Rochii albe de mireasă

Duceam în brațe toamna ca pe-un bolnav ales,

cu ipoteza clară că va muri icteric,

sufla un vânt de frunze, hepatic și ades

îşi prăvălea pe streșini sindromul de-ntuneric.

Vibra hipoglicemic și leșina senin,

nici soare nu avea, nici străvezie brumă,

eu o priveam cum moare spre seară anonim

cu miocardul galben preschimbat în lună.

Îi mângâiam obrajii și epitelial

simțeam linia vieții din palmă cum m-apasă

și trauma acestei vieţi trăite hibernal

ce a-mbrăcat-o-n în rochii albe de mireasă.