic, stai!

Neavând cu cine să se joace, Vic îi era tovarăș supus. Putea face orice voia cu el. Numai să iasă din curte n-avea voie. În curte se purta ca un mielușel. Afară, mai ales în dreptul gardului, cât era lungimea lui, de-a lungul trotuarului, era fiară. Avea un glas gros și dogit, ca de om turmetat și cu gâtlejul otrăvit de mahorcă. Vic, acolo, la Roman era prietenul lui cel bun. Lui îi putea povesti orice, câinele totdeauna îl înțelegea.

Asta până într-o zi, la ceva timp după ce venise în vacanță. Supus, ca de obicei, îl lăsă să se urce pe el. Dar n-a mai vrut să execute comenzile. Copilul îl trase de păr, ca de niște hățuri, îl îmboldi cu călcâile ca pe un ponei, cum făcuse în anii anteriori. Și nimic. Un mârâit surd, ca o vibrație, simți, mai mult decât auzi.

-Vic, înainte!

Nimic. Îl îmboldi din nou. Atunci, brusc, câinele s-a răsucit, l-a azvârlit din spinare, i-a mușcat fulgerător mâna stângă, cu care copilul a încercat să se apere. Un timp a rămas jos, străfulgerat de durere, țipetele lui au umplut cartierul. A fost dus imediat la spital, unde a fost vaccinat antirabic.

De atunci nu l-a mai văzut pe Vic. Nu i-au spus unde l-au dus. N-a aflat niciodată. Îi rămăseseră cicatricele mușcăturii, precum și convingerea că purta vina enigmaticei dispariții a câinelui.

Mai târziu a înțeles că, între timp crescând, corpul său devenise prea greu. Vic încercase să-i vorbească, mârâind. Numai că, la școală, și nici în altă parte, nu se învăța limbajul câinilor. Câinele înțelegea limba omului, deprinsă de la acesta în mii de ani de o conviețuire, pe care, din comoditate, sau din necunoaștere, omul o numise simplu: domesticire. Cu Vic el vorbea, Vic îl înțelegea, nu-l dusese nimeni la vreo școală de dresaj. Așa se născuse el, înțelegând limbajul omului.

Apoi, timpul trecând, și învățând la facultate noțiuni despre

comportamentul câinilor, a fost convins că, mai mult ca sigur, câinele a făcut primii pași spre apropierea de om, și nu invers.

Animalul avea nevoie să folosească câte ceva din acele lucruri ciudate și folositoare, descoperite și inventate de om. Și mai puțin omul de oferta câinelui ca paznic fidel al gospodăriei omului, și de cel mai bun prieten. De atunci Marcu a rămas cu durerea și responsabilitatea pedepsirii lui Vic. El purtase întreaga vină. Mai târziu, când putea să înțeleagă, cineva îi spusese că Vic a fost împușcat. Nu i-a venit să creadă. I s-a spus că a fost necesar, pentru ca să fie evitate astfel de accidente.

Numai el, care știa în amănunțime cum se petrecuseră lucrurile, cunoștea tot adevărul. Dar, din păcate, nu-l întrebase nimeni. Totdeauna adulții au considerat că ei înțeleg și pot rezolva totul așa cum trebuie. Iar Vic fusese pedepsit pe nedrept. Cu siguranță câinele îi vorbise, încercase chiar să-i comunice că el îmbătrânise, iar copilul devenise prea greu pentru puterile sale. Dar nu l-a înțeles. Iar Vic a acționat așa cum știa el, o reacție firească, transmisă genetic prin milioanele de ani ai existenției speciei. Nu s-a gândit atunci că pielea copilului e prea subțire, și nu va rezista la atingerea, chiar ușoară a colților lui ascuțiți.

De atunci Marcu și-a propus să studieze comportamentul câinilor, să le învețe dorințele. Și mai ales să le înțeleagă limbajul. Pentru aceasta, cu ani în urmă, mult după ce deschisese cabinetul, luase pentru îngrijire și studiu o femelă. Un exemplar frumos al speciei. O purta cu el peste tot. O numise Doina.

Nu dorise cu bună știință un câine de rasă, gândindu-se că acesta poartă deja în genele sale unele însușiri contradictorii, pe care omul care s-ocupat de crearea sa de-a lungul miilor de ani i le-a creeat. Cum ar fi talia, aspectul, dar nu și însușirile apropiate intelectului uman. A ales un frumos câine comunitar, care, conform aspectului, avea însușiri somatice preluate de la rasa Golden Retriever. Păstrase de la un înaintaș al său culoarea aurie deschisă, capul rotund spre lat, privirea expresivă, docilitatea. Doctorul știa că acești câini vagabonzi, de maidan, și-au

dezvoltat și conservat însușirile necesare supraviețuirii, în

primul rând inteligența, adaptabilitatea, care se îmbogățiseră cu o serie de cunoștințe preluate în urma conviețuirii cu omul. Dorise să lucreze direct, pe un exemplar nelucrat.

-Dezvățul este mai greu decât învățul.

Se gândi că în viitor, omenirea, progresând rapid, va transforma genetic această specie, dezvoltându-i caracterele dorite de om. Prima condiție ar fi comunicarea, și înțelegerea comunicării. Iar primii pași îi va face învățându-le, pe lângă limbajul trupului, limbajul fonetic.

Pentru aceasta a început să studieze din patologia umană, cauzele, simptomele, tratamentul pacienților cu unele întârzieri de vorbire, afazii, și alte afecțiuni. Care s-ar datora unor disfuncții în dezvoltarea sistemului nervos central. Fusese un început și, ca orice, avea nevoie de mulți ani de studii și observații.

Știa că omul nu va ajunge niciodată la obținerea unor exemplare canine care să poată alcătui fonetic un limbaj asemenea celui uman, întrucât configurația osului hioid, diferit ca alcătuire și funcție nu i-ar permite aceasta. Omul, în decursul evoluției sale, trecând la un alt regim de alimentație, și-a pierdut masivitatea și forța mușchilor masticației. Aceasta a eliberat maxilarele, făcându-le mult mai mobile, capabile să articuleze cuvintele, dând astfel sunetelor o mare diversitate. La om s-a produs dezvoltarea lobului stâng frontal, unde se află centrul vorbirii, iar la câine nu s-a produs.

În plus, la om, apariția unui precursor al zonei cortexului responsabil de apariția limbajului, așa numită arie a lui Boca, s-a dezvoltat în urmă cu opt zeci de mii de ani. Cum se înțelegea omul înainte? Probabil exact cum se înțeleg astăzi animalele, primatele mai ales, sau chiar și câinii. Deci, înțelegerea unor sunete, pe care laringele câinilor le-ar exprima, descifrarea lor, ar putea reprezenta un început.

Auzise că cineva, un japonez, sau chiar un institut, a creat un alfabet al sunetelor emise de această specie. Un fel de alfabet Morse. Mai știa că se elaborase un limbaj nonverbal, al gesturilor, al trupului, legat de comportamentul acestei specii.

Știa că neînțelegerile dintre oameni și câini pot deveni periculoase uneori, dacă nu există comunicare. Trăise pe piele proprie nepriceperea semnalelor pe care i le comunicase Vic.

În limbajul uman, pe lângă înțelegere, sau sens, fiecare cuvânt are un duh al său, care e însoțit de o muzică proprie în catedrala gurii care îl rostește. Sunetele pe care le emit câinii pot avea sens. Dar numai atât. Nu pot fi însoțite de duh, cum nici vântul nu poate fi însoțit de muzică, ci numai de un șuierat, mai tare sau mai slab. În cazul vântului corzile vocale fiind crengile, sau alte obstacole întâlnite în cale. Cine poate descifra limbajul vântului? La câini este altceva, sunetele emise pot fi asemănătoare cu vorbirea. Acea simplă înțelegere o căuta doctorul Marcu.

Înainte ca un câine să muște, își exprimă nemulțumirea. Trebuie să-i înțelegi limbajul. El nu l-a înțeles. Și dacă treci cu vederea ceea ce câinele îți transmite, poți suporta consecințele. În lumea lor, mușcatul ușor, aparent făcut în joacă, sau cu scop de dojană, este ușor suportat de pielea mai groasă și acoperită cu păr a indivizilor. Vic nu dorise decât să atenționeze copilul. Atât. Iar pentru asta, din nînțelegere, fusese sacrificat. Marcu se considera singurul vinovat.

Unii câini, mai ales cei tineri, nu doresc să asculte, nu din răsfăț, sau lipsă de chef, ci din altă cauză. Ei intuiesc o nouă situație, de care le este frică. Pe care omul n-o percepe, pentru că în timp el și-a pierdut aceste simțuri. Atunci câinele transmite, se opune îndemnului. Cum ar fi apropierea unui pericol, pe care animalul îl percepe înaintea omului. Și acesta îi acaparează întreaga atenție.

-Instinctul e mai rapid decât judecata!

Pe câine rebuie să-l înțelegi. El capătă încredere dacă știe că ești capabil să iei măsuri în locul lui. Și atunci te ascultă. Ca oricare ființă, inclusiv omul, își completează limbajul verbal cu cel al trupului.

-Limbajul fonetic al câinilor e prea puțin studiat, susținea Marcu, lătratul conține numeroase variante, tonuri, inflexiuni, de la dorința de a li se da importanță, de a interacționa cu stăpânul, până la a avertiza apariția unui intrus necunoscut. Un lătrat ascuțit s-ar traduce prin dorința de împrietenire. Cel gros și puternic, mânie, avertizare. Unii câini latră din plictseală. Într-un grup social, urletul tuturor în același timp, s-ar traduce prin dorința de comunicare, de a-și transmite ceva.

-Dar ce? Subtilitățile vocabularului canin. Aceasta ar fi dorit doctorul Marcu să le afle.

În mediul lor natural lupii urlă. Își semnalează astfel apartenența la haită. Dar nu numai atât. Exprimă și altceva. O comunicare a primejdiei. Urletul s-a transmis la câini, cu aceleași semnificații, uneori ca exprimare a unei dureri, a unei singurătăți, sau a dorinței de apropiere afectivă.

Pentru Marcu, explicațiile din literatură reprezentau prea

puțin. Era convins că aceste animale au subtilități de exprimare, aidoma omului. Limbajul lor fonetic este foarte variat, susținea adesea: de la scelălăituri, mârâit, lătrat sonor sau mai puțin zgomotos. El știa că acest animal se exprimă într-un fel aparte, încă neînțeles în totalitate de om, dar folosit de specie ca mijloc de comunicare.

Doctorul asistase cu trei ani în urmă la o scenă care l-a pus pe gânduri: doi oameni, un american și un român stăteau de vorbă. Între ei exista un telefon mobil inteligent. Niciunul dintre ei nu cunoșteau limba celuilalt. Și totuși vorbeau și se înțelegeau. Telefonul traducea instantaneu cuvinele exprimate de fiecare în limbi diferite. În momentul acela i s-a înfiripat idea nu numai a descifrării limbajului canin, dar, și aplicarea sunetelor și traducerea lor de către un aparat.

Știa că se făcuseră studii despre existența unui mod de comunicare al plantelor. Un sistem prea complex, sau prea specializat pentru a fi perceput de om. Plantele nu au sentimente, așa se susține, pentru că încă nu se poate demonstra. Marcu își amintea cum în copilărie mama sa vorbea cu o plantă ornamentală pe care o creștea lângă geam, la lumină, sus, pe un șifonier. O uda, o îngrijea, era acolo de câțiva ani. Adesea o auzea pe mama sa adresându-i-se duios, alintând-o ca pe un copil.

Planta, o ferigă, se dezvoltase, crescuse mult, ocupase o treime din placa șifonierului. Dar, la un moment dat, mama s-a înbolnăvit. Avea totuși putere să o ude la timp. Nu mai avea însă dorința și timpul necesar să îi vorbească, să o dezmierde. După câteva zile planta a început să se ofilească. Copilul o observase. Mama lui i-a spus că se ofilea din cauză că nu-i mai acordase dragostea ei. El n-a crezut-o. Dar apoi, făcându-se bine, mama și-a reluat vechiul comportament. Planta și-a reveni imediat. Marcu n-a uitat aceasta. Iar dacă există comunicare între om și plante, atunci, între noi și câine, specie cu care conviețuim de atâtea mii de ani, era convins că există.

Se spune că un câine are creierul dezvoltat cât al unui copil de doi sau trei ani. Era o comparație căreia doctorul nu-i prea acorda credit, atât timp cât acest animal era în stare să realizeze activități complexe și conștiente, inclusiv cele sentimentale, de legătura sufletească puternică ce se construiesc între cele două specii.

Este arhicunoscută povestea câinelui care, la moartea stăpânului, n-a vrut să-i părăsească mormântul, murind în final de foame și sete deasupra acestuia.

Sau de cel care și-a așteptat întreaga viață stăpânul plecat, stând în fața gării nemișcat, neștiind că între timp acesta murise. Sau imaginea în care, alături de stăpâna sa, câinele a împins mașina scoțând-o din șuvoiul de apă.

Scenele acestea depășesc mult nivelul de înțelegere al oamenilor. Reprezintă exemple de acceptare a faptului că indivizii acestei specii sunt capabili de sentimente puternice, și mai ales de înțelegere. Exemple pot exista nenumărate, inclusiv de exteriorizarea lor printr-o exprimare proprie, mai presus de un interes imediat legat de hrană sau de obținerea unei forme de afecțiune.

-Lasă-te de chestiile astea, îl sfătuiau apropiații. Există institute specializate care se ocupă de studiul comportamental al acestei specii.

-Tu vrei să le rezolvi singur? Alege: ori ești poet, ori ești om de știință, ori medic practicant.

-Eu nu fac decât simple observații, le răspundea.

Le dădea aparent dreptate. Dar le povestea adesea despre Vic, ce-l mușcase pentru simplul motiv că nu reușise să-l înțeleagă.

În final, cumpărase un înregistrator și un analizor de sunete cu ajutorul cărora încerca să pună in evidență deosebirile dintre undele sonore, asociindu-le cu observațile făcute asupra comportamentului câinilor. Primele experiențele le începuse pe cei trei căini ai cabinetului. Dar mai ales pe Doina, pe care o crescuse de mică. Era tovarășa lui de suflet, care îl insotea peste tot. Numai la cenaclu nu venea cu ea. Pentru extinderea cercetărilor apelase la Asociația chinologică, dar acolo oamenii aveau alte preocupări, nicidecum pe aceea de a se ocupa de ciudățeniile sale. Pentru ei câinii erau ceea ce erau. Nu se gândea nimeni să creeze rase vorbitoare, sau care să se înțeleagă cu omul. Aveau alte priorități, ca de pildă organizarea concursurilor canine, pe tematici: cel mai frumos, cel mai rapid, cel mai inteligent și mai ales cel mai apropiat standardului rasei.

-Există destule limbi pe pământul ăsta, mai venim și noi cu limba câinească? Și ce limbă va vorbi dacă pleci cu javra în Turcia?

       Încercase să apeleze la dresori, sau la posesorii de canise. Au fost complet dezinteresați. Dresorii susțineau că ei de fapt cu asta se și ocupă, învață câinele să priceapă limbajul omului. Iar cât înțelege omul din graiul acestora, lor le-ar ajunge.
       Cei care se ocupau de cazarea câinilor comunitari aveau alte interese, fiind susținuți financiar din străinătate, sau de primării.
       Rămăseseră ciobanii. Doctorul Marcu susținea că ei, în singurătatea și simplitatea lor mioritică, cunosc limbajul câinilor.
       Se spune, în urma unor studii făcute, că bebelușii pot descifra emoțiile transmise de câine, înainte de a începe să vorbească. Cu alte cuvinte, la vârsta aceea comunicarea dintre cele două specii ar fi posibilă. Cu timpul, copilul crescând, apărând limbajul ca sistem de semnalizare, la specia umană se pierd aceste abilități. De ce? Asta își propusese Doctorul să afle. A apelat la Facultatea de medicină veterinară, unde avea destui cunoscuți printre foștii și actualii profesori. Unii l-au apreciat. Alții nu.

-Ești un imposibil utopic. Un mare visător. Te vei face de râs.

Devenise pentru unii subiect de zeflemea și bătaie de joc. Din invidie, sau din neînțelegere.

-Mereu ai vrut să ieși în evidență prin ceva. Ai făcut altceva

decât restul colegilor. Ai părăsit meseria, ai fost muncitor, acum

vrei să demonstrezi, ce? Nu-ți ajunge? Ți-ai pierdut familia!

-Asta-i altceva, să nu amestecăm lucrurile.

-Susținerea unei aberații ca cea pe care vrei să o demonstrezi nu e o prostie?

Unul dintre profesori îl dojenise indignat: pierzi timp căutând argumente. Toată viața ai făcut ce ai vrut. Ca să demonstrezi, ce? Că ești mai ceva decât alții?

Marcu tăcea. În bună parte le dădea dreptate. Și-a amintit de porecla pe care i-o dăduseră pe Platformă: Mercenarul. I se potrivea. Oamenii aceia simpli intuiseră bine. Era un mercenar. Nu pentru că ar fi purtat o caschetă de motociclist care ar fi amintit probabil în mintea lor de Legiunea Străină, sau alte trupe care luptaseră în zone depărtate și aride, ci, pentru că întreaga viață se angajase într-o luptă, de unul singur, în slujba unor idei, într-o armată pe care nu o cunoștea, și care nici nu exista. O armată a ideilor ciudate, într-un război de uzură cu necunoscutul. Războiul exista în mintea sa. Lupta într-un conflict continuu, după mulți inutil, și fără șanse de câștigare a

bătăliei. Ca într-o nebunie.

-Dacă n-ar fi cei ca mine, care vor să caute adevărul acolo unde alții nu reușesc să privească măcar, lumea poate că nici n-ar progresa.

      -Ține-te de poezie, unde ai talent, și lasă filosofia asta altora, mai tineri, mai cu dare de mână. Celor de la disciplinele de specialitate. Te vei ruina. Costă mult astfel de cercetări. Caracterele dobîndite se transmit foarte greu genetic. Doar știi că fenotipul se transformă în unități mari de timp în genotip.
        În sinea sa, doctorul trebuia să-i dea dreptate. Nu numai din respect pentru erudiția profesorului său, ci și pentru franchețea cu care acesta căuta să-i arate greșelile. Ca să și le îndrepte.
      -Toată viața ai făcut altceva decât face lumea, îi spuse profesorul.
       A trebuit să recunoască S-a lăsat purtat de dorințe. Astfel de gânduri avusese și cu ani în urmă, când părăsise profesia și se angajase simplu docher la A.R.C.O.M. și apoi sondor pe Platformă. Iar acum, fiind un simplu medic practicant își fixase obiective ciudate, pentru care ar fi necesitare studii serioase, investiții în aparatură, personal numeros și în special calificat. Lupta de unul singur într-un altfel de război, dar la fel de ciudat. Iar unii gândeau, chiar dacă nu o exprimau, că omul suferea de o boală ciudată, o suferință psihică ce nu-l lăsa să trăiască. O fixație. Cine ar fi trebuit să-l vindece?

Doctorul trebuia să le dea dreptate, dar le explicase că noi, care la origine suntem un popor vechi de păstori, avem sus, în pajiștile alpine, nenumărate povești ciobănești, în care personajele principale sunt păstorul, câinele și bine înțeles mioara. Că nicio specie nu are nevoie de mai multă apropiere sufletească decât omul, în vremurile de însingurare pe care le trăim. Iar în viitorul mai îndepărtat, cine știe? Vor veni urmașii, care vor fi mult mai însingurați, și vor avea nevoie de prieteni devotați, care să-i înțeleagă, și cu care să comunice. Câinele va rămâne cel mai de nădejde și fidel prieten. Nu va fi transformat de nicio tehnologie.

Sau, când se va lua viața umană de la capăt, undeva, pe Marte, sau pe altă planetă, poate acest prieten apropiat al omului va căpăta și alte valențe, necunoscute astăzi.

CAPITOLUL V

Cabinetul

Dingo nu era un câine obișnuit. Era mai mult de atât, era un ciobănesc german care nativ avea însușiri deosebite, și care la aproape toate concursurile canine la care participase câștigase numeroase premii ofeite pentru inteligență și frumusețe.

ÎI aparținea lui Gruia dresorul. Acesta îl crescuse de mic, se ocupase de el, îi perfecționase calitățile, învățându-l la școala lui de dresaj, pe care o înființase.

Când vorbeau despre Dingo, oamenii cartierului, și nu numai, îl numeau câinele dresorului, sau câinele lui Gruia dresorul. Numai cei apropiați îi spuneau Dingo.

Gruia nu putea fi văzut niciodată singur. Mereu erau împreună, Dingo fiind aproape nedeslipit de el. Îl purta ca pe o reclamă, prezentându-l străzii, și primind cu plăcere aprecierile oamenilor. Dresorul și umbra sa.

În parc era nelipsit, nu numai în spațiul destinat câinilor, ci și la cafeneaua deschisă în mijlocul parcului, unde, cât timp Gruia își bea vara draftul de bere, stătea cuminte la marginea scaunului. Dar și acolo, avea o distincție aparte, un fel de

majestoasă poziție a capului, o atitudine semeață de Sfinx viu.

Când trecea pe lângă semenii lui, își lua figura serioasă de personaj canin superior. Nu se lăsa antrenat în tentațiile de a se apropia de aceștia, care îl ademeneau cu gesturi subtile, chemări mute, mârăind, mirosind, lingând sau lătrând. Marcu spunea că Dingo îi disprețuia mai ales pentru limbajul lor vulgar, pentru că, în mod sigur, și în lumea lor există câini de condiție superioară, și bine înțeles, alții, de condiție și educație modestă. Iar această deosebire nu s-ar datora numai dresașului, ci și geneticii.

Pe Doina o cunoscuse demult, încă de când o instruise Gruia și pe ea la școala sa de dresaj. Rămăseseră mai mult decât simple cunoștințe, deveniseră prieteni.

Doctorul Marcu se ocupase de Dingo încă de când acesta era mic. El îi făcuse vaccinările obligatorii, îi urmărise atent creșterea, și ulterior, destul de des, când Gruia venea cu el la cabinet în strada Simon Bolivar. Cât timp acesta stătea de vorbă cu doctorul treburi de-ale lor, Dingo se juca în grădina din spatele casei cu Doina.

Gruia susținea că întreaga omenire e împărțită în două: dresori și dresați. Mai exista o a treia categorie, a celor care sunt în curs de dresaj. Dresorii sunt cei care fac legea pe pământ, iar dresații, restul, nu le rămâne altceva decât să respecte aceste legi. Foarte puțini nu intră în aceste categorii, iar aceștia ar fi cei considerați needucabili, deraiații care înfundă pușcăriile sau casele de nebuni. Asta era părerea lui.

Următoarea săptămână, miercuri, în ziua stabilită a cenaclului, Irina era acolo. Venise. Așa cum sosea ea, totdeauna mai devreme. Când Doctorul Marcu a intrat, a văzut-o stând pe scaunul ei, ca de obicei, tăcută, izolată. În sală era un murmur de voci. Ca într-o sală de concert unde concertmaistrul dă tonul înaintea spectacolului, și se acordează instrumentele. Sau cum, într-un sat, începe un câine să latre, iar după puțin timp, toți câinii satului participă la conversație. Fiecare pe limba sa.

-A studiat cineva acest limbaj? Se comunică ceva prin el ? Nimeni nu știe. Pentru că printre oameni, niciunul nu și-a pus problema înțelegerii dorințelor sau ale necazurior acestora sub această formă de exprimare. Cum și câinii sunt total lipsiți de interes, indiferenți, când oamenii vorbesc între ei, dacă, în discuțiile lor, nu se adresează direct vreunuia dintre patrupezi.

Irina părea mai tristă decât de obicei. Purta pe față un voal de lumină cernită. Absentă. Cât a durat cenaclul, nu s-a apropiat nicio vorbă de ea. Nu s-a înviorat nici măcar atunci când președinta cenaclului a solicitat-o să citească.

Glasul, abia auzit a plutit moale, câteva minute prin încăpere, căutându-și loc ferit în care să se ascundă:

prin aerul respirării

animalele ştiu să exprime foamea durerii,

de la oameni au deprins să dea glas suferinţei

acum ştiu cânta imnul vindecător al oftării,

au deprins să-și ascundă lacrimile în mânăstirea pleoapei

pentru mărturisirea iertării,

doar ele pot fi bolnave

de suferinţa organelor neinventate,

asemenea ofilirii sufletului toamna,

doar ele ştiu să plimbe sângele prin grădinile rănii

doar ele trăiesc

ca într-o hemoragie a trupului

extazul transfuziei în ființa văzduhului

și aidoma oamenilor

își vindecă aerul răsuflării

cu primele raze ale soarelui

ferindu-l de întunericul cel molipsitor

al nopţii.

Marcu a amuțit. Irina îi citise gândurile. Versurile acelea exprimau o durere ascunsă, o trimitere directă către legătura existentă de milenii dintre om și animal, cum numai un specialist ar fi putut-o spune. Sau un iubitor al acestora.

Aplauzele i-au confirmat talentul. Apoi au urmat câteva comentarii. Pentru Marcu pereții încăperii se depărtaseră, întreaga încăpere devenise un univers. Lumea era cuprinsă între făptura transparentă a Irinei, ființa versurilor cărora le auzea respirația, muzica poeziei și această lume nouă pe care o descoperea și spre care migraseră gândurile sale. Cât timp a durat cenaclul a plutit. La final s-a apropiat de Irina. A rupt vraja.

-Ce s-a întâmplat, de ce ai lipsit data trecută?

Cine era omul acesta? Un coleg de cenaclu și atât. Ce obligații avea ea să-i răspundă? Invitația la concert o înțelesese ca pe un gest colegial. Sau mai puțin. Un interes al unui singuratic de a împărtăși cu cineva plăcerea ascultării muzicii. Ușor iritată, Irina îl privi, căutând să-i pareze insistența. Totuși răspunse:

-Mi-am pierdut serviciul. Cabinetul la care am lucrat s-a închis.

-Ai găsit alt loc de muncă??

-Am câteva promisiuni

-Ascultându-ți versurile am dedus că iubești animalele

-Cine nu le iubește?

-Ți-ar plăcea să lucrezi cu ele?

Irina îl privi lung. Intuia unde vrea să ajungă. Auzise că este

medic veterinar. Răspunse scurt:

-Mi-ar plăcea. Am mai lucrat, dar cabinetul s-a închis. Doctorul era în vârstă.

-Ce pregătire ai?

-Am terminat un liceu cu profil agricol, veterinar. E cam mult

de atunci. Am lucrat un timp la cabinetul doctorului Zota.

-Îl cunosc. E un chirurg bun. Aș avea nevoie de un ajutor.

-Aveți nevoie de o salariată pesimistă?

-Nu cred în pesimism la români. Este o falsă caracterizare. Noi suntem indivizi solari. Avem lumina soarelui în suflet. Nimeni și nimic nu o poate stinge. Teoria tristeții din Miorița e falsă. Nu tristețea caracterizează această legendă. Ci legătura românului cu animalele. Ca și cum autorul anonim ar fi fost om de știință, și ar fi cunoscut originea noastră comună, înrudirea noastră. Unii spun că Miorița ar fi creația lui Alecsandri. Iar poetul a fost un optimist prin excelență.

Făcu o pauză, apoi continuă:

-Cine poate pretinde că a ajuns să cunoască limitele biologice ale speciilor? In speță ale celei canine? Cu ea conviețuim de milenii. Nu știm nici măcar limitele speciei noastre. De fiecare dată ne minunăm de doborârea unui nou record, de apariția unui geniu, de creșterea IQ-ului de la generație la generație. Cine determină apariția acestora? Desigur, divinitatea, ar susține unii. Poate că și câinii au un Dumnezeu al lor. Sau e același, cel care a creat totul. Ei aparțin ca și noi aceleiași lumi. Biologii susțin că am avea chiar un strămoș comun. Un rozător, care a început să se dezvolte și să se diversifice după dispariția reptilelor uriașe. Acum șaizeci și cinci de milioane de ani. Iar dacă pe pământ există, așa cum se acceptă astăzi trei mii de limbi distincte, de ce nu ar avea și câinii mai multe limbi? Sau poate că nu, întrucât ei comunică mult și cu ajutorul altor sisteme de semnalizare, nu numai cu cel vocal. Un câine francez poate comunica cu unul din România.

Doctorul a vorbit continuu. În câteva vorbe i-a expus Irinei o

parte din preocupările sale.

-Vreți să înțelegeți limba câinilor?

Marcu nu răspunse. Rămase tăcut, prudent, știind cum primesc oamenii asemenea informații.

Irina n-ar fi refuzat oferta, neavând altă variantă. Vremurile

deveniseră nesigure. În urmă cu șapte luni izbucnise războiul din Ucraina. Putin amenința pacea lumii. Exista pericolul pedepsirii României. Ajutase Ucraina. Mulți tineri se gândiseră să fugă de război. Ea unde avea să plece? Și nici nu mai era tânără. Trebuia să-și facă un rost în București. Avea locuință. La țară ce să caute? În final a acceptat.

-De mâine dimineață te aștept la cabinet. Felicitări și succes.

Strada Radu Beller devenise de necirculat. Cu ceva timp în

urmă se parcurgea, cât era ea de lungă, pe jos, în câteva minute.

Pe atunci, în locul pieței era o cârciumă, în care zilnic putea fi întâlnit Andruță Ceaușescu, tatăl Împușcatului. Acum, cu mașina, faci cel puțin un sfert de oră până la Piața Dorobanți, capătul ei, unde nu mai întâlnești nici cârciuma, nici pe Andruță, nici vreo piață alimentară, cum fusese. Numai amintirile existenței lor pe pământ, în cartierul Primăverii. Dar te blochezi într-o îmbulzeală de mașini.

Iar pe strada Simon Bolivar, perpendiculară pe Radu Beller, unde pe vremuri creștea iarba printre pietrele cubice de granit, acum, pe asfaltul intins ca oglinda, circulă mașinile ca pe autostradă.Acolo,la numărul zece funcționa cabinetul lui Marcu.

Înainte de război se elaborase un plan de dezvoltare al orașului, în care zona lacurilor ar fi devenit centrul capitalei, clădirile, vile de unul sau două etaje construindu-se spre nord. Cabinetul ar fi aparținut zonei centrale.

-L-am amenajat la demisolul clădirii, îi spuse doctorul primind-o a doua zi cu bucurie. În trecut aici a fost pivnița imobilului, de care acum nimeni nu mai are trebuință. Ce să depozitezi acolo? Lemne? Pentru ce? Aceasta fusese principala destinație pe care o avusese spațiul în trecut. Acum nu mai e nevoie, odată ce, de vreo cincizeci de ani s-a introdus încălzirea

cu gaze.

După revoluție nici stocarea alimentelor pentru iarnă n-a mai reprezentat o necesitate, atât timp cât poți cumpăra de oriunde și oricând cele necesare pentru iarnă. Cartofi, varză, morcovi, și altele. Și ce activitate importantă fusese în trecut! A băgat cartofi! Se auzea strigătul de victorie toamna, în pragul iernii. Zvonul făcea înconjorul străzilor. Lumea năvălea la piață cu saci, cărucioare, biciclete, trotinete, tot ce purta roți și ușura munca. Dacă nu, cu cârca. Inăuntrul pieței, sau afară, pe trotuar, se ridicau munții de cartofi vrac. Sacii și-i umplea fiecare cum putea. Unii cu o furcă, proprietatea aprozarului, cu vârfurile boante, rotunjite, ca să nu rănească tuberculii. Alții cu ce aveau pe acasă. Cei mulți cu mâinile goale, trăgându-i din muntele de cartofi, direct în saci. Sacii erau aceiași, din an în an, foarte prețioși, pentru că n-aveai de unde-i procura. Totul se făcea cu o frenezie aparte, cu teama de a nu mai apuca, sau frica că se vor termina și vor rămâne fără cartofi la iarnă. Cartofii și varza reprezentau în mare parte hrana de bază până la apariția urzicilor, șteviei, untișorului, și a celorlalte verdețuri de primăvară. Dar până atunci mai era aproape jumătate de an. Doctorul, în copilărie îl auzea adesea pe tatăl său spunând:

-Fără cel puțin o sută de kilograme de cartofi nu putem trece iarna.

Își imagina atunci povești în care iarna era asemănată cu un deșert care trebuia trecut în spinarea unor cămile. Iar sacii aceia, încălecându-i ca pe Vic, erau întocmai cămilele din poveste.

Pe vremea aceea din trecut, primii la coadă se înființau locuitorii din cartierul vecin, din fosta Groapă Floreasca, de peste drum de Radu Beller. Ei erau mulți, negricioși, despuiați, săraci. În majoritatea timpului veneau țigăncile, cu puradeii lor în brațe, care se băgau în față. Nu respectau niciun rând. Era o strategie verificată în timp. Își lăsau înlocuitori încă de cu seară, când știau că peste noapte urma să se facă aprovizionarea aprozarului din piață: câte un scaun rablagit, o butelie goală și nefolosibilă, un bidon turtit, un căruț stricat, de copil. Nimeni nu avea curaj să reacționeze. Ele făceau legea cozilor. Și dacă vreun curajos ar fi reacționat, ar fi ieșit imediat o încăierare, iar deznodământul ar fi fost același: cedarea. Dacă nu, îndrăznețul s-ar fi retras cu pielea spintecată superficial, într-o baltă de sânge. Miliția nu intervenea, considerând că nu ar fi fost treaba ei, decât dacă încăierarea ar fi

denaturat într-un protest de mase.

Doctorul îi povesti Irinei toate acestea pe nerăsuflate. Îl înflăcăraseră amintirile copilăriei și tinereții lui.

-La fel se întâmpla când băga varză. Aceeași năvală, însoțită

de frica de a nu se termina, și a rămâne fără.

Irinei i-au plăcut poveștile. Semănau mult cu cele care se petreceau până nu de mult în piața Gorjului. În cartierul Militari, la blocuri, oamenii păstraseră încă fostul obicei de stocare a proviziilor pentru iarnă în balcoanele închise.

I-a plăcut de asemenea viitorul său loc de muncă, ce semăna cu un laborator. A admirat mobilierul, instrumentele, aparatele, dar mai ales o anumită intimitate pe care o simțea înăuntru, pe care nu o avea cabinetul doctorului Zota. Încăperea principală era luminoasă, avea o fereastră mare, îndreptată spre răsărit. A zărit într-un colț al încăperii un câine mare și galben care o privea insistent, parcă ascultând și respectând cuvintele doctorului.

-Ea e Doina, câinele meu de suflet, și mascota cabinetului.

Auzindu-și numele, a ciulit urechile, făcând un discret gest de ridicare, ca un început de salut.

Doctorul era cunoscut în cartier, și nu numai. Veneau clienții, unii de la mare distanță.

După vizită Irina și-a exprimat acordul.Vor lucra împreună. Se gândise și ea o vreme la plecarea în străinătate. Mulți tehnicieni veterinari plecaseră. Renunțase. Încă din primele zile Irina s-a convins că experiențele doctorului erau mai mult decât o ciudățenie, erau o pasiune. Stătea mult timp cu Doina, nota tot ce i se părea a fi deosebit, uneori înregistra sunetele, sau le emitea pe cele înregistrate anterior într-un aparat. Urmărea atent reacțiile

câinelui. Acorda acestei activități aproape tot timpul său liber.

La început Irinei i-a cerut să îl ajute la contenționarea animalelor, la urmărirea și aplicarea unor acțiuni legate de tratamentul pacienților, să participe alături de el la consltații. În acest fel putea să-i rămână cât mai mult timp pentru experimente. Ei îi încredițase curățenia cabinetului, igienizarea, dezinfecția, evidența clienților, păstrarea obiceiului de a reaminti zilele și orele la care urmau să vină la cabinet,

-Înțeleg că dumneavoastră doriți să o dresați pe Doina?
-Vreau să-i înțeleg psihologia, E o deosebire între aceste două noțiuni. Dresajul implică o recompensă. Pe când legătura sufletească dintre om și câine este altceva. Inclusiv exprimarea ei fonetică. Această legătură mă preocupă, și doresc să o dezvolt. Se spune că un câine nu are capacitatea mentală de a deosebi trecutul de viitor. Că el trăiește doar în prezent. Nimic mai fals. Ca și cum omul n-ar putea visa decât ceeace ar înțelege. Bine înțeles că abilitățile unui câine nu se pot compara cu ale omului. Pe lângă deosebirea de specie, există și cea determinată de evoluția în timp a fiecăreia. Și mai ales de intelect. Și de priorități, adică de diversitatea acestora.

Irina înțelesese din primele zile că Doctorul nu era un excentric, ci un specialist, un vizionar care avea o credință pe care se străduia să o aducă în realitate. Un vis din copilărie, care începuse după incidentul cu Vic, și pe care îl purtase în el. Așa cum și ei i se întâmpla adeseori atunci când scria versuri, să audă vocile îngerilor. Cu deosebirea că ea, până atunci, nu se străduise să le distingă cuvintele.

Putin anunțase alipirea la Mama Rusia a celor patru provincii ale Ucrainei: Donnețk, Lugansk, Herson, și Zaporoje. O lume întreagă era contrariată. Toți nepricepuții înțelegeau că urma să se schimbe ceva. Inclusiv pacea lumii. Chiar așa cum fusese ea până atunci, plină de conflicte mocnite sau aprinse.

Marile puteri își arătau mușchii.

Clienților fideli ai cabinetului li se ofereau astfel destule subiecte de dezbătut. Cât stăteau în sala de așteptare, aveau suficient timp pentru a le împărtăși, analiza și comenta.

-Pământul aparține câtorva haite mari, cu ierarhie foarte precisă, spunea Nea Traian, un pensionar. N-avea câine, nici pisică, dar venea la cabinet ca la club. Era cunoscut în tot cartierul. Nea Traian comunistul. Așa i se spunea.

-Noi, cei mici, zicea el, ca să supraviețuim, trebuie să aparținem uneia dintre haite. De cea estică am fugit ca dracul de tămâie. Ne-am lămurit cum e cu ei. Acum schelălăim pe limba haitei din vest, în speranța că ne va fi mai bine.

-Binele nu e o noțiune universală, decretă alt client. Depinde ce dorești și cu ce te mulțumești. Noi am învățat bine noțiunea de puțin. Face parte din natura noastră. Deprinsă de-a lungul vremii. Se transmite din tată în fiu, precum modestia, mână în mână cu prostia, cea mai nenorocită plagă a neamului.

-Consider că noțiunea binelui e arbitară. Diferă de la om la om. Binele meu nu-i și al tău. Binele are suport genetic. El poate fi înmulțit, cum spune Scriptura. Cum a înmulțit Cristos pîinea și peștii. Să ajungă la tot săracul. Unii doresc că trăiască frumos. Cred că s-ar potrivi mai bine caracterizării unui anume fel de viață. Binele poate fi frumos, dar, dacă vine din partea unui om rău, devine urât. Este binele care-i place acelui om.

-Frumosul este frumos pentru toți oamenii.

Pe fereastra cabinetului făcură popas câteva raze proaspete de soare, desprinse din slava frumuseții cerești. De afară pătrundea aerul transparent al dimineții. În momentul acela a intrat Irina. Nu era singură. Căuta să oprească pătrunderea forțată a unui individ, care nu se recomandase. Împungea aerul cu un document, arătând apartenența la A.N.S.V.S.A. Speriată, intră peste doctor și clientul său. Exclamă:

-Vrea să ne închidă cabinetul!

Obișnuit cu astfel de indivizi, doctorul l-a invitat pe acesta să ia

loc.

-Vă ascult!

Aparenta tensiune s-a risipit ca prin minune. În fața sa stătea un tânăr care, dacă ajunsese să lucreze la acea instituție de înaltă autoritate veterinară, însemna că avusese susținere importantă.

-Cabinetul nu îndeplinește condițiile funcționării!

-La ce vă referiți?

De multe ori trecuse prin astfel de momente, suportase desele schimbări de ordin, instrucțiuni, care adesea erau contradictorii, elaborate de indivizi rău voitori, sau mai ales interesați să dispară concurența acolo unde aveau interese.

-Cunoașteți dispozițiile care prevăd, în cadrul fluxului sanitar, necesitatea existenței a două uși de acces: una de intrare, alta de ieșire, în condițiile pandemiei de Covid 19.

-Din câte sunt informat, O.M.S a anunțat încetarea pandeniei.
-Poate, numai că ordinul A.N.S.V.S.A. dat, nu a fost abrogat.

În momentul acela doctorul și-a amintit cum se întâmplă pe la noi: mergând pe șosea,întâlnești adesea placarde ce atenționează apropierea unui șantier în lucru. Reduci viteza, conform indicațiilor. Nu întâlnești în zonă niciun șantier. Fusese închis demult. Dar nimeni nu se învrednicise să ridice panourile care anunțau restricțiile. Șopti ca pentru sine :

-N-au fost ridicate restricțiile.

-Ce-ați spus?

Marcu și-a dat seama că nu are cu cine dialoga. Ordinul în sine fusese o prostie încă de la început. O aliniere la instrucțiunile venite de la Bruxelles. Atât timp cât în sala de așteptare clienții ocupau același spațiu, nu avea niciun rost separarea traseelor. Mai mult, clădirea era astfel construită încât nu permitea modificări structurale, adică, practicarea unei alte ieșiri.

Îl așteptau zile grele. Trăise de-alungul carierei destule. Iar

necazul cel mare era că dispoziția, absurdă în inconsistența ei,

venea de la un tânăr. Iar acesta pătrunsese în viață dând buzna, făcând multă agitație, cu un singur scop: să fie remarcat și promovat. O săptămână s-a chinuit să lămurească forul superior că interdicția nu avea niciun rost. În final a avut câștig de cauză, obținând redeschidetea cabinetului. Argumentul său se bazase pe faptul că niciun magazin alimentar de cartier nu fusese obligat să

se închidă în această perioadă, ci doar să respecte niște dispoziții de bun simț privind circulația clienților.

În seara aceea, înainte de închiderea cabinetului, Doctorul avusese o surpriză plăcută. Îl vizitase fostul său asistent de la facultate. Ajunsese profesor. Timpul trecuse, acum era proaspăt pensionar.Ce puteau ei discuta? Bine înțeles amintiri, politică, despre câini. Și altele. Profesorul rămăsese de câțiva ani singur. Zile întregi nu avea cu cine schimba o vorbă. S-au așezat la taclale. Irina a adus două pahare.

-Viața în România nu e nici mai bună dar nici mai proastă decât ar fi trebuit să fie. Societatea s-a polarizat, și așa va rămâne mult timp. Cu toate că la putere, de-alungul vremii, a fost în bună parte un partid social democrat, care, cel puțin doctrinar, ar fi trebuit să niveleze diferențele sociale existente.

-Dacă numeri anii, la putere au fost și unii, și alții, succesiv sau împreună. Atât timp cât va fi pace, societatea va prospera. Conducătorii pot încetini, dar nu opri evoluția. Este condamnabilă dispariția aproape în totalitate a tot ce s-a construit în trecut. Într-o generație sau chiar două. Dar aproape tot ce a realizat generația noastră cu siguranță.

Marcu susținea că încă de la elaborarea principiilor dezvoltării socialuste, drumul trasat a fost greșit. Nu poți fi bun la toate. Se dorea construirea rapidă a unei societăți multilateral dezvoltate. Pentru aceasta a fost deviat drumul firesc al mersului unei societăți bazate pe tradiții și obiceiuri în primul rând. Și pe instinctul de proprietate, foarte puternic înrădăcinat la noi.

Profesorul era convins că interesele de grup sau individuale

au distrus după revoluție economia românească.

Marcu susținea că economia socialistă s-a dezvoltat pe baza cumpărării unor tehnologii depășite, pe care occidentul ni le-a livrat în anii șaptezeci ai secolului trecut. S-a dorit o industrializare forțată, făcută de un popor de țărani, insuficient educat. Firmele -mamă străine, aveau desigur pregătite tehnologii superioare, pe care, imediat le-au pus în aplicare. Au urmat anii optzeci, când nu s-a mai aprobat nicio retehnologizare. Începuse cursa achitării datoriilor. Și o prostie mai mare nici nu putea să existe. În goana după valută, statul vindea în occident produsele românești în dumping, sub prețul de producție. Daciile se vindeau cu două mii de dolari. Prețul unei biciclete mai pricopsite de astăzi. Pe gratis, adică, numai pentru a se încasa valută.

După un timp, Marcu a deviat discuția în spre domeniul care-l interesa, întrebându-l pe profesor cum a fost posibilă evoluția speciei umane până la perfecționarea biologică la care s-a ajuns astăzi? Scoțînd din discuție aspectul religios.

Acesta, sorbind o gură de bere, făcu o pauză pentru a-și aduna gândurile, răspunse: cred că de-alungul timpului s-au petrecut o serie de erori de copiere a informației A D N, în procesul de formare a genitorilor, spermatozoizi sau ovule. Evoluția în direcția noastră a început în urmă cu șase milioane de ani. Au fost o serie de modificări fericite, întâmplătoare. Au existat și drumuri închise, pe care natura nu le-a păstrat.
Se consideră că astăzi diferențierea noastră de animale s-ar face prin trei domenii care ne deosebesc: cultura, confecționarea uneltelor și limbajul.

S-au făcut experimente în care un pui de cimpanzeu a fost

crescut imediat după naștere ca un copil. El a învățat să poarte haine, să mănânce cu furculița și cuțitul, să adune lemne pentru foc, să-l aprindă, să gătească singur mâncarea. Chiar să și dovedească, crescând, că apreciază lucrurile frumoase, să folosească unele unelte. Dar nu a reușit niciodată să utilizeze

limbajul uman, articulat.

-Nici nu cred că a fost nevoie, animalele au limbajul lor, prin care se înțeleg, nu articulat, ca al omului, dar, pentru fiecare specie, eu consider că este suficient de perfecționat, atât timp cât se înțeleg perfect între ei, ca indivizi, replică Marcu.

Profesorul cunoștea preocupările lui, și a fost de acord cu acesta în multe privințe.

-Destui câini, care trăiesc de mici alături de oameni, ajung să înțeleagă limbajul acestora. Aidoma unui copil de trei ani. Unii chiar mai mult. Bine înțeles că nu pot reproduce informațiile, precum omul. Le lipsesc prea multe însușiri pe care genul homo le-a dobândit de-a lungul evoluției sale. Aici am putea discuta despre divinitate. În sensul dirijării acestor modificări genetice spre direcția fericită în care ne aflăm astăzi. Toate speciile de animale au evoluat. Dar atingerea unui nivel atât de perfecționat ca cel al speciei noastre, este imposibil de imaginat. Aici putem discuta de Dumnezeu, ca de o forță superioară a naturii care a dirijat totul.

Aici, cei doi au fost de acord. Erau dovezi științifice și experimentale în acest sens. Era adevărat că evoluția biologică a speciei canine nu fusese studiată ca cea umană. Lipsea interesul.

-Tocmai asta doresc eu să urmăresc, cu mijloacele și cunoștințele mele. Este o dorință pe care o am din copilărie, spuse Marcu, relatându-i apoi amintirile despre Vic.

-Vrei să înțelegi lumea, nu să o transformi.

Profesorul era la curent și cu ceea ce vorbeau neștiutorii despre experimentele lui Marcu. Unii, rău voitori, sau necunoscători asupra aspectelor naturale, îl învinovățeau că dorește să schimbe lumea, adică în nebunia lui, ar încerca să aducă javrele la nivelul omului. Ca și cum ar mai fi nevoie de încă o specie, care să distrugă lumea așa cum o făcuse omul.

-Am citit de curând o carte foarte interesantă, în care autorul își imaginează cum ar arăta lumea în viitor, dacă n-am fi noi. E o carte științifică, bazată bineînțeles pe ficțiune. Dar o ficțiune care poate deveni realitate, dacă, în condițiile de astăzi războiul din Ucraina ar aluneca într-o direcție nucleară. Ar urma catastrofa, am dispărea, iar natura, în scurt timp ar recupera tot ce am distrus noi. Pădurea ar fi ecosistemul care va stăpâni pământul. În fiecare minut s-ar împăduri o suprafață egală cu cea a două terenuri de fotbal. Într-un an, o suprafață cât jumătate din țara noastră, într-un secol va căpăta dimensiunea pe care a avut-o înainte de a începe noi să o defrișăm, adică de a deveni agricultori.

-Adică, prin dispariția noastră, natura nu ar avea decât de câștigat.

-Cu siguranță, și ar fi posibil ca, în viitorul îndepărtat, alte specii să se dezvolte pe un drum asemănător cu cel parcurs de specia umană și de mamiferele de astăzi, așa cum le știm noi astăzi. Dacă ne gândim că întreaga lume a mamiferelor a plecat de la rozătorul din urmă cu 65 de milioane de ani, și dacă întreaga lume va pieri, tot va rezista vreo cârtiță sau un liliac ascunși în pământ sau peșteri de la care evoluția naturii va pleca și se va diversifica în noua sa dimensiune. Cine știe ce forme noi de viață vor apărea? Dacă ni le-am imagina, s-ar putea să ne înfiorăm la vederea lor. Oricum vor fi mult deosebite de cele cu care ne este obișnuit ochiul acum.

Subiectul devenise complicat, alcoolul începuse să-și facă efectul, așa că schimbară discuția.

     -Crezi că în final, Ucraina își va recăpăta teritoriile pierdute?
      -Nimeni nu poate ști. Cred că totul depinde de perioada, nivelul, și tipul de armament pe care-l va mai primi Ucraina.
       Profesorul trase aer în piept, umflă pieptul, ca și cum de părerea sa ar fi depins soarta omenirii. Apoi continuă: trăim pe o planetă ușor inflamabilă. Numai rațiunea ne poate salva de un incediu devastator. Am o părere proprie, pe care nu mi-o scoate nimeni din cap: cred că, în realitate, marile puteri au nevoie una de cealaltă. Neînțelegerile lor sunt numai aparente, întreținute și menținute de mass media. Iar aceasta de multe ori exagerează, mai presus de orice având nevoie de raiting. Statele mari se înțeleg în spatele ușilor închise. Își împart interesele. Războaiele dintotdeauna au fost o mare afacere. Trebuie respectate niște reguli. Am auzit că între S.U.A. și Rusia există un telefon direct, foarte fierbinte. Între Pentagon și Ministerul rus al apărării

-Trebuie respectată întocmai litera tratatelor internaționale.

Altfel unde vom ajunge dacă oricare popor, cum ar prinde ceva coajă ar începe să revendice teritorii? De-alungul vremii, granițele au fost mereu schimbate, și populația de la margine a fost deseori afectată. Câți mai vorbesc oare româna în Bucovina de Nord? După unirea noastră cu Basarabia în 1918, am înființat oficii de românizare. Erau necesare. La orașe, în școli, în administrație, se vorbea rusește. Numai la țară s-a păstrat limba română. Și asta, culmea, datorită lipsei de carte. Analfabetismul a salvat românismul.

-Ai citit ce a spus profesorul Ioan Aurel Pop? Că Ștefan cel Mare a fost primul unificator al românilor. Că el a adus Țara Românească sub ascultarea sa de mai multe ori și timp de 16 ani și opt luni a fost numit domn al Valahiei propriu-zise. Adică și al Munteniei. Că a deținut titlul de conte sau guvernator al Transilvaniei. A stăpânit peste 100 de sate, târguri și cetăți în Transilvania, fiind cel mai bogat feudal din această țară. A creat episcopie, ajunsă la scurtă vreme mitropolie românească la câțiva kilometri de Cluj, în satul Feleacu, a pus stema Moldovei peste tot, de pe Târnave până în regiunea Dejului. Ai știut asta? Se văd și astăzi frumoasele încrustații în piatră cu bourul moldovenesc. Chiar recent, un tânăr cercetător de la Cluj a descoperit în arhivele de stat din Milano un document tulburător din 1459 prin care domnul Moldovei Ștefan cel Mare e numit Re de Dacia, adică regele Daciei, cu mai mult de 100 de ani înainte ca Mihai Viteazu să primească același titlu și cu mai mult de o sută de ani înainte ca unii principi maghiari ai Transilvaniei să se intituleze așa.

-Cu atât mai mult! Din vechime avem drepturi asupra unor

teritorii pierdute. Dar sunt tratate, care trebuie respectate. Altfel, fiecare țară ar face doar ce ar dori. Și ar fi desigur, un imens haos.

Plictisit de discuții politice, Marcu alunecă din nou vorba spre domeniul care-l interesa: dacă și câinele ar fi capabil să recunoască un lucru frumos. Și dacă noțiunea de frumos e

similară cu cea percepută de om.

-În evoluția omului, dragostea și aprecierea noțiunii de frumos, a apărut în urmă cu trei milioane de ani, spuse profesorul. S-a descoperit un obiect oval de jad, de vreo două sute cinci zeci de grame greutate, care reprezenta un cap frumos, și care ar fi semănat cu cel de om. Probabil că vreun australopitec din acea vreme îl remarcase. Acest obiect a fost păstrat ca un totem, apoi, a fost găsit la mare distanță, unul asemănător. Animalele acelea văzuseră în acea formă un chip, ceeace vedem și noi astăzi. Îl păstraseră din generație în generație. Poate că ideea a fost împrumutată și la alții, pentru că a fost găsit unul similar și la distanță. Ajunsese un fel de zeitate. Chiar dacă e mult spus pentru acel stadiu de evoluție al strămoșilor noștri.

-Așa că, este posibil și la câini să existe aprecierea obiectelor frumoase. În felul lor. Altfel cum am explica sentimentul de posesiune, de apartenență asupra unui obiect, asupra unei jucării pe care o apără cu strășnicie? Marcu povesti în continuare o observație pe care i-o relatase o clientă:

-La colțul străzii avem o vecină al cărei soț a preluat de la un adăpost un câine maidanez. Era o arătare la început, o stârpitură, cum zice poporul, o jigodie mică și scumpă. O luase din milă. Fusese abandonat pe străzi de un nemernic. Din fericire, nu se știe cum, a ajuns la un adăpost pentru câinii abandonați. Soția nu era neapărat o iubitoare de câini. Când s-a trezit cu gheomotocul de blană acasă, după câteva discuții, l-a acceptat. Bineînțeles, ea s-a ocupat în continuare de tot ce are nevoie un cățel, de hrană, apă, curățenie, plimbare.

Vecinul nu făcea nimic pentru el. Numai când se uita la

televizor, seara, îl lua în brațe, privind împreună ecranul. Din când în când îl mângâia. Atât. Și ce credeți? Cățelul, care între timp crescuse, îl iubea numai pe el. Pe soția sa, care ducea tot greul, deloc. Era vizibilă diferența. Când omul se apropia de casă, venind de la muncă, îl simțea de la distanță, manifestându-și sonor bucuria. Știa chiar și ora la care trebuia să sosească. Se putea vedea aceasta în gesturile lui, în nerăbdarea, atenția lui.

Cum se pot explica toate acestea? După mine, în acest caz prevalează sentimentul, stabilit între stăpân și cățel, asupra recunoștinței pentru eforturile soției. Deci, și pentru câine e mai importantă latura spirituală decât cea materială. Deci cum să nu aprecieze frumosul, un câine care iubește? În plus, există obiecte la care un câine ține mai mult decât la altele, care îi sunt indiferente. Asta nu demonstrează o apreciere a frumosului?

Marcu își aminti cum Vic ținea mult la o păpușă din cârpă, pe care o păstra numai pentru el. Era frumoasa lui, chiar dacă, acea arătare, copilului de atunci nu-i spunea nimic. Pentru că nici la oameni noțiunea aceasta nu este general valabilă. Cum spune poporul: nu-i frumos ce e frumos, e frumos, ce-mi place mie.

Între timp se făcuse noapte. Se lichidaseră suficiente sticle de bere, vodca se terminase, aerul devenise rece și neprietenos cu filosofia celor doi foști colegi de facultate: asistentul și studentul, acum, oameni maturi. Irina nu îndrăznise să plece. Știa că în asemenea situații bărbații nu trebuie lăsați singuri. Le adusese tot ce aveau nevoie pentru a se simți bine. Limbile se dezlegaseră. Cu timpul, începuseră să devină tot mai grele. Apoi trupurile. Numai mințile li se înflăcăraseră. Încă trâiau într-o logică proprie, încercând să le țină trează ființa.

-Încă o seară s-a dus!

Era o duioșie aparte în cuvintele profesorului.

-Pentru ce oare Dumnezeu a neglijat lumina, și nu a făcut-o

să trăiască fără sfârșit? Ce-ai turnat doctore în paharul ăsta? Nu

mă pot ridica. Mi-au înțepenit picioare.

Amândoi au încercat să se ridice, sprijinându-se unul altul, cu mare greutate.

-Rămâi în noaptea asta la mine. Nu poți pleca. Unde să te duci la ora asta?

-Roag-o pe Irina să-mi cheme un taxi.

-Nici să nu te gândești!

Se făcuseră praf. Vedere prin ceață. Orbise lumina. Băuseră un amestec de bere, vodcă și voie bună. Omul se poate face mangă în două feluri: îmbătându-te de fericire, și atunci crede că a ajuns în rai, sau de supărare, când știe că se prăvălește în iad.
Irina rămăsese. Se pricepea cum trebuie să se poarte cu bărbații în astfel de situații. L-a condus pe fiecare în cîte o cameră, i-a culcat pe rând, ca pe copii. Apoi, în puterea neagră a nopții și-a chemat un taxi.

-Ia un rând de chei, să poți deschide mâine dimineață cabinetul, îi șopti doctorul, străduindu-se să vorbească limpede.
Nu-l mai văzuse într-o astfel de situație. Pe profesor nu-l cunoștea. Se amețiseră. Dar era o atfel de beție, mult deosebită față de cea pe care o cunoscuse la Manea și prietenii săi. Și pe care o trăise de atâtea ori. Înțelesese că și beția era de mai multe feluri. Beții urâte și beții frumoase. Asistase și ea fără să vrea la discuțiile celor doi. N-avusese păreri. Și oricum, nu-și permitea ea să și le exprime. Poate că și la câini e la fel: pot avea părerei, dar nu au curajul să le exprime. Și tocmai asta încerca doctorul să înțeleagă.

Trecuse de miezul nopții. Noaptea de sfârșit de octombrie se întinsese de-alungul orașului. Într-o fracțiune de secundă îi trecu prin fața ochilor imaginea lui Manea, așa cum fusese ea atunci, în tinerețea lor. Afară era încă destul de cald pentru mijlocul toamnei. Își aminti de plimbările lor frumoase la început, prin parcurile orașului. Aici, la o azvârlitură de băț era Herăstrăul. Și Manea fusese mai matur decât ea. Dar ființa lui nu purta niciun dram de poezie. Nici măcar atunci când se îmbăta, și când majoritatea bărbaților devin nostalgici. Fusese un animal sălbatic. Ieșea din scorbură doar când i se făcea foame. Sau dor de trupul ei. Și atunci înhața tot ce trecea pe lângă el. Așa procedase cu ea. Făcea comparații. Nu-și explica cum se putuse lega pe atunci de o astfel de ființă. Îi trebuiseră zece ani de pușcărie ca să se deștepte. Cu trupul și cu inima. Cel mai greu e să te desparți cu inima. Ai nevoie de mult timp și mai ales de foarte multă hotărâre.

Îl privi pe șoferul de taxi. Aducea cu Manea al ei. Mașina intrase în lungul cartier Militari, îndreptându-se drept către Piața Gorjului. După un timp a ajuns. Oprise mașina la oarecare distanță de bloc. Să nu se holbeze vreun vecin, care ar fi putut să o întrebe de unde venea la ora aceea. A urcat scările. Tîra după ea un corp care nu mai era al ei, greu și obosit. Curând
adormi cu gândul la doctor.Oare se gândește la ea ca la o femeie vreodată?

Uneori i se făcea dor și ei de fiorul unor mângâieri fierbinți.

Să-și simtă pielea dezgolită atinsă măcar de imaginația unei ființe. În trupul său nu avusese vreodată nici urmă din acel organ dătător de curaj, ce poate deschide drumul către fericire. De ani buni își simțea sentimentele strânse într-o cămașă de forță. Și mai ales sub apăsarea unei dureri surde, ca și cum timpul ar fi lapidat-o cu ploaia de piatră a secundelor sale înghețate.

Unde pierduse anii tinereții? Coborâseră la primul colț de stradă, lepădându-se de ea. Ca de o haină veche și nefolositoare. Așa cum făcuse Manea cu ani în urmă. Nu-l învinovățea. Se lepădase de ea așa cum și ea coborâse în noaptea aceea din taxi. Fără să-i pese. Sau să se gândească ce va face celălalt. Îl plătise. Manea n-o plătise nici măcar cu o mulțumire. Nu învățase.

Atât a putut inima lui să-i ofere.

De la Manea nu așteptase nimic. Ajunsese să-l cunoască, el nu putea oferi mai mult. De aceea pătimise în locul lui. Dar nu sacrificiu ar fi trebuit să se numească gestul ei, ci mai degrabă un fel de spirit al datoriei. Al femeii care dorește să-și salveze familia. Gândi că dacă ar fi fost altfel, pentru ea ar fi fost mult mai greu de suportat cei zece sau cincisprezece ani. I-ar fi rămas credincioasă, aștepându-l să iasă din pușcărie. Ar fi numărat anii, lunile, zilele. Nesfârșite. Cu siguranță că nici nu l-ar fi înșelat. Iar acum, în afară de ea, era singurul care cunoștea adevărul, pe care nici măcar nu-l acceptase. Nu de frica unui Dumnezeu în care nu credea, ci din pricina fricii de propria persoană. Dezechilibrat cum era, cu boala părinților cuibărită în întunericul său, ar fi putut să-și ia zilele.

Cu gândurile acestea învălmășite, într-un sfârșit adormi. Dimineața s-a trezit târziu. Speriată, aruncă de pe ea toată îmbrăcămintea amintirilor de ieri, se aranjă puțin și o zbughi la autobuz spre cabinet. Era sita prea nouă ca să-și permită întârzieri. Știa că doctorul e punctual și, dacă nu se putea scula, sigur ar fi tras Doina de el. Așa cum făcea ea adesea.
Trafic aglomerat, ca de obicei. Ajungând, se împiedică întâi de câine, care aștepta la ușă. Cei doi încă dormeau, așa cum îi lăsase. Răsuflă ușurată. O luă pe Doina la plimbare, lăsând poșeta la vedere, pentru a se înțelege că nu fusese niciun hoț.
Cugetă că doctorul Marcu, dacă-i dăduse cheile casei, avusese încredere în ea. Și poate nu numai atât. Era mândră că în așa scurt timp devenise utilă.

Ea, până atunci viețuise, nu trăise. Ca o plantă. Doi ani cu Manea, când îi crecuseră rădăcinile înfigându-i-se în temelia casei din care ieșea rar, numai până la piață, apoi zece cu ele prinse între zidurile închisorii. Nici în copilărie nu se putuse lăuda cu libertatea. Era ca o praștie, avea voie să se întindă cât îi permitea neatenția tatălui său. Iar acum avea toate drepturile. O parte și le câștigase în închisoare, de unde ieșise ca dintr-o nouă naștere. Putea să facă tot ce dorește, nu mai dădea socoteală nimănui. Câștigase libertatea singurătății. Și mai ales a comparației, cea mai prețioasă libertate, de care trebuia să învețe din nou a se bucura. Dacă va învăța să depășească liniștea cea cumplită a singurătății. Pentru că în viața fiecăruia anii trec. Sunt înlocuiți cu uitarea timpului pe care fiecare l-a primit în dar la naștere. Mai lung sau mai scurt. Prospețimea, o dată cu frumusețea naivității trece. Dai piept cu zilele tale, pe care trebuie să le învingi pentru a merge mai departe. Pe rând, nu pe toate odată. Se obișnuise și cu trecerea lor grăbită. Oricum, nu le putea opri. Aveau curgerea lor de râu, ca sângele, ca însăși

plecarea, care se aseamănă cu o părăsire.

O trezi din visare Doina, trăgând de lesă. Se lăsase condusă de aceasta pe străzile Jean Texier, Șerban Petrescu, până în parcul Călinescu. Acolo i-a dat drumul pentru câteva minute. S-a așezat pe o bancă. Cățeaua amușina urme numai de ea știute. Învățase la liceu că un câine are trei sute de mii de celule olfactive, în timp ce omul abia trei mii.

-Ce-o avea ea în capul acela frumos? Ce gândește ea acum? E la fel de singură ca mine. Ba nu, ea îl are pe doctor. Gândi că doctorul are dreptate. Trebuie descifrate gândurile unui câine, chiar și neexprimate. Apoi și înțelesul exteriorizării lor vocale. Desigur, este un secret în toate acestea. Nici Manea nu vorbea. De multe ori nici nu era nevoie, îl putea înțelege, descifrându-i tăcerea. Ca pe Doina. Atunci, ce deosebire este între câine și om?

-Doina, plecăm! Vino să-ți pun lesa!

Câinele se apropie de Irina, la o distanță suficient de mare pentru a nu-i putea prinde lesa de zgardă. O țintui fix în ochi cu o privire atât de grăitoare, încât a înțeles imediat ce voia. În același timp scânci ca un copil ce dorește să fie lăsat să se mai joace. Iar în acel moment s-a întâmplat ceva nemaiîntâlnit: Doina a mulțumit, parcă făcînd o reverență. Iar Irina a avut impresia că i-a zâmbit. Și din nou i-a dat dreptate Doctorului.

-Oare cuvintele au miros?

Dacă întrebarea Irinei i-ar fi fost adresată Doinei, desigur, ar răspunde afirmativ. Iar dacă ar avea miros, cu siguranță ar avea și gust, aidoma fructelor, sau florilor. Așa cum gesturile au o vorbire a lor, mută, neauzită de oameni. Dar înțeleasă de cei ce nu aud. De ce n-ar desluși câinii integral limbajul oamenilor, ei, care au simțurile infinit mai dezvoltate decât oamenii? Și pentru că vorbirea este o formă de energie, de ce nu ar percepe-o oamenii și pe cea a câinilor? Poate că vina este a omului, la care multe simțuri s-au atrofiat.

Gândurile o făcură pe Irina să viseze, să plutească mai presus de logica unor cuvinte neexprimate. Apoi, câteva minute mai târziu, Doina a revenit la bancă, ținând în bot o floare. O culesese de pe jos, căzută probabil din buchetul cuiva. I-o aducea Irinei. Femeia luă floarea, mângâie câinele pe cap, o privi adânc în lucirile ochilor. Era un gest nemaipomenit! Irina se înfioră. Își aminti că, în urmă cu două zile Marcu făcuse un asemenea gest. Îi oferise o floare. Desigur, scena nu-i scăpase Doinei. Fusese expresia simțului său estetic? Imposibil! Gestul nu putea fi decât unul de imitare, întâlnit frecvent în lumea animală. Dar dacă nu era așa? Doina memorase gestul doctorului. Realizase că este un gest frumos, de oferire a unui cadou. Ori Doina era un câine ce se născuse cu însușiri speciale, ori strădaniile stăpânului său, care-și petrecuse zile întregi alături de ea, contribuiseră la exprimarea unor asemenea manifestări. Poate și una și alta. Dacă trăiești mult timp alături de specia aceasta, ajungi să o înțelegi. Și îi descifrezi limbajul. Cum trăiesc oamenii o viață unul lângă altul, și ajung să se înțeleagă fără cuvinte.

Știa că există numeroși câini ce au anumite abilități, de care oamenii se amuză adesea, considerându-le dovezi de inteligență. Cum ar fi aducerea obiectelor aruncate la distanță, executarea unor comenzi, sau chiar dezvățarea de a lătra inutil. Mai mult, unii învață să numere. Sau să recunoască și culorile. Acestea făceau parte din dresaj. Irina înțelesese că doctorul Marcu dorește

să obțină de la Doina mult mai mult. Și obținuse.

Când s-a reîntors la Cabinet, Doctorul era deja acolo. Puțin răvășit, cu fața mototolită de somn. Stătea de vorbă cu un client,

care venise cu patrupedul său la consultație.

        Era o femelă tânără de Canish alb de o frusețe deosebită.
In clipa când au intrat, Doctorul luase cățelul în brațe, îl strânse la piept și îl sărută afectuos. Acesta scânci recunoscător, bucurându-se. Scena însă nu i-a scăpat Doinei care, într-o secundă s-a repezit la gheomotocul de carne și blană albă din brațele Doctorului. Numai vigilența și reacția rapidă a acestuia a salvat-o.
     Fusese exprimarea unui sentiment pe care Irina îl considerase propriu oamenilor: gelozia. Atunci a înțeles că Doina îl iubește. Nu era un simplu atașament față de un stăpân care avusese grijă de ea, o hrănise, o plimbase, petrecuseră seri lungi împreună cu ea, mângâind-o, alintând-o. Era mai mult de atât. Era un sentiment de posesiune pe care numai iubirea îl trezește.
Un comportament specific de exprimare și apărare a legăturii speciale ce se stabilise între o femelă și perechea sa. Iar        Clientul a reacționat nemulțumit, aproape speriat.

-Fiecare trebuie să aibă locul său! Câinele să stea cu câinii. Nu folosește nimănui să amestecăm lucrurile.

Cunoștea o parte din preocupările doctorului. Continuă vizibil nemulțumit: nu cred că peștele și-ar dori să devină pasăre. Nici câinele om.

Irina îi dădea dreptate. Doctorul căuta să-i transmită Doinei însușirile omului. Dar exista riscul ca acesta să preia numai ceeace îi convine, în mod sigur exprimându-le brutal, conform specificului scestei speciei. Asupra comportării omului acționaseră milenii de progres, de educație, de pilde și porunci ale religiei. Cea din vechime și cea de acum. Câinele trăia în preajma omului numai de câteva mii de ani. Prea puțini pentru a fi schimbate însușirile genetice care veneau de milioane de ani de conviețuire în haite. Ierarhia, specifică haitelor se păstrează ca o regulă, sau un sentiment foarte puternic. Când în cadrul unei familii este adoptat un câine, acesta trebuie să-și cunoască de la început locul său. Dacă i se dă prea multă importanță, există riscul ca acesta să-și aroge anumite drepturi considerându-se capul familiei, conducătorul, exemplarul alfa. Și atunci poate fi de necontrolat.

Atenționată, Doina se retrase, vizibil nemulțumită. Fusese trădată. Atunci Irinei i se păru că Doina nu aude, ci miroase cuvintele, dându-le sens după încărcătura olfactivă. Avea un gest specific, numai al ei, care dădea impresia că amușină urma cuvintelor.

Activitatea cabinetului se diversificase. Prin venirea Irinei, care preluase multe din activități, doctorul avea timp să se ocupe mai îndeaproape de cercetările sale. Săptămânal mergeau la cenaclu. Nici unul nici altul nu voiau să renunțe, cu toate că zilele deveneau tot mai aglomerate. Apăreau subiecte neprevăzute, urgențe medicale, și în special clienți pe care îi uita Dumnezeu la cabinet, sporovăind vrute și nevrute despre cățeii lor, despre politică, despre război. .

La cenaclu, văzându-i sosind împreună, colegii începuseră să șușotească. Era o noutate. Și ca orice noutate stârnea interes și mai ales bârfe. Pe doctor îl cunoșteau demult. Irina abia venise.

-Cine-i femeia asta?

În lumea literară era o apariție nouă. Ceilalți se cunoscuseră de-alungul vremii, fie la alte cenacluri, fie la lansări de carte. Erau în general aceiași. Câteva zeci, care se întâlneau frecvent cu ocazia manifestărilor culturale de acest gen. Dar, subiectul de bârfă îl oferea în special diferența de vârstă.

-Poate să-i fie tată!

-Și ce dacă, îl pune la fiert?

Gura lumii slobodă. Cum să te aperi ? Ca la orice popor, bârfa e sport național. Și un spectacol care se joacă numai cu casa închisă. În parte, era ceva adevărat în zvonurile care pluteau în camera în care se citeau sau se recitau noile creații. Cu toate că cei doi își păstraseră locurile inițiale, la venire și la plecare coborau sau se urcau în aceeași mașină. Meganul lui. Și de fiecare dată, fie veneau împreună la cabinet, fie doctorul o conducea acasă în Militari.

-Nu trebuie, domnule Doctor!

Irina era copleșită de atâta atenție, nu reușea să traducă pe înțelegerea ei insistența acestuia constantă și politicoasă.

-Să fie numai atât?

Nu îndrăznea să spere, învățase să nu-și facă visuri. Marcu era un om matur, trecut prin viață, cunoscuse desigur destule, n-ar fi putut avea la vârsta aceea comportamentul unui adolescent. Nu intuia dacă tot ce făcea era din politețe, din educație, din respect pentru ea, sau dintr-un fel de teamă de singurătate. Se întreba dacă nu cumva devenise și ea obiect de studiu, ca Doina. Avea cu siguranță stofă de cercetător, dar și naivitatea adolescentului. Probabil găsise asemănări între ea și Doina. Sau căuta unele trăsături comune între două femele de specii diferite. Ideea aceasta i s-a înșurubat foarte adânc în minte, înfiorând-o.

Meganul lui Marcu stăpungea întunericul străzii cu strălucirea farurilor. O lumină care vorbea, astupând tăcerea doctorului. Îmi respectă gândurile, își spuse.

-La început a fost cuvântul!

Își aminti fraza de la începutul Evangheliei după Matei, citită la închisoare. Unde trebuie să caut răspunsul Dumnezeule? Filosofii ar fi spus că în inima ei. Era convinsă că trebuie să existe undeva, în afara anatomiei un organ, ce face dintr-un om obișnut un erou. Nu numai împrejurarea, sau teama, cum învățase. Tăria împrejurării naște curajul! I-ar fi plăcut să creadă că ajunsese să îl cunoască pe doctor, sau că măcar să-l intuiască. Erau doi oameni maturi. Deveniseră două singurătăți care se apropiaseră unul de celălalt. Numai atât? De când lucrau împreună, a simțit că apăruse între ei o punte prin care ușor ar fi putut păși unul spre celălat. Un pod al întâmplării. Și care urma să coboare, unind cele două cetăți care aveau încă porțile închise.

-Oare venise vremea să le deschidă?

Marcu părea deziteresat de trecutul ei. Odată chiar îi spusese că-l interesează numai persoana actuală, că viața ei trecută o poate intui.

-Prefer persoana matură care ești acum. Îi vorbise limpede. Apoi îi spuse: toți credem la un moment dat că suntem un fel de divinități. Pentru că fără să știm sau să vrem, purtăm în noi o sfințire. Cu ea ne-am născut. Toți suntem fiii lui Dumnezeu Tatăl. Unii chiar avem în noi evlavia deșertăciunilor noastre. Pentru că toți greșim. Dar nu toți mărturisim.

Așa se exprimase. Iar de atunci Irina simți cum i se îmbrăcase mintea în cuvintele acelei clipe frumoase, că îi alunecase cugetul către credință. Îl auzise pe doctor vorbind pe limba ei. În închisoare devenise credincioasă, convinsă fiind că altcineva dinăuntrul ei o îndemnase la jertfă. Și acel altcineva nu putea fi decât Dumnezeu. Îi alesese calea potrivită felului său de a fi.

Mașina continua să străbată bulevardul, două lumini care înțepau tăcerea cartierului. Îndrăzni:

-Dacă ați auzi, sau v-aș destăinui că în urmă cu mulți ani am fost condamnată pentru omucidere, m-ați crede?

-Fiecare suntem ucigașii propriului timp care ni s-a dat, și pe care îl suprimăm, sau îl pierdem. Sau ai visurilor noastre, în special ale celor din tinetețe. Femeile, prin întreruperile de sarcină, poartă vina lichidării ființelor născute în pântecul lor. Sau lunar, când sacrifică inconștient potențialele ființe existente în ovulele aruncate pe apa Sâmbetei. Cine are asupra noastră dreptul de stăpân, să hotărască, să ne condamne? E plină lumea de justițiari. Dar cine elaborează codul dreptei justiții? L-a elaborat Ființa Supremă. Nouă ne rămâne să-l respectăm cu

sfințenie.

-Totuși, dacă ați afla de la altcineva, nu de la mine, ați crede?

Doctorul o privi lung, cum ai privi cerul albastru, colorându-și irisul cu seninul ochilor ei.

-Și pe cine ai omorât tu, mă rog?

Irina începu să povestească. Încet, cu glas egal, purtând în voce greutatea celor doi ani petrecuți cu Manea, și cei zece, de detenție. Și-a dat seama că în câteva cuvinte nu putea să cuprindă doisprezece ani din viață. Amână. Îi va spune altădată. Nu venise momentul.

Ajunseseră în dreptul casei ei. Jos, la bloc. Pentru prima dată îi permisese să o aducă până în fața intrării. De obicei Îl ruga să oprească la distanță, parcurgea distanța pe jos. Vecinii stăteau ciorchie în fața blocului, până târziu. N-ar fi vrut să atragă atenția prin nimic. Cu atât mai mult, prin așa ceva. Ar fi auzit în spatele ei:

-Uite a dracului, și-a tras gagic! Nenorocita de pușcăriașă. Crede că noi am uitat.

-Cam puriu, dragă.

-Să fie acolo, la ea.

-Las-o tu, că-i și așa destul de amărâtă!

-De ce-i amărâtă?

-Parcă n-ai ști!

Vorbele vecinelor ar fi picurat repede pe strașina intrării, ca un început de ploaie. Abia după ce ar fi intrat s-ar fi potolit. Poate nici atunci. De această dată, fiind deja târziu, iar afară destul de rece, pe bancă, la intrare, nu mai era nimeni. Îl invită să urce: să vă arăt unde stau. Dacă veți avea nevoie de mine vreodată, să știți de unde mă luați.

-Crezi că voi avea nevoie?

Întrebarea n-avea dreptul la răspuns. Urcară împreună scările. Liftul îi apropia. Îi unea. Le înnoda răsuflările Era prima dată când stăteau atât de aproape. Spațiul îngust purta încă mirosul parfumat al celei ce coborăse înaintea lor.

-Așa e la bloc, încercă ea să scuze condițiile.

-Fiecare împrumutăm pentru câteva clipe o parte din aerul celui care a pășit înaintea noastră. Și nu numai la bloc. Nu numai atât. Chiar o parte din viața ființelor de lângă noi. Trăim fără să

vrem împreună cu ei.

Irina îl încuviință. Coborâseră. Intraseră în garsonieră. Continuă: eu plâng alături de vecina din stânga, perete în perete, pe care o aud scâncind când vine bărbatu-său beat, și o bate. Sau mă distrez cu cei de dedesupt, care pun muzica tare, în duminicile în care vor să se simtă bine. La bloc toți suntem organele unui singur trup mare cât blocul acesta de zece etaje.

Garsoniera avea dimensiuni modeste, într-un bloc construit

în urmă cu șaizeci de ani pentru oamenii muncii veniți de la țară și pe care s-a sprijinit industrializarea forțată a țării.

-Cu ce vă servesc?

-Alcool, nu. Pentru cafea e prea târziu.

-Vă pregătesc repede un suc. De portocale, de grep?

-Din ce ai, dar prefer din grep. Am glicemia crescută.

După scurt timp, apăru de la bucătărie cu o tavă pe care ducea două pahare ornate. Garsonieră mică, dar cochetă. Aruncase multe din obiectele care-i aminteau de perioada trecută. Păstrase patul, o masă, două fotolii, un televizor, și cam atât. De afară se auzea vântul, care începuse să tragă de păr copacii.

-Mobilele te scot din casă.

Irina intră brusc în subiect. Simțea nevoia destăinuirii. Așa era corect. Nu aștepta compasiune, nici cuvinte de îmbărbătare. Numai un dram de înțelegere. N-ar fi dorit ca Marcu să descopere de la alții ceea ce ar fi trebuit să afle de la ea. Iar poveștile acestea ies întotdeauna la suprafață. Ca untdelemnul în candelă. Plutesc mereu deasupra, mai înflorite, și îmbogățite de lumina unui fitil. Pentru că unde este lumină și foc, trebuie să existe și fum. Încercă să se adâncească în amintirile anilor de atunci.
-Eram tânără, abia terminasem liceul tehnologic cu profil agricol. Nici frumoasă, nici urâtă. O fată, acolo, de care se împiedicau câțiva băieți. Nu-mi plăcea niciunul. Erau ca mine, niște pârliți. Deviza mea pe atunci era: decât vai de noi, mai bine vai de mine. Timpul copilăriei mele întârziate a trecut repede.

-Mărită-te fetițo, o să rămâi fată bătrână.

Așa îmi spuneau toți. Atunci a apărut Manea. Și nu știu ce i-a venit de s-a ținut de capul meu. Fusese căsătorit, avea doi copii, unul normal, altul cu o afecțiune neurologică. Adesea făcea crize urâte. Un fel de epilepsie, dar nu numai. La divorț nu știu din ce considerente judecătorul a hotărât să-i dea tatălui copilul cu probleme. Poate că pentru că avea o situație materială mai bună. După divorț a început să bea. L-au copleșit necazurile. Mi-a fost milă de el. El avea nevoie de un ajutor. Eu de un soț. Și așa ne-am luat. Irina a făcut o pauză, căutând să nu lungească povestea. Ar fi spus direct cum s-a întâmplat, dar amintirea îi îneca vorbele. Pe fereastră ochiul lunii aștepta urmarea. Lumina ei cuvânta neauzit. Ca o tăcere. Noaptea își trăia propria ei întunecare.

Bezna nopții se ascundea după răsuflările stelelor. Jumătate din vorbele Irinei visau, jumătate erau treze. Apoi, după auzirea întregii povești, doctorul simți trecând prin el tăișul celor zece ani petrecuți de Irina în închisoare. Nu ascultase numai o întâmplare teribilă, simțea cum Irina își scrijelise povestea direct pe sufletul său. Auzea sângele dându-l pagină cu pagină, ca pe o carte trăită. Îl inundă o duioșie cum nu o mai trăise. Nu era milă, era altceva. O apropiere între două suflete. Își aminti vorbele Marei când îl părăsise: eu m-am căsătorit cu un doctor, n-am știut că mă voi căsători cu un docher.

Realiză într-o clipă cât de mare era deosebirea între cele două povești de viață.

În seara aceea aerul șterpelise de la cer puțină lumină. Cu ea reușea să lumineze cugetul oamenilor. Ochii se bucurau de strălucirea aceea, ascultând cântecul somnului. Îi venise în minte numele pe care-l purtase odată, oferit de colegii săi, pe Platformă: Mercenarul. Avusese pe atunci rolul actorului care își jucase propria piesă. Șopti:

-Niciunul dintre noi nu e perfect.

Iar în clipa aceea simțise că sufletele lor trebuiau să se

unească, iar trupurile a doi oameni imperfecți să se contopească pentru a forma un întreg. Venise vremea. Altfel, vor rămâne două ființe, ca două entități separate, care vor suferi de neînțelegerea trecerii rapide a timpului, de grabnica rotație a acestui pământ care, după câțiva ani, se va sătura să-i mai păstreze, lepădându-i din brațele sale.

Iar vremea, sora fără de moarte a eternității, ca întotdeauna, va trece nepăsătoare pe lângă ei, ignorându-i.

CAPITOLUL VI

Evadarea

       În seara următoare s-a anunțat că Duma de Stat a Rusiei a ratificat decretul de alipire a celor patru regiuni cucerite ale Ucrainei.

Țările Uniunii Europene, Anglia și S.U.A., dăduseră în în fierbere. Însemna că acest teritoriu devenea legal al Federației Ruse. Iar orice agresiune asupra acestuia va fi similară cu atacarea Mamei Rusia. În această situație ea își va putea acorda dreptul de a utiliza arma nucleară tactică. Începea al treilea război mondial? A doua zi dimineața, la cabinet au început comentariile:

      -Ce avem noi cu ei?
      -Taci mă, astea sunt simple amenințări. Rusia n-are curaj să se angajeze într-o confruntare armată cu NATO.
      -Știi bancul cu Petrică și lupul?

Doctorul trăia evenimentul, alături de populatia informată pe această teamă, mai ales că, după anumite criterii avea încă vârsta încorporării. În sinea lui nu credea că nebunia globală poate

atinge asemenea cote.

-Nu vor avea curaj. Rușii sunt slab înarmați. Numai

propaganda lor îi mai consideră superputere.

Era o situație asemănătoare cu cea din al doilea război, când se trâmbița că armata germană era invincibilă, mecanizată și înarmată până în dinți. Era scosă la înaintare armata de tancuri a feldmareșalului Guderian. În realitate, Germania, pe frontul estic a trimis două milioane de cai. Acestora trebuia să li se asigure hrană, cel puțin douăzeci și cinci de kilograme pe zi, apă, oameni, care să aibă grijă de ei. Și s-a văzut cum s-a terminat.

Doctorul cunoștea toate acestea. Dar, convins fiind că asupra a tot ce mișcă domnește un miceliu de interese politice și economice, căuta să înțeleagă pentru ce reacția rapidă și dură a NATO se produsese abia acum, și nu în 2014, când a fost anexată Crimeea. Și de ce nu s-a acordat aceeași atenție războiului din Siria, încât țara aceea superbă a fost lăsată să devină un iad. Sau Libiei, Irakului, Afganistanului? Nu se găsiseră punți de înțelegere înainte de a fi distruse?

Povestea Irinei îl impresionase nu atât prin voința ei de a se sacrifica, ci mai ales prin puterea de a suporta blestemul oamenilor după ieșirea din închisoare. Pe oameni nu-i interesa adevărul, îi atrăgea victima. O priveau ca pe o pradă ușor de vânat. Un om ca o pradă. O femeie cu un destin atât de tragic.
Irina își purtase cu demnitate necazul, nelăsându-se umilită, îmbrățișându-și zilele mohorâte ca pe un dar. De multe ori ca pe un triumf. Îi rămăseseră versurile, pentru care nu se inventaseră închisori.

În ziua aceea, pe la prânz, în timp ce dădea o consultație, Doina a început să mârâie, ca la apropierea unui cunoscut. Prin curte s-au auzit pașii grăbiți ai unui câine. Apoi ușa de la intrare s-a deschis brusc, împinsă cu putere și Dingo, singur, a intrat în cabinet ca o furtună. Era vizibil agitat, semn că se petrecuse ceva rău. Niciodată nu fusese văzut până atunci singur pe stradă. Doctorul Marcu a înțeles că se petrecuse ceva grav. Câinele îi vorbise. Îl chemase, avea nevoie de el. A înțeles imediat că nu fusese trimis, Dingo realizase gravitatea situației și venise să ceară ajutor de la cel care în trecut îi rezolvase lui problemele de sănătate. Tocmai terminase consultația. I-a dat câteva indicații Irinei. Bănuia că era vorba de un accident.

În câteva minute Dingo l-a condus în parc. Acolo, pe o bancă stătea lungit Gruia dresorul. Câțiva oameni agitați se strânseseră în jurul lui. Unul încerca să-i deschidă nasturii cămășii, să-l ajute cum știa. Se vedea că nu se pricepe.

-A telefonat cineva la salvare?

Doctorul a primit răspuns afirmativ. Cunoscându-l, oamenii s-au dat la o parte, făcându-i loc să-i acorde primul ajutor. După puțin timp Gruia și-a revenit. A sosit și mașina salvării, care l-a preluat, și paramedicii l-au dus la spitalul Floreasca. Marcu a avut de luptat cu Dingo, care nu voia să se despartă de dresor. În final a reușit, l-a condus acasă, l-a predat doamnei Geta, mama dresorului, explicându-i în câteva cuvinte că nu e ceva foarte grav, că Gruia își revenise, dar a trebuit să meargă la spital, pentru investigații. În după amiaza aceea s-a interesat de sănătatea dresorului. Fusese internat, era pe mâini bune, avusese un accident vascular, un A.V.C. Trebuia să rămână în spital pentru investigații și protecție. Gruia abia împlinise cinicizeci de ani.

A doua zi a aflat că abia după o săptămână ar fi urmat să-l externeze, dar, în continuare trebuia să rămână în casă, urmându-și tratamentul. Dingo îl salvase.

Mult timp după aceea, doctorul Marcu s-a întrebat ce l-a determinat pe Dingo să vină la cabinetul lui pentru ajutor. Trebuia să priceapă judecata câinelui. Acesta, când era bonav, sau pentru controlul sănătății era adus de Gruia aici, la cabinet. Însemna că pentru el acesta era locul în care se realiza vindecarea. Câinele raționase exact. Înțelesese că doctorul, dacă vindecă câinii, e capabil să vindece și oameni. Scena era de necrezut. Mai mult, cabinetul era cel mai apropiat de parc, locul unde i se făcuse rău dresorului.

Dacă ar fi povestit scena altora, ar fi fost acuzat că fabulează. Dar avea martori. Gândi să scrie episodul acesta în însemnările lui. Dingo și Doina erau cei doi exponenți ai speciei lor, care aveau însușiri deosebite. Așa cum apăruseră prin mutații cromozomiale la om, indivizi care au transmis urmașilor caracterele lor aparte, acum câteva sute de mii de ani. Pe atunci natura le reținuse și le transmisese mai departe, în descendență.

Se consideră că animalele au instincte, că nu sunt capabile de elaborarea unui proces de judecată. Marcu își propuse să studieze apariția rațiunii la om.

Două zile mai târziu, la terminarea programului, după ce a încuiat ușa cabinetului, doctorul a invitat-o pe Irina sus, în apartamentul său. Era o seară frumoasă. Octombrie își arăta fața lui cea mai blândă. Așa cum ni se arată deseori toamnele bucureștene. Lumina lunii se bucura de nașterea unei nopți minunate. Ea mai urcase de câteva ori, uneori rămânând mai mult timp, ca în noaptea în care a trebuit să-i culce pe cei doi bărbați amețiți de băutură. Iar atunci, a doua zi dimineață, oarecum rușinat, doctorul își ceruse scuze pentru amândoi.

De această dată nu a fost nicidecum mirată. Era ca o ascunsă așteptare ce i se împlinea. Din apreciere și respect gândurile i se preschimbaseră în ființe. Dar nu-și făcuse iluzii. Învățase că ea nu are drepturi. Trăia pentru obligații, pe care le considerase bune prietene. Dar de această dată fusese aruncată pe o plajă nouă. Și se iveau zorile unei seri liniștite. Instinctul ei de femeie tânără i-o promitea.

În timp ce urcau, Marcu îi vorbea. Nu-l auzea. Cuvintele nu puteau sparge tăcerea care o înconjurase. Tăcerea speranței.
-Cu ce să te servesc?

Era pentru întâia oară când cineva dorea să o servească. Până atunci îi servise numai ea. Mereu pe alții. Își stabilise propria ei

ierarhie, în care își cunoștea poziția: totdeauna ultima.

-E târziu, dar mi-aș face o cafea. Nu admitea să i-o facă

doctorul.

-Bine, fă-ți-o singură. Știi de unde să iei cafeaua. Ai în stânga

Jakobs, măcinată încă o dată. Eu îmi voi turna un Whisky. Irina îi cunoștea gusturile. Jack Daniel’s.

Doctorul vorbea continuu. Despre căței, despre preocupările

sale, pe care le aducea mereu în discuție, ca și cum ar fi căutat să obțină, expunându-le, răspuns întrebărilor sale. Apoi, după primul pahar începu:

-Suntem amîndoi două plante singuratice pe o câmpie întinsă. Tu și eu. Același vânt ne înfioară crengile. Aceleași păsări ne cântă, ascunse în frunzele zilelor noastre. Amîndoi vrem să ne descoperim altfel de cum am fost creați, încercând să forțăm bariera timidității. Am trecut prin vâltoarea acestei vieți cum am putut. Dar nu ne-am înecat. Am putut ieși la suprafață din clipele cele mai grele. Am căutat, am găsit vadul, și am trecut.

Irina îl privea, devenise melancolic, încerca să-i facă în felul său un fel de declarație de dragoste, o invitație la o nouă viață. Continuă:

-Avem o singură viață, nu cred că ar trebui să o mai trăim separați unul de celălalt.

Ochii Irinei se făcură mari. Căpătară interesul în care strălucea o nouă lumină. Îl lăsă să vorbească. Cu timpul cuvintele au început să i se împleticească, dar aveau logica speranțelor. Era un altfel de a face curte unei femei. Nu știa de fapt cam ce însemna aceasta, nu-i mai vorbise nimeni astfel. De la Manea nu avusese nicio pretenție. Nici când era beat mangă nu devenea poet. Nici măcar filozof nostalgic. Așa cum ajung de cele mai multe ori să fie bărbații la băutură.

În vorbele sale, Doctorul începuse să amestece poezia cu filozofia și cu dragostea pentru căței. Ca de obicei, considera a fi specia cea mai asemănătoare omului. Nu sub aspect somatic, ci

sufletesc. Era și acesta un mod original de a-i face curte.

-Sunt frații noștri de inimă, insuficient studiați. Ar trebui

înființate instituții noi, care să-i cerceteze originile, continuă.

Apoi, dintr-o dată schimbă subiectul, atacând unul nou.

-Tu, care ești tânără, ce crezi despre tăria sau trăinicia iubirii?

Întrebarea adresată prea direct, o descumpăni. Ce să știe ea? Ce citise prin cărți, sau ce crezuse că simțise pentru Manea, când se purtase frumos cu ea. Aprecia sentimentul ca pe un fel de recunoștință. Avusese și ea, ca toate fetele, visuri în tinerețe, întreținute de lecturile întâmplătoare, sau de discuțiile purtate între ele. Tăcu. Dar clipa i se păru prea frumoasă, pentru a fi tulburată de un răspuns.

-Viața este floarea, al cărui nectar este iubirea, șopti doctorul, citându-l pe Hugo.

Luna aruncase pe fața lui pete albe de lumină. Căpătase o strălucire aparte. Irinei îi căzură pe frunte câțiva fulgi albi, strălucitori, ninși din lumina ei. Marcu, privind în sus, șopti:

-Dacă i-ai face o incizie, ce crezi că ar curge din ea? Sângele alb al singurătății. Ce ar putea curge altceva? Mai singură decât luna, nu cred că există altceva pe lumea asta. Singură și pustie. Pustiită de propria ei singurătate. Îți imaginezi ce ai simți dacă ai fi singură și ai privi luna?

Apoi imediat, Marcu a rugat-o să se apropie de el. Și atunci s-a speriat. Ca într-o altă formă de înfiorare.

-Dorește să-mi simtă căldura trupului, gândi. Și atingerea este o altă formă de comunicare.

Se apropie, căzându-i alături pe canapeaua, moale, într-o neputință a trupului de a se opune îmbrățișării.

Și de atunci Irina n-a mai plecat. La terminarea programului se oprea în casa doctorului. Garsoniera din Militari rămăsese golă. S-au gâdit să o închirieze. Nu se mai fereau de nimeni. Ridicau sentimentul în văzul lumii, întocmai ca la nașterea unei odrasle regale. Cui aveau să dea ei socoteală? Lumea, mai ales foștii vecinii ai Irinei din Militari, când îi vedeau împreună aveau un subiect nou de cleveteală:

-Ia uite la el, al naibii babalâc, și-a tras gagică tânără!
-A dat lovitura la lada cu gunoi! Femeia aia e o pacoste! O să i-o tragă și lui. O să-l lase cât de curând în curu gol!

Dar toamna aceea, indiferentă la asemenea clevetiri era lungă și frumoasă. Dacă n-ar fi plutit primejdia extinderii conflictului din est, cei doi ar fi putut considera că trăiau cea mai frumoasă perioadă a vieții lor. Toată lumea vorbea că, în condițiile în care Rusia va pierde războiul așa cum se dorea, Putin, pus cu spatele la zid, ar putea să ia cea mai proastă decizie, ce va periclita pacea întregii omeniri. Va deschide urgia războiului nuclear. Nicicând lumea nu s-a situat mai aproape de acest pericol. Nici chiar pe tipul lui Kenedy și Hrusciov, când se petrecuse povestea crizei rachetelor nucleare din Cuba.

Oamenii susțieau că Putin e un lider imprevizibil. Și asta reprezenta un motiv serios pentru a ți se face părul măciucă.

-Hai să plecăm undeva!

Pentru Marcu, cei treizeci de ani care trecuseră de la despărțirea de Mara se topiseră ca un cub de gheață scufundat într-un pahar cu whisky. Așa cum se va topi și acest război. Era sigur de aceasta. Pentru Irina, teama de acesta era departe, pe ea o întărea, îi dădea curaj. Nu se mai simțea singură. Primejdiile te întăresc, își spunea. Învățase că sunt drumuri care pleacă și drumuri care sosesc. Aceleași drumuri. Le parcursese de fiecare dată altfel, iar acum urma să plece din nou. De această dată împreună cu Marcu.

Și de bună seamă au plecat. Timp de câteva zile au ținut închis cabinetul. Au rugat un coleg să aibă grijă de cei doi căței pe care n-au putut să-i ia cu ei. Au orientat urgențele către cabinetul acelui coleg. Aveau nevoie de o pauză. Și de sărbătorirea legăturii lor. Pe Doina au suit-o în mașină, ca de obicei, și au plecat toți trei prin țară. Fără un țel anume. Voiau să fugă de lume, de gura ei, de spectrul neînțeles al războiului.
-Vom merge încotro vor vedea ochii, și unde ne va duce mașina. Și oricum, către munte, să vedem pădurile colorate, dacă mai există, dacă nu le-a desfrunzit vremea.

Au urcat pe Valea Prahovei, unde circulația, o dată cu începerea școlilor și terminarea vacanțelor se mai îmblânzise. Amîndoi își propuseseră să nu piardă niciun prilej de bucurie. Iar

natura le oferea destule. Trebuia doar să țină ochii desciși.

Au trecut de stațiuni, au coborât munții pe la Izvorul Rece, spre Râșnov. Vântul căzuse în genunchi, rugându-se pe undeva, la vreun altar din stâncă. Rămăsese numai soarele, care își aruncase peste umeri lumina zilei, încingând-o la brâu cu funia lungă a drumului. În dreptul unei curbe strânse, Irina a zărit pe marginea șoselei un pui de urs, asemănător unei jucării de pluș.
-Să oprim! Uite ce drăguț este. Și cât de mult mi-am droit, să am unul!

-Da, unul de pluș. Cu ăsta nu știu ce ai putea face. Ți-ar mânca și urechile. Urșii mănâncă mult. Iar maică-sa trebuie să fie pe aproape. În final doctorul a tras pe dreapta, oprind mașina. Într-o clipă Irina a fost jos, îndreptându-se către pui.

-Nu coborî!

Dar era prea târziu. Marcu zărise printre copaci o namilă de urs.

-Vine mama lui!

Într-o secundă dragostea s-a transformat în teamă. Pe Irina o despărțeau de animal câțiva metri. Marcu încremenise. Doina începuse să latre ceva mai devreme. Simțise prima apropierea ursului. La vederea puiului tăcuse. Nu merita să-i acorde atenție. Dar acum era altceva. Nu văzuse un urs mare în carne și oase, îmblănit foarte, așa cum arăta. Simțea un miros de nesuportat, aspru, înțepător, de blană amestecată cu iz de rășină, cu firele mari și maronii lustruite de tulpinile brazilor și de pământul înnoroit, aproape uscat. Într-o frațiune de secundă a și fost jos. S-a interpus între Irina și namila care se apropia mormăind. Marcu, aproape paralizat pusese un picior jos, apoi l-a retras, pregătit să pornească din nou motorul. Irina reușise să se întoarcă și să reintre în mașină. Doina rămăsese afară, agitându-se, lătrând agresiv, aruncându-se asupra ursoaicei și retrăgându-se aproape în același timp.

Nu văzuse desigur, ca și Irina în viața ei un urs. Strategia pe care o aplica era înscrisă în cromozomii ei, moștenită de la înaintașii care, cu siguranță, în mediul lor natural fuseseră față în față cu asemenea dihanie. Instinctul de agresivitate combinat cu cel de apărare a funcționat: atacă și fugi! Dar numai atât timp cât a fost capabilă să păstreze distanța. Pentru că s-a produs ceeace nu ar fi trebuit să se întâmple: dacă la început mama, dându-și seama că puiul nu mai era în primejdie s-a liniștit, obișnuită fiind cu oamenii care îi ofereau câte ceva de mâncare de câte ori ieșea la drum, văzând agitația Doinei, într-o fracțiune de secundă s-a aruncat asupra ei și a lovit-o cu ghearele.

În momentul acela câinele a realizat diferența de categorie și, schelălăind s-a retras în mașină. Marcu a demarat imediat. Pericolul trecuse. Numai Doina, vizibil aflată în suferință, emitea sunete de durere. O durere mârâită. Pe canapeaua din spate, unde era locul ei, se vedeau pete roșii de sânge. După câteva sute de metri, aproape de desfășurarea poienelor din Țara Bârsei, doctorul a oprit. A scos din portbagaj trusa medicală, a igienizat rana superficială a câinelui, i-a aplicat un pansament. S-a liniștit. Pentru ea fusese o experiență dură, care ar fi putut să se termine prost.

-Ai văzut cum te-am salvat, părea că vorbeau privirile ei, uitându-se către Irina.

Femeia s-a așezat pe bancheta din spate, lângă Doina, mângâind-o, și ținându-i capul în brațe.

-Cred că ursul e singura specie nedomesticită de om. Nu a existat niciun interes. Nici el n-a avut nevoie de noi, dar nici noi de binefacerile ursului. Spuse Marcu, pentru a detensiona atmosfera. Irina era încă vizibil speriată.

-Dacă n-ar fi intervenit Doina care a enervat-o, ursoaica nu ți-ar fi făcut nimic. Venise să ceară mâncare. Oamenii greșesc. Își imaginează că ursul este cel din poveștile copilăriei, și le aduc hrană, fac poze cu ei. Numai că ei sunt încă departe de domesticire.

-Cum de nu am domesticit încă specia asta?

-Ce binefaceri am fi putut avea? Iarna, aproape jumătate de an hibernează, apoi au nevoie de hrană bogată și multă. Sunt animale omnivore, ar consuma din rezervele omului.

-Ar fi putut fi folosite la transport. Este considerat cel mai puternic animal de la noi.

-Poate, dar am avut boul, mult mai docil, calul, asinul, bivolul, în nord câinele, renul. Nu întâmplător nu ne-a interesat ursul.

Între timp au intrat în oraș. Un fost burg pitoresc, cochet încă, cu porțile sale mari și boltite.

Doctorul o invită la prânz într-un restaurant din Râșnov, într-un parc liniștit de la marginea localității. Îi povesti: parcul poartă numele împărătesei Sisi. Localnicii spun că în trecut, soția împăratului Franz Iosif a vizitat orașul. În cultura acelor locuri, împărăteasa Elisabeta de Wittelsbach, alintată Sisi, a rămas cea mai frumoasă și populară suverană a imperiului. Iubea natura, era nonconformistă, deosebită de cei care respectau eticheta și obligațiile de la curtea Vienei. Cei doi s-au căsătorit din dragoste, oficierea legăturii având nevoie de dispensă, fiindcă erau veri. Fără să vrea, Sisi a fost folosită în jocuri politice, după un timp fiind numită pe lângă Împărăteasă a Austriei, și regină a Ungariei. Și, pentru că în 1848 dieta Transilvaniei formată în majoritate din maghiari, hotărâse alipirea principatului la Ungaria, împărăteasa devenise implicit suverana acestor ținuturi. Din păcate, ulterior, destinul ei tragic i-a asigurat eternitatea în memoria oamenilor obișnuiți.

Irina cunoștea câte ceva din poveștile acestea, cu toate că niciodată nu pășise la nord de Ploiești. Transilvania i se păru o

altă țară, ca de basm. Râșnovul, cu porțile sale arcuite au impresionat-o. Știa câte ceva din școală, sau din filme despre aceste locuri, dar acum le vedea pe viu. Era altceva.

       Apoi au plecat mai departe, au ocolit Brașovul, intrând pe șoseaua spre Bacău. Până seara trebuiau să ajungă la Oituz, unde Doctorul reținuse o cameră dublă la pensiunea Salcia. Îi plăcuse numele. Își imagina că la poartă trebuia să existe o salcie. Îi și vedea crengile plecate, într-o reverență de bună primire.
      În drum au poposit o oră la Târgul Secuiesc. Un oraș cochet, locuit de o populație amestecată, români și maghiari. Irinei i se obișnuiseră ochii cu asemenea clădiri, le admira arhitectura.
      -Se spune că din acest centru pornesc radiar șatezeci de străduțe.

Unde erau? Desigur, fiecare la locul lor. Porneau toate din piața orașului.

Pentru scurt timp au intrat în Muzeul secuilor. A impresionat-o camera păpușilor. Dar și organizarea veche a breslelor, o rânduială gospodărească, de oameni chibzuiți.
Drumul prin munții Oituzului a fost o feerie. Primiseră cadou o zi senină. Soarele, la apus, îi mângâia cu genele sale călduțe. Irina încerca să cânte la toate instrumentele visării. Gândi că viața e frumoasă la orice vârstă. Îl admira pe Marcu. Se bucura de tot ce vedea, își păstra sufletul încă tânăr. Și cu siguranță, locurile acelea el le mai văzuse, dar nu obișnuia să povestească nimic din ce ar fi amintit viața lui din trecut. Îi purta o discreție aparte, ca un respect oferit altei vieți. Pentru Irina, lumea adevărată, lumea cea nouă, abia începea.

-Iar noi, pentru munți și râuri nu rămânem decât niște simple efemeride, slujitori ai momentului trecător, spunea Marcu adesea.

Seara aceea, și următoarele, le-au petrecut la pensiune. Salcia, într-adevăr, crescuse într-un loc de poveste. La poalele munților, într-o curte mare, se întindea o alee străjuită cu flori frumoase, încă înflorite. Toamna fusese caldă și prin locurile acelea. Un pârâiaș traversa partea stângă a locului. Cineva îl amenajase construind două podețe arcuite, și îl populase cu pești exotici.
-Un loc pentru meditație, pentru igienizarea creierului, se mândri proprietara.

Apoi noaptea s-a prăbușit brusc peste țara Oituzului, o dată cu stingerea soarelui dincolo de munți. Doctorul golise două sticle de bere. Irina ceruse un suc. Angela, patroana, o femeie voinică, de patruzeci de ani, cum se lăudase, nu se mai dezlipea de ei, turuind vrute și nevrute din viața ei și a pensiunii. Au fost informați că suferă de o afecțiune a coloanei, că a fost operată și poartă în ea niște șuruburi care-i țin vertebrele, că fusese măritată, dar nu mersese căruța, că de mică au trimis-o la muncă, și câte și mai câte. Dar mai ales că mai mult singură construise pensiunea. Femeie nevorbită.

Cei doi trebuiau să asculte. Din politețe, sau din respect pentru aceasta, care își conducea singură afacerea.

-Nu v-am plictisit? Aici, mai ales acum, stau singură. Nu scot o vorbă zile întregi, pentru că nimeni nu-mi calcă pragul. Vara nu e așa. Nici iarna, când vin tinerii la schi.

Dispăru informându-i că se va duce la culcare: dacă aveți nevoie de ceva, mă puteți suna. Dorm iepurește. Apoi, cât de iepurește s-a văzut. Cu toată oboseala lor, tot au auzit-o foșgăid pe la parter, aranjând scaunele în sala de mese, scuturând niște carpete, râșnind cafeaua în spre dimineață.

De la femeia aceasta se putea obține orice, ieftin, sau chiar pe gratis: facerea de bine, îmbălsămarea sufletului cu povești, datul de pomană, mângâierea vorbelor, și uneori tocarea frunzelor la câini, sau alte sentimente cumpărate la mâna a doua. Și nu rămânea nimic neplătit. O plată făcută cu plăcere.

În cele cinci zile cât au rămas la pensiune, s-au simțit detașați de problemele zilnice. Era un loc al poveștilor.

Seara, până și Doina asculta întinsă cu labele înainte, ca un sfinx, numai ochi și urechi. Aprecia sonoritatea cuvintelor. Acestea se răspândeau în jurul lor, unindu-i într-o plasă de sunete moi, ca de mătase. Ea le aprecia căldura și mângâierea sonoră. Nu arăta că le-ar fi înțeles. Le culegea din aer, ciulind uneori urechile. Le adulmeca plutirea, zborul, prin grădina cu sunete a serii. Probabil că le asemăna cu fâlfâitul discret al unui stol de păsări. Pentru că, din timp în timp, ridica botul, sugerând

că ar fi adulmecat ceva.

Era pace. O pace a cuvintelor, a nopții care se apropia. Pentru Doina cuvintele aveau fiecare câte un miros, le adulmeca, le căuta înțelesul lor olfactiv. Irina se gândi că și pentru oameni ar fi la fel, fiecare cuvânt poartă memoria gustului și mirosului propriu. Lemnul are un miros, fierul la fel, iarba, chiar și apa, cu toate că se spune că e inodoră, are mirosul ei de apă. Nemaivorbind de cuvintele care au înțelesuri culinare. Aici era pace. Pentru Doina o pace, în împărăția tuturor mirosurilor. Războiul lui Putin era departe, în pacea aceea încă nu ajunsese.

În zilele următoare au vizitat orășelele pitorești din jur, Slănic Moldova, Târgu Ocna, Comănești, Dărmănești, Onești. Trăiau frumusețea și istoria locurilor. Pe toate le-au înfășurat pe

mosorul memoriei. Pentru Irina erau lucruri noi și minunate. Traversa un timp de poveste, în țara poveștilor.

A șasea zi au traversat din nou munții, prin pasul Ghimeș-Palanca, spre Miercurea Ciuc. Înapoi în Transilvania, în inima secuimii.
-Orașul e considerat cea mai mică reședință de județ din România. Un oraș al liniștii, frumuseții, al vechii arhitecturi, al istoriei.

Au poposit în oraș trei zile. Au vizitat Catedrala franciscană, numită și Bazilica din Șumuleu Ciuc, o clădire superbă, din secolul XV. Marcu a stat de vorbă cu un călugăr îmbrăcat cu o pelerină maronie, încinsă la brâu cu o sfoară. Omul își încălțase picioarele goale în sandale scâlciate. Era afișarea stridentă a modestiei, a sărăciei extreme, care contrasta cu obrazul rotofei, strălucitor, și cu burta preominentă. Vorbea stricat românește.

-Nu vă este frig? Îl întrebă Irina. Afară se simte începutul

iernii. Aici, calendarul sare brusc peste o lună de toamnă.
-În zonă iernile sunt lungi și grele, dar ne-am obișnuit, răspunse călugărul.

Au simțit frigul pe pielea lor. Dimineața, până pe la ora zece, aerul era înecat în ceață. O ceață densă și rece, care îmbrăca totul ca un giulgiu cenușiu. Și totuși, în această atmosferă neprimitoare oamenii trăiau. Niciunul nu se gândea să părăsească locul. Frigul și ceața aveau rostul și poezia lor.

După trei zile au părăsit pensiunea care purta un nume unguresc, greu de pronunțat. Fusese cocoțată pe o stradă lungă, la capătul ei. Strada ducea mult înafara orașului, păstrând numele locului: strada Câmpului Lung. Ajungea în cartierul Șumuleu. De acolo, de sus, se vedea întreaga zonă, o parte din oraș, și bineînțeles înălțimile Catedralei franciscane. A treia zi au plecat.

În drumul spre Brașov au oprit o oră la Băile Tușnad, vreo două în orașul Sfântu Gheorghe. Adică numai cât le-a trebuit să-și facă o idee asupra locului. Spre seară au poposit la Bușteni.

-Aici parcă se prăbușesc munții peste tine!

-Deocamdată au început să alunece numai umbrele lor.
-Nu ai impresia că trebuie să te ferești de stânci? Abruptul Prahovean transmite o senzație stranie.

-Te simți ceea ce ești. O minusculă efemeridă.

-Prefer să mă consider o părticică din dumnezeire, completă ea.
Întunericul începuse să măsoare înălțimea Caraimanului. Sus, crestele erau încă luminate. Jos, aripa nopții adia o boare de răcoare. Se simțea asprimea serii alunecând de pe stâncile abrupte, pe străzi.

-De mică îi imaginam că noaptea este o zi muribundă, care-și linge rănile ca o lupoaică rănită, căreia dimineața îi vedem sângele năvălind în oraș. Până la vindecare.

În Bușteni au rămas două zile. Prima, însorită i-a îmbiat să o petreacă pe Valea Cerbului, să facă un popas de o cafea la Gura Diham, apoi să se lase purtați de pași spre Poiana Izvoarelor. Pe

primul copac scria cu majuscule: ATENȚIE, URȘI!

Anunțul semăna cu atenționările făcute pe zidurile unor case din București. Ca și cum simpla atenționare te-ar putea apăra de

primejdire, nu norocul: ATENȚIE, CADE TENCUIALA!

Acea primă zi a fost superbă. Însorită, ca și cum până la căderea nopții ar fi fost cale de o viață. Aerul se îmbrăcase într-o adiere caldă și silențioasă. Apoi, seara a fost purtată de brațele copacilor. Au așezat-o în patul nopții. Noapte bună!

Dimineața, toamna căpătase gust și miros de iarnă. De sclipire de scrum cenușiu, scuturat din țigara unui soare ascuns. Un început de brumă se scorojea sub lămpile fumegânde ale zilei. Hornurile prinseseră viață. Peste oraș s-au împrăștiat cojile unui aer rece și aspru. Semințele liniștii, aruncate pe pietrele stâncilor țipau, strivite de un vânt hain. Până și oamenii stăteau adunați prin ungherele vocilor, căutându-și căldura în poveștile de astă vară. Alții, mai practici, beau flăcările păstrate în fluidul

alcoolurilor.

Aproape întreaga zi și-au petrecut-o la Gura Diham, în căldura vorbelor și cu binefacerile unor pahare golite. Aveau de așteptat, ce? Speranța venirii unor ore mai prietenoase. Dar n-a fost să fie. În ziua aceea nu se îngălbeniseră și căzuseră numai frunzele, ci se veștejiseră și străzile. Călcai pe umbrele lor dureroase, le auzeai gemând, iar pe unele, le vedeai curgând către iarnă. Aerul se îmbolnăvise de igrasia unei toamne de munte târzii. În jur, câteva mese erau ocupate de noii clienți, care-și căutaseră adăpost, ca și ei. Din murmurul vorbelor, se distingeau aceleași preocupări: frigul pe care aveau să-l suporte la iarnă, și mai ales, cu șoaptele în glas, războiul lui Putin.

A doua zi, devreme, s-au grăbit să o ia la vale. Abia după Câmpina, frigul s-a mai domolit. Iar spre București cerul a devenit senin, căldura s-a străduit să ajungă acasă înaintea lor. Când au parcat mașina, găsind printr-un miracol un loc, termometrul de bord indica temperatura exterioară: douăzeci de grade. Veniseră înapoi la problemele curente! Fusese o excursie foarte frumoasă. Pentru Irina era prima din viața ei. Îi mulțumi lui Marcu. Îi mulțumi lui Dumnezeu. După suflet și răsplată! Așa i se răspunse.

Strada Simon Bolivar îi primise cu brațele ocupate de aglomerarea mașinilor sale.

Excursia fusese pentru Irina ca o ploaie caldă și repede de vară târzie. Îi hrănise noua sămânță a dragostei sădite în ea.

*

Încă de cu seară au luat contact cu veștile rele, care au prostul obicei de a nu aștepta la barieră. Amenințările lui Putin privind un război nuclear erau cât se poate de reale. O susțieau analiștii americani și britaici, care se bucurau de credibilitate. Până atunci, se spusese că țarul Rusiei nu este un bun șahist, că, dacă ar fi fost, ar fi analizat situația până la a șaptea mutare, și n-ar fi declanșat războiul. Dar, că ar fi un bun cartofor, căruia îi place jocul la cacealma. În această categorie ar fi intrat și amenințarea nucleară.

-Nu umiliți Rusia, spusese Macron.

-Un dinozaur rănit este imprevizibil. N-o fi armata roșie un mare carnivor T-rex, dar chiar și un ietbivor de dimensiunea Rusei, aflat într-o situație disperată, ar fi capabil de orice. Și o lovitură de coadă ar fi pentru noi un dezastru.

-Europa are nevoie de Rusia, de materiile ei prime, nu poate supraviețui fără contribuția ei, strigau alte voci.

-Sunt țări ca Ungaria, Turcia, în parte Germania, membre NATO, sau Israel, care joacă la două capete. Serbia, vecina noastră, este pe față de partea Rusiei.

Cu o zi înainte, fusese detonat un camion plin cu explozibil pe podul Kerci. Desigur, într-un act de sabotaj orchestrat bine de Ucraina. De la incendierea camionului au loat foc și alte șapte vagoane-cisternă umplute cu combustibil. Tocmai trecuse pe acolo un tren. Mometul fusese bine ales. Podul fusese inaugurat de Putin cu mare pompă, după alipirea Crimeei de către Rusia în 2014. I se spunea podul lui Putin. Se declanșase panica:

-Incidetul va avea un rol major în decizia de declanșare a războiului nuclear!

-E o diversiune! Chiar ei, rușii, au declanșat explozia, ca să aibă un pretext pentru folosirea armei nucleare.

      -Baliverne, susțineau unii. Cum să și-o facă cu mâna lor?
      -Acum sunt în așteptarea deciziei lui Putin.
      -Se prefac! Iar el se face că inițiază o anchetă.
      -Ca să câștige timp. Face parte și asta, din jocul la cacealma.
      -După zece ore, circulația zonală e în continuare întreruptă.
Într-adevăr, podul fumega abundent, semn că incendiul încă nu

fusese în totalitate stins.

La cabinet lucrul s-a reluat, ca și cum nici nu s-ar fi întrerupt Încă din prima zi oamenii au dat năvală, unii cu probleme serioase, alții pentru că nu aveau cu cine schimba opinii: despre criza energiei, despre războiul de la graniță, despre cățeii sau pisicile lor.

Chiar în ziua aceea o doamnă a cules de pe jos un porumbel cu piciorul fracturat. Nu voia să-l păstreze, dar nici să plătească intervenția.
-Vă propun să veniți la cabinet pentru operație, apoi pentru tratament. Vi le voi face gratis. Dar va trebui să vă ocupați de întreținerea lui. Sau, puteți să îl predați unei fundații. Există una în Popești Leordeni, care asigură toate operațiunile acestea, inclusiv întreținerea. Se ocupă de animalele și păsările sălbatice. Fundația Visul Luanei. Predați porumbelul, iar de restul se vor ocupa ei.

De-alungul timpului, mulți aruncaseră în curtea cabinetului pui de căței sau pisici, abia născuți, răniți, bolnavi, subnutriți, adunați de pe stradă de diverși indivizi loviți de milă. Degeaba lipise Marcu pe tăblia porții un afiș în care ruga insistent să nu se mai arunce în curte astfel de animale. Niciunul din aceștia nu știa că mila este un sentiment care are nevoie în primul rând de o

importantă susținere financiară.

Într-o zi a venit la cabinet domnul profesor Iorga. Tot cartierul îl cunoștea. Jumătate din tinerii și adulții care locuiau prin preajmă îi fuseseră elevi. Unii la liceul Caragiale, alții la Jean Monet, unde predase limba română. Știa o groază de poezii pe dinafară. Pe Eminescu, tot. Pe Coșbuc, Goga, la fel. Un profesor original. Când se enerva pe câte un elev, nu-l mustra. Recita cu voce tare câteva versuri din Oltul lui Goga, ca pe o dojană:

Tu, Oltule, să ne răzbuni,

Să verși păgân potop de apă

Pe-ntinsul holdelor de aur,

Să piară glia care poartă

Înstrăinatul nost tezaur !

Bineînțeles că toți elevii din bănci se amuzau. Era un mod foarte original, de a-și descărca nervii. Îi preluaseră modelul, învățînd fără să vrea acest fragment, utilizându-l între ei, ca pe o nevinovată și injurioasă expresie. Marcu descoperise poezia contemporană datorită acestui profesor. Acesta îl învățase să deslușească limba poezească a lui Nichita Stănescu. Omul ieșise la pensie de ani buni.Rămăsese singur de când își pierduse soția.
Iar profeția poetului Goga se îndeplinise. Încet, sau uneori mai repede, tinerii, și nu numai ei, plecaseră să lucreze în altă țară.

Profesorul trăia într-un apartament cu două camere din al treilea bloc turn situat la intrarea în parc. Spațiul apartamentului îl împărțea cu zece pisici. Cu întreținerea lor își cheltuia o bună parte din pensie. Ele rămăseseră suportul vieții lui după pierderea soției. Cu bună știință, se decuplase de la încălzirea centrală a

imobilului.

-Pentru ce-mi trebuie căldura statului? Am căldura pisicilor, căldură naturală.

Povestea cum, în nopțile friguroase, toate se cuibăresc în pat, în jurul lui, îl îmbracă cu blana, cu dragostea lor, torcând. Nici nu am nevoie de mai mult, spunea. Vedeți? Luați exemplul meu, și nu vă mai plângeți că veți muri de frig la iarnă. Era mândru că-și găsise propria metodă. Numai că nimeni nu se gândea să i-o încerce.

-A înnebunit dom’ profesor! S-a ramolit de tot de când i-a murit soția.

Era un literat înnăscut. Dar, pentru a se face cunoscut în lumea literară, ar fi avut nevoie și de un dram de curaj. Pe care nu-l avea. Și bine înțeles de bani. Pe care de asemenea nu-i avea. Sau de relații.

-Pentru ce îmi trebuie? se întreba adesea. Cine dorește, este invitat să mă cunoască. Eu țin ușa deschisă.

Și avea dreptate. Numai că nimeni nu-i mai călca pragul. Pisicile reușiseră să-i îndepărteze pe toți. Uitase să și râdă. Poate că nu învățase niciodată. Zâmbetul lui semăna cu o simplă alungire a buzelor. Era o fotografie uzată a celui care fusese.

Zilnic trecea pe la cabinet să o vadă pe Doina, singura care îl înțelegea, și nu-i dădea sfaturi. Căuta să găsească explicații logice experimentelor fonetice ale doctorului. Avea cunoștințe teoretice asupra apariției limbajului la om. Dar nu suficiente pentru a și-l lămuri pe cel fonetic al câinilor. Știa că la om limbajul articulat și diversificat datează din urmă cu optzeci de mii de ani, o dată cu apariția și dezvoltarea ariei lui Broca. Dar specia Homo Sapiens există de două sute de mii de ani. Iar anterior acestuia, existaseră alte specii ale genului Homo: Homo Erectus, Homo de Heidelberg, Homo Habili, Homo de Neanderthal, și atâția alții, unii poate încă nedescoperiți.Întrebarea pe care și-o pune oricine ar fi: cum vorbeau mai înainte oamenii, care desigur, se înțelegeau între ei? Prin sunete?Dar ce fel de sunete, dacă maxilarele erau încleștate datorită mușchilor masticatori? Probabil ca și câinii de astăzi, prin emiterea unor vocale. Întocmai acele sunete voia să le descifreze doctorul.

-Câinii emit zece feluri de sunete diferite. Combinarea lor nu este oare un limbaj? În muzică sunt numai șapte note care, combinate pot compune capodopere muzicale.

Profesorul Iorga recunoștea că Doina e un unicat. Discuta ore întregi cu Marcu subiectul. Ambii concluzionaseră că dacă se acceptase însușirea unor câini de a înțelege mai mult de o sută de cuvinte, atunci Doina, desigur, reținuse dublul.

-In lume se încearcă descoperirea unui așazis cod morse pentru comunicarea cu această specie. Eu mă gândesc că omul poate comunica mai mult, chiar fonetic, cu aceasta.

La pisicile lui nu putea aplica nicio metodă, erau prea independente, indiferente și egoiste, ca specie. Legătura cu omul, care se stabilise se spune, în Egipt, numai cu doar câteva mii de ani în urmă, se făcea din interes, nu era suficient de consolidată. Iar pentru comunicare aveau complet alte instrumente: întregul corp, coada, mustățile, și mai ales contactul nemijlocit, atingerea.

-Există o aplicație ce poate traduce treisprezece ,,expresii” din limbajul pisicii. Deci sunt preocupări și în această direcție.

-Noi, oamenii, toate viețuitoarele, ne asemănăm între noi. Respirăm același aer. Pentru că ne înrudim prin el. Am plonjat la naștere în aerul acesta ca într-o apă vie. Alt aer nu cunoaștem, și nici nu putem trăi în afara lui. Aerul ne leagă, de când venim în lume, până la plecare.

Luându-și rămas bun, profesorul se îndreptă spre casă. Marcu îl privi cum trece gârbovit prin dreptul ferestrei, aplecat spre pământ, cu bastonul însemnând sonor drumul pe care pășea. Nu avea decât vreo trei sute de metri până la primul bloc turn de la intrarea parcului, unde locuia. I se păru că se clatină o secundă, dar s-a redresat imediat. Afară căzuseră umbrele ca frunzele ofilite. Vârtejul claxoanelor din strada Radu Beller mătura tăcerea. Mașinile, ținându-se de mâini se împotmoliseră în drumul spre case. Luminau strada cu vocile lor.

De vreo zece ani cartierul își pierduse liniștea. Fusese un ținut al aristocrației comuniste, construit de mica burghezie care se înfiripa între cele două războaie. După naționalizare fusese un privilegiu politic de a locui aici, în Primăverii. Casa lui Ceaușescu, transformată în muzeu, se afla la o azvârlitură de băț de cabinet. Și casele celorlalți granguri, care avuseseră gherete cu milițieni la poartă a lui Dej, Bodnăraş, Chişinevschi, Voitec, Sălăjan, Borilă, Pârvulescu, Răutu, Moghioroş, Chivu Stoica, Preoteasa, se aflau aici.

Un cartier de vile construit de burghezi în care se instalaseră comuniștii. Fuseseră multe tragedii. Acum, în locul acelora, se mutaseră cei de acum. Urmașii celor de atunci.

-La vremuri noi, tot noi.

Doctorul Marcu se născuse în locul acesta, care pe atunci se numea strada Violetelor. Iar mai înainte Ștefanache Popescu. Și mai înainte, strada Principele Carol. O istorie întreagă, care începea înainte de război, prin anii treizeci.

Clădiri construite probabil, în urma unui concurs de arhitectură. Fiecare construcție avea personalitatea sa. Trăiseră cutremurul din patruzeci, războiul, schimbarea proprietarilor, perioada comunistă, cu indiferența ei față de clădirile altora, cutremurul din șaptezeci și șapte, revoluția. Primiseră din plin, în tencuielile lor, gloanțe trase aiurea, ca într-un joc al nebuniei.

Peste noapte vremea s-a schimbat. Vântul a fluierat a pustiu, a pagubă și a sosirea iernii. Profesorul n-a mai venit la cabinet. Având o presimțire, doctorul, după câteva zile, s-a prezentat la ușa lui. N-a răspuns nimeni. O vecină l-a informat că nu mai este,

că l-au găsit fără suflare printre pisicile sale.

-A venit o fundație din astea care sunt acum, și le-au dus de

aici. Și așa ne-au făcut viața un calvar cu miorlăiturile și mirosul

lor. Profesorul se cam țicnise. Și ce femeie cumsecade era nevastă-sa, doamna profesoară! Din cauza pisicilor lui s-a dus și ea. Numai noi, vecinii știm cât a suferit săraca. Și el a fost om de treabă dar, după ieșirea la pensie a deraiat rău.

Vecinii și-au turuit oful.

-Fiecare cu viața lui. Bine că s-a dus. Ăla nu era trai. Ar fi trebuit să-l ia primăria și să-l ducă la un azil. Poate ar mai fi trăit și acum.

Doctorul a primit vestea ca pe o lovitură dură și grea. Irina își reproșa că în seara aceea nu-l condusese acasă. Pentru doctor dispăruse un prieten apropiat, de care îl legaseră anii copilăriei.

În ultima vreme profesorul Iorga se îmbolnăvise de un altfel de viață, care-și pictase oboseala în culorile veșniciei.

Sufletul lui se hrănise din durerile trupului.

CAPITOLUL VII

Moartea lui Dingo

Doctorul, împreună cu Irina, și-au reluat participarea la Cenaclu. În seara aceea se lansa o carte editată la Betta. O scriitoare îi scrisese prefața. Au vorbit câțiva colegi. Autoarea, o doctoriță ieșită de curând la pensie, a citit câteva versuri. Nu concepea decât poezia scrisă în vers clasic. Considera versul alb o scorneală a celor care nu au talent. Așa spunea.

-Poezia trebuie să aibă muzicalitate. Eu sunt adepta lui Arghezi, care nu admitea în poezie decăt versul clasic.

-Și versul alb are muzica lui, în plus, are și liberatea de a construi imagini fără bariere.

Discuțiile pe tema aceasta n-aveau sfârșit. Autoarea, vădit emoționată, începu:

Va trebui să-mi duc bolnavul la spital,

L-am mai ținut în mine la patruzeci de grade

Îi așternusem patul sub dermă, pe-un divan

Între un zâmbet trist și-un plâns mai cumsecade.

A continuat pe această temă încă trei strofe. Au urmat aplauzele, cuvintele de laudă, pentru o poetă talentată. Câțiva n-au fost de acord cu folosirea în poezie a termenilor medicali. Discuțiile s-au aprins.

-Poezia este un organism viu. Se îmbogățește continuu cu termeni și imagini preluate de la alte discipline. Altfel ar exista riscul de a se autocopia, sau, și mai grav, de a prelua expresii din vorbirea străzii. Așa a apărut poezia trivialistă, în goana după originalitate, prin anii 2000.

-O oroare!

-Eu nu sunt de acord nici cu muzica Repp. Nu e muzică. E o trăncăneală golănească ritmată.

-Iar despre gesturi să nu mai vorbim. O tâmpenie de la derbedei pentru derbedei.

-Nu tot ce se vrea a fi natural poate să și placă. Pe vremea comunismului se inventase curentul proletcultist în artă. Venise de la ruși, prin anii cincizeci. Artă cu tendință, se numea, adică cu scop, desigur, propagandistic. Poezia avea o menire socială, pe măsura înțelegerii omului simplu:

Clipă, stai, oprește-ți zborul,

Se prăvale compresorul!

Sau, poezia lui Mihai Beniuc, scrisă ca un îndemn în epocă, pentru a lua totul de la bogați. O epocă a ororii, a naționalizării , a cooperativizării. Astăzi așa ceva s-ar numi îndemn pentru furtul la drumul mare. Atunci era un subiect în artă:

Sunt măr de lângă drum și fără gard,

La mine-n ramuri poame roșii ard,

Drumețule, să iei fără sfială

Că n-ai a da la nimeni socoteală.

-Cu proletcultismul aveți dreptate, dar cu muzica Repp, nu.

Place tinerilor. Iar tineretul este viitorul. Este similar cu neorealismul italian. Cei mai în vârstă poate că vă mai aduceți aminte de filmele italiene de după război. Câtă mizerie afișată pe ecran!

-Dar ce mari actori! Sofia Loren, Giulietta Masina, Marcello Mastroiani. Ce vremuri!

-Vedeți, vă aduceți aminte cu plăcere de filmele acelea! A fost tinerețea dumneavoastră. Stăteați la coadă pentru bilete cu orele. Fiecare generație își creează tablourile sale, cu instrumente proprii.

Discuțiile se purtau mai ales în pauze. Majoritatea membrilor fuseseră profesori, ingineri, economiști. Fiecare venise din diferite domenii ale profesiunii. Îi lega dragostea pentru poezie. Întreaga viață cochetaseră cu literatura, dar nu avuseseră timp și disponibilități sufletești să se ocupe serios de ea. Majoritatea avuseseră alte priorități: servicii cu răspundere, greutățile familiei, copiii. Unii se feriseră, pentru a nu se afla că s-ar ocupa cu asemenea îndeletniciri.

Un cardiolog povestea cum, în studenție avusese o prietenă care urma filologia. Fata, mereu liberă, se lăuda că se ducea la cursuri numai când dorea. Nu prea îi plăcea să se scoale de dimineață. În timp ce el era tot timpul ocupat: dimineața la cursurile obligatorii, după amiaza la laboratoarele care țineau până târziu. Când să se mai vadă? Fata se cam săturase, voia să-și trăiască tinerețea, să fie plimbată, scoasă la spectacole, la cluburi. El, deloc! Bineînțeles că s-a ales Praful din relația lor. I-a dat papucii. A văzut-o cu altul. Nu i-a căzut bine. Vreo două luni n-a fost om. A și pierdut niște examene. Intrase într-un fel de depresie, dar nu-și dădea seama, pe atunci nu se vorbea atât de mult de boala aceasta, cum se vorbește acum. I se spunea tristețe. Iar tristețea nu era considerată boală, pentru unii era un moft, sau

un răsfăț pentru alții.

-Da, se admite că acum un sfert din populație e depresată.

Dar pe atunci vremurile erau mult mai grele. Cum se explică

asta? Cred că e și o modă!

I-a venit rândul lui Marcu să citească. El era vechi adept al folosirii în poezie și a altor surse de inspirație. La îndemână îi erau cele din biologie. Reușise să scrie mai multe volume, cu un gen de poezie pe care o numise biogenetică. O serie din critici o apreciaseră, alții, nu. Părerile erau împărțite. Plănuise ca, în final, după ce îi vor apărea și alte volume, să publice o carte intitulată Poezia biogenetică și referințele sale critice. Avea deja peste o sută de pagini de cronici, apărute în diferite reviste literare. Susținea asemănarea dintre poezie, ca organism viu, și biologie.

Începu să citească, specificând că poezia aceasta a fost scrisă în memoria fostului său profesor de limba română din liceu, care tocmai plecase la îngeri

Când a terminat de citit, în încăpere s-a lăsat o liniște grea, ca o lacrimă. Niciun cuvânt nu îndrăznea să o spargă.

-Dumnezeu să-l ierte, a șoptit cineva.

-Amin, a răspuns corul tăcerii.

N-a comentat nimeni. Toți știau că durerea, fie ea cu un final voit optimist, ca în acea poezie, nu se analizează. Se simte, se trăiește. Apoi, doctorul Marcu, a continuat:

-Profesorul, de-alungul vieții ne-a învățat o mulțime de lucruri, de la mersul pe apă al vântului sau urcarea ploii spre cer, până la curgerea timpului spre nicăieri. Ne-a învățat să înțelegem poveștile rostite în spatele cuvintelor, pe care lumina și întunericul ni le șoptesc în retine. Iar toate acestea lui i s-au părut atât de firești. Ne spunea că nu totdeauna pașii trebuie să urmărească dorințele cugetului, că toată viața noastră e o pendulare între ieri și azi, între iubire și ură, între viață și moarte. În final a descoperit mirându-se, că dragoste există peste tot, nu numai între oameni. Între om și animal cu siguranță, da. Cum există și o iubire ascunsă a pietrei, a stâncii, care naște în final un izvor, ca urmare a dragostei dintre nori și țărână. Lui, cele mai apropiate sufletului său, după pierderea soției, i-au devenit felinele, cele zece pisici ale sale, la care ținea ca la ochii din cap. Dumnezeu să-l ierte!

Marcu rostise cuvintele acestea privind spre nicăieri, într-un gol în care el zărea ceeace nu putea să vadă nimeni. Nici Irina, care, ca orice femeie îndrăgostită, putea lesne să-i citească gândurile. Ea se obișnuise cu asemenea dispariții ale lui în gol, când, pentru câteva clipe, pleca într-o lume a lui, unde vorbea cu o ființă numai de el văzută, ieșită din trupul său, ca o dedublare a propriei lui persoane. Îi părea rău că nu reușise să noteze ce spunea, sau să-l înregistreze, iar apoi să i le arate. Îi respecta visările, clipele de plutire ale imaginației. Adesea spunea:

-Fiecare suntem cum am fost lăsați pe lumea asta. Unii avem

o singură lume, alții mai multe.

În dimineața aceea, îi trezi vocea crainicei de la televizorul vecinei. Răzbătea pâna la ei, fusese dat la maximum. La parter locuia o bătrînă infirmă, surdă și neputincioasă, pe care o îngrijea nepoata. Televizorul urla întreaga zi, ca să-l poată auzi bătrăna. Se relata o nouă acțiune a rușilor în Ucraina. Doctorul se trezi, acționă telecomanda.

Se anunța riposta dată de armata rusă împotriva Ucrainei, ca urmare a exploziei care avusese loc la podul Kerci. Plecaseră din diverse locuri ale Rusiei, de pe submarine, nave, de pe uscat, optzeci și trei de rachete Kalibr. Se spunea că patruzeci și trei fuseseră interceptate de apărarea atiaeriană ucraineană, dar vreo patruzeci căzuseră și explodaseră în orașe, pe clădiri rezidențiale, în parcuri, distruseseră o uzină electrică.

-Trebuie să existe o punte pașnică de înțelegere între ei! Ce a făcut Comunitatea Internațiolă? A stat cu mâinile în sân. Și-a văzut de interesele imediate. Parcă nu s-ar fi așteptat la așa ceva? Din 2014 ar fi trebuit să-și dea seama că rușii nu se vor opri. Putin nu-i omul politic care să accepte un compromis. Ori

totul, ori nimic, se enervă Irina.

Doctorul o privi cu drag. I se îmbujoraseră obrajii de indignare. În asemenea momente era mai mult decât o femeie frumoasă. Strălucirea ochilor ieșise în cerdacul frunții și preluase din oglinzile cerului tot albastrul senin. Dar, peste care, la orizont, se ridicau norii negri de indignare.

Irina vedea privirile disperate ale unei mame alergând cu pruncii în brațe, sau de mână cu alți copii mici. Încotro fugeau? Și mai ales de cine? Dacă nu reușiseră să coboare în adăposturi până la începerea exploziilor, acum era deja târziu. Ea trăia cu groază momentele acela alături de frica și durerea lor.

-Ce-au păzit femeile astea până acum?

Le făcea vinovate că nu-și puseseră la adăpost copiii.

-Încearcă să trăiești mai presus de lumea cenușie. Și până acum, undeva, pe pământul acesta, au fost mereu conflicte. Unele sunt cu bună știință întreținute. În asemenea cazuri nu există îngeri și diavoli, ci interese economice și politice. Popoarele sunt masa lor de manevră. Și ca să-și justifice agresiunea, apelează la noțiunile de patriotism sau naționalism.

Națiunile se înflăcărează repede.

-Ce-i trebuia rusului noi teritorii? Dacă privești harta, Crimeea este ca un peștișor la gura unei balene. Puteau să atragă populația rusă din estul Ucrainei demonstrând înaltul nivel de trai al Federației ruse. Dar, dacă părăsești marile orașe, Sankt Petersburg, Moscova și alte câteva, te iei cu mâinile de păr: Evul Mediu. N-au destul litoral? Le trebuia Crimeea? N-au destule rezerve minerale? Le trebuia Dombasul?

Irina se înfierbântase! Continuă:

-Și Occidentul le promite acum sisteme sofisticate de apărare antiaeriană. De ce nu le-au dat de la început.? Credeau că rușii o să-și țină rachetele în buzunar? Israelienii pot detecta și lovi nouăzeci și nouă la sută din rachetele ce se îndreaptă spre țara lor. Dar nu vor să le dea armele lor. Nu vor să se pună rău cu Rusia. Au interese locale. Câți oameni nevinovați vor trebui să

mai moară, ca să le livreze sistemele acelea de apărare?

-Oricum, Rusia nu mai are forța economică de a susține un război de amploare. Rachetele lansate ieri au costat șapte sute de milioane de dolari. Așa au anunțat. Nu poate fabrica rachete la nesfârșit. Rachetele nu sunt gloanțe. Stocul lor e pe terminate. Și Putin știe treaba asta. Joacă din nou la cacealma. Sunt curios câte zile va mai susține măcelul acesta costisitor. Poate că asta a fost tot, ca o pedepsire. Două zile. Din punct de vedere militar tâmpenia asta nu produce efecte. Doar ură. Mai mult îndârjește decât sperie. A distrus sistemele de alimentare cu energie electrică. A lăsat populația Ucrainei în întuneric. Regiuni întregi.

La televizor se anunța că Erdogan a propus începerea negocierilor pentru încheierea păcii, la reuniunea de la Astana. Propunea participarea lui Putin și a președinților celor patru puteri occidentale: Anglia, Germania, Franța, Italia. Și fără Ucraina.

-E o prostie! Fără reprezentatul țării invadate, ar fi absurd.

-Zelenschi a și spus că nu are ce vorbi cu Putin, omul care a expus verbal hotărârea de a șterge Ucraina de pe fața pământului. Astea sunt vorbe de spus?

-Papașa ar trebui să se retragă. Moșulică să-și vadă de nepoți, de pescuit, de vânătoare, ca un om normal aflat la șaptezeci de ani. Se amestecă în strategii și tactici militare și încurcă lucrurile. Este clona lui Hitler actualizată. Un ucigaș în masă al timpurilor actuale.

Au coborât apoi amândoi la cabinet.

Era o zi aglomerată. Pe lângă clienții planificați, pe care-i anunțase Irina, în cabinet a intrat o clientă nouă, o doamnă care locuia probabil în alt cartier. Avea o problemă deosebită, câinele ei, un Tekel, avea membrele posterioare paralizate.

-Nu știu ce a pățit domnule doctor, dintr-o dată Max n-a mai putut să se deplaseze, îl dor picioarele din spate. Salvați-l domnule doctor, vă rog, plătesc oricât, el este viața mea!

Discuții de acestea Irina mai auzise, și aici, și la doctorul

Zota. Nu se mai lăsa impresionată. Marcu a luat cățelul în brațe, l-a așezat pe masa de consultații. Acesta a scâncit ca un copil, s-a zbătut ușor, apoi l-a privit drept în ochi, cu durerea unei rugăminți înduioșătoare.

-Cum s-a întâmplat?

Femeia a povestit cu lux de amănunte cum aseară, ei doi stăteau

la televizor. Patrocle dormita, stând cuminte, ca de obicei.

-Și dintr-o dată, nu știu ce i-a venit, poate s-a speriat de ceva, a sărit de lângă mine, s-a ridicat brusc pe labele dinapoi, a scâncit, și a căzut în față. Din momentul acela n-a mai putut să meargă. Își târăște săracul picioarele din spate.

Doctorul l-a preluat, l-a examinat, i-a făcut o radiografie și a constatat o afecțiune la coloana vertebrală.

-Este boala lor, Doamnă. Rasa aceasta a fost creată astfel. Are o sensibilitate a coloanei. Membrele sunt scurte, iar corpul este lung. Vom încerca o intervenție complicată. Îi voi comanda și un aparat, care să-i ușureze mersul. Veniți mâine cu el. Momentan îi vom face niște injecții pentru calmarea durerii.

A doua zi dimineața s-a prezentat cu câinele. După două ore, cât a durat operația, doctorul a considerat că intervenția reușise

-Îl vom ține la noi câteva zile, să-l avem sub observație. Între timp vom primi și aparatul comandat.

Clienta n-a părăsit întreaga zi cabinetul. A venit și a doua zi, și a treia, veghind la capul câinelui.

-N-are rost să vă chinuiți aici, veniți peste două zile

-Nu mă chinui, domnule doctor. Acasă, departe de el mă chinui. Îmi este mult mai greu.

Marcu era obișnuit cu astfel de manifestări. Sunt oameni pe care nu-i poți opri. Legătura sufletească este mai presus de rațiune.

În final câinele s-a vindecat, o perioadă a umblat folosind aparatul, care avea două roți, pentru protejarea membrelor posterioare, care nu trebuiau solicitate în timpul mersului. Întreaga această perioadă, care a durat o săptămână, doamna nu s-a dezlipit de lângă cățel. Ar fi stat și noaptea în cabinet. Cel puțin un sfert din clienți aveau o astfel de comportare

-Știți, doamna Irina, Max al meu este un câine foarte inteligent. Adesea îi dau biscuiți. Îl servesc din mâna mea, așa, unul câte unul. Iar când se satură, ia biscuitul, nu-l mai mănâncă, mi-l aduce mie, și mi-l pune direct în buzunar, unde știe el că îi țin. Ce spuneți?

În timp ce povestea, i se umeziseră ochii. Voia să completeze:

-Ați mai văzut un cățel așa inteligent? Numai că nu vorbește, noi doi ne înțelegem ca doi oameni. Ca doi prieteni buni.

În seara aceea, până noaptea târziu au urmărit la televizor, pe

toate posturile, emisiunile de actualități, și în special comentariile care, după miezul nopții, se repetau. Concluzia doctorului era că aceste acțiuni teroriste, care afectau populația civilă, fără importanță militară, cu toată tragedia lor, avuseseră și o parte favorabilă. Putin se răcorise în felul acesta. Pentru moment omenirea scăpase de declanșarea unui război nuclear, așa cum amenințase în cazul atacării directe a Rusiei.

Prin distrugerea podului Kerci, Rusia fusese lovită frontal. Reacția ei s-a văzut. Nici vorbă de folosirea armelor nucleare tactice. Tensiunea scăzuse. Dinspre vest se auzea venind un nou oftat de ușurare. Nervii lui Putin îi suportase în exclusivitate Ucraina.

După un timp, când ochii înroșiți de strălucirea televizorului, au început să li se închidă, dincolo de ferestre ramurile copacior au prins să se agite, împărțindu-și singure darurile vremii: O frunză vântului, o frunză pământului. Cineva scrisese pe un zid alb:

ATENȚIE, CAD FRUNZELE !

Iar în bucuria lor vegetală învățau să le dăruiască. Pământul le culegea pentru primenirea de iarnă.

Doctorul adormi. Irina se gândi că viața ei fusese plictisitor de

simplă și monotonă. Iar acum apăruse acest sentiment de afecțiune matură pentru omul acesta, pe care abia îl cunoscuse, pentru care simțea mai mult decât dragoste, simțea respect, înțelegere, o iubire așezată, de apă liniștită. Curgea în ea, așa cum dorea, într-o albie săpată cu imaginația, cu dragostea sa. Se întreba uneori dacă procedase bine apropiindu-se atât de mult de un om cu douăzeci de ani mai în vârstă. Odată, cândva, gândi că va rămâne singură. Din nou singură.

Și-a dat răspunsul, într-un fel specific exprimării sale, înnodând biciul despletit al timpului. Cu acesta trebuia să-și șteargă de pe obraji urmele vremii.

Ea, nu cunoscuse niciodată fericirea. Dacă ar fi întrebat-o cineva dacă e fericită, ar fi răspuns, desigur mirată, foarte scurt:

Ce-i aia?

Când era adolescentă, la liceul agricol, asistase în practici la împerecherea animalelor. Se gândea că aceasta e o latură a fericirii. Dar bănuia că trebuia să mai existe încă ceva. Un sentiment pe care animalele nu-l au. Sau cel puțin așa se spune.

Discutau ore întregi între ele, fetele, despicând firul în patru, imaginându-și cum vor trece toate, pe rând, pe sub poarta sărutului, în lumea fericirii. Pe atunci credeau că știu totul. La școală subiectul era tabu. Niciun profesor nu aborda subiectul. Nu fusese nicidecum prevăzut în curiculă. Fetele încadrau totul în formule magice, nu în teoreme și postulate.

Niciun mare învățat nu analizase suficient subiectul. Iar dintre scriitori, deși citise câte ceva din Maupasant, Balzac, din Flaubert, dar nu o lămuriseră. Romanele mai recente, cele ale Sandrei Brawn nu-i plăcuseră. Nici cele care aveau în centrul lor femeia, ca Nora a lui Ibsen, Ana Karenina a lui Tolstoi, și atâtea altele, nu îi răspuseseră la întrebări. Și totuși omenirea se învârtea în jurul dragostei și a fericirii.

Și desigur, era o mare deosebire între cele două noțiuni, dar pe care, după atâția ani nu reușise nici măcar să le descifreze.
-Fericirea este starea de mulțumire sufletească intensă și deplină. Așa scria în Dex. Considera că e o definiție și o descriere improprie, incompletă și neadecvată. Ar trebui să fie mult mai mult de atât. Să-l întrebe pe Marcu? Ar putea interpreta că nu e fericită alături de el. Își imagina totuși că el știe, având experiența vârstei. Sau îi va da un răspuns legat de emisia internă a endorfinelor sau a serotoninelor. Poate nici nu-și pusese această întrebare.

Oamenii trăiesc, își cresc copiii, se bucură, suferă, iubesc, sau așa cred, sunt mulțumiți sau nu sunt. Nu-și bat capul cu astfel de probleme. Trăiesc, și atât. Nu mai era o fetișcană de liceu. Nici nu știa cum se pun acest gen de întrebări. Și cui? Cei mai mulți iau lucrurile așa cum sunt, nu caută noi răspunsuri, trăiesc viața, nu o analizează. Întrebarea o urmărise și în închisoare, dar nu avusese pe cine întreba. Nu-și făcuse prietene. Fusese mutată dintr-o celulă în alta, schimbase adresele pușcăriior în cei zece ani. Viața sa fusese o îngrămădire de nori. Din când în când aceștia lăsau să se întrevadă câte un mic petec de cer senin. Acolo Irina căuta fericirea, dar petecele erau prea mici și supărător de trecătoare.

Se întrebă dacă omul pe care-l văzuse aseară pe micul ecran, cel care pilotase prima mașină electrică zburătoare din lume în fața a sute de oameni din Dubai, era fericit. Sau inventatorul ei, chinezul. Amândurora le strălucea fața, care devenise o patrie a zâmbetului.

Când era mai tânără își imagina fericirea ca pe o culme a iubirii. Și neapărat care avea legătură cu sexul, pe care îl văzuse și despre care învățase la animale.

Apoi originea fericirii s-a mai nuanțat. Pe doctor nu-l va întreba. Cât era el de poet, avea o gândire prea biologică. Nu se aștepta la efuziuni sentimentale din partea sa. La vârsta sa, fericirea ar fi putut reprezenta reușita unei simple operații. Și care ar fi readus la viață, prin priceperea sa, trupul unei ființe suferinde.
Între timp cerul se împodobise cu nemișcarea vie a dimineții. În grădina din spatele casei începuse să cânte o mierlă. Era aceeași ca în fiecare zi. Și la aceeași oră. Își cânta fericirea. Vremea blândă, mult mai caldă decât era de obicei, prelungise toamna.

-Pentru cine cântă? E un ritual. Așa își exprimă păsările sentimentele?

Începea o zi frumoasă pentru un sfârșit de octombrie. Peste puțin timp urma să se schimbe ora. De departe, dinspre aeroportul Băneasa răzbătea zgomotul unui avion care se pregătea să decoleze.

-Fericirea, se învață, se deprinde, își spuse. O porți în tine, trebuie să înveți să o descoperi. Sau mai întâi să o creezi.
Închise ochii. În România urma o zi senină, de pace. Dincolo, la câteva sute de kilometri Putin bombardase din nou Ucraina. Năruise o mulțime de clădiri și de vieți omenești, nevinovate. Își propusese să distrugă infrastructura energetică a

țării. Să lase oamenii în prag de iarnă în întuneric și frig.

Refuză să se mai gândească la război. Era fericită. Pe măsura trecerii timpului, legătura dintre ea și doctor devenea tot mai strânsă. Simțea pentru omul de lângă ea, pe lângă respect, o duioșie aparte, un sentiment de gol imens în stomac la gândul că, odată, cândva, în viitor, ar fi putut rămâne din nou singură, fără el. Își propuse să nu se mai gândească la diferența de vârstă, n-avea niciun rost să se biciuiască fără motiv. Făcu o rugăciune scurtă, singura pe care o știa din copilărie.

Și-a dat seama că ceea ce simțise pentru Manea atunci, demult, n-avea niciun fel de asemănare cu ce trăia acum. Oare pe acela îl iubise? Probabil că și dragostea se învață, ca și fericirea. Și are numeroase fețe. Sau omul se schimbă. Acum înțelesese că nici măcar nu-l iubise. Pe cine era să iubească? Pe un bețiv? Iubise iubirea din ea. Tinerețea își trăise singură sentimetul pentru care se sacrificase. Oare? Deseori își pusese asemenea întrebare. Pentru că de fapt, nu se sacrificase, evenimentele curseseră în defavoarea ei. Credea că prin mărturia ei va canaliza ancheta spre un final favorabil. Dar n-a fost să fie. Se sacrificase pentru salvarea iubirii inventate în ea. Își propuse să nu se mai gândească niciodată la asta, și, mai ales, să nu facă comparații.

Erau doi bărbați care apăruseră în momente diferite în preajma ei. Total diferiți. De valori incomparabile. Unul grobian, cel de demult, altul, un domn al profesiei și al poeziei. Cel de acum.

Iar în ființa ei existaseră două femei: cea de atunci și cea de astăzi. Așa cum și ea, se dezobișnuise demult să mai fie Zambilica, fetița poreclită astfel în trecut.

Erau gânduri, care i se amestecau în cap, îmbulzindu-se, iar

printre ele, de undeva auzi niște glasuri. Atunci, a înțeles că și

gândurile vorbesc.

Pe doctor îl auzea adesea spunând: când moare un câine ar

trebui să se audă clopotele bătând. Expresia aceasta putea fi considerată o blesfamie, dar în bună parte avea dreptate, pentru că oamenii îl recunoșteau câinele ca pe cel mai bun prieten al lor. Iar pentru prieteni ar fi fost posibil să se spună orice.

În ziua aceea amândoi au coborât mai târziu la cabinet. Deja îi așteptau câțiva clienți. Era o zi frumoasă, așa că, așteptarea lor pe bancă, în grădină, nu fusese plictisitoare. Ca mai totdeauna în asemenea situații, conversațiile aveau un singur subiect: câinii și pisicile lor. Sau, între cei mai apropiați, politica.

Venise și doamna Geta, mama dresorului, văduvă de câțiva ani. A anunțat că Gruia e din nou în spital, pentru analize și contol. Viața ei era Dingo, prietenul Doinei. Câinele și Gruia dresorul, nu se despărțeau unul de celălalt. Erau văzuți mereu împreună. Când nu era cu Gruia, Dingo putea fi văzut cu doamna Geta, mama lui. O dată cu înaintarea în vârstă, femeia avea tot mai multă nevoie de el. Era ochii și urechile stăpânei, care fusese odată femeie tânără, și, ca orice femeie, desigur, frumoasă.

Cineva spusese că o femeie ar trebui să se asemene cu Muma Pădurii ca să poți afirma vreodată contrariul. Oricare păstrează în ea sublimul frumuseții ei. Trebuie doar să i-l descoperi. Fiecare își poartă în trup valoarea de aur a comorilor sale.
Adesea doctorul purta discuții cu doamna Geta. Lungi și nesfârșite, legate de comunicarea sa cu Dingo. Obținea mai multe informații de la ea decât de la dresor. Gruia nu avea imaginație, ci o gândire practică, de om care își făcea meseria, și care nu-și permitea să facă filozofie.

-Mă înțelege înainte de a mă exprima, povestea ea.Vă rog să mă credeți. Aproape că nici nu trebuie să vorbesc. Câteva semne sunt suficiente. Îmi citește gândurile, domnule doctor. Cum nici surdomuții nu vorbesc. Și cât de bine se înțeleg între ei. Dar copiii mici? Ei comunică perfect, neștiind să pronunțe decât două-trei cuvinte. Ne mai vorbind de soți. Cei care au stat o viață împreună reușesc să comunice perfect cu înțelepciunea lor. Sau cu tăcerea.

Lui Marcu îi făcea plăcere să poarte discuții cu asemenea

clienți, să le noteze observațiile, să schimbe impresii. Iar Dingo

era asemănător cu Doina, aveau amândoi aceleași calități, și care doamnei Geta nu-i scăpaseră.

În ziua aceea Dingo nu mai comunica. Stătea abătut, își ținea capul întins pe pământ vizibil suferind, nu mâncase, nu băuse apă. Toată noaptea fusese agitat. Doctorul avu o bănuială. După ce îl examină cu răbdare, bănuiala deveni certitudine. Dingo era grav bolnav de pancreatită acută. Trupul său exprima toate simptomelor bolii: apatie, dureri abdominale, febră, diaree, apetit abolit. La această suferință se adăuga și vârsta. Boala debutase brusc. I-a stabilit urgent un tratament, și imediat l-a pus în aplicare. S-a ocupat de câine până noaptea târziu. L-a reținut la cabinet sub observație. De două ori în cursul nopții a coborât la el. Nici doamna Geta nu s-a mai dezlipit de câine, a rămas alături de el la cabinet.

Spre dimineață Dingo n-a mai putut lupta. Murise tocmai când începuseră să se picteze pe cer icoanele zilei. Se stinsese cu privirile în ochii doamnei Geta, ca o ultimă speranță.

După moartea lui Dingo, doctorul n-a mai fost om. Stătea

ore întregi abătut, căutând în miezul suferinței partea lui de vină. În acea dimineață până și străzile se ofiliseră și căzuseră la pământ aidoma frunzelor, sub o mantie de negură.

Doamna Geta venise imediat ce constase modificarea comportamentului câinelui. Pentru că nu întârziase, nu putea fi acuzată de nicio vină. Vinovat nu putea fi în fața conștiinței sale decât el, doctorul. Sau natura puternică a pacientului care, singur căutase să își învingă boala, căutând să nu-și deranjeze niciun moment stâpâna. De aceea, exprimarea clinică a simptomelor fusese întârziată, iar venirea la cabinet fusese întârziată.

-Din dragoste pentru mine, din respect pentru liniștea mea nu s-a plâns, susținea ea, în lacrimi. A răbdat. Dar boala a evoluat și l-a răpus. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Acum sufletul lui urcă o scară spre nesfârșit, spre raiul câinilor. Știu că va urma drumul cel mai scurt, cel ales către înălțare. L-a ales încă dinainte de a

pleca din brațele mele

O lăsase singură, zicea, să se prăbușească în lumea asta surdă și oarbă. Lumea singurătății.

-Gândurile mele bune să-l însoțească acolo, pe calea îngerilor lui.

Îl îngropaseră în spatele grădinii, într-un colț ferit de ochii oamenilor. Deasupra au așezat o plăcuță de marmură comandată de Marcu.

-Nu va mai fi altul ca el, îi răspunse Irinei, care o îndemna să adopte un alt prieten.

Zile întregi după aceea, Doina putea fi văzută acolo, stând deasupra locului unde fusese îngropat trupul lui Dingo. Îl încălzea cu pieptul ei. Poate vorbea cu sufletul lui, care încă nu părăsise pământul.

Doctorul Marcu avea două mari pasiuni: medicina și poezia. Toți cunoscuții știau acest lucru. Aparent nu putea fi nicio legătură între ele. Numai el punea semnul de egalitate între cele două, argumentând că pentru ambele era necesar același talent al creației. Adică prezența de netăgăduit a puterii divine. Era sigur de aceasta.

Pentru moartea lui Dingo nu-și îngăduise nicio scuză. Considera că tratase cu insuficientă atenție o boală gravă. Chiar și câinele se bazase pe rezistența trupului său și, în dorința de a nu-i crea supărări lui Gruia, sau mamei sale, răbdase. Până atunci îl ajutase organismul său puternic.

În zadar a încercat doctorul să se liniștească, chemând-o în

zilele următoare pe doamna Geta la cabinet. I-ar fi plăcut să stea împreuă de vorbă despre viața ei, despre Dingo, despre legătura sufletească ce se stabilise între cei doi. Discuțiile ar fi fost

benefice ambilor.

Dar, la adresa unde știa că locuiește n-a mai găsit-o. O vecină spusese că a venit un nepot și a luat-o undeva, în provincie. Fiul ei Gruia, era mai mult la spital. Se mutase cu soția în alt cartier. Curând Marcu a aflat că apartamentul a fost vândut chiar de către doamna Geta, care s-a dus să-și vindece rănile departe de locul acela, la țară, unde se născuse și copilărise. Gurile rele îi interpretau plecarea ca rezultat al dorinței rudelor și mai ales a fiului de a pune mâna pe apartament.

-Au luat-o la țară, unde speră că va dispărea repede, ținând cont de vârsta înaintată.

Moartea lui Dingo, poate că surmenajul, au lăsat urme în sănătatea doctorului. Irina rămăsese singura ființă cu rol tămăduitor în preajma sa. A scoate un om dintr-o eventuală stare de depresie era treabă complicată. Nici nu voia să audă de psiholog sau psihiatru. Avusese destule încercări, peste toate reușise să treacă singur. Fugise de C.A.P. întâi la ARCUB, apoi pe Plarforma Petrolieră. Îi plecase nevasta de acasă, apoi urmase divorțul, înființarea cabinetului, cu greutățile inerente începutului, rezistența în fața controalelor rău intenționate, lipsurile de tot felul, și câte și mai câte. Le trăise pe toate, le depășise, dar toate lăsaseră urme adânci.

Dar cel mai rău îi părea că o punea pe Irina în situația de a avea grijă de el. Ca de un copil. O acumulare de lovituri suportase de-a lungul anilor. Trupul întreg i se îmbolnăvise. O moleșeală stranie îi făcea imposibilă orice acțiune. O lehamite grea, ca de plumb. Urma să tragă după el tot pământul. Irina a chemat salvarea, fără ca doctorul să știe. Diagnosticul a fost pus imediat. I s-a prescris o medicație pe bază de sedative ușoare, repaus și dacă se poate concediu de odihnă.

-Odihnă după ce?

Nici nu voia să audă. El știa mai bine ce are. O lingoare, o senzație de teamă pentru propria neputință, o tristețe imensă,

care, în final, însemna o depresie în terminologia medicală.

–E o boală de care suferă un sfert din populație, prin care se spune că trece fiecare muritor în viața lui.

Era convins că numai prin muncă va putea ieși din aceasta. Și prin poezie. Ele îl vor ajuta să scape de îmbolnăvire. Considera că numai el purta răspunderea morții lui Dingo.

Doina, întreagă această perioadă nu se dezlipise de el. Ca și Irina. Câinele suferea vizibil pentru amândoi. Se deplasa de la mormântul lui Dingo, la cabinet. Avea de tămăduit trei suflete. Pe ale lor și pe al ei.

Marcu se simțea prins în capcana lucrurilor mărunte. Era înconjurat de acestea într-o continuă rotire. Încerca să se desprindă din sensul lor giratoriu. Parcă și mâna dreaptă își pierduse gestul scrisului. Căuta să regăsească în văzduhul său Pasărea Măiastră. Singura care ar fi avut puterea tămăduirii. Simțea aceasta cu toată ființa. Trebuia să scrie. Căuta în el forța. Începuse primul roman, care f.usese deja scris în mintea sa.

-Ce vrei să conțină romanul?

-Povestea unor vieți, răspuse evaziv.

-Cum se va numi ?

Irina îl văzu privind spre nicăieri. Știa că văzul său, în asemenra

ocazii, căpăta aripi. Zbura pe deasupra toamnei, mult mai sus decât ploile ce vor veni, a iernii cu săgeți de gheață, și că poposeau în țara primăverii, de unde își lua culorile. Desigur, printre lăstarii cei noi va găsi mugurii din care va înflori și titlul.

Se întoarse către Irina și îi șopti: Mai presus de Pasărea Măiastră

Și din ziua aceea începu să scrie. Începuse să se vindece. Ziua muncea la cabinet, ajutat de Irina, noaptea scria, până târziu. Uneori îl apuca dimineața

-Ai să clachezi, încerca să-l oprească ea, toate au o măsură!

N-o băga în seamă. Irina rămânea în preajma lui aproape tot tipul. Când scria, știa că va dispărea o vreme din lumea reală. Era un fel de terapie, aceasta. Părăsirea. Uitarea. Vindecarea.

-Unde ai fost?

-Pe aripile Măiestrei.

Trăia într-o lume nouă, a personajelor sale.

La cabinet se dezbăteau mereu aspecte ale vieții reale. Războiul din Ucraina în primul rând, creșterea necontrolată a prețurilor, admiterea României în Shengen. Care, și de această dată depindea de aprobarea Olandei.

Speranțele erau mari. Urma să primim vizita premierului acestei țări în România. Cumpărasem de la ei două ambarcațiuni în valoare de patruzeci de milioane de euro. Refuzul Olandei se datora pericolului pe care-l reprezenta dezvoltarea portului Constanța. care ar rivaliza ca dimensiune și importanță cu Roterdamul.

-Dacă majoritatea mărfurilor care vin din Asia ar trece pe ruta Constanța-Dunăre spre centrul Europei, s-a zis cu portul Roterdam. Ar pierde enorm din importanță. Și ei știu aceasta.

-Da, asta e problema lor. De aceea, caută să îngreuneze fluxul de mărfuri care ar veni pe această rută.

-Niște nenorocuți!

-Totdeauna ăștia au aplicat dubla măsură. Noi am fost

considerate rudele sărace.

-De parcă nu Vestul ne-a aruncat după război în gura rușilor. Îl pupau undeva pe Stalin. Nu știau de ce sunt în stare rușii? Au plătit cu cedarea noastră neputința lor!

Discuțiile uneori se înflăcărau. Clienții se înfierbântau în sala de așteptare. Chiar și după aceea. Cabinetul veterinar devenise pentru cartier, un fel de poiană a lui Iocan din satul Siliștea Gumești.

Doctorul nu-i auzea. El trebuia să-și practice meseria. De multe ori îl deranjau. Avea nevoie de liniște pentru a auzi bătăile

inimii, ralurile plămânilor, motilitatea tubului digestiv.

Noaptea scria direct pe laptop, se obișnuise să nu mai folosească pixul. Când nu avea clienți, învățase să scrie pe telefonul mobil, sub formă de note, pe care seara le transfera pe laptop.

-Mare invenție! Cinste celui ce a gândit lumea fermecată a on line-ului.

-Noi nu vedem cu ochii, vedem cu mintea. Dacă mintea e goală, ochii nu pot vedea. Astfel se exprimase un savant. Nu mai ținea minte unde citise aserțiunea aceasta, dar avusese mare dreptate.

Viața pe care o trăise Irina o cunoștea. Reușise să o scrie repede, dintr-o suflare. Îi fusese povestită de ea recent, cu lux de

amănunte. I se părea fascinantă și deosebită prin originalitatea ei. Femeia aceea, care era acum lângă el, aparent puțin complicată, fusese capabilă de o asemenea trăire. Se sacrificase? Fusese o eroare judiciară, care nici după atâția ani încă nu fusese îndreptată? Cine ar fi trebuit să o repare? O justiție dezinteresată, sau ocupată cu alte interese? Ar fi trebuit deschis un alt proces. Avocați, bani mulți. Și de unde bani? Si la ce bun? Sau cum ziceau strămoșii: Cui prodest?

El era singurul om, în afară de ea, care cunoștea adevărul. Poate și acel om, Manea, dacă ar fi avut vreodată mustrări de conștiință. Pentru acela Irina îngropase în sufletul ei secretul. Iar Marcu i-l respecta. Nu pusese la îndoială adevărul celor relatate de Irina, și o apreciase pentru tot ce pătimise. Sacrificiul în sine conta, nu pentru cine îl făcuse.

Se legaseră sufletește, inițial instinctiv, apoi profund, pe măsura cunoașterii cât mai îndeaproape. Irina era exact ce avea nevoie inima lui, ca să bată normal. Ea înțelesese ceea ce nu reușise prima soție, și niciuna din femeile pe care le cunoscuse până atunci. Și în plus întrunea calitățile pe care le au soțiile, amantele, mamele, prietenele. În special prietenele.

Într-un moment de sinceritate romantică se exprimase că era

un om împlinit. Avea totul. În plus ce și-ar mai fi dorit? În ochii ei se privea ca într-o oglindă. Noaptea își vedea visele la lumina părului ei blond și a ochilor albaștri, care străluceau și pe sub pleoape. Și-o imagina aidoma cerului care luminează sub tăcerea stelelor. Trăirea ei de acum era transformarea timpului trecut. A ceeace fusese. Trupul ei de atunci devenise ființa de acum. Ghicea în ea o tinerețe care nu avea sfârșit. Găsise metoda prin care îi putuse obține dragostea. Metafora preschimbării ei într-o muză. Așa se exprimase.

Despre viața lui, Irina știa prea puțin. Doar ce, în anumite momente, dorise el să-i povestească. Trecutul avea demonii lui, care nu trebuiau stârniți.

Irina considera că mai presus de om sunt trăirile sale, care vor rămâne și după ce spectacolul vieții se va fi încheiat. Că adesea gândurile ni se aseamănă, ca și cum toți am cânta împreună într-un cor al acelorași preocupări. Că ne rămân în auz doar acele sunetele pe care fiecare dintre noi dorim să le auzim.
-Toți suntem îmbrăcați în aceeași salopetă de aer, spunea adesea Marcu, iar la plecare lăsăm urmașilor aceste uniforme, curate sau murdare, după sufletul fiecăruia. Așa spusese.

*

La moartea lui Dingo, Doina simțise că se petrecuse ceva rău. Nu-l mai întâlnise. Se jucaseră adesea în grădină, demult devenise prietenul ei. Pe doctor în ultimul timp îl vedea trist, cum nu mai fusese. I se gudura printre picioare, îi respecta pacea lăuntrică și mai ales tăcerea. Doar timpul se străduia să fie optimist. O lumină blândă mătura străzile și trotuarele orașului. O frumoasă toamnă bucureșteană. Chiar dacă, din motivele lor, oamenii continuau să fie mereu îngrijorați.

-Nu se va lăsa Putin îngenuchiat. Va da cu nucleara. Când se va vedea înconjurat, va apăsa pe buton. Și buuum! Praful și pulberea se va alege. Ce tâmpenie! Nu va mai apuca. Curând va deveni istorie.

Vremea era frumoasă. Încă se mai înregistrau la prânz douăzeci de grade. Și multă lumină. Cafenelele erau pline ochi în cluburiile de fițe de pe strada Radu Beller: Nuba, la Chocolat, the Eatery, deschisă de curând, Ambiance cafee, sau B4, cum I se spune acum, White Horse, și altele, care apăreau și dispăreau. Cineva, un patron turc, care deschisese de curând un astfel de local descrisese aceste locuri:

Bucureşti, Piaţa Dorobanţilor. Fiţe la kilogram, maşini cu preţuri ameţitoare, cafenele selecte, tipe cu buze desenate intens. Dacă vreţi să sorbiţi dintr-o cafea laolaltă cu diverse persoane publice ori să agăţaţi un puşti milionar, aici e locul potrivit. Când au ceva de discutat, milionarii în euro vin la o cafea în Dorobanţi, însoţiţi de câte un bolid de zeci sau sute de mii de euro. Românii sunt plini de viaţă. Noi ştim ce vor clienţii, de aceea le dăm ce preferă. Noi schimbăm totul după gusturile lor. Sunt mulţi care vin frecvent.

Și într-adevăr, ca vizitator, aici, seara, după ce admirai maşinile scumpe cu geamuri fumurii parcate pe trotuar, sau pe trecerea de pietoni, puteai ajunge în interiorul unui astfel de club de fițe. Seara te întâmpinau domnişoare îmbrăcate în rochii negre, foarte scurte. Pe mesele curate ardeau lumânări mici, aruncate în suporturi colorate, iar între fotoliile bej şi roşii stăteau câteva buchete de trandafiri albi. Tapetul avea un design deosebit. Pe la mijlocul încăperii era un dj, care încerca un mix de muzică ambientală. După un timp două dintre cele patru fete îmbrăcate în negru au cerut câte un ceai. Celelalte și-au luat gecile de piele pe ele şi au început să se bâţâie, să dea dezordonat din picioare. S-ar zice că dansau. Ele așteaptau să vină pentru fiecare câte un prinț. Apoi și-au făcut apariţia două doamne fardate intens, îmbrăcate sobru, cocoţate pe nişte tocuri uluitor de mari, alături de domni în costum. Epocă romantică. Alte cinci siluete de femei stăteau tolănite pe canapea. Vorbeau din vârful buzelor şi zâmbeau în timp ce se uitau la una dintre plasmele atârnate pe pereţi. La mese se aduseseră platouri cu gustări speciale. Unii se înfruptară imediat, în timp ce cele cinci domnișoare, dacă pot fi denumite astfel, nu voiau să-şi întindă rujul preţios, aplicat delicat. O ospătăriţă cu bentiţă lată a schimbat paharele de şampanie de pe mese, şi scrumierele. I se observau de la mare distanţă pleoapele obosite, strivite de greutatea fardului de culoare azurie. Prin fereastră, în bezna luminată a nopții, brusc a apărut icoana murdară a unui aurolac cerșetor. Dar care nu învățase că mila trebuia câștigată cu mare efort, și talent. El reprezenta pentru foarte mulți cruda, dar adevărata realitate.

Iar în parcul din capătul străzii Simon Bolivar, la prânz nu mai găseai niciun loc pe băncile expuse la soare. Era un amestec de ani, de oameni în vârstă, tineri, de cărucioare cu bebeluși, de căței în lesă scoși la plimbare, de țipete ascuțite care urcau dinspre jocurile de copii până în buza parcului. Lumea trăia departe de războiul lui Putin, de Covidul care trecuse, de iarna care se apropia. Trăia clipa.

-Carpe diem!

Parcul continua să-și țină liniștea sub braț, ca pe o geantă în care-și păstra cele mai dragi scrieri. Despre copaci, despre frunzele în cădere. Despre vântul pe care-l cunoștea din pruncia lui, în urmă cu șaizeci de ani. Fusese ridicat aici, în fosta Groapă Floreasca, ce adăpostise pe atunci cinci mii de oameni necăjiți. Fuseseră case mici, sărace, lipsite de strălucire, dar care ajutaseră să trăiască atâtea mii de oameni.

Unii, mai bătrâni, spuneau pe atunci, că în vechime, fusese o cărămidărie părăsită. În locul ei veniseră oamenii. Se aciuiaseră aici, pe lutul acela. Construiseră bordeie în locul lutului escavat, pe care le numeau locuințe.

La viscolul din 1954 groapa fusese acoperită de zăpadă, o dată cu oamenii și casele. Se trecea de la unul la altul prin tunele săpate în zăpada de patru metri. Apoi, desprimăvărarea bruscă a topit zăpada. Casele s-au înecat în apă. Oamenii din cartierul alăturat, din Primăverii, unde se afla acum cabinetul, așteptau ca amărâții din groapă să plece. N-au plecat. S-au luptat

cu apa. Unde aveau să plece? Acelea erau casele lor. Aici se născuseră, crescuseră, iubiseră, mulți din ai lor muriseră.

Au fost obligați să plece șase ani mai târziu, la începutul anilor șaizeci, când primăria a intrat cu buldozărele în ei. Casele au fost rase la pământ în două zile. N-au mai rămas decât câinii oamenilor, care au devenit vagabonzi, rătăcind mulți ani și sălbăticindu-se în cartierele alăturate. Locuitorii fuseseră strămutați. Unii în oraș, alții în Bărăgan. Pe locul lacrimilor părăsirii s-a construit parcul. Și pe care, mult timp, locuitorii l-au numit Parcul Gropii.

Fusese încercarea de înfrumusețare a unui loc prea sărac.

CAPITOLUL VIII

Infarctul

Făptura nu avea existență, avea numai ochi. Ochii ei erau fără vedere, erau numai privire. Sau o vedere oarbă, cum au frunzele care zăresc galbenul toamnei, dincolo de privirea verde care le-a dispărut. Era ca o viață neîncepută, ca o moarte trăită.

La un moment dat, Marcu avu impresia că făptura a încercat să facă un gest. Nu ea, ci brațul ei, care s-a îndreptat direct spre pieptul său. Părea o creangă desfunzită și înghețată de asprimea gestului. Aceasta era respingerea. Numai degetul arătător exprima o flexare repetată, ca o chemare.

-Un pețiol bătut de vânt, și-a spus, singurul care i-a mai rămas în pomul vieții. Încotro mă chemi?

Nu auzi niciun răspuns.

-Ce ciudată făptură! Nu-l speria, nu avea nimic respingător, nici măcar nu-l scârbea. Aceste stări puteau fi determinate de o făptură însuflețită. Chiar și în imaterialitatea lor, anumite instincte ar fi considerat-o o imagine plăcută. Purta în gesturile sale chemarea către plăcere, ca iminența unei îmbrățișări.

-Dacă îmbrățișarea ei este rece? Sau fierbinte ca arsura gheții?

Făptura se adresa simțurilor, nu rațiunii, pe care o anihilase, sau o dăduse la o parte, cum înlături un frunziș stufos, pentru aajunge în inima luminii. În luminișul trăirii. La existența veșnică.

Dintr-odată făptura începu să vorbească. Împungea aerul cu

ceva care ar fi trebuit să fie cuvintele. Dar era o tăcere vorbită, care nu se adresa auzului, ci direct înțelegerii. Așa cum vântul, iarna, se adresează pielii înfrigurate, nu timpanului.

-Vino cu mine!

Chemarea ei n-avea nimic uman, era doar îndemnul către o existență ciudată, atrăgătoare, ca o dorință a unei împliniri.

-Încotro mă chemi?

Înțelese că răspunsul său neauzit ar fi trebuit căutat în cotloanele ființei lui, printre celule, organe, enzime, hormoni. Poate în plexul solar, care după unii ar fi miezul sufletului. Nu-și explica apariția acestei entități, care făcea parte din el, dar acum i se adresa din afara trupului.

-Aceasta este ființa singurătății?

Se gândi la singurătate ca la o formă de exprimare a izolării. O altă ființă. Știa că niciodată nu poți rămâne singur. Totdeauna poți ascunde într-o firidă a sinelui o trăire, o amintire, un gând, o cariatidă într-un templu sufletesc ce poate căpăta viață.

-Nu pot veni, nu sunt pregătit! Veșnicia nu mă interesează, o am de la înaintașii mei. La unirea gameților am primit-o înainte de a mă naște. Pleacă, nici măcar nu te pot iubi!

Marcu se miră de propria sa îndrăzneală. Iar în momentul acela Făptura se stinse și dispăru. În locul ei apăru durerea. Imaterială difuză, într-o zonă din spatele toracelui, în partea lui cea mai de jos,

-E piatra pe care o port în mine. Care mi-a crescut în cisterna rinichiului ca un trovant.

S-a ridicat din pat, s-a așezat în fotoliu. Mai avusese astfel de

dureri, știa că suferă de o litiază renală. Dar, de această dată erau însoțite de dificultăți de respirație. În jur aerul, cât era el de nesfârșit, nu îi era de ajuns.

-Dumnezeule, tuturor ne-ai dăruit acest aer. Nu l-am plătit niciodată, așa cum plătim apa, hrana, odihna, adăpostul. Venise vremea să-l plătească? Cui? Făpturii care i se arătase?

Gândurile i se învălmășeau în cap, purtate de o logică stranie. Era ora două noaptea. Afară bezna avea origini organice. Devenise ființă, se strecurase repede printre dificultățile de respirație, durerile imprecise, întrebările lui fără răspuns, însoțite de o așteptare a dimineții cu o curiozitate și o panică inexplicabilă. Organismul își cerea drepturile pierdute. Ce senzație nouă! Căută să-și explice originea.

-Numai să nu deraiez.

Avea de urmat o direcție fixă. O parcurgea cu o respirație greoaie, întretăiată. Așa era viața lui, o cale cu parcurs limitat. Cu un început și un sfârșit. Începutul îl cunoștea din povestirile mamei. Sfârșitul nu. În aceasta consta frumusețea trăirii, o povestire căreia nu dorești să-i cunoști sfârșitul. Durerea din spate îl mai lăsase, dar starea generală nu era normală.

-Se pregătește ceva înăuntrul meu!

După o vreme pipăi cu ochii deschiși începutul revărsării zorilor. Auzise despre lumile paralele, dar nu credea în ele.

-Mâine este deja astăzi!

Se ridică din fotoliu, făcu șovăielnic câțiva pași, se lipi de fereastră, de unde asistă la nașterea zilei. Urma să apară curând soarele, parohul dimineții, îmbrăcat în odăjdii galbene, strălucitoare.

-Soarele vindecă totul.! Fiecare suntem răsărit de soare pentru câte cineva. Îi fugi gândul la Irina. Apoi la Mara, al cărui soare apusese demult. Viața de sub soare e de gen feminin.

Dansezi cu ea. O conduci, te conduce. Cu schimbul.

-Câtă suficiență poate exista în această limitată trăire! Chiar și sacralitatea e o metaforă cu suport material. Poate și istoric. Moartea, ca metaforă a vieții, e o farsă pe care omenirea o ia prea în serios. Ca și cum, atunci când ne-ar suna ceasul, fiecare din noi am deveni infractori, am trece granița vieții ilegal. Noi, oamenii, care nu suntem decât o jonglerie a carbonului, și ne credem stăpânii universului. Dacă n-ar fi existat carbonul n-am fi apărut nici noi, creațiile sale.

Doctorul Marcu se opri. Soarele inundase fereastra, lumina l-a orbit dintr-odată. În jur aerul devenise tare și alb, ca o piatră fierbinte aruncată din stânca zenitului. Își simțea sângele revărsându-se peste malul aortei.Trupul însuși se retrăsese în abisul propriului fluid. O epavă scufundată în sinele său.

-Doamne, ce fericire că nu sunt decât un crâng de substanțe organice, și încă îmi aud mierla răsuflării cântând!

Se surprinse recitându-și propria poezie și se înfioră. Glasul pulsului îi încuraja celulele date lui în vremnică păstrare. Părăsi fereastra. Primise zâmbetul viitoarei dimineți. Din nou se simțea bine. Putea lua ziua de braț, să colinde lumea împreună cu ea. Era fericit. Scăpase. Făptura fusese un simplu vis. O arătare ciudată, ca un coșmar.

-Poate fusese chiar fericirea, care îl chemase la ea, pe care el n-o înțelesese, cum nu cunoaștea adesea limbajul câinilor. Fusese o fericire de care suferise, ca de o altfel de durere.

Era luni. După unii început de săptămână. După alții ziua a doua. Timpul își făcea liniștit treaba lui. Curgea într-o cascadă de neoprit, așa cum făcuse mereu. Doctorul avea de rezolvat atâtea probleme, pentru unele alocase momente plăcute, pentru altele stocase clipe de răbdare și neplăcere. Nu avea timp să se îmbolnăvească. Numai că lui, timpul i se albise de griji, ca un mesteacăn într-o pădure iernată. Învățase frumoasa călătorie pe cuvinte, din care alcătuise versuri. Până atunci deja publicase destule cărți, avea admiratorii săi. Puțini, ce-i drept, dar de unde alții?

Poezia ajunsese o comoară cu o căutare interzisă. În cel mai

bun caz limitată. Cui îi mai trebuia? Lumea devenise un fel de întrecere, o alergare, în care, ca de obicei, fiecare se dorea câștigător. El avusese destul curaj să inventeze pentru cursa aceasta un gen de poezie pe care o numise biogenetică, cu o viziune biologică asupra naturii, asupra oamenilor, în care nu se ferea să utilizeze termeni științifici. Unii critici literari nu fuseseră de acord cu folosirea acestora, considerându-i inacceptabili, alții, din contră, îl apreciau, comparându-l cu poetul Ion Barbu care utilizase limbajul matematic, îmbogățind limbajul poetic. Adesea imaginația îl purta în lumi deosebite, dinăuntrul și dinafara sa. Ca în noaptea aceea. Făptura putea fi chiar imaginația, persoana sa dedublată, acea ființă neînsuflețită, stranie, inaparentă, care poate fi sufletul însuși. Sau o simplă trăire a unei clipe nedorite.

În dimineața aceea coborî la cabinet. Dădu piept cu lumina de afară. Dintr-odată vederea i se încețoșase. Orbise.

-Așa, dintr-odată?

Nu se sperie, gândi că ar fi putut fi un capriciu al ochilor, se uitase prea mult la răsăritul soarelui. Ceea ce apare dintr-odată, tot la fel dispare. Va trece, își spuse. O ciudățenie. Amândoi ochii aveau aceleași simptome. Un capriciu al retinelor.

Apoi se apucă de lucru. Avea de calculat cheltuielile de ieri. Zilnic le compara cu încasările. Dealungul activității de medic veterinar, căpătase o ușurință în a efectua asemenea calcule. Și în special în ultimul timp, când viața se complicase. O activitate economică nu poate fi lăsată să se desfășoare la întâmplare. O conduci trăgând mereu de hățurile atenției, ca să nu încurce drumul. Activitatea trebuie urmărită și condusă! Știa aceasta încă de când lucrase la C.A.P. Prin urmărirea și efectuarea calculelor, prevăzuse dezastrul.

De această dată mintea nu mai răspundea solicitării. Uitase

operațiile simple. Ce-i și asta? Nu se sperie. Adesea organismul e capabil să-și rezolve singur problemele.

Între timp au venit pe rând câțiva clienți cunoscuți. A reușit

să-și ducă ziua de lucru la bun sfârșit .

-N-am dormit noaptea, își spuse, autoliniștindu-se. Liniștea este o terapie, dacă știi cum să o folosești. Ce nu este interzis este îngăduit. Îi veni în minte această expresie, gândindu-se că totul este admis: și starea de rău și cea de bine. Și starea reală, și cea imaginară. Dacă venise clipa să-și trăiască viitorul?

Ziua trecu, simptomele rămăseseră aceleași. Îi povesti Irinei cele petrecute.

-Muncești prea mult, fusese părerea ei. Și cabinetul, și scrisul, faci în același timp două meserii.

Nu i-a dat dreptate. A considerat că scrisul este relaxant, o căutare și o regăsire. În adolescență mergea împreună cu membrii cenaclului, la o braserie din apropiere. Erau scriitori și poeți diferiți ca pregătire și vârstă. Mulți dintre ei, după câteva pahare se turmentau. Aspectul acesta nu-i plăcuse. Contribuise și aceasta la hotărârea sa, un an mai târziu, de a îmbrățișa o carieră practică. Meseria de profesor de română nu îl încânta. Toți profesorii lui de liceu erau pe atunci convinși că va urma filologia. Iar el dăduse examen de admitere la medicină veterinară, unde concuraseră cincisprezece candidați pe un loc. Reușise din prima. Cu animalele făcuse cunoștință la bunica sa dinspre tată, în vacanțele petrecute în mărginimea Sibiului, și la Roman, la mătușa dinspre mamă, unde îl avea pe Vic. Nu regretase hotârârea luată atunci, când avea numai optsprezece ani.

Apoi, atâta vreme se învârtise ca într-o cochilie de melc, se rătăcise printre dorințe și plăsmuiri, strângându-și în pumni urmele fierbinți ale unor zile fericite. În rest, ca toți ceilalți, își amestecase neîmplinirile în amfora uitării.

-Oare ce o mai face Mara?

Noaptea următoare Făptura aceea n-a mai apărut. O așteptase. De data asta nu mai vine! Sosirea ei o considera ca pe o confirmare a diagnosticului pe care și-l pusese singur. Totuși, lipsa de aer era în continuare prezentă. Numai poziția pe care i-o oferea statul în fotoliu îi era favorabilă. I se micșoraseră nările.

-Ar trebui să existe un aparat care să le dilate, să mărească astfel priza de aer, își spuse.

Se gândi la conformația feței negrilor. Acolo, în Africa, aerul cald e rarefiat, are o densitate mică. Mai puțini atomi de oxigen amestecați cu cei de azot pe decimetrul patrat. Găsise explicația. Se juca astfel cu noua sa situație. Nu adormi decât spre dimineață, când mintea i se săturase de ordonarea atâtor concluzii.

Ziua următoare nu amelioră situația. Din contră, unele simptome se agravaseră. Uitase să meargă. Un reflex care se învață începând cu primul an de viață. Pașilor le lipsea coordonarea, echilibrul. Inițial a avut impresia că asfaltul trotuarului nu este drept.

-Ca bețivii, își spuse. Pașii ar trebui să lase drumul în urmă, nu să îl împletească funie în jurul gleznelor. Se gândi la viețașii care-și duceau viața la ocnă, cu lanțuri grele la picioare. Oare cum puteau suporta? În boala lui, sau ce o fi, drepturile omului nu se respectă. Acum niciun deținut nu mai poartă lanțuri! Numai el, lanțurile invizibile ale mersului turmentat. Închise cabinetul și plecă acasă. Îi povesti Irinei.

-Mergem la spital. E un caz de urgență. Nu știm ce ai putea avea. Poate fi grav. Tu iei în derâdere situația. Dar poate că și animalele care suferă de ceva asemănător, au asemenea manifestări, dar nu le pot exprima. Tu le ghicești. Ghicește-le și pe ale tale.

-Acum simt cum partea externă a labei piciorului stâng începe să-mi amorțească

-Mă sperii. Chem salvarea.

-Nu e cazul, au ei treburi mai serioase. Mâine dimineață vom merge la medicul de familie

Noaptea, ca și cea precedentă, a traversat-o în fotoliu. Din

nou devenise invidios pe nările largi ale africanilor. Întunericul exagera stările acestea. Devinise un orb rătăcit în labirintul propriilor dorințe. Și bezna aceasta i se adresează trupului, până atunci sănătos, gândind că s-ar putea întâmpla ca, la umbra anilor ce vor veni, lumina ochilor să i se preschimbe într-o ploaie de întuneric. Gânduri urâte. Se rugă, nu cu rațiunea, ci cu ființa credinței. Se rugă, așa cum știa el să se roage în clipele grele. Fierbinte și adânc. S-ar fi dorit să devină duhovnicul propriului trup suferind. Și totuși, nu de duhovnic avea el atunci nevoie, ci de cunoștințele unor specialiști. Apoi noaptea a devenit mai liniștită, pentru că se hotărâse. Iar hotărârea, ea însăși e ca o nouă lumină. Dimineața va cere sprijin cadrelor medicale.

Și împreună cu Irina, a doua zi s-a prezentat la medicul de familie. O doctoriță de cincizeci și ceva de ani, medic primar, logică în analizarea simptomelor, la zi cu cele mai noi cunoștințe medicale. O persoană dedicată meseriei. Marcu i-a prezentat suferința sa, i-a descris cât mai amănunțit evoluția bolii. A insistat asupra durerii renale, bănuind o litiază.

Doctorița a preluat afirmația, a căutat să găsească o logică medicală între simptomele care nu prea aveau legătură cu litiaza, în final, pentru a elimina o cauză la modă, l-a trimis în incinta policlinicii să-și facă un test covid. În douăzeci de minute a avut tezultatul: negativ.

Trebuiau efectuate și alte investigații. Iar simptomele se agravau.

-Să mergem la spital. La Elias, a propus Irina.

S-au urcat în mașină, au găsit loc de parcare la vreo trei sute de metri de poarta spitalului. Mersul pe jos fost un calvar. Distanța enormă. Nu se mai sfârșea. Avea senzația că străbate o cale desfundată, cu șleauri. Trotuarul dispăruse. Își îndesa pașii în desaga lui ruptă și peticită, care se întindea pe lângă mașinile parcate. Un mers fără spor, un mers pe loc. Fiecare pas se pierdea prin ruptura asfaltului. Irina îl lăsase să meargă înaintea ei, analizându-i mersul.

-Omul se cunoaște după râs și prosul după călcătură, zicea un proverb. Cât adevăr! Din ce categorie făcea parte?

În dreptul porții spitalului a simțit că se clatină. Își pierduse

echilibrul.

-Mă prăbușesc!

Își dădu seama că poziția bipedă nu este definitiv consolidată. La cea mai mică suferință poți cădea. Chiar și la o mică depășire a nivelului de alcoolemie.

-Dacă tulburarea sănătății s-ar datora unei afecțuni urâte a creierului? Ca la o beție.?

Se așezară pe o bancă la intrarea în secția de primiri urgențe a spitalului, alături de alții ca el. Un individ, care, desigur, după vorbă nu părea a fi cadru medical, ținea ordinea intrărilor. El era personajul cel mai important, de el depindea trecerea în lumea vindecării, dincolo de ușa ce dădea în clădirea în care se repară viața. Închise ochiii.

-Am ajuns să-ți fac necazuri! I se adresă Irinei.

Aceasta tăcu, îl strânse fierbinte de mână.

-Ai să vezi că va fi bine

Vederea i se încețoșase. Dacă voi muri? Așa începe moartea? Își aminti de făptura care îi apăruse în vis. Putea fi însăși personificarea morții. Atingerea ei nu-l duruse. Deci moartea nu doare. Și nu e deloc plictisitoare. Fiecare individ are propria sa formă de a părăsi lumea aceasta, gândi.

Intre timp i-a venit rândul. I se făcuse semn. S-a trezit la realitate. A mers pe propriile picioare. De la banca pe care stătea, până la intrare erau numai câțiva pași. O eternitate. De acolo l-a preluat um brancardier. Irina rămăsese afară, pentru ea urma așteptarea. Nu simțea îngrijorare, nici frică. Intra într-o altă viață, acolo, prin ușa spitalului.

Frica nu păzește, nici nu apără. Frica distruge. Evanghelia spune că la apariția acesteia, Petru s-ar fi înecat în Marea Tiberiadei. Curajul credinței l-a ținut. Îl învățase să meargă pe deasupra apei. Viața e ca o apă curgătoare.

A sosit brancadierul, l-a ajutat să se urce pe un pat cu rotile. L-a dus într-o cameră de triaj

-Cei sănătoși la dreapta, muribunzii la stânga, i se păru că

aude. Parcă era vocea Sfântului Petru. El ține cheile raiului. Din ce categorie făcea parte? Ce deosebea un bolnav de unul sănătos. Pâna acum două zile, chiar și cu modificările simptomatice pe care le simțea, s-ar fi considerat un bolnav sănătos. Niciunul din pacienții pe care-i vedea în jur, nu păreau a fi gata să sucombe, cu toate că toți, ca și el, stăteau întinși în paturi cu rotile.Vorbeau între ei, uniți prin aceeași suferință. Ca și

cum s-ar fi cunoscut în durerea aceleiași pătimiri.

In curând a apărut o doctoriță tânără, plăcută la înfățișare, cu glasul de miere. L-a întrebat în amănunțime ce simte, ce-l doare, când au apărut primele semne. Marcu i-a relatat cât se poate de exact medical, încercând să dezbrace anamneza de poezia ei. Doctorița nota tot ce auzea, pe o fișă. Îi povestise tot ce simțise, ca o recitare din versetele trupului, pe care le știa pe de rost. Cu o parte dintre ele crescuse, le învățase din copilărie, altele, cele de acum, mai dureroase, nu le înțelegea pe deplin. Nu-i relatase nimic despre apariția Făpturii, gândi că nu ar fi putut să o încadreze medical. Nu era la un spital de boli nervoase.

Pe măsură ce-i relata întâmplările, avea senzația că se simțea din ce în ce mai bine. Ca la o spovedanie. Apoi, după anamneză, doctorița plecă, nerostind niciun cuvânt. Imediat l-a preluat o asistentă, care i-a fixat în antebraț o branulă, i-a atașat o perfuzie. Ulterior a venit alta, care i-a recoltat sânge pentru analize. De asemenea, i s-a fixat pe deget un dispozitiv pentru stabilirea oxigenării sângelui. Era băgat în seamă. Devenise important. Atâtea femei tinere roiau în jurul său, câte nu avusese în întreaga lui viață.

Se simțea bine. Întins pe patul cu roți, a fost transportat în alte camere, unde i s-au făcut și alte examinări, inclusiv un R. M.N. toracic, o ecografie cardiacă, un E.K.G. Era din ce în ce mai bine. Niciodată nu avusese parte de un asemenea răsfăț medical. Toate femeile acelea căutau să afle răul dinăuntrul cărnii sale. Până atunci trăise în bună pace cu mulțimea celulelor, cu hormonii și enzimele. Era cercetat cu atenție, cum ar urmări astrologii universul. Trupul său devenise univers. Își vedea stelele când închidea pleoapele, singurele care îl despărțeau de lumea lui cea nouă. Sau devenise un șantier arheologic, în care cu cât sapi mai mult, cu atât găsești mai multe artefacte.

Nu știa cât timp trecuse. Ceas, de când avea telefon mobil nu mai purta, iar acesta rămăsese în buzunarul pantalonilor, care acum, de când cu analizele medicale, se adăpostiseră într-o pungă de plastic, împreună cu celelalte obiecte. Nici n-ar fi avut nevoie de ele, pielea fiindu-i acoperită numai cu un cearceaf, ca a tuturor celorlalți din jur.

Era liniștit. Se bucura de apariția clipelor noi. Intrase în spital în jurul orei zece. A întrebat o asistentă care se învârtea prin preajmă. E unu si zece, spuse. Trecuseră pe nesimțite trei ore. Iar Irina era încă afară. Îl aștepta.

Nu a trecut mult și a apărut doctorița cu glasul de miere, care îi luase anamneza. A venit spre el zâmbind. Era convins că-i va spune: îmbracă-te și du-te acasă, nu ai nimic. Dar nu a fost chiar așa. S-a așezat pe pat alături de el, punându-i mâna pe piept cu o intimitate plăcută. Îi simți căldura trupului trecând prin mâna așezată pe pieptul său. Nu-i despărțea decât grosimea unui cearceaf. A vorbit plat, fără inflexiuni, ca și cum cei doi s-ar fi cunoscut de la grădiniță:

-Sunteți foarte grav bolnav. De câteva zile trăiți un infarct de miocard, inima dumneavoastră funcționează sub treizeci la sută, coronarele sunt obstruate, nu mai alimentează suficient cu sânge miocardul. Oricând ea se poate opri. Va trebui urgent să fiți operat, eventual să vi se facă o coronarografie. Din păcate astăzi spitalul Elias nu are în program așa ceva, va trebui să vă transferăm imediat cu o salvare la spitalul Municipal.

Primul său gând a fost să o atenționeze că se făcuse o greșeală, că se simte bine, dar a tăcut. I-a bolborosit ceva de Irina care aștepta afară. I-a dictat numărul, doctorița a sunat-o, i-a comunicat că se poate duce acasă, că abia mâine dimineață va afla vești de la el, că, până atunci avea să treacă printr-o operație,

la Municipal. Dar să nu-și facă griji, pacientul e pe mâini bune.

În noaptea aceea Irina n-a închis un ochi. Vestea a căzut ca o secure, decapitându-i liniștea.

-Dar rinichiul?

Întrebarea lui Marcu a plutit în aer, doctorița deja plecase. Numai privirile lui refuzau să-i părăsească halatul ei alb, conducând-o până la ieșire. Abia atunci s-au retras, ca antenele unui gasteropod.

După nici un sfert de oră a venit alt brancardier, l-a luat cu pat cu tot, l-a glisat într-o autospecială a salvării. În interior aștepta o tânără, care i s-a destăinuit că avea douăzeci și cinci de ani, și că era asistentă medicală. Cu ea a sporovăit tot drumul. A fost o companie plăcută. Nu mai avea nicio suferință, dar îi era cumplit de foame. Nu pusese nimic în gură din seara zilei precedente.

Au ajuns relativ repede. A fost preluat de alți medici. I s-au făcut aproximativ aceleași investigații, a semnat acordul operației. O semnătură caraghioasă, de analfabet, care nu semăna cu un scris de om normal. Uitase să scrie.

În sala în care a fost dus, a așteptat aproxiativ o oră, până s-a auzit strigat.

-Pacientul Marcu să se prezinte în sala de operație!

Fusese chemat în lumea nouă. Brancardierul s-a ocupat de transferul său, inclusiv de rostogolirea din patul cu roți direct pe masa operatorie.

Știa că operația de coronarografie cu implantare de stenturi s-a făcut in România pentru prima dată in urmă cu cincisprezece ani. Înainte de aceasta, asemenea afecțiuni se tratau prin operații pe cord descis, periculoase, cu prognostic reervat, prin înlocuirea arterei coronare afectate cu fragmente din vena safenă. Operație dificilă, de mare chirurgie. Spera că nu-i va fi necesară. Nu-l informase nimeni ce i se va face. De obicei, pacienților li se explică pașii operatori. La ce bun? Mulți nu pricep, abia atunci descoperă că, de când cu examenele obligatorii, mulți nici nu deschiseseră cartea de anatomie în școală, considerând materia aceasta un obiect secundar. Importante erau româna și matematica. Neajunsuri ale sistemului de învățământ!

-Desigur, nu poți fi bun la toate!

Aștepta să înceapă operația. În jurul lui toate zburau: clipele, dorințele, speranțele, amintirile, asemenea păsărilor care-și părăseau cuiburile în care le adusese miracolul vieții. De acolo, din casa inimii, din scorburile ventriculelor.

-Numai pasărea sufletului nu pleacă decât o singură dată, atunci când se va fi săturat de închisoarea pe viață în celulele trupului, care au hrănit-o o întreagă viață cu grăunțele Himerei, gândi Marcu recitându-și poezia.

-Ajută-mă Doamne să trec și peste încercarea aceasta!

Lângă el veniseră doi doctori tineri. I-a zărit înainte de a-i așterne pe față o pânză, ca o extensie a câmpului operator, orbindu-l.

-Vom face o anestezie locală în zona de incizie, pe unde introducem cateterul, glăsui unul dintre ei.

A avut impresia că deja o făcuseră în timp ce-l informau. N-aveau timp de pierdut cu explicații. Simțise ceva ca o înțepătură la încheietura mâinii drepte. In stânga era un monitor prin care doctorii urmăreau traseul cateterului introdus în arteră. Aveau de parcurs cu acesta tot traseul, până ar fi ajuns în dreptul inimii la arterele coronare. Teribilă invenție! Să colinzi nestingherit prin artere ca printr-un tunel!

La un moment dat s-au oprit. Doctorul Marcu auzi o a treia voce, care venea dintr-o încăpere alăturată, și care-i îndruma să schimbe traseul, să încerce introducerea pe la piciorul drept, prin zona inghinală. Nu era un vis, ca cel de noapte, cu Făptura. De data aceasta era real. Noua făptură care vorbise din camera alăturată și care nu fusese oferită vederii, ci numai auzului, era al treilea doctor. Coordonatorul celor doi, care executau intervenția

-Înseamnă că n-au reușit din prima, își spuse îngrijorat.

Urma altă înțepătură, altă pătrundere. Intervenția a durat peste o oră. Mult, puțin? Își spuse că despre artiștii aceștia medicali nu vorbește nimeni! Despre sportivi, cântăreți, hairstyliști bucătari, modele, și atâția alții, se vorbește continuu. Cu toate că niciun citat din Aristotel nu te vindecă nici măcar de o simplă zgârietură. Umblau prin arterele sale cu atentă gingășie, o mângâiere, ca o atingere senzuală a inimii. Un răsfăț, o dezmierdare. Viața trece prin om aidoma unui râu. Ei îi căutau izvorul secat, să i-l tămăduiască.

După cel puțin o oră și jumătate, a fost din nou transferat într-un pat cu roți. A trecut printr-o serie de culoare și holuri până într-o cameră a spitalului. La intrare scria cu majuscule:

–TERAPIE INTNSIVĂ-

A fost glisat în patul cel nou, prevăzut cu instalații, I s-a administrat imediat o perfuzie, asistenta i-a legat glezna dreaptă de piciorul patului. Ce-mi faceți? Așa trebuie, ca să nu vă mișcați. Nu mă mișc, dezlegați-mă, vă rog.

Asistenta surzise. În final șopti: astea sunt instrucțiunile. Apoi îi înmănă un ,,rățoi”.Veți avea nevoie de el, după perfuzii. Să beți multă apă! Apoi dispăru ca o fantomă. La capul patului erau o sticlă și un pahar gata umplute cu apă.

Pe la miezul nopții l-a trezit unul din doctorii care i-au făcut intervenția. S-a recomandat. Avea un fel atât de elegant de a vorbi în termeni medicali, prezentându-i evoluția operației ca pe un fapt unic. O poveste trăită. O minune de care ai parte numai o dată în viață. O șansă.

-În concluzie totul a decurs foarte bine.

Venise la el unul din cei trei dumnezei. I-a mai spus că i-au fost implantate două stenturi și l-a asigurat că în această situație, cu arterele actuale, va putea trăi încă mulți ani.

-Mulțumesc domnule doctor!

Ce putea să-i spună, doctorul fusese un fel de Dumnezeu, iar lui Dumnezeu îi mulțumești pentru ce ți-a dat și pentru ce nu ți-a dat. În clipele acelea îi desprindea deosebit de dureros niște câmpuri operatorii lipite în partea de sus a piciorului drept, exact în jurul locului unde se practicase incizia a doua oară, pentru introducerea cateterului. În zona ingvinală. Unde era pielea mai fină.

-Doare, domnule doctor.

Ca și asistenta, și acesta s-a făcut că nu a auzit. A dat politicos bună seara și a dispărut. O săptămână cât a mai rămas în spital, Marcu nu l-a mai întâlnit. Ca de obicei, nici nu i-a reținut numele. În săptămîna aceea, prin salonul în care a fost transferat după terapia intensivă, s-au perindat numeroase cadre mdicale, asistente și infirmiere mai ales. O rotire cu scop.

-Cui să-i dai, cum să-i dai, și cât să-i dai? What is the question.

Scăpase. Fără să vrea sau să știe, purtase o luptă cu Făptura care i se arătase în somn. O învinsese,

După părerea sa, cea mai importantă ființă a fost doctorița de la Elias care, pe lângă faptul că i-a făcut acele investigații amănunțite, i le-a și interpretat, stabilind diagnosticul corect. I s-a comunicat ulterior că a fost un caz atipic. De obicei cazurile atipice nu sfârșesc bine. Sunt forme mascate ale bolii. Nicio clipă nu a avut dureri în piept, în brațul stâng, sau iradieri ale acestora în bărbie, semne patognomonice, cum scrie cartea. Doctorița interpretase bine întreaga simptomatologie, fie ea și atipică. Ei, în primul rând îi datora viața.

Cât timp a rămas în spital nu a reușit să afle nici măcar cum se numește. O botezase: doctorița cu glasul de miere.

În dimineața aceea i-a telefonat Irinei, care nu închisese un ochi întreaga noapte. Cum ar fi putut să-l închidă?

Apoi, în salonul în care a petrecut încă o săptămînă, a întâlnit patru personaje, operate, și aflate sub supraveghere medicală.

Primul, un ins la vreo patruzeci de ani, cu familie, inginer constructor, fusese operat, dar contractase în spital o răceală teribilă. Nu era Covid. L-ar fi izolat imediat. Avea o febră care nu ceda la antibiotice. Închideți fereastra, e curent! Atât știa el să vorbească. În rest stătea înfășurat într-o pătură, îmbrăcat cu pulovărele lui de acasă, dârdâind de frig. Toți erau obligați să se conformeze. În încăpere era o căldură bolnavă. Să mori din cauza ei. Cui să te plângi? Cine să facă dreptate?

Un altul, la vreo cincizeci de ani, un hâtru, de la țară, abia aștepta să scape din spital. Avea de cosit iarba. N-ai voie. Cel puțin două luni repaus. Dar cine să mi-o taie, doamnă doctoră?

Nu putea fi lămurit. După două zile l-au externat. A trimis pe watsap o poză în care era el, zâmbind. Și cosind iarba.

Al treilea, un tânăr de la țară, muncise la încărcarea și descărcarea sacilor umpluți cu cereale, într-o bază din Turnu Măgurele. N-ai voie să mai faci niciun efort. Dar din ce să trăiesc, doamnă? Altceva nu știu să fac. În plus, amărâtul avea un anevrism pe artera abdominală, care oricând putea ceda, și ar fi declanșat o gravă hemoragie internă.

Dar cel mai interesant personaj era un tânăr de până în treizeci de ani, un rătăcit, care se droga. Era prima dată când Marcu întâlnise un drogoman în carne și oase. Un individ uscat,

țigănos, care-și bătea joc de maică-sa. Ea, pentru a nu intra în sevraj, îi aducea pe furiș drogurile și i le dădea. Avea probabil încuviințarea doctorilor. Venele îi erau făcute ciur. Asistentele îi dădeau branula pentru perfuzii, să și-o înfigă singur în venă. Ele nu reușeau. Vasele i se întăriseră din cauza cicatricelor. Într-o noapte au asistat cu toți, neputincioși la o criză. Era de Doamne ferește! La câteva zile de la venirea în salon după operație, pe drogoman l-au și transferat la spitalul Alexandru Obregia pentru dezintoxicare.

In după amiaza celei de a treia zi după operație, Irina a venit la spital. Nu-l anunțase. Surpriză plăcută. Se gândise ea ce ar fi fost util să-i aducă: ustensile de ras, deodorantul, un săpun mai cum se cade, și cam atât. Plecase la spital nepregătit. Și bine înțeles ceva bunătăți pe care le-a împărțit și celorlalți. Ca la internat, sau la armată.

Pătrunderea în spital era voit complicată, cu cerere online aprobată între anumite ore, pentru a descuraja aglomerarea, în condițiile în care se păstrau restricțiile pentru fosta pandemie de covid. Oficial boala trecuse, dar se înregistrau încă destule cazuri de îmbolnăvire și internări.

In seara aceea, după plecarea Irinei, spre noapte, doctorul s-a întins în pat. Începea călătoria spre ceasul de taină al nopții. A trecut o oră, poate două. Plutea. De mic copil își imagina patul, fie o corabie, fie o navă astrală. Așa putea călători printre

stele. Ochii închiși văd totul. Se simțea ispitit de fructul rotund al unei stele aprinse. Mușcând din el, aștepta să fie pedepsit.

-Ți-ai lipit buzele de dulceața plăcerii interzise, auzi vorbind.
Privi cu ochii închiși spre ființa vocii, și n-o văzu. Nu-i auzea decât respirația și zgomotul pulsului. Era momentul unic,când visele încep să capete contur, iar lucrurile însuflețire.
Ochii îi căutau în jur zborul vocii. Ea îi apăruse adesea la fereastra vederii în nopțile cu lună. De afară răzbătea freamătul ei, aidoma muzicii frunzelor uscate. O chemare a nopții pentru îmbujorarea strălucitoarelor și negrelor sale sclipiri. Simți o mângâiere umedă și moale pe mâna dreaptă. E atingerea unei frunze, care, în cădere își ia rămas bun, își spuse. Apoi, mângâierea atingerii se repetă. În nări simți un miros cunoscut. Adulmecarea unui nou întuneric. Miji un ochi: nu se poate! Doina, la marginea patului, îi lingea mâinile. Apoi, dintr-un salt, urcă în pat alături de el, lipindu-se strâns de trupul său cald.O cuprinse în brațe. Ccum ai ajuns tu aici? I se păru că șoptește:
m-ai lăsat singură. Îi vorbea cu ochii. Îi străluceau flacără în noaptea camerei. Și nu numai cu ochii., cu tot trupul ei îi vorbea. Silabisise ceva care, cu puțină atenție și imaginație se putea distinge fonetic. Era exact ceeace voise să exprime.

Impresionat, Marcu îi cuprinse capul frumos cu ambele palme, o apropie de fața sa, o sărută pe ambii ochi. O lacrimă i se strecutase la comisura pleoapei. Apoi o strânse cu putere la piept. Silabisi pentru o mai bună înțelegere: dra-ga- mea!

Cum ajunsese de acasă până la spitalul Municipal era un mister. Dar cum se strecurase zece etaje în puterea nopții, fără să fie observată, era de neimaginat. Gândi că Doina îi va povesti mai târziu. Acum trebuia păstrată tăcera, pentru că în jur toți dormeau, inclusiv drogatul, care nopțile trecute își făcuse de lucru.
O strânse alături de el, o înveli cu pătura. În scurt timp amândoi pluteau. Două bărcuțe pe apele timpului. Adormiseră. Așa cum, acasă, se întâmpla să adoarmă împreună., dacă le permitea Irina. Când s-a trezit dimineață, Doina nu mai era. A căutat-o prin cameră. Pe hol nici atât. Urma să apară tura de dimineață, doctorii, vizita, contravizita, în agitația spitalului. N-o putea striga. În jur era liniște. Spitalul întreg dormea.

       Într-un sfârșit a găsit-o pe un balcon lung, la capătul holului, ascunsă covrig sub un scaun. Înțelesese că n-avea ce să caute într-un spital, unde nici oamenii n-aveau acces. Doctorul îi șopti că trebuie să plece acasă, să aibă grijă de Irina și de cabinet. N-a protestat. Era mulțumită. Îl văzuse. Știa că oricând va dori, îl va putea vizita. Învățase drumul. Iar drumul este ca un gând întâmplat, îmbrăcat într-o haină frumoasă de aer. La câteva minute după plecare, a zărit-o trecând repede prin curte. O clipă a întors capul către clădire, privind în sus, către fereastra salonului. Își mai lua încă odată rămas bun. Apoi a fost sunat de Irina.
      -A dispărut Doina. Nu e nicăieri. Am căutat-peste tot.
      -Fii liniștită. Mi-a făcut o vizită. Am dormit împreună azi noapte.
       Irina a crezut că glumește. Știa însă că orice glumă conține un strop de adevăr. A bănuit că a urmărit-o, i-a memorat traseul, apoi a pătruns în spital seara, după plecarea personalului de zi și când rămăseseră puțini în tura de noapte. A așteptat să se facă târziu, să adoarmă pacienții, să scadă vigilența pesonalului medical, a urcat zece etaje fără să fie observată, pentru că oamenii foloseau liftul. A reperat salonul după miros. Poate și după alte simțuri.

Marcu a rămas în spital încă patru zile. După două a venit din nou Irina. O însoțise Doina, numai până în dreptul spitalului. I-a explicat că mai departe ea nu avea voie să pășească. A rămas cuminte, așteptând-o în mașină. Îl vei vedea prin ochii mei, îi spuse Irina. Pentru ea era suficient. Câinii au memorie. Și-ar fi putut imagina că toți trei erau împreună. Ca de obicei.

-Eu i-am promis că îi voi duce mirosul trupului tău, spuse Irina.

Câteva zile mai târziu, la externare, când Irina a venit să-l ia de la spital, Doina era în culmea fericirii. După agitația revederii, întregul drum nu și-a luat capul de la pieptul său. Abia dacă putea să respire. Se ascunsese în bezna spațiului mic de sub haină, dincolo de adâncul vederii, unde imaginația capătă noi organe de simț și se construiesc aripi pentru înălțarea spiritului ales al sentimentelor.

Îmbrățișând-o, nu mai era foarte convins dacă în noaptea aceea, Doina venise la spital în realitate, sau trăise povestea frumoasă a unui vis.

Pentru Marcu fusese o nouă experiență. Nu stătuse atât de aproape, și atât de mult timp alături de un drogoman. Omul, în demența lui, avea o voluptate în a-și chinui mama, singurul lui suport. Se spunea că tatăl, din cauza lui plecase de acasă, își luase câmpii. Mama, rămasă singură, ce era să facă?

Întâlnise adesea pe lângă gară, sau piața Obor, destui aurolaci. Făceau parte din pătura cea mai de jos a societății. Jumătate normali, jumătate cu mințile rătăcite. Omul acesta i se păru că aparținea unei lumi normale. Cum se pierduse, era de neînțeles. Anturajul, ar spune unii. Dar nu numai. Mai trebuia să existe încă ceva. O labilitate neuronală, o criză sentimentală dură, care te poate rătăci. Sau altceva. Poate că tânărul încercase un drum mai scurt pentru a-și afla fericitea. Încercase calea cea mai ușoară, dar și cea mai periculoasă. Nu reușise.

O căutase la început printre nimicurile unor iubiri de femeie, și găsise doar un mărunțiș de sentimente pe care le-a tratat copilărește. Poate au fost și câteva julituri sufletești, pe care nu a știut cum să și le trateze. Cu timpul a dezertat, ajungând să exploreze teritorii interzise.

-Anturajul, încerca să-l apere mama. Ca și cum el nu ar fi purtat nicio vină.

Omul ajunsese să fie al nimănui. Îi era frică să trăiască viața adevărată, pentru că nici viața reală nu-l mai primea. Două entități care se respingeau. O alesese pe cea falsă care-i oferea plăcerea virtuală.

De câte ori venea mama sa în vizită, nu-l certa. Obosise. Se bucura că este încă în viață. Spera. Fusese și el operat de o afecțiune cardiacă. Așa se explica prezența sa în salonul de cardiaci. Mama îl îmbrățișa, îl legăna ca pe un copil. Încerca sărmana să dea timpul înapoi. Ea îi aducea drogurile. Nu exista altă soluție, altfel ar fi intrat în sevraj. Fusese internat temporar aici. Mama își ascundea neputincioasă lacrimile. Lacrimi invizibile, dureroase, care trebuiau respectate. De câte ori venea

își purta cu demnitate fața prăbușită. Ca pe o pedeapsă.

Intr-una din zile a apărut o tânără. Mirosea frumos, a bomboane de pom, ca în copilărie. Omul a ținut să o prezinte, ca pe un trofeu:

-Prietena mea! Era mândru, de parcă în fața noastră ar fi dezvelit o statuie. Nimeni n-a comentat nici atunci, nici după plecarea ei. Exista în el un spirit al căutării unor căi periculoase spre fericire, drumuri și alegeri întortochiate. Omul își călcase viața în picioare, o fumase, o expirase ca pe un fum toxic. Cu deșertăciunile ei își trădase tinerețea.

Pentru toți, acolo, în spital, unica distracție era apariția din când în când apariția unui elicopter sanitar, care aducea urgențele din țară. Heliportul, unde ateriza, era sub fereastra salonului. La decolare și aterizare zgomotul era de nesuportat. Aterizarea la punct fix devenise un spectacol. Toți fugeau la geam, cu ochii în curte, atenți la manevrele pilotului. Drogatul nu era interesat. Ziua dormea, noaptea se droga. Pentru că lui, de ani buni, îi orbise soarele.

Dimineața aceea se arătase frumoasă. Afară vântul zburda, la ca la prima lui întâlnire. Cerul își lipise câțiva nori de pământ, de teamă să nu i se fure ploile. De când aștepta externarea, doctorul nu-și auzea decât întrebările. Despre rezultatul analizelor, conduita terapeutică din viitor, și atâtea altele.

În jur plutea o tăcere sfărâmată. Ce era de spus? Numai ce putea gândi, sau trăi. Cu ființa, cu simțurile, cu dorințele, cu propria viață, care trecuse prin el, adesea pe lângă trupul lui, lovindu-l, lăsându-și urmele. Așa, ca din senin, inima i se răzvrătise, pentru că neîmplinirile rănesc cel mai grav, ca și dorințele nerealizate, din care avusese din belșug.

În ascendența familiei nu cunoscuse niciun suferind cardiac Memoria familiei păstrase cauzele deceselor.Viața cărui înaintaș o trăise? Comuniștii, ca și biserica au spus că oamenii se nasc egali. Egali în fața cui? Ar fi trebuit să aibă toți aceleași suferințe. Dar nu era așa. Întâmplarea reglează totul. Dar și întâmplarea poate fi ireală. Ca și această trecere rapidă prin viață, care nu este nici ea reală. Nașterea apare ca o părere, numai moartea, ca o certitudine. Ea își păstrează o vreme

pomenirile, și atât. Apoi nimic. Ne astupă marele vid.

Îi fugi gândul la cugetarea lui Socrate care spusese că viața este bucuria de a fi împreună. Împreună cu cine? Cu Dragostea, cu Fericirea, în final cu Căsătoria, spusese acesta. Marcu consideră că ar fi trebuit completată și cu Împlinirea și cu Întâmplarea, pentru că bolile grave, cronice, degenerative, sunt un cumul de neîmpliniri și întâmplăti neprevăzute.

Traversase doi ani de pandemie, pentru care minciuna

medicală crease povești adevărate și mai ales tragice. Oamenii fuseseră bombardați cu vești contradictorii, adevărul stătea ascuns după interese și manipulări. Se spunea că atât boala de covid nouăsprezece cât și vaccinurile împotriva acesteia produceau reacții secundare nedorite. Marcu ar fi putut avea suspiciunea că infarctul lui fusese cauzat sau favorizat de vaccinurile anicovid. Favorizase depunerea unor trombuși, îngustase coronarele. Se vorbea tot mai des în ultimul timp despre apariția unor anomalii inexplicabile.

-Oare moartea doare?

Gândind că fiecare ființă trebuie să-și trăiască moartea, nu cu regret, ci ca pe o nouă naștere, sufletul își leapădă trupul pentru că e prea greu de cărat acolo unde se duce. Iar trupul are prea multe trebuințe, e prea pretențios. Își propuse să studieze cât mai curând istoria religiilor. Poate va găsi răspuns la întrebările acestea. Va încerca să-și citească zilele ce vor veni cu atenție, ca pe niște pagini de carte. Până atunci trecuseră pe lângă el, le făcuse cu mâna de la distanță, urându-le rămas bun. Nu-l duruse trecerea lor, ca și cum pe unele nici măcar nu le trăise. Le consumase ca pe țigări, iar fumul lor i se adunase în miezul sufletului, murdărindu-i încăperile inimii.

Fusese un simplu mercenar. Unul fără simbrie, în slujba unor situații pe care abia le cunoscuse. Trudise, iubise, la început evadase din prima închisoare a muncii, încercase alte drumuri, plecând către munca de jos. Munca fizică îi oțelelise trupul, nu-i golise mintea, cum se spunea. Fusese un fel de pauză, un post într-un ritual al credinței că ea înnobilează cugetul omului. Numai de gânduri nu scăpase. Gândurile sunt ca parfumul unei flori. Parfumul acesta atrage clipele. Și pe cele frumoase, și pe cele urâte. Ele sunt ca insectele zburătoare, vin și pleacă aidoma

vremii: clipele frumoase mai repede, cele urâte încet.

Trăia acum o viață, cea mai lungă, de medic veterinar la propriul cabinet. Se înregimentase ca mercenar într-o altă armată. A experimentelor noi, pe care le făcea asupra limbajului fonetic

al câinilor.

Au mai fost și cele două iubiri. Mara și Irina. Inima lui atît reușise. Alții, mai norocoși, se lăudau cu zeci. Iubirile nu se înlocuiesc, cum nu se exclud una pe cealaltă. Fiecare are locul ei. Și nici măcar nu se iau la întrecere. Ambele ar putea ieși căștigătoare. Fiecare în cursa ei.

Gândind astfel, se liniști. Găsise explicația. Acestea fuseseră cauzele apariției bolii. Din punct de vedere medical, nu cu mintea, ci cu sufletul descoperise secretul infarctului de miocard.

Îngrijorările creșteau. Războiul de la graniță tăiase gazele de proveniență rusesască. Pentru că Rusia alimenta Europa, oamenii erau îngrijorați că iarna se vor încălzi cu mila lui Dumnezeu. Se căutau surse noi de energie. Trebuia reînvățat dârdâitul de frig, ca principala sursă de energie și de creerea un minim de confort. Ca pe vremea Împușcatului.

Pe Marcu, veștile acestea noi nu-l mai interesau. Se vindecase. Niciodată inima sa nu dăduse semne de suferință. Nu-l duruse. De parcă numai el ar fi avut boala simptomelor pervertite.

-Se vede ceeace nu este real, se aude ceeace nu trebuie să se

audă.

Diagnosticul lui a fost pus pe baza unor simptome despre care nu se scrisese în cărți. Doctorița cu glasul de miere reușise. Ea știa că bolile depind de individ. Că nu există boli, ci bolnavi. Că nu ceeace se observă la prima vedere este și adevărat. Așa cum zâmbetul nu aparține buzelor, ci inimii. Ea este organul nevăzut care dă strălucire vieții. La fel ca încrederea dintre oameni care acum, de când izbucnise războiul murise. Iar împreună cu ea, liniștea, dragostea, fericirea, pacea.

Marcu își aminti povestea lumânărilor, pe care i-o relată Irinei: într-o biserică ardeau patru lumânări. Prima spuse:

-Eu sunt Liniștea. A ars un timp, apoi, fitilul s-a înecat și lumina ei s-a stins. A doua s-a lăudat:

-Eu sunt Credința. Și ea a ars un timp, până cînd a venit o adiere și a stins-o. A treia:

-Eu sunt Iubirea. A ars strălucind puternic, din neatenția celui care o purta, s-a stins.

Observând aceasta, un copil a început să plângă.

A patra lumânare, împresionată, l-a liniștit:

-Nu trebuie să plângi, copile, eu sunt Speranța, cât timp ard eu, tu le vei putea aprinde pe celelalte trei.

La cabinet după ce doctorul s-a externat și a început activitatea, controalele inopinate n-au pregetat să apară. Dese și periculoase. Apăruse în cartier un zvon. Se umpluse zona cu știrile false. Se trâmbița că într-un beci din strada Simon Bolivar, un doctor trăznit deschisese un atelier în care se schingiuiau animalele. Sub firma de cabinet veterinar, se ascundeau experimente interzise. În tot cartierul s-ar fi auzit lătrăturile și urletele de durere ale câinilor.

-Ce le face, domnule?

-De ce-l lasă liber dacă are mințile rătăcite?

-L-au luat la spital, dar i-au dat drumul după o săptămână. Și s-a apucat din nou.

-Copiii care merg la școala Jean Monet ocolesc locul pe strada Jean Texier, strada paralelă.

-E acolo un doctor nebun care vrea să vorbească cu câinii. Îi obligă să vorbească precum oamenii, le leagă și le dezleagă limbile.

La început, pe primii câțiva inspectori trimiși pentru investigarea cazului, doctorul îi primise cu amabilitate, și, bine înțeles, trebuia să-și deschidă punga, conform obiceiului pământului: toată lumea trebuie să trăiască!

La un moment dat, unul de la P.S.I. a deschis sertarul biroului unde se țineau încasările și l-a golit.

-Ce faci domnule?

-Lasă, doctore, că nu sărăcești. Avem și noi dreptul să trăim.

-Așa? Tipul a părăsit repede cabinetul, urcând scările cu o energie tinerească.

Mai târziu doctorul a învățat lecția. Doina simțea apropierea inspectorilor. Mârâia într-un fel anume. Doctorul o înțelegea, îi făcea un semn discret, pentru a nu observa clienții, la care Doina își părăsea locul din colț, se repezea la poartă, înaintea curții. Nimeni nu putea pătrunde. Pentru un moment scăpase.

În scurt timp s-a aflat adevărul: se pregătea deschidera unui nou cabinet veterinar în zonă. Se voia cu tot dinadinsul distrusă concurența.

La comuniști fusese un principiu: elimină-l dar nu-l omorî. Lasă-i numai atât cât să poată trăi! În noua societate lupta se purta până la distrugere:

-Elimină-l, altfel te rade el pe tine!

Zicala: e loc sub soare pentru toată lumea, dispăruse.

CAPITOLUL IX

Anca

În ultimul timp Rusia atrăgea atenția că Ucraina se pregătește să folosească o armă interzisă, o bombă murdară. Ucrainienii susțineau că este o înscenare a acestora pentru justificarea folosirii armei nucleare.

Începuse războiul hibrid. Al informațiilor și dezinformărilor, al conspirațiilor și deconspirațiilor. În ultimile zile apăruse știrea că guvernul polonez ar solicita Pentagonului transferarea pe teritoriul țării lor a unor arme nucleare. Polonia avea o armată redutabilă, înarmată cu arme de ultimă generație. Așa se spunea. Rusia a explodat, cum era și de așteptat. Se prevedea că rezultatele finale ale acestui război nu vor fi îndepărtarea primejdiei care înconjoară Federația Rusă, așa cum sperase Putin, ci din contră, lanțul pericolelor din jurul Rusiei se vor strânge.

-Pericolul războiului nuclear se amplifică, susținea ministrul rus de externe. Actuala situație ar fi similară cu cea a rachetelor din Cuba, fiind vorba de amenințări directe asupra securității Rusiei.

Oamenii simpli care nu au timp să analizeze expunerile unora sau a altora, ce puteau înțelege? Fiecare cetățean își imagina un scenariu pe înțelesul său, care nu avea de aface cu politica, și pe care îl putea pricepe. Majoritatea își imaginea povestea în care, undeva în estul Europei, pe o stradă oarecare, circula un om. Mai tânăr sau mai bătrân, mai gras sau mai slab. Își vedea omul de drumul lui. La un moment dat, dintr-o curte mare, apare un altul, o matahală, care începe să-l cotonogească, să-i care la pumni în cap, bastoane la gioale, cu scopul de a-l jefui. Câțiva oameni din jur, văzând asta, sar în ajutorul lui. Nu ei direct, ci încercând să-i strecoare în mâini ciomege pentru apărare și atac, chiar mai performante decât ale agresorului. În acest timp, atacatorul, namila, începe să dea înapoi, chiar să și piardă din bunurile tâlhărite până atunci. Începe să urle, să audă toată lumea că el e cel atacat, că ar vrea să încheie pacea cu celălalt. Dar că acesta nu vrea. Cel bătut susținea că ar fi de acord, cu condiția ca tâlharul să-i înapoieze în totalitate bunurile furate, și abia apoi să înceapă negocierile.

Cam așa stăteau lucrurile în această poveste. În plus, fiecare zi aducea în sfera preocupărilor militare și politice evenimente noi. Cea mai recentă, era o urmare a atacării cu drone marine a flotei ruse de la Sevastopol. Rusia a suspendat din nou, și pe termen nedefinit, ca represalii, acordul privind exportul ucrainean de cereale din Marea Neagră. Singura sursă financiară rămasă pentru susținerea economiei de război.

Putin mizase pe o dezintegrare a Europei, bazându-se pe diferența intereselor țărilor participante. A folosit bani mulți pentru aceasta, forțe speciale, adunări populare antiucrainiene finanțate. Pentru el nu mai existau soluții. Era pus în situația de a pierde războiul, și bine înțeles, astfel ar fi dispărut fizic. Sub diverse forme, sugera începerea unor negocieri, pentru încheierea conflictului. Bineînțeles în condițiile lui,care erau inacceptatebile Ucrainei.

Se activaseră trompetiștii propagandei ruse, amenințând cu declanșarea unui război nuclear, cu aruncarea în aer a centralei de la Zaporoje, care ar fi declanșat un dezastru mai mare decât

cel de la Cernobâl.

Președintele ucrainean își expusese, cerințele sale pentru a

sta la masa negocierilor cu liderii ruși. Ar fi dorit să pună capăt războiului. Dar, declarase că, în primul rând condițiile sale conțin o pedeapsă obligatorie pentru Rusia. Aceasta ar include mai multe sancțiuni și eliminarea sa din Consiliul de Securitate al ONU. Dorea protejarea vieților ucrainenilor, recunoașterea granițelor Ucrainei și noi garanții de securitate pentru țara sa.

Și Joe Biden declarase că interesele Ucrainei ar trebui să se afle în centrul oricăror negocieri pentru a pune capăt războiului. Nu fusese de acord de o întrunire la care să lipsească Ucraina. Într-o scrisoare trimisă la începutul lunii octombrie, Biden și alți lideri mondiali și-au reafirmat angajamentul de a oferi Ucrainei sprijinul de care are nevoie pentru a-și susține suveranitatea și integritatea teritorială.

Strănepoata lui Nikita Hrusciov, Nina Hrusciova, susținea că Vladimir Putin este deja pregătit pentru declanșarea unui nou război mondial, pentru instaurarea unei noi ordini mondiale.

-Realitatea este că în aceste condiții nimeni nu poate prevedea ce va putea face Putin în continuare, dacă va fi lăsat în pace. Temerea era exprimată de un septuagenar, locatar al unui bloc turn din cele șase construite în buza parcului.

Oamenii purtau astfel de discuții între ei, fie că se cunoșteau fie că nu. La cabinet, între clienți, sau în parc, unde își plimbau patrupezii. Majoritatea se credeau informați din surse sigure. În realitate, exprimau părerile așa zișilor formatori de opinie, care exprimau politica posturilor care-i salarizau. Și aceasta făcea parte tot din războiul hibrid.

Erau zile superbe. Toamna își trimisese gândurile ei frumoase către toți cei speriați de vecinătatea războiului. Sau uitase să-și ia cu ea, în graba plecării, cămașa de soare pe care o lăsase în cuierul cerului. Sau nimic din toate scestea. Căzuse la învoială cu toamna, mai mult pe degeaba, să mai rămână pe la noi încă puțin.

Nici iarna nu se înghesuia să apară, poate de teama

războiului lui Putin. Cel mult în nopție mai reci, când încerca să-și pună câte un picior pe scară, la urcare, pe care dimineața și-l retrăgea.

Oamenii erau informați. Cei mai în vârstă citind ziarele, cei tineri, obișnuiți să stea întreaga zi cu ochii în smartphonuri, luând de bună ce scria acolo.

Informațiile curgeau ca apa dintr-un robinet stricat. Cine ar fi putut spune cu mâna pe inimă care este adevărul?

-Cel clămpănit de ziariști, în spiritul indicațiilor sugerate? Sau cel înțeles printre rânduri de cei avizați? Majoritatea oamenilor nu aveau nici timpul, nici talentul să-l conteste. A spus la televizor, susțineau unii, ca și cum acolo nu s-ar fi prezentat decât adevărul adevărat.

Pentru că greșise, adică pălăvrăgise fără să se gândească, un ministru al apărării își pierduse postul. El n-avusese dreptul să vorbească. Noi, ceilalți, adică prostimea puteam vorbi oricât, era libertate. Se câștigase dreptul la iluzia sacră a exprimării.

În parc, la ora aceea de proaspătă după amiază frumoasă, pe o bancă se odihnea un om, o apariție ciudată. Mulți se obișnuiseră cu filozofia lui. Alții, nu. Stăteau și-l ascultau vorbind, ca și cum ar fi debitat vorbe și cugetări nemaiîntâlnite. Era nea Traian comunistul. Cunoscut activist în cartier. Acum, la bătrânețe, își privea moartea ca pe o trezire. Spunea că abia atunci începe adevărata viață. Îi adora pe daci. Se lăuda că poartă sută la sută cromozomii lor. Pentru el Zamolxe era cel mai important și îndrăgit filozof.

Omul era mai mereu îmbrăcat într-o haină cenușie și subțire din fum de țigară. Nu-i era niciodată frig. Molfăia în colțul gurii un trabuc ieftin și puturos. De unde le procura, numai el știa.

Susținea că va trăi mult, găsise metoda conservării prin afumare.

-Ca slănina, spunea, ca jambonul.

Omul umblase prin Europa și văzuse la spanioli atârnând în cârlige jamboanele afumate. Rezistau la căldura aceea, puteau sta acolo mult timp, făceau parte din decorul spaniol. Căpătaseră

patina timpului.

Și el părea învechit, uscat scoarță. Înnegrit tuci. Și tăcut ca

noaptea când era lăsat în pace. Când era întrebat, nu-l mai oprea

nimeni. Fusese și el la viața lui cineva. Maistru la secția de turnătorie a uzinelor 23August.

-Cât foc am înghițit eu la viața mea, îmi ajunge să încălzesc tot cartierul.

Făcea un gest larg, cu brațele, arătând că e în stare să îmbrățișeze o lume. Avea părerile sale proprii despre acest război. Plecase de jos, cu aproape optzeci de ani în urmă, dintr-un sat de lângă București, din Popești Leordeni. Copil de țărani, a asistat la toate suferințele părinților care fuseseră obligați să intre în gospodăria colectivă. Destui oponenți fuseseră arestați.

De tânăr plecase de acasă. Făcuse ceva școală, se angajase, se calificase la locul de muncă. Cu timpul ajunsese maistru. Partidul își crea noile sale cadre de nădejde.

Era mândru de realizările vieții lui. Făcuse parte din clasa muncitoare. Fusese ales secretar de organizație, i se adresau muncitorii mai tineri cu tovarășul Traian. Când treceau pe lângă el îl salutau atent, cu acea sfială pe care ți-o dă respectul. Anii trecuseră, considera că după revoluție se întorseseră toate pe dos. Se stricase ordinea firească a lucrurilor. Coborâse nebunia pe pământ. Nimic nu mai avea rostul lui. Norocul său că ieșise la pensie. Cu timpul nu se știe cum, descoperise cititul. Și citise. Ce înțelegea, se văzuse. Îi plăcea istoria veche. De Creștinism nu era legat nici cât frunza de copacul mort. O legendă, se exprimase tovarășul Iliescu. Fusese întru totul de acord cu acesta.

Învățătura marxistă îi ținuse loc de credință. Totuși, la bătrănețe, când se apropiase funia de par, simțea că are nevoie de un suport. De un timp își pusese semne de întrebare asupra adevărului, avea nevoie să cunoască o nouă filozofie, care să fie valabilă și pe lumea cealaltă.

Și nu se știe cum, descoperise istoria dacilor. Îi căzuse în mână o carte: Credința la daci. Iar aceasta îi devenise biblie.
-Omul are nevoie de credință. Ideologia marxistă a fost întinată, creștinismul s-a învechit. A rămas credința veche, a pământului. Își exprima cunoștințele oricărui om care avea răbdare să-l asculte.

Intre gândirea lui și a lui Putin găsise o asemănare. Amândoi doreau să învie trecutul, cel drept și adevărat, care avea legi și repere. Putin voia să refacă Măreața Uniune, el vechea și înfloritoarea Dacie. Fiecare după puterile lui. Putin cu forța, el cu dorința.

Trebuiau aduși pe linie, la ascultare, cei care pierduseră busola în Ucraina și deveniseră naziști. Sau pe la noi, cei care se abătuseră de la vechea credință, cea de acum peste două mii de ani, adică tinerii, care ascultau toate prostiile venite de peste ocean: LGBT, dispariția sexelor, promovarea minorităților la modă. Nu putea fi denumit naționalist, cu toate că citea în fiecare săptămână revista România Mare.

– Hotarele Daciei erau mult mai mari decât ale României de acum. Se întindeau peste câmpia Panonică, și în est dincolo de Nistru. Ciobanii daci erau peste tot.

Avea ceva dreptate când își trâmbița cunoștințele, numai că,

la negarea influenței romane avea suficienți oponenți care-i închideau gura. Atunci se ridica de pe bancă, făcea disprețuitor un gest de lepădare, ca de prostia omenească, și pleca învăluit în fumul puturos al trabucului său.

Citise cam ce-i căzuse în mână. Lua cărți de la biblioteca Ion Slavici, din cartier. Pe apucate. Pe multe le aducea înapoi, nedeschise. Le răsfoia și înțelegea cum sunt. Citea numai ce nu-l plictisea. Din unele nu pricepea mai nimic. Citea cuvinte, cum spunea. Considera că învățase destul încât să priceapă ce scrie într-o carte.

Nu admitea că învățătura lui, făcută la repezeală, și mult prea puțină ar fi fost de vină. În parc, unde se întâlnea cu cei de teapa lui, își dădea mare importanță. Dădea lecții gratuite. Considera că la anii săi învățase și mai ales că știa destule.

Oamenii îl ascultau, mai ales cei tineri, sau noii veniți, care

nu-l cunoșteau. Ceilalți stăteau puțin, și plecau să-și plimbe

cățeii, cărucioarele cu nepoți, sau oasele bolnave.

Din parc era nelipsit. La discuțiile despre război nimeni nu-i putea ține piept. Era mai mult decât nostalgic. Un suferind activ.

-Putin este un conducător pe care Rusia ar trebui să fie fericită că îl are. Cum a fost și Ceaușescu. Viitorul îl va înălța acolo unde îi este locul. Printre martirii neamului. Pe locul său meritat.
Bineînțeles că avea oponenți destui. Reprezenta o parte a societății, fostele cadre de nădejde ale vechii societăți, care, ca însuși trecutul, refuzau să dispară.

Îl ascultau tinerii care negau prezentul, făcându-și o imagine viciată despre vremurile trecute.

    -Putin poate fi considerat un vizionar al poporului rus, lărgește Rusia, o așează în granițele sale firești, spunea.
    -Prin asemenea sacrificii, murind sute de mii de oameni?
     -Și pe vremea lui Petru cel Mare au murit. Dar cine mai vorbește astăzi despre morții din vremea lui? După el și după Ecaterina a doua a rămas o Rusie puternică, de care tremură astăzi o lume.

-Lasă-te moșule de chestiile astea! Rusia a fost ridicată de americani și englezi de frica nemților lui Hitler. Pe ruși i-au folosit atunci carne de tun, cum îi folosesc acum pe ucrainieni. Pentru americani este cea mai profitabilă investiție: fără să piardă vreun om de-al lor, scot Rusia din competiție, își consumă stocul de armament, dau de lucru unei industrii de război enorme, nemaivorbind că, după război, vor paricipa prioritar și masiv la reconstrucția unei țări în ruine. Problema lor nu e Rusia, care e slabă, ci China, principalul lor competitor. Intervenția în ajutorul Ucrainei nu e decât o investiție economocă de mare anvergură. Să vedem cum o vor scoate la capăt în final cu Chinezii și în special cu Taiwanul.

Discuțiile nu aveau sfârșit. Toți deveniseră regii neîncoronați

ai părerilor.

-Și câinii, în nopțile senine, își închipuie că numai ei au

vocația de a lătra nestingheriți la lună.

Noiembrie se arăta la fel de frumos. Oamenii mergeau pe străzi cu zilele însorite sub braț, culese și împachetate bine. Se Obișnuiseră, și nu se mai înfricoșeau nici de războiul lui Putin, nici de vântul care, uneori, în răcoarea dimineții mirosea a mirul ploii. Căpătaseră curaj, mai ales după ultima apariție a lui Volodimir Zelenschi, care declarase în discursul său nocturn:

–Rusia nu va reuși să cucerească Ucraina nici prin armată, nici prin teroare, nici prin altceva. Vom restabili infrastructura critică distrusă. Dintre cele cincizeci și cinci de rachete, patruzeci și cinci au fost doborâte. Performanțele Rusiei sunt și mai slabe în privința dronelor furnizate de iranieni. Fosta a doua armată a lumii nu mai este nici măcar a douăzeci și doua, ca eficacitate.

Și vom face totul ca să ajungă pe locul două sute. Și așa va fi. Teroriștii ruși nu au asemenea rachete încât să poată lovi dorința de viață a oamenilor.

Dar, imediat după anunțarea sfârșitului mobilizării parțiale, Rusia a demarat campania semestrială de mobilizare. Ceeace însemna chemarea sub arme pentru pregătire, a încă o sută cincizeci de mii de tineri, pe lângă cei trei sute de mii, deja mobilizați. Pericolul folosirii armelor nucleare tactice era încă prezent.

Se anunțase încă din aprilie, că înalți comandanți militari ruși optau pentru folosirea neîntărziată a acestora. Indiferent de consecințe, pe ideea că cine le va folosi primul, va avea câștigul tactic și strategic. Ca la box. Cine lovește primul mai tare, câștigă.

La cabinet, doctorul Marcu încerca să nu se mai lase implicat nici în discuții, nici în întâmplările vremii. Le avea el destul pe ale lui. Urmările operației, bolile pacienților veniți la cabinet,

scriera romanului, căruia încerca să-i ofere cât mai mult timp. Și atâtea altele care veneau pe nepregătite.

Într-una din zile, printre noii clienți a apărut o domnișoară. Venise împreună cu cu Rex, un câine mare și frumos, un mascul din rasa Golden Retrieven. Avea un cap expresiv, o robă aurie. Părea însoțitorul fetei de totdeauna.

La început Doina a mârâit, așa cum făcea de fiecare dată când în cabinet intra un câine străin, pe care nu-l mai întâlnise. Apoi după o scurtă apropiere a celor doi, s-a retras în colțul ei, urmărind atentă.

-Bună ziua, își anunță ea prezența. Era o fată înaltă, pentru vârsta ei, iar fața sa, încă de copil, contrasta cu înălțimea.

-Astăzi toți tinerii sunt înalți.

Marcu se considerase toată viața lui o persoană de înălțime potrivită spre înaltă. Avea un metru și șapteseci și șase de centimetri. Constatase mai ales în călătoriile cu mijloacele de transport în comun, că este mai înalt decât toate doamnele din generația lui, fie acestea încălțate cu pantofi cu tocuri. Dar, față de fetele tinere era mai scund. Proteina, își spunea de fiecare dată. Hrana abundentă, bogată în proteină animală mai ales.

Citise undeva că în ultimii douăzeci de ani media înălțimii tineretului chinez crescuse cu zece centimetri. Bănuia că nici aceștia nu se mai mulțumeau cu cele câteva boabe de orez, ca pe vremea lui Mao, și, odată cu dezvoltarea tehnologică a Chinei, și mai ales în urma schimburilor comerciale intense, hrana acestora se îmbunătățise substanțial.

Domnișoara venise la cabinet prima dată. Irina începu să-i completeze fișa. La numele proprietarului spuse repede: Filip Marcu. Apoi rectifică: Anca Marcu.

Irinei nu-i scăpă ezitarea fetei, și asemănarea dintre nume. Nu dădu importanță. Pe la cabinet trecuseră sute de persoane, cu nume diferite, sau asemănătoare. Iar numele propriu Marcu este destul de frecvent, încă de la originile creștinismului.

Când i-a completat adresa proprietarului și a câinelui, a mai

constatat că locuia pe o stradă apropiată din cartier.

-Acolo stai?

-Acum da, la bunica.

A urmat examinarea câinelui, istoricul afecțiunilor suferite, starea actuală a sănătății. Rex era sănătos tun.

Fata a rămas în cabinet aproape jumătate de oră, cât timp a durat examinarea, completarea fișei, și obișnuitele dialoguri care se fac la apariția unui client nou.

Strada Simon Bolivar, unde se afla cabinetul, era plină de mașini întreaga zi. Nu neapărat ale locatarilor, ci aparținând salariaților celor patru firme care funcționau la parterele vilelor construite în anii treizeci ai secolului trecut. Vile cochete, fățuite sau consolidate după revoluție, după puterea fiecăruia.

Locatari rămăseseră puțini. Majoritatea muriseră sau plecaseră. Înainte strada zumzăia de copii, să fi fost vreo cincisprezece cel puțin. În aceste zile nu rămăseseră decât două fetițe, aproximativ de aceeași vârstă, dar care nu ieșeau din casă. Fetele, de aproximativ zece ani nu numai că nu se jucau împreună, dar nici nu se cunoșteau. Învățau la școli diferite.

În trecut, în copilăria doctorului Marcu, la numărul zece, în imobilul care adăpostea cabinetul locuiseră șaptesprezece persoane: la demisol patru, la parter șapte, la etaj șase. Din cei șaptesprezece rămăseseră patru. Două persoane la etaj, adică doctorul Marcu și Irina, două la parter. Total patru.

Rezistaseră și cei doi castani din fața clădirii cu numărul cinci, care aveau în jur de o sută de ani, și de asemenea teiul din capătul străzii, care fusese plantat înaintea nașterii lui Marcu. Restul copacilor fuseseră înlocuiți. Aici, în fiecare dimineață vântul obișnuia să-și agațe în crengile lor rufele încă umede, abia ieșite din răsuflsrea nopții. Acum ca și atunci. Numai în iernile din trecut, pe când anotimpurile erau respectate, zăpezile erau zăpezi, nu se putea intra pe stradă. Nu se circula decât pe strada Radu Beller. Dacă ai fi pătruns, ai fi fost obligat să rămâi cu

mașina blocat până în primăvară, sau până când primăria reușea să curețe și străzile secundare

În prezent, aglomerația mașinilor staționate era atât de mare, încât luase locul nămeților de altădată. O împotmolire fără ieșire, ca pe vremuri în nămeți. Iar mașinile care se strecurau pe Simon Bolivar, ca să evite circulația imposibilă de pe strada Popa Marin, încurcau și mai mult clienții cabinetului, care nu aveau locuri de parcare. Nu exista soluție pentru aceasta.
Clienții din zonă veneau de obicei cu animalele în lesă, sau cu acei câini suferinzi, de talie mijlocie sau mică, în cuști portabile, de transport. Dar cum procedezi cu cei de talia Doinei, sau a lui Rex, dacă aceștia nu se pot deplasa pe propriile picioare? Unde parchezi mașina?

Anca începuse să frecventeze des cabinetul. Nu pentru că ar fi avut nevoie Rex de supraveghere medicală, ci, pentru că ea simțise dorința ambilor câini, atât a Doiei cât și al lui Rex de a fi împreună. Se jucau în grădina din spatele casei. Acolo rămăsese un loc de casă pe care, în frenezia construcțiilor de după revoluție, nu se știa prin ce minune scăpase. Apoi, prețul terenului pe metrul pătrat explodase. Se vorbea despre două mii de dolari. Apoi ajunsese cinci mii de euro. Numai terenul ajunsese să valoreze două milioane de euro.

Așa că nicio construcție cu maximum trei etaje, conform planului urbanistic al zonei, nu s-ar fi putut ridica pentru a fi ulterior vândută. Ce preț ar fi avut? Și la ce preț ar fi ajuns apartamentele? Un calcul sumar ar fi descurajat orice investitor. Rămăsese pământul, pe care creștea un nuc sufocat de câțiva arțari.

-La ce valoare ar fi ajuns acele buruieni care ocupau fără aprobare un teren în valoare de două milioane de euro?

Locul putea fi comparat cu o brățară de mare valoare, care ar fi fost deținută de un ciung căruia îi lipseau ambele mâini. Cum să o expună? Pentru proprietarii terenului el reprezenta un motiv de fericire de care nici măcar nu te puteai bucura. Singurele care în mod real erau fericite și apreciau existența locului, erau animalele cabinetului, și adesea clienții care, având un loc plăcut și o bancă, cât timp așteptau, puteau să-și depene poveștile. Aproape zilnic Anca era prezentă aici cu Rex al ei.

Uneori doctorul privea jocul celor două animale. Se înfiripase o legătură specială între ele. Fiind ambele castrate, ieșea din discuție apropierea determinată de atracția sexuală. Ce ar fi rămas? Totul! Desigur poveștile pe care și le împărtășeau unul altuia. Cu limbajul lor fonetic, olfactiv sau al tupului, și care omului în bună parte i-au rămas de neînțeles.

-Anca, tu crezi că ei își vorbesc? Comunică între ei?
Fetița privi lung la cei doi, apoi, gândind că întrebarea, venind din partea unui doctor avea noima ei, răspunse:

-Nu știu exact, dar în mod sigur își povestesc ei ceva. Așa cum și noi, tinerii, comunicăm între noi astăzi. Aproape nu mai vorbim unul cu altul, ci socializăm on line. Unii parcă am și uitat cum sună cuvintele. Folosim fraze scurte și clare. Fără înflorituri. Bunica spune că vom ajunge să vorbim ca surdomuții, că telefoanele noastre inteligente ne vor înlocui total comunicarea. Cățeii ne-au luat-o înainte. Comunică prin gesturi, prin semne. Acum telefoanele ne ajută să ne exprimăm.Și nu numai. Să și gândim, să învățăm.

-Da, surdomuții, pot vorbi prin telefoanele inteligente, privindu-se și transmițându-și gesturile.

Doctorul fu surprins de maturitatea fetiței. Simți pentru ea mai mult decât un sentiment de apreciere.

-Câți ani ai?

-Am împlinit treisprezece.

-În ce clasă ești?

-A șaptea.

Și-a imaginat că învață la una din școlile din cartier, fie la Jean Monet, fie la liceul I.L. Caragiale. Fata intui întrebarea și răspunse.

-La Caragiale.

-Liceul la care am învățat și eu.

Era o după-amiază frumoasă de noiembrie. Vara își uitase pe la noi câteva zile calde. Numai nopțile deveniseră mai reci. Iar în maginile transmise de pe câmpurile de luptă din Ucraina, se observau deja unele suprafețe albe. Căzuse zăpada, semn că nu va întârzia în curând să apară.

Anca venise câteva zile la rând la cabinet, desigur, pentru Rex, iar doctorului îi plăcea să privească minute în șir cei doi câini jucându-se. Le observa fericirea care li se citea lesne în ochii. Era un sentiment curat, obținut prin atingerea și înțelegerea trupurilor. Lor le trebuia atât de puțin. Omul pierduse această însușire.Învățase să se prețuiască și să dorească mult mai mult. Copiii o păstraseră, reușeau să fie fericiți cu foarte puțin. La fel ca ei. Jucându-se. Omul matur, din păcate uitase frumusețea jocului.

În grădina cabinetului sau în parc discuțiile se înflăcărau, purtate după pregătirea și priceperea fiecăruia. Era loc pentru toate părerile. Ideile, precum vorbele, la noi n-au costat niciodată vreun ban. Le scăzuse valoarea pentru că se găseau peste tot. Pe vremuri, când erau interzise, unele expresii aveau valoarea unor ani grei de pușcărie.

Foștii proprietari ai locuințelor de pe Simon Bolivar nu mai existau. Urmașii, care nu mai locuiau aici, închiriaseră spațiile. Devenise o stradă de chiriași și de sedii de firme. Oamenii nu se cunoșteau între ei. Ieșeai pe poartă și nu aveai cui să-i dai bună ziua. Azi erau niște figuri, mâine altele. Fețe noi. Alte gesturi. alte urme ale pașilor. Și mai ales alte parfumuri scumpe.
Viața mergea înainte. Cu, sau fără războiul lui Putin. Obiceiurile, distracțiile, plăcerile, munca oamenilor, erau mereu altele, numai durerile și suferințele nu.Ele aveau aceleași origini

și adesea aceleași manifestări. La început nedumerirea, apoi imediat certitudinea întâmplării, semne care inaugurau spectacolul lacrimilor reținute. Otrava abținerii. După puțin timp urma ruperea barierelor convenționale. Descărcarea. Totală, urașă, o viitură a exprimării. Ca o inundație. Distrugea totul în cale. Și apărea ireparabilul. Alții găseau alinare într-o simplă resemnare:
-Pentru ce să mă tem de tăzboi? Astăzi e aici, mâine va fi oriunde.

-Soluția pentru terminarea războiului ar trebui căutată în acel compromis la care ar adera ambele părți, inclusiv NATO. Altfel nu se va putea. Rusia nu se va lăsa înfrântă într-un război care se duce pe alte teritorii, în afara granițelor ei. Iar a deplasa conflictul în interiorul său ar fi exclus.

-Ar însemna război mondial. Iar acum nicio forță nu-și dorește așa ceva.

-Nu va fi Putin, va veni altul, la fel ca el. Imperialismul naște alți dictatori. Matca este sistemul. Istoria Rusiei a demonstrat că pe acele teritorii întinse, atât de deosebite din toate punctele de vedere, nu se poate aplica alt sistem în afara celui imperial. Dictatorial. Nicidecum cel democratic, occidental.

-Uite ce scrie aici. Relatează un martor ocular de acolo, din mijlocul evenimentelor. Fiți atenți ce zice:

-Pe front, în sudul Ucrainei, am văzut de mai multe ori forțele ruse folosind bombe cu fosfor. Nu poți face nimic împotriva lor. Incinerează orice atinge. Am văzut între 20 și 30 de luptători ucraineni arzând de vii. Unii se sinucid pentru a pune capăt suferinței. Îi auzi țipând apoi își iau la revedere și se împușcă, povestește omul.

-Criminali! Mi-ar plăcea să trăiesc clipa cînd vor fi judecați. Ca la Nurenberg. Asta merită!

-Putin mizează pe lipsa de rezistență a Europenilor. Nu rezistă solidaritatea când dârdâi de frig. Cum n-a prea mers globalizarea în Europa. Tradiționalismul e prea bine înrădăcinat în niște țări care până ieri s-au războit între ele. Suntem atât de diferiți în asemănarea noastră! Pe asta mizează. La iarnă, când oamenii vor da de greu, se vor revolta. Cine îi va opri? Democrația se aplică numai când burțile sunt pline. Ia încearcă să le iei americanilor popcornul și berea consumate la televizor. Și vei vedea ce iese! Îți pui trei sute cicizeci de milioane de oameni

în cap. Cine-i va opri? O nouă dictatură, una democratică?

-În perspectivă, imperialismul, care face parte din ființa rusului, nu poate fi stăpânit decât o dată cu dezintegrarea actualului imperiu. Sau cu dispariția Kremlinului ca simbol. Adică, dacă Federația ar urma să fie împărțită în cele 95 de republici acum existente.

-Cum?

-Nu știu. Dar sunt convins că actuala Federație Rusă, poate

trăi fără Siberia. Mâine, poimâine, Siberia ar putea ajunge grânarul lumii. Iar China, poate și India, dacă nu și popoarele sărace ale Africii vor da buzna. Pentru că se vor prăji, o dată cu schimbarea dramatică a climei.

Discuțiile se purtau pe o bancă, în parcul cartierului, între pensionarii locului, pricepuți la toate. Lipsea nea Traian, comunistul, cu apucături prorusești, pentru a dinamiza dialogul, și a da culoare conversației. Toți îl considerau fost comunist naționalist, nostalgic al vechiului regim, uneori cu apucături anapoda. Altfel, era om de treabă, un priceput la multe. Aveai nevoie de ceva, apelai la Nea Traian. Repara orice.

Oamenii veneau aici, cât mai departe de lătratul supărător al mașinilor, sau de grosolănia afișată cu ostentație de noii tineri îmbogățiti de la cluburile de fițe. Aceștia își aleseseră locurile acestea pentru a-și afișa mașinile. Expoziția de Bentleyuri Mercedesuri, Porsche, Ferrari. Și celelalte suvuri, ca Land Rover, Volkswagen, B.M.V.. Renault, Toyota, Mitsubishi sau altele. Cele autohtone nu existau. Cum era să te prezinți cu un Logan la un club de fițe?

Tinerii, nelipsiții cluburilor, erau îmbrăcați în uniforme la moda timpului: pantaloni albaștri strâmți pe picior, haină de asemenea albastră, scurtă și mulată pe corp, pantofi din piele, cu botul prelungit, cămașă albă. Cravata nu era obligatorie. Poziția, picior peste picior, o studiată detașare față de restul lumii, care le oferă un dezinteres studiat. Față de orice. Indiferența afișează o măreție invidiată.

În jurul lor gravitau sateliți. Fie gură cască, care le aprobau orice debitau, fie pipițe tunate, obligatoriu cu buzele bot de rață. Nu discutau nimic între ei. Nici n-aveau ce și nici trebuință. Nu pentru discuții veniseră, ci pentru afișare. Unii în fața altora, pentru recunoaștere. Un fel de bal mascat subînțeles.Veneau aici ca să se vindece de ei înșiși, de orgolii, de patimi, de dorințe iluzorii, de limitele care nu puteai fi lesne atinse.

Nimeni și nimic nu le-ar fi putut pune la îndoială poziția socială. Erau fără îndoială prooccidentali, umblați prin barurile vestului european, engleziți, unii desigur, școliți pe banii părinților, apoi educați de multinaționale, înscriși pe tabele, spălați, storși și uscați prin noua tehnologie, încât ajunseseră să semene între ei ca mercenarii dintr-o legiune străină.

În parcul acela numai natura era indiferentă la întîmplările din jur. Ea își vedea de problemele ei curente: căderea de neoprit a frunzelor, rotirea orelor în jurul soarelui, de jocul secundelor, al luminilor, umbrelor.

Obosit de ascutarea atâtor păreri, soarele se retrăsese după crengile copacilor. Plecase în partea cealaltă a cartierului, Aici se așternuse umbra peste vorbele oamenilor, asurzindu-le. Se făcuse răcoare. Liniștea își căuta loc de odihnă. Un refugiu dincolo de bulevardul Radu Beller, unde se înlănțuiseră mașinile sugrumând cartierul. Un lanț din metal și otravă.

Mai trecuse o zi. Ce va fi și mâine? Întrebarea o întâlneai peste tot. Urma noaptea, mai lungă decât o înțelepciune.

Viața cabinetului curgea ca în vremurile bune. Costurile facturilor nu săriseră încă peste ștacheta suportabilului. Era cald încă afară. Deocamdată. Doctorul socotea că la iarnă cheltuielile se vor dubla. Renunțase din prudență la încălzirea cu gaze. De centrală nu putea fi vorba, spațiun fiind totuși mic. Totul trebuia rezolvat electric. Era și mai sigur, mai puțin periculos.

       Se baza pe experiența anilor trecuți, și pe faptul că fiind demisol, se păstra căldura. Mai erau și aparatele consumatoare de energie electrică, care furnizau aer cald. Frigiderul, congelatorul.
       Marcu muncea mult, îl ajuta Irina, oferindu-i răgazul necesar pentru scris. De cazurile simple, tratamentele în curs ajunsese să se ocupe singură. Anca devenise fiica adoptivă a cabinetului. De câte ori avea ocazia, o ajuta pe Irina. Sau o lua pe Doina împreună cu Rex în plimbările lor care înconjurau cartierul.
      -Voi deveni și eu medic veterinar, spunea, ori de câte ori era întrebată. Îmi voi deschide propriul cabinet.

-E foarte mult de învățat pentru o fată, o povățuia doctorul. Șase ani de studii. E o facultate grea, toată viața vei avea de învățat. Apar aparate noi, metode, medicamente cu alte denumiri. Trebuie să ții pasul. Altfel clienții simt, te vor evita. Vor veni din urmă alții, mai tineri de pe băncile facultăților, adaptați vremurilor și cunoștințelor. Iar medicina veterinară nu se adresează numai animalelor de companie, ci mai ales celor de producție, care au bolile lor, cazuistica lor, care se cresc în ferme mari, de mii sau sute de mii de exemplare. Cum poate o domnișoară să contenționeze un armăsar care va trebui operat? Sau un taur de opt sute de kilograme căruia trebuie să-i recolteze sânge din vena jugulară? Ori o retenție placentară? Și mai este și controlul alimentelor, de care tot medicul se ocupă. Toate acestea trebuie învățate și aplicate. Iar până vei ajunge la facultate, vei avea de traversat anii de liceu. Acolo apar oportunități și dorințe noi, multe se pot schimba.

Doctorul se apropiase de fetiță, o îndrăgise, aprecia dorințele acesteia, iar într-o după amiază liniștită îi împărtăși preocupările sale. Ea, fără să se gândească, ca unui profesor, îi

răspunse imediat:

-Sigur ca vorbesc cu Rex. Mă înțelege tot ce-i spun. Uneori îmi ghicește gândurile. Și eu intuiesc adesea ce vrea să-mi spună.
-Ai încercat să-i descifrezi sunetele? Ai constatat? Nu toate sunt la fel.

Anca îi dădu dreptate.

-Da, uneori emite niște sunete moi, parcă ar cânta o melodie. Alteori unele dure, un fel de mârâit de nemulțumire. Sau altele, puternice, ca o poruncă. Ca și cum m-ar certa.
Doctorul găsise un confident, care niciodată nu-i punea sub semnul întrebării observațiile. Împreună cu Anca încercase punerea la punct a unui dicționar al sunetelor. Notau orice constatau deosebit în exprimările câinilor. Inclusiv ale celor ce treceau pe la cabinet. Prima concluzie a fost asemănarea dintre ele, indiferent de rasă, sau talie. Bineînțeles, la cei de talie mare, sunetele erau mai groase și puternice. La cei mici, ascuțite. Erau determinate de capacitatea cutiei craniene, care acționează ca o cutie de rezonanță a unui aparat muzical.

Irina era de acord cu aceste observații, dar nu simțea în ea încă acea forță a dorințelor care ar fi trebuit să-i dea puterea și consecvența cercetării. De la acea înălțime a pasiunii trebuiau observate astfel de fenomene. Ea avea, pe lângă activitățile cabinetului, și treburile zilnice, repetabile și nesfârșite ale gospodăriei.

Într-o zi Anca i se destăinui doctorului: nu înțeleg pentru ce oamenii simt nevoia să se comporte cu aceste animale ca și cum ar fi niște copii tâmpiți. Cu Rex eu am crescut împreună. Am văzut în el prietenul, tovarășul meu de joacă, și nu numai. El îmi trăia necazurile mele, eu pe ale lui. Când eram tristă, venea alături de mine, căuta să mă înveselească în felul său, aducându-mi aminte de jocurile noastre din copilărie. La fel și eu, îl îmbrățișam, îl mângâiam când suferea, sau când făcea vreo prostie și îl certa mama. N-am văzut niciodată în el un

prieten inferior mie.

      -Unde locuiești? A întrebat-o doctorul într-o zi.
      -Pe Teheran, spre Calea Dorobanților.
      -Și acolo e un cabinet veterinar, mai aproape de casa ta.

-Știu, Tiovet, pe Calea Dorobanților. Dar nu este ca acesta.

Doctorul n-a insistat să afle care ar fi deosebirea. A și bănuit răspunsul.

      -Știu, spuse, Tiovet-ul nu are o grădină ca aceasta.
      -Nu numai asta. Aici sunteți dumneaviastră, doamna Irina, Doina.
       Se crease între ei încă de la început o legătură specială, o comunicare între suflete.

-Și sufletele vorbesc, dar nu le auzim, exclamă doctorul.
De ce locuiești la bunici?

Fata răspunse imediat, fără reținere, așa cum transmit copiii informațiile cunoscute.

-Mama e în Germania, la muncă, tata a plecat voluntar în Ucraina. Mama s-a opus. S-au și certat. Dar pe tata, dacă își pune ceva în cap, nu-l poate opri nimeni.Așa spunea mama. Nici

eu și nici bunica n-am fost de acord. După ce a plecat el, mama de supărare imediat s-a dus la muncă în Germania. Avem rude acolo din partea tatălui meu. Eu am rămas cu bunica. Numai noi două. Pe bunica cealaltă n-am mai văzut-o de mult.

Doctorul auzise că ar fi existat unele persoane din România, care plecaseră să sprijine efortul de război al ucrainienilor. Ajutorul îmbrăcase diferite forme, de la cel umanitar, la participare efectivă. Până atunci trecuseră pe la noi prin țară două milioane șapte sute de mii de refugiați ucrainieni. Cărora li se asigurase hrană, adăpost, asistență medicală, și altele. Apăruseră mașini cu numere de Ucraina. Pe străzi, în magazine, localuri, se auzea adeseori vorbindu-se ucraineana, care părea un alt fel de rusă. O limbă rusă modificată.

*

Zilele se scurtaseră, lumea trecuse la ora de iarnă. Se făcea întuneric prea repede. Lumina curgea în albia ei, nu se mai revărsa peste malurile zilei ca vara. Se învârtea de câteva ori prin străzile cartierului, apoi pleca. Parcă nici nu-i mai plăcea să stea împreună cu oamenii. Iar soarele abia de se mai vedea răsărind. Numai uneori. Și atunci ca o mirare. Părea că ajunsese deja la marginea lumii, dincolo începea cealaltă lume, a nopții, a întunericului.

       Iar oamenii simpli dădau la maximum robinetul oftării, sau se încuiau în casa grijilor mărunte, unde învățaseră să-și tricoteze îndoielile. Așa cum trebuie, una pe față, alta pe dos
      -Oamenii, cu timpul, vor avea mai multă nevoie unul de celălalt, și poate că vor înțelege vreodată, cândva, deșertăciunea războului.
       Și totuși, în afara orcărei logici, războiul continua. Ofensiva ucraineană părea de neoprit. Rușii începuseră să evacueze populatia civilă din Herson. Unii spuneau că retragerea lor precipitată ar putea fi o strategie, adică ar pregăti o mare ambuscadă. Se prevedea o mare bătălie, civilii trebuiau evacuați în ordine, să nu sufere, aflându-se la limita dintre cele două armate. Se dizlocaseră zeci de mii de locuitori ai regiunii în interiorul țării, sau pe malul răsătitean al Niprului. Zilele își pierduseră spiritul păcii. Apăruse frica.

-Dacă și noi vom fi atacați, până vor veni ajutoarele de la N.A.T.O., vom fi făcuți praf și pulbere. În cîteva ore.

-Dar până atunci va sosi ceața. Ca o bătrână despletită. Ne va îmbrățișa la pieptul ei mare și rece. Ne vor cădea visurile frumoase aidoma frunzelor. S-au îngălbenit și le vom pierde. Nu va rămâne creangă sănătoasă în pomul zilelor de iarnă.
Doctorul era aproape de terminarea cărții. Nu-i arătase nicio singură frază Irinei, care nu aflase nimic despre viața lui anterioară. Marcu îi spunea mereu că pentru el, aceasta începuse în clipa în care o cunoscuse.

-Cine pretinde că ar cunoaște sufletul femeii? Mereu e plin de surprize. Vei afla povestea mea după citirea romanului, îi spusese. Altfel, n-ai avea niciun interes să-l citești. În mare parte

e un roman pe care l-ai cunoscut. Eu numai ți l-am interpretat. O

parte l-am trăit împreună.

Despre Mara nu mai știa nimic de treizeci și doi de ani. O viață. Trecuseră ca vântul. Anii petrecuți pe Platformă, aproape singur. Se vedeau din an în paște. Apoi divorțul, plecarea imediată a Marei în străinătate, la sora ei. În continuare au curs zilele grele, de început, de după deschiderea cabinetului.
Împlinise și ea cincizeci și șase.

-E mai tânără de cât mine cu un an, își spuse. Când a izbucnit revoluția a zbughit-o la soră-sa în Germania. N-a avut un strop de răbdare. Ar fi trebuit să mă înțeleagă, și ca soție să-mi fie alături. Îi era rușine că ajunsese soție de muncitor. Asta ne-a despărțit. Orgoiul și neînțelegerea ei. Au fost oameni condamnați politic, care au stat ani buni în pușcărie, și pe care soțiile i-au așteptat. Ele știau că soții lor n-aveau nicio vină. Mara imediat s-a combinat cu altul. Iar asta era de neiertat.

Marcu își propusese ca la vară, în concediu, să meargă cu Irina la mare. Și să treacă prin strada Frunzelor, unde locuiseră. Gândi că îi va oferi romanul, care desigur, până atunci va reuși să apară. Aștepta evenimentul. Îi demonstra astfel că nu a rămas un simplu muncitor excentric, cum îl catalogase ea. Doctorul simți un fior plăcut care se născuse în mijlocul pieptului, înnobilându-i spiritul, încântându-i ființa, dându-i aripi de înălțare. Ca o mândrie. Repetă, pentru a se auzi. Pentru a căpăta confirmarea:
-Da, îi voi face o vizită la vară, să o cunoască și Irina care, chiar dacă ar fi putut să-i fie fiică îi e superioară. Ca orice femeie care, din iubire, și pentru păstrarea căminului, ar fi fost în stare de orice sacrificiu. Poate voi lansa romanul acolo, la Constanța. Și atunci o voi invita.

Cât de repede trecuse timpul! Numai aerul din jurul său rămăsese același. Cel pe care-l respira, căruia îi datora totul, mai mult decât apei, hranei, bucuriilor, necazurilor, greutăților de care depinsese viața sa. Dar nu mai mult decât iubirii, pe care o considera mai presus de orice. O redescoperise la vârsta aceasta O iubire adevărată, împlinită, lipsită de suspiciuni și prejudecăți. Nu era ca cea pe care o simțise pentru Mara atunci, demult, în tinerețe. Îi era teamă să recunoască, și totuși, la vârsta aceasta se simțea la fel de tânăr. Era totuși altfel de tinerețe, și asta i se datora Irinei, care i-o dăruise pe a ei. O iubire matură, adâncă, complexă, uneori dureroasă prin profunzimea ei.

Frumoasă fusese și cea din tinerețe. Nu știuseră ei să se bucure de ea. Încercă să le pună pe fiecare într-un taler al balanței, dar constatase că nu avea unități de măsură pentru fiecare. Îi trebuiau desigur alte măsuri. Adecvate timpului, vârstei, percepțiilor.

Bucuros că aflase răspunsul, închise cabinetul și urcă sus, în apartamentul unde îl aștepta Irina. Pentru el, Irina devenise acasă.

Nu se poate trece mereu cu vederea peste bariera bunului simț! Nu poți să-ți bați joc de vecinul tău! De parcă însuși pământul și-ar fi împărțit trupul între părțile sale, care de un timp nu se mai înțeleg: răsăritul cu apusul, nordul cu sudul.

        Nu se poate încheia niciun pact de neagresiune, nicio pace trainică, din cauza orgoliilor și a suspiciunii. Unora li s-a dat prea mult, altora prea puțin. Cei care abia au după ce bea apă nu doresc decât liniște și sănătate. Ceilalalți vor să aibă totul. Inclusiv codrul de pâine al săracului. Cum ai împărțit dreptatea, Doamne? Și cât de mult bine poate aduce oamenilor dăruirea!
       Doctorul și-a amintit cu plăcere cum, într-un magazin, când ajunsese la casă, o doamnă în vârstă, care era înaintea sa, și care avea un borcan de muștar și o sticlă de ulei, după ce casierița i-a comunicat prețul, s-a căutat în geantă. A constatat că nu avea suficienți bani. Și atunci s-a hotărât să renunțe la muștar.
      -Pe ăsta nu-l mai iau, pentru că nu am bani suficienți.

Marcu a intervenit imediat, și a achitat diferența. Bine înțeles,

bătrâna a protestat. Apoi a mulțumit imediat, luînd muștarul, și continuând să-i mulțumească de nenumărate ori. Iar de atunci a păstrat mult timp în palme aroma banilor dăruiți, transformarea lor într-un elixir al gesturilor plăcute.

Gândi că asemenea fapte lipsesc marilor popoare, cărora nicio credință nu le poate oferi astfel de fericire. Al puținului dăruit. Pentru că oamenii nu sunt precum popoarele. Bogatul nu crede săracului, cum spune poporul.

-Statele mici au nevoie de un protector. Unul care să le țină spatele. Cele mari de mai mult. Dar nimeni nu se poate considera pe deplin stăpânul lumii. Toți, pe pământ avem nevoie unul de altul. Ca într-o piramidă trofică. Pentru toți există aer, apă, hrană destulă. Inclusiv pentru iarba care se află la baza piramidei. Pentru ea există huma pământului, care o hrănește. Ea își preia de la el atât cât îi trebuie. Nici mai mult, nici mai puțin. Statele din est au atras mereu atenția asupra pericolului rusesc. Dar, în memoria Europei de vest, Rușii nu au jucat rolul dușmanului dominant cum îl percepem noi, polonezii, țările baltice țările, Ucraina, Polonia. Din perspectiva vestului, pericolul, venind dinspre Rusia a avut un caracter teoretic.

-Fiecare își apără propriul interes.

-O caracteristică a speciei umane este acumularea. Iar acumularea nu are limite.

Doctorul și-a amintit de o scenă memorabilă, pe care i-a împărtășit-o Irinei: în grădină, în spatele cabinetului, un vecin a așezat într-un castronaș niște resturi alimentare, rămase de la masa lui de prânz. Imediat a venit o pisică tomberonistă din cartier. A mâncat atât cât i-a trebuit ei. A plecat apoi agale, mulțumită, lingându-se pe bot. Când locul a fost eliberat, în câteva secunde au sosit în zbor câteva păsări. Erau porumbei. Probabil pândiseră, așteptând să se sature pisica. După ce s-au săturat, au plecat și ei. Au venit apoi niște vrăbii. Gălăgioase, bucurându-se, sprintene. Au curățat castronul. L-au făcut curat lacrimă. Toți, într-o ordine studiată, cunoscându-și și respectându-și locul, s-au săturat. Nu și-au dat în cap. Pisoiul n-a încercat să-și însușească toată comoara alimentară.

-Pentru că în lumea asta, cât e ea de mare, e loc pentru toți. Trăim într-o sală de jocuri. Ne ciocnim zilele unele de altele, ca la biliard. Nimeni nu va câștiga trofeul eternității. Toți stăm aplecați deasupra mesei de joc, acolo unde trăim, înzestrați cu darul de neegalat al vieții.

CAPITOLUL X

Vestea

Trecuseră multe zile de când Anca nu mai venise la cabinet. Doctorul Marcu și Irina, se gândeau că fata are mult de învățat, și nu-i mai rămâne timp pentru joacă. Iar vremea se răcise.
Viața lor se strecura printre cele câteva repere: munca la cabinet, cercetările fonetice întreprinse de doctor pe Doina și ceilalți câini ai cabinetului, participarea frecventă la cenaclu, sau la diversele lansări de carte ale colegilor, problemele fără sfârșit ale gospodăriei pentru Irina, scrisul cărții pentru Marcu.

În lumea aceea literară el își consolidase locul special de inventator al poeziei biogenetice. Criticii, scriitorii, în revistele literare sau în cărțile lor publicaseră cronici despre opera sa. Cunoscutul critic, profesorul Ion Dodu Bălan, specificase într-o revistă :

Poetul reușește o metamorfoză uluitor de îndrăzneață, aproape impudică în ochii esteticii tradiționale, printr-o evidențiere a părților anatomice proiectate în lumea exterioară și în lumea lăuntrică .

În acest proces,poetul reușeșteun miracol, o mică geneză a vieții și a omului în carne și oase cum se zice, situație reflectată poetic prin viziunea medicului poet și a vocabularului introdus de el pentru prima dată în poezie.

Poezia biogenetică este un rod al simțirii și al minții, care percepe omul și lumea într-o viziune anatomică. Cu termenii de specialitate din profesia lui, el înnoiește limbajul poetic, păstrând nuanțele și proporțiile, cum marele poet Ion Barbu a adus din matemetică, geometrie și astronomie termeni care-i disting exprimarea originală. Poetul își gândește poezia !

În dimineața aceea doctorul căută să-și stăpânească gândurile rebele. Se aruncau la întâmplare de acolo, de sus, unele luându-și zborul, altele prăbușindu-se. Irina rămăsese sus. Avea treaba ei. Lua totul la mână. Fiecare obiect trebuia șters de praf, apoi urma să dea cu aspiratorul, să frece piesele de mobiler cu pronto, așa cum făcea din când în când. Ținea mult la mobila aceea veche de optzeci de ani, mobilă Szekely Reti, după cum îi spusese Marcu. O mobilă bine întreținută, încă frumoasă. Era de pe vremea părinților lui, dinainte de război. Numai pentru recondiționare, un ebenist îi ceruse cu ani în urmă o sută de mii de lei. La vremea când salariul mediu lunar era două mii. Fusese o exagerare? Poate că da. Iar conform regulilor economiei de piață, suma exprimase valoarea.

Jos, în cabinet era liniște. Doina stătea liniștită la locul ei. Doctorul își făcea, ca în fiecare săptămână, calculele de eficiență.
La un moment dat Doina se ridică, ciuli urechile. Scânci. Marcu înțelesese că se apropia un client. Era încă departe, probabil la întretăierea străzilor Simon Bolivar cu aviator Șerban Petrescu. Avea timp să-și strângă facturile înșirate pe birou. Apoi se auzi poarta. Doina se agita bucurându-se. Din când în când se uita la doctor, scoțînd sunetele ei cunoscute, căutând să-i transmită că se apropia cineva cunoscut. În cabinet intră Rex, însoțit de o doamnă care s-a recomandat. După nume a înțeles că

era bunica Ancăi.

Doctorul simți în adâncul pieptului, un junghi, un început de

durere, ascuțit ca un țipăt, apoi o apăsare.

Numai Doina se bucura. Și Rex. Nu se văzuseră demult.

Aveau să-și împărtășească întâmplările noi. Doctorul constată că Rex emitea sunete ciudate, ca un fel de scâncet înăbușit.
-Îl cunoașteți bine pe Rex. De câteva zile are această suferință în zona gîtului. Înghite greu, sunetele pe care le emite parcă ar fi hodorigite. Am venit aici, cu toate că există un cabinet mai aproape. Mi-a povestit Anca multe despre dumneavoastră.

Bunica Ancăi a vorbit plat, aproape fără intonație, ca o lecție învățată pe de rost. Doctorul l-a preluat pe Rex, l-a examinat atent, în scurt timp a concluzionat:

-Are o simplă faringo-laringită. A mâncat ceva rece, și-a forțat corzile vocale.

Apoi i-a făcut un antibiotic, i-a dat doamnei câteva instrucțiuni.
-Nu vă costă niciun ban, Rex e prietenul apropiat al Doinei. Dar de ce nu a venit Anca cu el?

-Anca nu mai e în țară. A luat-o mama ei în Germania. Cine știe când o vom mai putea vedea.

Spusese aceasta cu atâta tristețe, încât se părea că întreaga încăpere se îmbrăcase într-un aer cernit. Bunica nu părea foarte în vârstă, era încă în putere. Anca povestise câte ceva despre ea. Rămăsese de câțiva ani singură.

-Veniți și mâine, doamnă, trebuie să-l văd cinci zile la rând, pentru tratament.

Doamna nu spuse nimic, și ieși, schițând un gest mut în loc de bună ziua.

Marcu îi povesti Irinei. Ea nu vedea în plecarea fetiței nimic anormal: a luat-o mama ei. Va face probabil școala în Germania. Ce e rău în asta?

-Atât de repede? Ar fi putut da o veste. Astăzi, la tineri tefonul mobil ține loc de vocabular. N-ai numărul ei?
-Nu, nu-l am. Ce nevoie aș fi avut? Nu era tot timpul la noi?
Irinei i se păru ciudată preocuparea doctorului pentru fetița aceea.

Continuă: are părinții ei, hotărăsc ei ce consideră că ar fi mai bine pentru copilul lor.

Marcu îi dădu dreptate. Următoarea zi se arătă mai puțin mohorâtă. Bunica Ancăi a venit, așa cum fusese înțelegerea. Rex se prezenta mult mai bine. Coborâse în cabinet și Irina.

-Scuzați-mi întrebarea, doamnă, nu trebuie să fiți întristată. Rex se va face bine, în câteva zile va fi sănătos. Regretați plecarea fetiței? Sincer și noi, am îndrăgit-o mult. Ce copil! Credem că acolo are altă perspectivă, și aproape jumătate de milion sunt în Germania. Nesocotind sașii. Auzi vorbindu-se românește peste tot.

-Nu pentru ea, doamnă Irina, pentru fiica mea sunt supărată, în inima mea nu am fost de acord cu plecarea. Nici a fetiței, nici a mamei. I-am spus de la început să nu se căsătorească cu băiatul acela. Fuseseră colegi la sanitară. Ea nu, și nu. Ce văzuse la el nu știu. De atunci se arătase un descreierat. Nu făcea decât ce-i trecea lui prin cap. Ea îl vedea un original. I-a ieșit acum pe nas. A lăsat-o singură.

-A părăsit-o?

-Da, de tot. A murit. A fost împușcat. I se făcuse de plecare pe front, în Ucraina. Să dea ajutor, ca asistent sanitar. Ce avea el cu țara aceea? Nimic. Teribilism. Să fie el mai special. Nici nu putea fi altfel. N-a ținut seama de niciun sfat. Nici de fiica mea, pe care o lăsa singură, nici de fetiță. Ca și cum se ducea în excursie. Ca nebunul de taică-său. Nu l-am cunoscut. Și el și-a părăsit nevasta, femeie tânără. Ca să plece de capul lui, un fel de muncitor în port. Chipurile îl trimiteau în Libia. Parcă pe atunci putea pleca oricine, ca acum. Nici nu l-a interesat ce simțea biata soție. Bine că l-a părăsit. Și-a văzut femeia de viața ei. Ș-a crescut băiatul cum a putut, singură. Și acum, drept recunoștință, a lăsat-o și pe ea. S-a dus după nebunia lui, ca și taică-său. Dar pe lumea cealaltă.

Își povestise necazul pe nerăsuflate, ca și cum durerile s-ar învăța pe dinafară. Apoi continuă: sărmana fata mea, l-a plâns zile întregi. Bine că e plecată în Germania. Aici s-ar fi sufocat. Depărtarea vindecă. Acum și-a luat și fetița. A vrut să vin și eu

cu ele. Ce să fac eu acolo? Îl vor lua și pe Rex. Își dorește Ancuța cățelul.

S-a lăsat liniștea. O liniște apăsătoare, pe care risipit-o bunica: vă rog să mă iertați că v-am reținut cu necazurile mele.
-Bine ați făcut, doamnă, suntem alături de dumneavoastră și de Anca.

-El și-a făcut-o cu mâna lui. Dar ne-a tras și pe noi în tragedia asta. Și pe săraca maică-sa, care a rămas acolo, singură la Constanța.

Apoi, încet, a urcat scările cu Rex și a ieșit. În urma lor s-a auzit ușa de sus, de la intrare, țipând. Un vaiet lung, de fier suferind, ca urletul unei dureri ruginite.

Mult timp, cei doi n-au scos niciun cuvânt. Ființa bunicii era încă prezentă, purtând ecoul vorbelor sale. Tăcerea se dorea respectată.
Dacă Irina simțise îndurerarea, doctorului această istorisire îi înfipse un jungher în mijlocul pieptului. Direct în inimă. Un jungher nemaivăzut, nu ca al tâlharilor, ci din rana căruia nu răsare nicio picătură de sânge. Pentru că sângele din tăietură îngheață pe loc. Sângele care curge vindecă. E un sânge viu, trăiește. Cel înghețat e sânge mort.

-Nu se poate, își spuse Marcu, o fi lumea mică, dar asemenea coincidență e imposibiă.

Nu divulgase nimănui povestea tinereții lui, nu pentru că nu

ar fi fost crezută, ci pentru că el însuși ar fi dorit să o uite.

-Cei de acum nu-și pot imagina că existaseră asemenea timpuri. Astăzi, când orice specialist se poate muta cu serviciul oriunde vrea, când, medic veterinar fiind, dacă dorește să lucreze la o vulcanizare, sau la un hotel nu trebuie să se ascundă, să-și

facă pierdută diploma de medic. Asemenea anomalii ca cele trăite atunci par inimaginabile. Trăite în Absurdistan.

Desigur e o coincidență, își spuse. Vor trebui mai multe amănunte. Mara plecase în străinătate. În perioada finală a căsniciei abia dacă se mai văzuseră. Nici nu mai ținea minte. Iar ea nu-i spusese nimic. Habar n-avea că născuse. Îi pusese copilul în cârcă? Se numea tot Marcu. Nume de famile, precum fetița lui. Anca Marcu. Pe tată îl chema Filip Marcu. Prenume frumos, la care n-avea nicio contribuție. Nu-i ceruse niciodată pensie alimentară. Deci nu era și al lui. Probabil al celuilalt. Tot un Marcu. Nu era un nume rar. Îi văzuse împreună. Sau tatăl nu declarase copilul. L-a declarat mama, care îi păstrase numele. Nu a vrut să se complice. Tatăl adevărat era înscris cu siguranță în certificatul de naștere al copilului. Dacă la poziția tatălui, este trasă o linie? Tată necunoscut. Cum spune poporul, născut din flori. Mara sigur se combinase cu altul. Îi văzuse chiar înainte de divorț. Poate că acesta nu făcuse nici două parale, iar ea între timp se lămurise. Declarase singură copilul, dându-i numele ei.

Obosise. Nu putea răspunde la atâtea întrebări. N-avea cu cine să se sfătuiască. Irina nu-i era de folos. Nu-i relatase până atunci nimic. I-ar fi plăcut să afle totul din noul roman. Și atât. Ca o poveste scrisă, pe care o crezi sau nu. Dar fără moarte. Nu poți descrie într-un roman moartea propriului copil. L-au năpădit o mulțime de gânduri. Nesfârșite, necontrolate, bolnave de incertitudini.

Tocmai atunci, Doina a anunțat apropierea unui client. A intrat Nea Traian, comunistul. Vremea devenise rece, în parc nu mai era nimeni, n-avea cu cine schimba o vorbă. Veștile noi abia le mai putea ține în el.

-Ai auzit doctore, e oficial. Începe războiul cel mare. Nu de la ruși, ci de la americani. Știu din sursă sigură.

-Ce sursă nea Traiane?

-Avem și noi oamenii noștri!. Crezi că au îmbătrânit toți?
Marcu mimă interesul, cu toate că pe ceeace-i relata comunistul

niciodată nu dăduse doi bani.

-Preşedintele american ar putea trimite trupele S.U.A. în Ucraina pentru a opri războiul. El poate face aceasta fără consimţământul Congresului, folosindu-se de lacunele din sistemul lor legislativ. Și la ei este ca și la noi. O groază de chichițe avocățești. Și ce ar însemna asta? Atacarea Rusiei de către un stat N.A.T.O. Și nu orice stat.

-Cred că ar fi o decizie foarte periculoasă şi necugetată, replică Marcu.

-Îți dai seama dumneata, nea Doctore, ce s-ar întâmpla? Bine înțeles că atunci am trimite și noi armata, cum am trimis trupe în Afganistan. Dar Rusia nu-i Afganistanul.

Doctorul îi dădu dreptate, cu toate că informația I se părea total deplasată.

-Mai bine ar trimite ca și până acum arme. De când cere Zelenski rachete cu rază lungă de acțiune! Cu ele ar putea distruge liniile de aprovizionare și bazele de pe teritoriul Rusiei.

-Tocmai de aceea nu le trimit. Ar considera rușii că au fost ei înșiși atacați. Trimiterea militarilor americani ar însemna acelaș lucru.

Erau discuții între doi bărbați. Marcu, de când aflase vestea tragică, chiar dacă nu era decât o simplă suspiciune, nu mai putea discuta despre război ca despre o simplă amenințare, ci ca despre o cauză care, presupunea că avusese un rol hotărâtor în tragedia pe care tocmai o auzise.

-Vor reuși aceasta dacă vor putea să recucerească Hersonul.

-Rușii au început să susțină că o retragere din Herson ar fi nedorită, dar probabilă, vor să pregătească opinia publică din Rusia pentru abandonarea orașului. Propagandiștii ruși susțin că această situație a fost hotărâtă strategic pentru a pregăti o rezistență ulterioară puternică, în vederea unei ofensive ulterioare, de genul Stalingrad. Iar Ucraina are nevoie de Herson pentru ca de aici să bombardeze Crimeea. Și mai ales ca să demonstreze occidentului că aceștia nu le dau arme inutil. Abandonarea Hesonului, și mai ales evacuarea forțată a civililor e făcută cu un scop strategic.

Nea Traian era la curent cu toate. Avea bine înțeles interpretarea lui prorusă, ușor mascată, pentru a nu se trezi singur cu asemenea opinie. O prudență de om care nu zâmbea decât la sărbători. Genul de comunist care aborda mereu o mină serioasă pentru a fi crezut. Aceasta era mai mult decât o însușire, era o școală. Comuniștii aveau nevoie de asemenea oameni, aparent foarte serioși. Seriozitatea convinge. Apoi comunistul plecă. În urma sa înviase imaginea unor evenimente de necrezut, care ar fi schimbat fața lumii. Prioritățile lui Marcu vizau cu totul altă direcție. Trebuia să-și pună ordine în gânduri. Să știe exact ce întrebări urma să-i pună bunicii, fără a se deconspira. Auzise ce impresie făcuse personajul, adică ginerele, ori cine ar fi fost, asupra ei. Dar mai ales tatăl acestuia. Apoi, noaptea amintirile s-au învălmășit. I-au răpit liniștea. Se răzbunau. Degeaba a căutat să picteze pe imaginea lor zâmbete de îngeri. Irina îl simțise, dar pusese totul pe seama necazului fetiței. A doua zi, conform programului, bunica s-a prezentat împreună cu Rex la control și tratament. După controlul laringelui, administrarea celei de a treia injecții, concluzionând că boala era pe cale de vindecare, Marcu reluă subiectul, la care bunica răspunse: a fost un aventurier. Ar fi trebuit să se sacrifice numai pentru familie, nu să caute gloria personală. Ca taică-său, pe care nu l-a interesat decât problema lui. Eu nu l-am cunoscut, dar, din povestirile cuscrei mele de la Constanța, și el a procedat la fel. N-a murit, dar a sacrificat-o pe ea, în final și căsnicia lor. A părăsit-o când era însărcinată, încât ea nu numai că n-a mai vrut să trăiască alături de el și a cerut divorțul, ci nici n-a mai vrut să audă vreodată în viața ei de un asemenea om.

-Pentru ce nu l-a anunțat oare că va vea un copil?

-Nu cunosc amănunte, nu știu decât ce mi-a povestit ea. Și asta mult timp după căsătoria fiicei mele cu fiul ei. Abia când acesta se hotărâse să plece în Ucraina. Și cu toate rugămințile noastre, inclusiv ale ei, devenise de neînduplecat. Mai mult nu știu. Nu m-a interesat. Fiecare are viața lui, pe care e liber să o împărtășească sau nu celor apropiați. Poate nu mi-ar fi povestit, cum nu mi-a spus nimic mult timp. Dar ajunsese să nu mai poată ține povestea asta în ea. Un moment de slăbiciune. Oricare om are nevoie într-un moment de răscruce, sau de slăbiciune, de o mărturisire.

În clipa aceea doctorul Marcu și-a amintit porecla dată lui pe Platformă: mercenarul. Fusese o anticipare, pe care, chiar dacă în trecut i-a fost direct adresată tatălui, i s-ar fi potrivit desigur fiul său, dacă se adeverea bănuiala. Iar fiul o purtase cu eroism. Un mercenar care s-a oferit voluntar, și care a fost răsplătit de Ucraina cu o moarte eroică,

Nu aflase nimic în plus. Bunica urma să revină pentru tratament și următoarele două zile. Mama Ancăi fusese desigur îndreptățită să plece la muncă în străinătate și să o lase pe fetiță în grija bunicii. Milioane de mame procedaseră așa. Unele plecaseră fără a avea rude, în necunoscut. Și se descurcaseră. Fiica era asistent medical. Germania avea nevoie de astfel de cadre, gata pregătite. Le lua gratuit. Cheltuise altă țară cu pregătirea lor. Ce afacere!

Pentru ziua aceea fusese destul. Doctorul închise cabinetul, puse un afiș pe ușa de intrare în care își cerea scuze și invita clienții să vină a doua zi. Ziua de lucru, pentru el, se sfârșise.
Noaptea târziu, în timp se pregătea de culcare, Irina a observat pe înălțimile obrajilor lui Marcu focurile unor lacrimi aprinse încă de aseară.

Exista o singură soluție. Să plece la Constanța. Să o întâlnească pe Mara și să o întrebe direct. Va merge împreună cu Irina. Femeile rezolvă mai simplu și mai direct asemenea situații. Se creează între ele mult mai ușor punți de trecere de la un suflet la celălalt. Inclusuv subiectele, sunt mult mai multiple și variate: rețete culinare sau de sănătate, copiii, soții, metode de croitorie, gospodăria, și câte și mai câte.

Trebuia să-i povestească. Dar ce? Nici n-ar fi știut de unde să înceapă. De la începutul începutului? Acela fusese frumos. Iar amintirile frumoase trebuie păstrate cu sfințenie, cu rolul lor cel tămăduitor.

O cunoscuse la mare, într-o vacanță de vară. Numele ei se suprapunea cu cel al mării. Zeița mării cum îi spunea pe atunci Avea părul de culoarea nisipului. Strălucea ca dimineața de iulie. Speraseră să fie împreună întreaga viață. Își doriseră aceasta. Avuseseră aceleași visuri pe care și le împărtășiseră unul altuia. Noaptea căutau și găseau aceleași comori. Și ce frumos fusese! Nu-i putea povesti Irinei asemenea momente. Și le putea singură imagina. Expuse de el, poate că nu le-ar fi înțeles așa cum au fost. Orice femeie dorește să fie prima, și unica. Sentimentele nu se pot împărți. Nici timpul nu le poate separa. Le fracturează, le strivește. Ori pe unul ori pe altul, sau pe amândouă. Pentru Marcu erau trăiri diferite, cu începuturi diferite. Ar fi putut Irina să le accepte așa cum au fost?

Se hotărî să-i relateze numai sfârșitul. Partea urâtă. Pe cea frumoasă orice femeie și-ar putea-o imagina.

Își închisese zilele acelea în sertarele memoriei, înghesuise întâmplările, cu grijă, să nu-i rămână pe dinafară niciuna din faptele trăite. Acum urma să forțeze sertarele, să mărturisească fără a căuta să se justifice, cât mai simplu. Venise momentul. Al lui să împărtășească, al ei să primească .

Era seară. În casă frig. Au dat drumul la centrală. Aerul s-a încălzit repede. Irina își terminase treaba. Luase în mână o carte: Sexagenara și tânărul, a Norei Iuga. Îi plăcea dezinvoltura afișată natural de această scriitoare în vârstă. O cunoscuse la o lansare de carte. Nimeni nu mai scrisese ca ea. Chiar se exprimase odată că ea, când începe să scrie o poezie nu știe unde va ajunge. Se lasă purtată de imaginație. Începe undeva, și se trezește că ajunge altundeva. Astfel i se întâmpla și ei. Poate și altora. Dar poeta era prima care recunoscuse și exprimase aceasta. Așa cum se întâmplă și în viața reală: începi undeva, și te trezești că ajungi aiurea.

Marcu, în fotoliul alăturat își turnase în pahar whiskyul său preferat: Jack Daniels. Începu încet, cu voce groasă:

-Eram împreună de un an. Ne căsătorisem în vara aceea. După căsătorie, am părăsit Bucureștiul, și am schimbat domiciliul din București la Constanța, acasă la Mara. Am primit astfel repartizarea obligatorie la terminarea facultății. Șef de fermă la un C.A.P. de lângă Constanța. Îmi plăcea practicarea meseriei. Numai că, la scurt timp, au început deziluziile. Descoperisem că însăși conducerea, chiar și cei de la județ, nu erau interesați de bunul mers al treburilor de care răspundeau, ci de propriile interese. Era ca un micelu, ce cuprinsese totul. Sufereau bine înțeles animalele, în final rezultatele economice, și bine înțeles cooperatorii de rând. N-avea cine să le facă dreptate.

Am încercat să lupt. Cu cine? Cu un întreg sistem corupt? La județ erau aceleași interese. Mână în mână unii cu alții. Am încercat. Un an am rezistat. Apoi, al doilea an n-am putut îndrepta situația. Era mult mai grav, conducerea a schimbat destinația culturilor de porumb siloz pentru animale, în porumb boabe, pentru export, conform indicațiilor primite de mai sus. Fusese începutul dezastrului. Răspunderea pentru toate era a mea: nerealizările, pierderea prin moarte a animalelor, bolile, tratamentul impropriu. Dar în special moartea. Nu de boli, ci din cauza înfometării. Foamea este cea mai teribilă boală. Nu frica. Frica o tratezi cu tranchilizante, ca și durerea. Foamea nu are decât un singur leac. Hrana. Era exact ceeace lipsea. Se instalase în efective marasmul cronic. N-avea medicație. Era o crimă

făcută cu bună știință, din prostie și lăcomie. Nu găsise înțelegere

nicăieri. Nici la minister.

-Tovarășe, de aceea te avem pe dumneata acolo, de aceea te-a

ținut statul la facultate, ca să găsești soluții și să le pui în aplicare. Așa îmi răspundeau.

-Care soluții?

Lipseau cerințele elementare pentru creștera animalelor: hrana și adăpostul.

Începuse să-mi fie frică. Eram la începutul meseriei. M-aș fi compromis. Trebuia să plec. Altfel, toată răspunderea ar fi căzut pe umerii mei. Aș fi fost considerat dușman al poporului. Așa era pe vremea aceea. Pentru moartea animalelor riscam închisoarea. Și bineînțeles achitarea prejudiciului. Aș fi plătit o viață câte o treime din salariu. Ca o pensie alimentară.. Existaseră cazuri. Auzisem destule. De transfer nici nu putea fi vorba. Nu mi-l aproba nimeni. De plecare în alte domenii, la fel. Exista o lege prin care specialiștii cu studii superioare din agricultură nu se puteau angaja nicăieri în afara domeniului agricol.

Și atunci m-am hotărât să plec. Undeva, la munca de jos, ca să mă reinventez. Cum s-ar zice acum, să mă resetez. Să mi se piardă urma. Am făcut pierdută diploma, m-am angajat muncitor la A.R.C.O.M. Gândeam că voi fi trimis afară, în Iran sau Libia. Mara nici n-a vrut să audă. Spunea că ea s-a căsătorit cu doctor, nu cu un muncitor. Am înțeles că îi era rușine cu mine.

Au început discuțiile, certurile. Apoi eu am plecat să lucrez pe Platforma Petrolieră din Marea Neagră. Lipseam câte două săptămâni de acasă. Ne vedeam când și când. Am și văzut-o cu altul. Se terminase. Apoi a venit revoluția. Am divorțat, pentru că ea deja plecase la sora ei din Germania, și de acolo a intentat acțiunea printr-un avocat. Restul cunoști.

A urmat o pauză. Doctorul își terminase expunerea. Vorbise neîntrerupt, plat, o poveste de demult pe care o trăise altcineva. Cel din el, cel care era pe atunci. Irina a tăcut tot timpul.
-Ce era să comenteze? Fusese un început de viață. Ea, Irina, care purtase porecla de Zambilica, suferise o privare de libertate timp de zece ani, pentru faptele necugetate ale altuia. Se autocondamnase. Iar Marcu se condamnase la un alt fel de detenție. A neuitării. Exista o asemănare între ei. Ambii își purtaseră povara unor condamnări pe care și le-au atras cu bună știință.

-Hai să ne culcăm, spuse. Vom mai vorbi despre asta mâine dimineața.
Toată noaptea gândurile i se învălmășiseră în cap. Îi rămăsese datoare soțului cu o părere. Care? Dacă el făcuse bine că renunțase la profesie? Putea ea să decidă după treizeci de ani? Amândoi își purtaseră propria vină, cum se întâmplă adesea într-un cuplu. Lipsise dialogul. Și mai ales cedarea, de ambele părți. Exista o voluptate a cedării, pe care niciunul din ei n-au cunoscut-o și care te face fericit. Mai ales când iubești. Ei susținuseră că se iubeau. Atunci? Lipsise înțelegerea.

Spre zori adormi. Curând urma să se arate zeița unei noi dimineți.

Și într-adevăr, dimineața se arăta frumoasă și pură. Cristal. Răcoroasă. Doctorul n-avea nicio îndoială că Irina percepuse exact ce-i relatase ieri. Îi aștepta părerea. Ca femeie, înțelegea misterele creației, și desigur, cauzele care duc la degradarea acesteia. Iubirea era creația. Despărțirea, degradarea ei. Dar Irina tăcea. S-ar fi așteptat să înceapă discuția, fiind de acord cu el. La un momnt dat, sătul de așteptare, o întrebă:

-Nu spui nimic?

Irina îl privi cald, împăciuitor, căutând să-i vorbească fără cuvinte.
-Mara, ca toate fetele tinere, își făcuse un vis alături de tine. Un vis frumos, pe care tu i l-ai năruit. Ce-i ofereai? O viață în afara societății voastre, ba mai mult, dacă ai fi plecat afară ar fi rămas singură luni, sau ani. Ca nevestele de corăbieri. Dar acelea știau cu cine se mărită. Își asumau situația. Chiar și viața pe Platformă, ce fericire putea să-i aducă unei fete la început de viață? Fetele iubesc, dau totul, dar pretind totul. Abia la jumătatea vieții învață să se mulțumească cu puțin. Această învățare are nevoie de mulți ani de lipsuri, compromisuri, care între timp ucid flacăra iubirii. Mara nu a avut răbdare. Tu ai aruncat ploaia ta de gheață peste flacăra el. Ai stins-o. Ea n-a avut putere să o reaprindă. Și atunci a murit. Tu au ucis-o. De aceea nici n-a mai avut nevoie să te audă. Cu atât mai puțuin să te vadă. Murise. Iar morții nu văd, și nici nu aud. Deveniseși ucigașul visurilor ei. Sunt convinsă că așa percepea.

Iar despre copil, nu știu ce să spun. Poate fi al tău, sau al altuia. Dacă Mara și-a păstrat numele tău de familie, copilul automat a preluat acest nume. Marcu. Poate că a fost atât de scârbită și de cea de a doua relație, încât a preferat să nu existe niciun tată. Mai ales că, după revoluție, cuplurile fără copii se puteau despărți foarte ușor. Era libertate. Copilul, al tău sau al celuilalt, s-a născut după divorț.În rest, pentru amănunte, trebuie

întrebată Mara, dacă va catadixi să-ți răspundă.

Judecata Irinei se arăta a fi logică. Marcu își dădu seama că latura feminină a sufletului ei prevalase. Judecase ca o femeie.
Tăcu. Nu putea să nu-i dea dreptate. Cine ar putea-o obliga pe Mara să vorbească, mai ales acum, când avea de traversat urmările unei asemenea catastrofe?

Lui Marcu, care până atunci i se păruseră dureroase, dar simple, întâmplările trecutului îi apăreau acum, aruncate în față, foarte complicate.

Începuseră să se închidă depărtările trăite. Nu aveau nici prezent, nici viitor. Aveau numai trecut. Un timp care pentru nimeni nu mai exista. Știa că niciodată nu-l va putea atinge, cum nu te poți apropia de idealul care odată fusese râvnit. Și care devenise un ideal al îndepărtării.

CAPITOLUL. XI

Mara

       Au hotărât să plece a doua zi. Marcu a reținut o cameră pentru o noapte la un hotel în Constanța. Ar fi putut rezolva problema în aceeași zi, dar nu ar fi vrut să fie presați de timp. Subiectul devenise prea important pentru a fi tratat în fugă, iar la mijloc era Anca. Dacă se adevereau cele bănuite, indiferent de stabilirea după trezeci și doi de ani a vinovaților, fata devenea nepoata doctorului Marcu. Și asta explica legătura de suflet care se stabilise atât de ușor între el și firea deschisă a copilului.
       Pentru două zile de absență, Irina a anunțat telefonic clienții planificați, și a lăsat pe ușă afișul cu programul următoarelor zile.
       În dimineața plecării, Bucureștiul era întunecat și pustiu. Orașul încă dormea. Nimic nu trăda începerea nebuniei care ar fi urmat peste un ceas, și care ar fi umplut străzile cu mașini.

Drumul prin oraș a durat o jumătate de oră. Pe A2 începuse să răsară soarele. Nu ca vara, direct de pe câmp, ci mai târziu, după ce se bălăcise într-o baie de nori. Drum drept, liniștit. Se terminase demult hărmălaia de peste vară. Drumul suia și cobora din orizont în orzint. Un uriaș nevăzut, al cărui pas se măsura cu lungimea vederii. O mare cenușiu închisă de cer care n-avea sfârșit. În dreapta și în stânga erau însoțiți de monotonia pustiului negru, arat.

       Numai un stol de ciori a rupt liniștea câmpului. Li s-a auzit plescăitul aripilor în balta cenușie a cerului. Ca o explozie neagră.
       Amândoi tăceau, adunați în neliniștea unor gânduri risipite. Trecuseră podul peste Dunăre. Fluviul era secat ca niciodată. Iar toamna târzie se arăta la fel de uscată, întocmai ca întregul an
      -Seceata a ucis orice boare de vânt, recită Marcu din Labiș.
       Intraseră în Dobrogea care în trecut era integral irigabilă. Acum, pe întreg orizontul nu se mai zărea nicio aripă de ploaie.
      -Mereu am distrus. Ne-am negat pe noi înșine. Avem o voluptate în a risipi. Pentru a avea impresia că o luăm de la capăt. Că facem un lucru trainic și veșnic trăitor. Negăm munca altora. Cui îi folosește? De aceea suntem pe ultimele locuri din Europa.
      -La ce te gândești?

Irina nu răspunse. Apoi, smulsă din gânduri, începu: sunt de părere că nu e bine să apari tu la casa Marei. Riscăm să facem drumul degeaba. S-ar putea să nu te vrea la ușa ei. Să nu vorbească cu tine. E o mamă rănită de moarte. Lasă-mă să încerc numai eu. Între femei ne putem înțelege cumva. Există un liant nevăzut, pentru care nu e nevoie de cuvinte. Voi, bărbații aveți nevoie să vă găsiți subiecte comune, pe care să le folosiți ca punți de legătură. Fotbal sau politică.

-De acord, dar cum o vei aborda? Cine îi vei spune că ești?
-Nu știu, voi improviza.

Mașina părăsi autostrada. Viră la sensul giratoriu la stânga, către Constanța. Destul de repede intră în oraș. Depăși vechiul far, apoi gara, începu să urce pe strada Poporului. Apoi la stânga, pe Baba Novac.

Intrase în cartier. Unul modest, construit de oameni simpli,

după puterile lor. Locuințe ale oamenilor din pătura de jos, sau de mijloc. Un cartier patriarhal, case numai cu parter, camere înșirate de-a lungul curții. Majoritatea cu umbrare făcute din bolte de viță, unele cu un foișor în care se putea sta la o bere, la o cafea, înainte vreme la un șerbet sau dulceață, la un pahar de apă. Aici se trăia, se spuneau povești, se zămisleau copii, se creșteau.

Marcu nu mai trecuse prin zonă de treizeci și doi de ani. De la despărțire. Venise de multe ori în concedii, vara, dar se ferise. De ce să fi intrat? Constată că în tot acest timp se schimbase, se construiseră vile în locul caselor mici. Acestea nu mai aveau umbrarele cu boltă de viță în curte.

Urcând pe Baba Novac încetini, cu atenție, să nu depășească strada Frunzelor. Recunoscu intersecția, viră la dreapta, intră. O stradă lungă, care străbătea întregul cartier. Opri, din prudență, la câteva zeci de metri de casa Marei.

-Aici este, șopti cu glasul sugrumat de emoție, ca și cum cineva l-ar fi putut auzi. Apoi cu glas tare: ce m-aș fi făcut eu fără tine? N-aș fi fost în stare să dau ochii cu ea.

Irina îl privi. Era pământiu:

-Așa poate face omul meu un nou infarct. Vorbise pe jumătate glumind, încercând să-i spulbere emoțiile. Recunoscu în mărturisirea lui Marcu una din cele mai frumoase declarații de dragoste pe care i le oferise de când se cunoscuseră, și care venea din adîncul inimii, neprelucrată, gemă, aidoma unui minereu aurifer. Strălucea în toată ființa. O sinceră mărturisire. Îl strânse cald de mână, încercând să-i dea purere.

-Va fi bine. Vei vedea.

        În catedrala zilei începuse încoronarea luminii. Apăruse soarele, așa cum era el în noiembrie, firav, discret, strălucitor. O lumină plăcută. Nimic nu amintea de spiritul vacanțelor care au fost. De forfota trupurilor. De bronzul și nesfârșirea nopților calde .
       Pe Marcu îl inundă trecutul îngropat aici, în tencuiala păstrată sub zilele de atunci. Trecutul îmbătrânise. Dusese și el în spate greutatea unor ani ce avuseseră alte priorități. Casa suferise schimbări. La stradă, o firmă anunța: MINI MARKET
       Iar zidul din spre stradă fusese modificat, spart și practicată o ușă de acces în spațiul   prevăzut cu suporturi pentru mărfurile expuse.
       Irina pătrunse în magazin. Autoservire. În dreptul casei se afla o femeie îmbătrănită înainte de vreme, îmbrăcată în negru. Se ghicea o frumusețe trecută prea repede. Dădu bună ziua, neașteptând răspuns. În magazin se afla încă o persoană, care cumpărase pâine. Era bine înțeles din cartier. Se învârti printre

rafturi. Clienta ieși.
-Doriți ceva anume, doamnă?
-Nu, mulțumesc, sunt în trecere.

       Irina socoti că primul pilon al podului pe care urma să-l construiască între ele fusese ridicat. Apoi, rămase singure în magazin, după ce își aplecă brațele pe lângă corp ca pe niște crengi de salcie plângătoare, și își luă o față cernită, încercă:
      -Sunt foarte tristă, doamnă. Văd că și dumneavoastră ați pierdut pe cineva drag. Asta e viața unora. În special a noastră, a femeilor. Noi trebuie să ducem pe lângă necazurile noastre, și pe a celor dragi de lângă noi. Ca mame, ca soții trăim și viața celorlalți.
       Avea un ton de adâncă deznădejde, de suferință profundă, care deșteptă interesul Marei. Ea simți înviind în sufletul ei o pace, ca o liniște imensă, pe care o aducea înțelegerea durerii semenului tău. În durerea sa nu mai era singură.

-Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți! Irina își aminti pilda samariteanului milostiv. Pronunțase fără să vrea cuvintele biblice. Veniseră de undeva, de sus, dintr-un loc pe care nu-l putea controla cu puterile ei. Și atunci, Mara își ridică ochii spre ea și întrebă: Ce vi s-a întâmplat doamnă?

În momentul acela Irina realiză că puntea dintre cele două

dureri fusese construită. Urma să pășească pe ea cu atenție. Nu

avea nevoie să improvizeze. Trăise. Nimic nu poate fi mai ușor decât împărtășirea unor lacrimi trăite. Își privi trecutul ca pe o linie a vieții săpată în palmă. Se apropie de femeie, i-o arătă Marei:
-Vedeți doamnă, era înscrisă suferința mea aici, încă de la naștere. N-am știut eu să o citesc, și nici măcar să o înțeleg. Poate aș fi putut-o evita. Au fost zece ani. Apoi, încet, fără grabă, insistând pe sacrificiul făcut, îi povesti calvarul ei.
Mara a ascultat-o, tăcută, impresionată, la limita înțelegerii a tot ce i se povestea. Irina își conducea vorbele după semnele unei intonații bine meșteșugite,ea însăși impresionată de durerea glasului său. Se privise adânc în fântâna aducerilor aminte. Se uitau împreună la apa aceea tulbure, otrăvită, ele, două femei pe care soarta, întâmplarea, le unise prin același sentiment, pentru același bărbat. Cel de atunci, și cel de acum.

Marei, Marcu îi năruise viitorul, Irinei i-l deschisese.
La sfârșitul povestirii cele două s-au privit adânc în ochi, ca și cum se cunoscuseră din totdeauna. Se vedeau prin negura ochilor albaștri, care le uneau prin aceeași culoare. Amândouă băuseră până la fund otrava suferinței. Prin aceasta deveniseră o singură persoană

-Pentru cine purtați doliu, doamnă?

Apoi Irina tăcu. În magazin intrase o nouă clientă. Când aceasta ieși, observând privirea întrebătoare a Irinei, Mara spuse: soție de marinar. Toată vremea ei a așteptat să se întoarcă soțul plecat pe mare. Să vină acasă sănătos. Mereu cu inima cât un purice. Se putea întâmpla orice. Acum e singură, ca și mine. Nu mai așteaptă, pentru că nu mai are pe cine. Eu n-am vrut să aștept. Mi-au făcut curte marinari. Nu m-a interesat. Doream un pământean, care să-mi fie mereu alături. Nu-mi doream o iubire prin corespondență. Prin telefoane și scrisori.

M-am îndrăgostit într-o vară de un student. Urma medicina veterinară. Și mie îmi plăceau animalele. Dar nu de aceea ne-am apropiat unul de celălalt. A fost o iubire între doi tineri. Ne-am căsătorit. El a fost repartizat aici, la un C. A. P. Eu terminasem o școală cu profil pedagogic. Lucram în învățământ. Fusesem repartizată la o școală din Agigea. Făceam naveta. Un an a mers bine căsnicia noastră. Apoi, nu știu ce s-a întâmplat. El voia să-și părăsească serviciul. Era un serviciu bun, plătit bine pentru timpurile acelea. Când nu se găsea nimic de mâncare noi aveam. Mă invidiau vecinii: dragă, la tine mereu miroase a friptură! Așa au fost vremurile acelea. Lipsuri de toate felurile. Locuiam singuri în casa asta. Părinții se retrăseseră la țară, la bunici. Aveam viitorul înainte.

Apoi au început neînțelegerile. El spunea mereu că îi este milă. Și frică. Credea că-l vor închide pentru nerealizările cooperativei. Cred că exagera. Îmi dădeam seama că încet, dar sigur, căsnicia noastră se năruia. Discuțiile nu aveau sfârșit. Voia să plece muncitor în port. Parcă se țicnise. Nu mai era cel pe care îl cunoscusem.

       Au urmat zile grele. Am divorțat de comun acord. Venise Revoluția. Între timp rămăsesem însărcinată. Nu știusem. Punte de legătură între noi nu mai exista. Poate fusesem prea tineri. El avea pe atunci două zeci și patru, eu un an mai puțin. Ne-am separat. Atât de mult eram de supărată pe el, încât nici nu l-am anunțat. Voiam să iau viața de la capăt. Mă simțeam bine singură. Nu-mi trebuia tată la copil, sacrificându-mi liniștea mea. M-a chemat sora mea din Germania, și am plecat imediat. Voiam să uit de toate, să încep o viață nouă. Între timp, acolo a apărut băiatul. L-am botezat Filip. Nu e așa că e un nume frumos?
      I-am dat și numele lui de familie, pe care mi-l păstrasem. Rămăsese singura legătură dintre noi. I-am spus Filip. Filip Marcu.
       Primii ani l-am crescut acolo, la sora mea. Munceam de toate. Ce să faci cu o școală pedagocică în Germania? Dar nu m-am plâns. Munca era plătită bine. Când a venit vremea să-l dau la școală, am venit în țară. L-am iubit ca pe lumina ochilor. Aici

numai eu știu cum m-am chinuit. Cu o leafă de învățătoare nu se

putea trăi. Erau ani grei, anii nouăzeci.

      -De ce nu te-ai recăsătorit? Irina a încercat adresarea directă.
      -Nu puteam. Nu puteam să mă atașez de nimeni. Am așteptat. Nici eu nu mai știam ce. Să vină altul pe un cal alb, pentru mine? Asta numai în povești se întâmplă. Eu m-am ales cu așteptarea. Am dat zilele una după alta. Apoi am înființat magazinul. Unde am îmbătrânit. Așteptarea și magazinul m-au îmbătrânit.
      -Poate ar fi fost bine să iei legătura cu tatăl lui Filip.
      -Nici vorbă, nu voiam să știu nimic despre el. Mă omorâse Ucisese orice urmă de sentiment dintre noi. Am fost dură cu mine, poate cu noi amândoi. Dar eu așa simțeam. Poate de aceea m-a pedepsit Dumnezeu. Mi-a luat copilul. Pentru totdeauna. Războiul mi l-a luat.

În momentul acela izbucni într-un plâns sfâșietor. Irina se apropie de ea, o îmbrățișă, îi luă capul între mâini, îi sărută lacrimile. Era un suflet sfâșiat, o apă zdrențuită de tăișul unei stânci. Printre suspine și lacrimi Mara gemu: Și nici nu știu unde este, unde să-i aprind o lumânare. S-a dus singur la soarta lui. N-a vrut să audă de nimeni. Voia să dea ajutor. A plecat voluntar.
Irina nu avea copii. Dar pentru prima dată, prin femeia aceea cunoscuse durerea adevăratelor sentimente de mamă.
Un timp au rămas astfel, îmbrățișate, o mamă prăbușită și o străină care ar fi putut să-i fie fiică. Pătimirea ei nu se putea compara cu a acelei femei. I se deschise pieptul, preluându-i în inima sa întreaga otravă a durerii care o omorâse. Cum putea ființa aceea să se ocupe și de magazin? Ghicind-o, Mara, printre sughițuri, îngână:

-Mă ajută să uit, doamnă.

Între timp, în încăpere a intrat un grup de tineri gălăgioși, veniți să cumpere bere. Mara se desprinse din brațele Irinei, își șterse

lacrimile și trecu la casă.

După ce tinerii plecară, Irina o privi lung, o mângâie din nou, o sfătui să fie tare, să aibă grijă de ea. O sărută ca pe o

mamă, pe frunte și dădu să iasă.

-Dați-mi vă rog telefonul dumneaviastră. Mi-ați făcut un

mare bine că m-ați ascultat. Vă mulțumesc.

      -Irina îi dictă telefonul.
      -Nu mi-ați spus cum vă numiți.
      -Irina îmi spune.
      -Și mai cum?
      -Irina Marcu.
      -Vă rog să mai treceți când veți avea timp și pe la mine. Vă aștept cu drag.

Irina ieși. Promise că o va vizita de câte ori va veni la Constanța. Mara nu fusese atentă sau, în necazul ei nu observase asemănarea dintre nume? Irina nu se îndreptă direct către mașină, pentru a nu fi Marcu recunoscut. Plecă spre capătul străzii, dădu colțul.Lăsase în urma ei tragedia unei vieți spulberate. Îi vibrau continuu în urechi cuvintele Marei:

-Nu știu nici măcar unde să-i aprind o lumânare.

Urmărind din mașină scena, doctorul Marcu, după puțin timp porni, și o culese de după colț. Irina, încă foarte impresionată, îi povesti cu amănunte conversația.

Recunoscător și impresionat de toate, dar mai ales de gestul ei, se întrebă: ce destin a făcut ca, după treizeci și doi de ani trăiți în singurătate și burlăcie, să-i apară în cale femeia aceasta, care avea să-i fie lui hărăzită? Iar fiul pierit, pe care nu-l cunoștea, și care alesese să fie mercenar într-o misiune dintr-o lume necunoscută, să fie ales mercenar în armata îngerilor.

         Pentru Marcu, războiul nu se mai vedea ca până atunci, privit ca printr-un ochean întors. Era aproape, aici lângă el, și în sufletul său. Străbătuse într-o clipă distanța sutelor de kilometri, rostogolindu-se pe lacrimile mamelor care-și pierduseră fii. Și care urlau de durere. O durere neauzită la analizele seci făcute de generalii invitați pentru informare, la emisiunile de noapte.
      -Dacă tu crezi că este bine, du-te la ea. E prăbușită sărmana. Își poartă cu demnitate durerea. Nu există leac. Poate, dacă te-ar recunoaște și te va primi, ai putea să-i aduci puțină alinare. Voi sunteți părinții. Dincolo de orice, vă leagă sângele celui plecat.
       Marcu îi dădu dreptate. Își înțelesese în momentul acela tot trecutul. Așa cum fusese el în realitate. Dezbrăcat de orgolii, prejudecăți și teamă. Recunoscu:

– Eu sunt singurul vinovat.

Venise momentul mărturisirii. Atunci, demult, se comportase ca un tânăr răsfățat și inconștient. Se gândise numai la viitorul lui. Îi fusese frică. Frica paralizantă, care blochează rațiunea. Ar fi trebuit să existe și alte căi. Ar fi tebuit să fie bărbat. Dar fugise. Alesese soluțiile găsite la primul impuls.

Dăduse vina pe sistemul vechi, dur, dictatorial, care făcea din orice salariat un instrument folositor. Știa că, apoi, după consumarea sa, sistemul se va descotorosi de el. O cârpă umană stoarsă de vlagă. Știa de la început asta. Putea face deosebirea între minciunile vremii și adevăr. Fusese educat să accepte duplicitatea. Ceva auzea acasă, și altceva vedea în jurul său. Altceva propovăduia propoaganda comunistă. Nimic nu era nou pentru el. Doar că nu voise să se supună. N-avea stofă de erou ca fiul său. Nu avea voluptatea sacrificării ca Irina.

Fugise. Alții, colegi ai lui, răbdaseră. Într-adevăr, unii suportaseră și rigorile legii. Dar nu toți. Trăiseră, în frică, în privațiuni. Rezistaseră. Iar după puțini ani venise revoluția. El nu avusese răbdare. Răbdarea trebuie aștepată, să se nască, ca venirea pe lume a unui copil. N-a avut înțelegerea asta. S-ar fi rezolvat toate. Ar fi trăit o viață în curgerea ei normală. Și mai mult ca sigur Filip n-ar fi plecat. Ar fi avut el suficiente argumente să-l oprească. Acum nu știa ce răspuns să-i dea Marei. Ea dusese tot greul. Irina construise o punte pe care el, acum, trebuia să pășească.

-Du-te, îl îndemnă Irina.

Urmă îndemnul. Lăsă mașina după colț, coborî greoi, cărând în

brațe zecile de ani care trecuseră. Se îndreptă spre casa ce fusese

a lor.

     -Și casa, ca orice femeie, știe să adăpostească vremurile trecute.
       Cu sfială, apăsă mânerul intrării la magazin. Privirile, care au pătruns primele în încăpere, n-au văzut decât rafturile pline. Nici lângă casă nu era nimeni. Se strecură printre stelajele cu alimente. Nimic nu trăda prezența cuiva. Spațiul era gol. Așteptă.
      -Trebuie să apară, nu poate lăsa magazinul nesupraveghiat.
În clipa următoare Mara pătrunse. La prima întâlnire nu-l recunoscuse. Marcu avu câteva clipe timp să o analizeze. Se uscase. Dar nu putea spune că se urâțise. Purta coroana durerii. Nimbul vârstei. Începuseră să i se zărească firele albe. Se puteau citi cu puțină imaginație fostele trăsături. Dar pierduse strălucirea vârstei, a tinereții, a iubirii, care dădeau farmec ființei. Pierduse aureola pe care o vedea luminând în jurul său.
      -Toate acestea erau în ochii mei. Eu le inventasem.
Îl năpădi un sentiment de milă. El fusese vinovat pentru această năruire.

-Vă pot ajuta cu ceva?

Mara îl privise, desigur, dar nu-l recunoscuse. Însemna că și el arăta ca ea. Devenise alt om. Treizeci de ani trecuți apăsau cât o viață. Greutatea timpului, își spuse. Trupul e o balanță, fiecare clipă adăugată înclină talerul către pământ. Zâmbi amar, inchipuindu-și cum ar arăta în această imagine, în care ar semăna cu un cântar. Ca cel din magazinul Marei.

Se hotărâse să mărtusisească. În clipa aceea simți că are din nou putere. Îl întărea harul mărturisirii. A smereniei. Se îndreptă către ea, căutându-i luminile stinse ale ochilor uscați.
-Iartă-mă Mara.

Nu putu rosti mai mult. Mara ridică privirile. Se întâlniră. Ochii ei recăpătară strălucirea de odinioară.

-Marcule, tu ești? În sfârșit.

Nu știa cum să reacționeze. Simțea în cuvintele acelea bucuria revederii, a învierii unor speranțe pe care le ținuse ascunse în ea.
Apoi, imediat ea izbucni în plâns. Ce trebuia să facă? Simțea absența Irinei. Ea știa mai bine cum să rezolve asemenea situații. N-o putea chema. Rămăsese în mașină. Trupul, fără știrea lui se apropie de Mara, o cuprinse, strângându-i capul la piept. Repetă:

-Iartă-mă Mara

Nu știa să pronunțe și altceva. Nici nu avea putere.

-Nu ești tu de vină, eu sunt, nu te-am înțeles. N-am vrut să înțeleg. Eu am fugit. Ți-am ascuns tot ce era mai sfânt. M-a pedepsit. Rău m-a mai pedepsit. Mi l-a luat. El a considerat că nu merit să mai trăiesc. Dar n-am putere, Marcule. Aș fi vrut să plec și eu acolo sus, lângă el. N-am putut. Ajută-mă tu, singură nu sunt în stare.

Pe Marcu îl podidi pe loc plânsul. Ce-i cerea femeia aceasta? Atunci, demult, când era a lui, tot la fel îi spunea, să facă cu ea ce dorește. Și plecau împreună în lumea de dincolo, câteva clipe. Era mult, era puțin? Era o lume a fericirii. Acum voia să o ajute să plece altundeva. Și nu împreună, ca atunci, ci singură.
-Nu pot, Mara. Trebuie să-ți revii.

Marcu se rupse din lanțul lacrimilor. Nu aceasta era calea. Trebuia, din puținul său, să-i dea putere. Femeia își pierduse în câteva clipe vârsta. Era ca un copil neajutorat.

Se desprinse. Îi luă capul între palme și o sărută pe frunte. Apoi amarul lacrimilor.

      -Nu ești singură, ne ai pe noi. Și pe toți din jur care te iubesc.
      -Da?
Intonația ei ascundea pe lângă speranță, mulțimea întrebărilor pe care și le pusese în ultimul timp. La care nu putea să afle răspuns.
      -De ce m-ai pedepsit Doamne?

Marcu își adună curajul pierdut și îndrăzni: despre mine i-ai spus ceva lui Filip?

Mara l-a privit drept în ochi, și, printre lacrimi șopti:

-De mic i-am spus că ești plecat. Apoi n-a mai întrebat. Cred că apoi, crescând, înțelesese. Dar n-a vrut să te caute. Pentru el nu existai. Poate i-am transmis eu, prin zbuciumul meu. Prin

singurătatea mea. N-am avut dreptul să-i ascund. Acum îmi dau

seama. Înainte nu. Era un mod de a mă răzbuna. O prostie, o neînțelegere.

În noaptea aceea, la hotel niciunul n-a închis un ochi. Îi urmăreau durerea, suspinele, disperarea, lacrimile Marei.

-Aș dori să găsească în noi niște prieteni, spusese Irina. Să înțeleagă asta. Și mai ales să știe că nu e singură. Are o nepoată reușită, ca Anca. Vom trece mâine din nou pe la ea. Vom intra amândoi. Va pricepe. Deja știe că suntem împreună. Și-a dat seama. Femeile intuiesc, n-au nevoie de explicații. Simt.

A doua zi au invitat-o. Au ieșit împreună.. Trebuiau să o scoată din gândurile sale. Era o nouă zi frumoasă. Litoralul pustiu.

Amândoi încercau să-i distragă atenția. Vorbeau orice, numai despre necazul ei nu. Se străduiau să o facă să înțeleagă că e încă tânără, că e frumoasă și poate să placă oricui, că viața lungă pe care o mai are de trăit e un dar, o comoară. Nu trebuia decât să și-o dorească, nu să lupte pentru a o obține. Era numai a ei. O viață ca un cadou pe care drebuia să și-l dăruiască.

Marcu îndreptă mașina spre un drum pe care nu mai trecuse de mulți ani. Voia să afle ce rămăsese din fostul C.A.P., unde lucrase. O luă pe drumul secundar care, ca și atunci, era plin de șleauri, cu toate că nu se vedea trecând niciun tractor. Zona era pustie.

Acolo unde fusese nu mai exista nimic. În locul fostului sediu, rămăseseră niște ruine. Desigur, grajdurile, construite pe atunci din materiale ușoare, în majoritate din lemn, era normal să dispară primele. Lemnele fuseseră furate și puse iarna pe foc. Dar clădirea sediului? Se putea găsi și pentru ea o altă utilizare. Nu s-a vrut. Fusese o clădire solidă. O casă. O instituție. Oamenii se răzbunaseră pe zidurile ei. Luaseră totul. Inclusiv pereții din cărămida care, probabil, ar fi putut fi găsită prin curțile oamenilor, alcătuind cotețe de porci și păsări, pavaje, și câte și mai câte. În asemenea situații oamenii sunt foarte inventivi. Găsiseră secretul reclădirii prin distrugere. Întrebă în sat despre președinte, despre șeful contabil, și alții de care mai își aducea aminte. Muriseră toți. Dispăruse o lume, nu numai un sistem. Țara o luase de la capăt, negând trecutul. Negându-se pe ea însăși. Cum făcuse mereu

Irina simți că Marei îi prinsese bine această ieșire. O învățase să uite. Durerea, ca și celelalte necazuri rămăseseră ascunse între rafturile magazinului. Mărfuri plătite cu anii trăiți ai vieții, pe care nu le va cumpăra nimeni, pentru că pentru alții nu aveau valoare. Nici de schimb, nici de întrebuințare. Erau un bun unic și personal pe care putea să-l lase oriunde dorea. Nu se atingea nimeni de el. Nu putea fi nici măcar furat ca bunurile fostului C. A. P. din trecut.

Pe Mara o sfătuiră să închidă pentru un timp magazinul, să plece unde va dori ea. Să-și ia o vacanță. S-ar fi putut înscrie într-o excursie organizată în sărbătorile care se apropiau. Trebuia să reînvețe uitarea și de această dată.

-Singură ?

Intoarcerea acasă a durat mai mult. Cum se întâmplă de obicei. Mara promise ca, ori de câte ori va veni la București, va trece pe la ei. Cu treizeci și doi de ani înainte pierduse un soț. Adică îl restituise libertății. Sau regretului? În mod sigur vieții lui singuratice. Pierduse copilul, care ar fi putut cândva să-i apropie. Acom câștigase doi prieteni. Pentru că durerea are

libertatea de a lega suflete.

Marcu avusese două trecuturi. Cel care a fost, și cel pe care l-a căștigat împreună cu Irina. Amândouă erau ale lui. Iar acum se îmbogățise cu unul nou, un trecut ca o durere. Prima care le-a acceptat a fost Irina. Cea care, pentru a-și apăra prezentul, ar fi putut să îl nege pe cel trăit înainte cu Manea. Considera că acela nu fusese și al ei, dar îl pătimise cu vârf și îndesat. Acum clădea altele trecuturi, împreună cu Marcu. Alesese calea cea dreaptă. În primul rând de a nu le nega, apoi de a și le însuși ca și cum ar fi fost ale amândurora. Și pe care urma să le păstreze împreună. Pentru că amândoi trăiseră același fel de vremuri, ca o singură ființă.

Se hotărîră să o invite pe Mara de sărbătorile care se apropiau.

Marcu era din ce în ce mai convins că venirea Ancuței la cabinet nu fusese întâmplătoare. După moartea lui Filip, cineva, care ar fi putut fi mama ei, hotărâse ca nepoata să-și cunoască bunicul.

În zilele următiare viața și-a reluat cursul. Prezentul își cerea propriile drepturi. Cabinetul, scrierea romanului, al cărui final se complicase, experiențele fonetice, cenaclul, amănuntele noi și impreviziunile
Rex nu mai trecuse pe la cabinet. Era deci, sănătos. Marcu nu avea instincte de tată, cu atât mai puțin de bunic, dar simțea că trebuie să reia legătura cu Anca. Ar fi putut vorbi cu ea pe wats ap, așa cum adesea procedau tinerii. Trebuia să-și procure numărul ei. Mara nu-l știuse. Bunica spusese că nu-l are, desigur, nu voise să-l comunice. Acum era nimerit să i-l ceară, în calitatea cea nouă, cu toate că știa ce părere avea despre fostul cuscru, pe care nici nu-l cunoscuse.

Acelea erau păreri formate din povestiri. Deocamdată n-ar fi vrut să se divulge. Va veni și vremea aceea. Îi va povesti despre vizita la Constanța. Va trebui să lase timpul să treacă. Să vindece. Va veni momentul, când, îi vor face o vizită, împreună cu Mara.

Parcul din capătul străzii Simon Bolivar devenise pustiu.

Dispăruseră copiii, mamele sau bunicile care împingeau de zor cărucioarele cu prunci, vârstnicii, și mai ales noii politicieni ai cartierului.

Glasul lui Nea Traian, comunistul asurzise. Chiar dacă zilele

erau încă însorite, un vânt cu tăișul ascuțit răzuia din copaci

pețiolul frunzelor galbene. Mulți rămăseseră goi. Urmau pentru ei lunile de viață fără respirație. Răsuflarea înghețată a iernii.

Războiul își pierduse suflul. Pericolul se îndepărtase. Pentru că toate au un început și un sfărșit, după cum profețise Irina.
Putin nu mai exista pe toate posturile ca până atunci. La reuniunea G. 20 de la Bali nu voise să apară, motivând că ar fi ocupat cu desfășurarea intervenției speciale, după cum o numise. L-a trimis pe Lavrov, ministrul de externe. Oamenii au interpretat această absență ca o lașitate. La reuniunea aceasta participau toți greii lumii.

-Îi era teamă să dea ochii cu aceștia pentru a nu fi acuzat?
Biden se înțelesese cu Xi Jimping. Bătuseră palma. Pentru un moment nu va fi nici măcar război rece, nicidecum atacarea Taiwanului. Rusia era total izolată. Săracilor lumii li se asigurase hrana necesară pentru evitarea unor noi puncte fierbinți, prin deblocarea cerealelor ucrainiene și livrarea către acestea. Milioane de tone. Ucraina se înțelesese cu Rusia să prelungească deblocarea pentru încă patru luni. La ei urma iarna rusească. Dură, aspră, dușmănoasă, de neoprit.

La noi frica încă nu dispăruse. Pe omul de rând nu-l încălzeau veștile optimiste despre victoriile Ucrainei. Cei în vârstă cunoșteau enormul potențial al continentului rus. Fuseseră educați astfel. Pe tineri nu-i interesa. Nici măcar cât un joc de șah, sau, mai nou, un joc pe calculator, de care erau pline smartphonurile.

Dictatorii își arogă paternitatea războaielor, iar omenirea le-

o acceptă. S-a vorbit despre războiul lui Hitler, acum de cel a lui

Putin. Dar ca toți dictatorii, și războaiele trec. Acum, acesta, o

dată cu răcirea vremii se pare că înțepenise. Armatele își trăgeau răsuflarea.

Iar peste cinci luni se va ieși în primăvară, până atunci se pot schimba multe, chiar dacă acum Ucraina era scufundată în întuneric, frig, ceață. Venise iarna, coborâse din nord. Se așternuse zăpada peste durerile oamenilor, ca o fașă de gheață pentru pansarea rănilor fierbinți

-Dacă aveți unde, plecați!

Așa era îndemnată populația de către autoritățile Ucrainiene. Europa se aștepta la încă un exod de câteva milioane de expatriați.
Țările din estul Europei primiseră noi trupe N. A. T. O. Pentru descurajarea Rusiei, se spunea. Era un fel de atenționare: de ăștia nu te atingi!

Marcu și-a amintit o zicere veche, pe care o folosea la școală, ori de câte ori era amenințat de vreun coleg:

-Dai în mine, dai în fabrici și uzine! Sau:

-Dai în mine, dai în tata, dai în tata, dai în partid!

Zelenski declarase că eliberarea Hersonului reprezenta începutul sfârșitului pentru războiul Ucrainei.

-Doamne ajută!

La scurt timp după întoarcerea de la Constanța, Irina l-a anunțat că va avea un copil. Mai târziu au aflat că va fi băiat. Ca tot ce există pe pământ, are un nou început. O nouă viață începea de la capăt. Un altfel de capăt. Lui Marcu nu-i era teamă de aceasta. Mereu numai asta făcuse. Luase totul de la capăt! Și întotdeauna un altfel de capăt! Ca însuși neamul și poporul său.

Pentru că viața e ca un viscol. Vine și trece. Lasă în urma ei nămeți de amintiri. Unele plăcute, altele nu, după firea omului. Unii se străduiesc să-și picteze în culori cât mai vii tabloul trăirii, alții îl înnegresc din necunoaștere, sau cu bună știință. Pentru cei mai mulți el există acolo, ascuns în culoarea verde a naturii, în rozul diafan al fericirii. Îl ai fără să știi, fără ca el să apară, fără să te reprezinte.

Se gândi că atunci când folosești toate instrumentele visării poți ajunge mercenar.

-Și ce e cu asta?

Nici prin cap nu i-ar fi trecut vreodată că ar fi dorit așa ceva. Toată viața lui a fost alcătuită din fragmete, fără a avea legătură unul cu celălalt. În asta a constat frumusețea. În imprevizibil. În curiozitatea de a afla ce urmează.

Numai nemurirea nu pare a fi interesantă. E prea lipsită de imprevizibil, sau pericole majore.

-Chiar așa? Vei spune neîncrezător.

-Da, pentru că lipsește spectacolul renașterii, cel mai captivant, unic și fără egal.

Lui, Marcu viața îi răpise copilul. Unul pe care nici măcar nu-l cunoscuse. Dar îi dăruise altul. Lângă care ar fi dorit să trăiască. Se gândi că va avea optzeci și trei de ani când acesta va împlini douăzeci și cinci. Adică vârsta lui la Revoluție, atunci când Mara îl părăsise definitiv, plecând din țară.

Mereu luptase de unul singur, un mercenar în simbria propriilor idei, care de multe ori nu fuseseră înțelese de ceilalți.

Cândva, și viața sa va deveni o carte a poveștilor trăite.

București

14 sept.- 20 dec.

2022

Note despre activitatea literară și profesională a autorului.

BIOGRAFIE

8 decembrie 1943 Dan Tipuriță s-a născut la București, într-o familie de intelectuali. În adolescență a frecventat cenacul Theodor Neculuță.

A debutat la 16 ani în revista Luceafărul. În continuare i s-au publicat la această revistă și alte poezii, uneori numai fragmente în special la rubrica Dintre sute de catarge, condusă la acea vreme de poetul Gheorghe Tomozei. La poșta redacției, acesta l-a încurajat. A urmat liceul I.L. Caragiale pe care l-a absolvit în 1961. Era considerat poetul liceului, își recita poeziile proprii la serbările școlare.

1966 absolvă cursurile facultății de Medicină Veterinară obținând diploma de doctor veterinar. Începe activitatea în producție ca director de fermă la o unitate de stat din apropierea Bucureștiului dar, datorită funcției, fără posibilitatea de a face navetă. Se întrerupe definitiv legătura cu foștii colegi de cenaclu.

1971-1978 a frecventat sporadic cenaclurile literare Nicolae Labiș, Săptămâna, publicând în reviste. A urmat apoi o perioadă în care a continuat să scrie dar nu a mai ținut legătura cu revistele literare pentru a mai publica, deținând diverse funcții de răspundere în Ministerul de resort,. În anii 80 i s-au publicat două cărți de specialitate la ed. Ceres

1981-1986 a lucrat în Centrala pentru producția avicolă conducând programul de diversificarea cărnii de pasăre.

1991-1993, a lucrat ca șef al producției avicole

1991-1993 a lucrat la întreprinderea de comerț exterior Prodexport.

1993-2011 a lucrat la societatea comercială Maraton 93

îndeplinind funcția de director.

În 2011 a ieșit la pensie, la vârsta de 68 ani

OPERA LITERARĂ

Volume de poezie proprii

1. -Versuri de demult editura Semne, 2012 2. –Diamante pe coroana albă editura Semne, 2012 3. -Goodbye Florida editura Semne, 2012 4. -Vânzătorul de iluzii editura Semne, 2012 5. -Heterozis editura Semne, 2012 6. -Filogenie editura Semne, 2012 7. -Plecați, Pământul se mută ! editura Semne 2014 8. -Cromozomi din genunchi de femeie editura Semne 2014 9. -Magia eredității editura Semne 2015 10. -Genetica îngerilor editura Semne 2015 11. -A.D.N.-ul fericirii editura Betta 2016 12. -Să ne iubim deșertăciunile editura Betta 2016 13. -La sărbătoarea genei cu dragoste editura Betta 2016 14. -Dreptul de a fi neuitați editura Betta 2017 15. -Influxuri exotice editura Betta 2017 16. -Încoronarea macilor editura Betta 2018 17. -Diastola zborului alb editura Betta 2018 18. -Zâmbetul se naște în nervul vag editura Betta 2018 19. -La vest de stânca temporalului editura ePublishers 2018 20. -Endorfinele editura Betta 2019 21. -Plexul solar editura Betta 2019 22. -Clinica poeziei editura Neuma 2020 23. -Amazonul norilor editura Neuma 2021 24. –O singură fereastră editura Neuma 2021

25. -Castelul feromonilor editura Kafka 2021

Volume de proză proprii

1. Triunghiul Bermudelor – nuvele editura Betta 2019

2. Păsările ( două volume)- roman editura Betta 2021

3. Când înfloresc palmierii – roman editura Betta 2022

4. Mercenarul – roman editura Cervantes 2023

A colaborat la următoarele publicații: Volume colective de poezie

– Meridiane lirice-Antologia universală a poeților români contemporani -editura Armonii Culturale 2012
– Paradigme virtuale – editura Pim 2014

3. – Antologie de cenaclu – editura Cetatea cărții 2015

4. – Art and Humanities (Journal of the American Romanian Academy) –Hayvard,CA 2018

5. – Din universul poeziei române actuale ( antologie bilingvă româno-turcă ) – editura Betta 2018, 6. – Culegătorul de petale -editura Detectiv literar, 2019 7. – Poezia iubirii – editura Betta 2019

8. – Rația de libertate – editura Betta 2019, volum de proză

9.- Noaptea statuile întineresc -editura Nemira 2020

( Antologia filialei bucurești a Uniunii scriitorilor, coordonată de Horia Gârbea)

Aprecieri critice asupra operei literare.

Despre operele sale au scris în presa literară (numele autorului, numele publicației, nr. și anul, titlul cronicii)

1. Nicolae Georgescu – Revista Portal Măiastra– an XII nr.4 (49) nov. 2016, pag. 25 sub titlul Metamorfozele viului.

– Revista Arena Literară nr. 12 – ian- mart. 2019 sub titlul Dan Tipuriță inventatorul poeziei biogenetice

2. Emil Lungeanu – Revista Luceafărul de dimineață nr. 2, februarie 2020 sub titlul Câți neuroni te costă un poem.

3. Horia Gârbea – Revista Neuma nr. 5-6 mai 2020 sub titlul Dan Tipuriță -La vest de stânca temporalului

4. Ana Dobre – Revista Antares anul XX ian. febr. mart. nr 238, 239, 240 anul 2018, sub titlul Poezia, particula de suflet a universului.

-Revista Sud nr 1-2 (214- 215) anul XXIII ian. febr. 2019 pag. 13 sub titlul Încoronarea macilor și a poeziei biogenetice

5. Lucian Gruia -Revista Portal Măiastra an XII nr.4 (49) pag.26 nov. 2016 sub titlul Să ne iubim deșertăciunile și celulele.

-Revista Portal Măiastra anul XVI nr 1 (62) 2020, pag. 42 sub titlul: Dan Tipuriță – Zâmbetul se naște în nervul vag

-Revista Convorbiri literar artistice

anul II nr. 7 nov. Dec. 2018 pag. 28 sub titlul Influxuri exotice un jurnal al frumuseții trăite

–Revista Plumb anul XVI febr. 2020 pag. 5 sub titlul Dan Tipuriță – Zâmbetul se naște în nervul vag

6. Ion Dodu Bălan –Revista Flacăra lui Adrian Păunescu anul XVII nr 33 (811)

din 22-28 septembrie 2017 sub titlul Doi talentați poeți medici

veteri, George Văidean și Dan Tipuriță

7. Victoria Milescu –Revista Sud nr. 7 și 8 din aug. 2019, pag. 15 sub titlul Poezia biogenetică

-Revista Dunărea de Jos nr. 20 aug. 2019 pag. 37 sub titlul Poezia biogenetică

8. Gabriel Cheroiu -Revista Arena Plus nr. 4-5 aug. –

sept. 2018 (Suplimentul de critică litrară al revistei Arena literară nr. 10) sub titlul – Un fiziolog în căutarea sufletului

9. Șerban Codrin – Revista Arena Literară anul II nr. 5 mai – iunie 2017 pag.46 sub titlul – Dan Tipuriță sau aparenta distorsiune spre prozaic

10. Eliza Roha –Revista Rotonda Valahă anul II nr.1(4) ianuarie- martie 2017 pag. 200 sub titlul Poetul nerostitelor

– Revista literară Vorba Noastră anul VII/VIII nr. 10 -11 -12/2018 pag. 53-54 – Doi recunoscuți poeți medici: dr. Dan Tipuriță și dr. Corneliu Zeană

–Revista Arena Literară nr. 11 oct-dec. 2018 sub titlul Dan Tipuriță, o pană exersată în arta scrisului, care reinventează poezia biogenetică

11. Geo Călugăru – -Revista. Apollon nr. 89 sept 2017 sub titlul De ținut și luat aminte.

Au mai făcut referire la volumele sale de poezie în diverse publicații următorii: Ion Lazu (prefață) Ana Dobre (prefață) Mihai Antonescu, Aureliu Goci (prefață) Gabriel Cheroiu (prefață) Geo Călugăru (prefață) Victor Atanasiu (prefață) Gheoeghe Stroia (prefață) Doina Sterescu Sântimbreanu (prefață) Otilia Ardeleanu, etc .

Premii și distincții pentru activitatea literară:

– Premiul Special al rev. Cetatea lui Bucur pentru vol. de poezie A.D.N.-ul fericirii oferit în anul 2016

– Diploma de laureat (Premiul III) al Cocursului Național de Poezie Radu Cârneci- 2019, publicându-i-se ca recompensă gratuit volumul de poezie Endorfinele de către editura Betta. Premiul a fost oferit de A.D.E.P.C.

– Diploma de laureat (Premiul I) al Concursului Național de proză scurtă Nicolae Velea – 2019, pentru care i s-a publicat gratuit la editura Betta volumul de proză Triunghiul Bermudelor. Premiul a fost oferit de A.D.E.P.C.în colaborare cu editura Betta

Cuprins

Capitolul I Marcu 5

Capitolul II Irina 32

Capitolul III Întâlnirea 51

Capitolul IV Vic 67

Capitolul V Cabinetul 78

Capitolul VI Evadarea 109

Capitolul VII Moartea lui Dingo 131

Capitolul VIII Infarctul 154

Capitolul IX Anca 179

Capitolul X Vestea 203

Capitolul XI Mara 217

Note asupra activității literare și profesionale 234

Aprecieri critice asupra operei literare 237

Cuprins 240

	DinSuflet la Chirurgul
	DinSuflet la În rest doar: -Sănătate!
	DinSuflet la Premiul I la concursul naţiona…
	meddartis la unul lângă altul
	DinSuflet la într-un catren de viață

Proza 5 Casa din strada Papurei X Secretul Mercenarului

Articole recente

Comentarii recente

Arhive

Categorii

Meta

Categorii

Pagini

Articole recente

Comentarii recente

Blogroll

Inspiratie

Opinii

Arhive

Meta

Proza 5 Casa din strada Papurei X Secretul Mercenarului

Partajează asta:

Articole recente

Comentarii recente

Arhive

Categorii

Meta

Categorii

Pagini

Articole recente

Comentarii recente

Blogroll

Inspiratie

Opinii

Arhive

Meta